9 ipostaze ale copilăriei româneşti

Istorii cu şi despre copii de ieri şi de azi

Luminiţa Dumănescu
(coordonator)
Această carte a fost realizată cu sprijinul ANCS în cadrul Grantului
CEEX nr. 2-08-64/2006 (Geografia simbolică a Europei moderne).
Director de proiect: Sorin Mitu
9 ipostaze ale copilăriei româneşti
Istorii cu şi despre copii de ieri şi de azi

Luminiţa Dumănescu
(coordonator)

International Book Access

2008
© International Book Access, Cluj-Napoca, 2008

Pe copertă
Coperta 1 – Familie cu copil din Apuseni (din colecţia Complexului Muzeal
ASTRA Sibiu)
Coperta 2 – Teatru de copii. Reproducere din Familia. 1875. An X.
Versurile - Ionuţ Lăpădat, 2009 - Gând de-o lume nouă (Calandarul ASTRA - 2009).

Editura International Book Access

str. Ion Meşter, nr. 12/13
400650 Cluj-Napoca
www.ibapublishing.eu
editura@ibapublishing.eu
Tel. 0374008685
0744398895 (distribuţie)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

9 ipostaze ale copilăriei româneşti : istorii cu şi despre

copii de ieri şi de azi / coord.: Luminiţa Dumănescu. –
Cluj-Napoca : International Book Acces, 2008
ISBN 978-973-88300-9-7

Dumănescu, Luminiţa (coord.)

314.9-053.2(498)
 Cuprins

Cititorului ...cuvânt înainte 7

Ana Grama, Copiii – Într-o lume reală complexă, schimbătoare şi mereu
asemenea. Contribuţii documentare 9
Aurora -Livia Chiţu, Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat 63
Nicoleta Roman, Copilul şi familia în Valahia primei jumătăţi a secolului
al XIX-lea 91
Cătălina Mihalache, Mici delicte, mari conflicte: lecţii de vinovăţie
pentru şcolari şi familiile lor 114
Daniela Mârza, Aspecte din viaţa elevilor de la Blaj (sfârşitul secolului
XIX - începutul secolului XX) 137
Luminiţa Dumănescu, Micii oameni mari. Reprezentări ale
copilăriei în memorialistică 146
Adrian Majuru, Povestea copilului «întunecat» în istorie 167
Bogdan Popa, Joacă şi joc: de la copilărie la teoria culturii fizice 174
Ioana Popescu, Comunismul în mic 184
Anexa: Album fotografic Ana Grama 200
 Cititorului.....cuvânt înainte

De multă vreme mi-am propus editarea unui volum de texte dedicate

istoriei copilăriei româneşti. O istorie a cărei nume, rostit la conferinţe sau în
discuţii particulare, genera, până nu demult, zâmbete, ironii şi sentimente de
neîncredere faţă de un subiect atât de ieşit din tiparele marii istorii.
Tocmai fiindcă subiectul e atât de „nou” textele s-au adunat cu greu. Şi
recunosc că nici nu am reuşit să adun atâtea contribuţii câte mi-aş fi dorit şi câte,
de fapt, am încercat. Chemarea s-a adresat colegilor din aproape toate centrele
universitare din dorinţa de a contura un volum complex şi reprezentativ pentru
spaţiul românesc. Se simte lipsa unor studii venite dinspre zona Olteniei, din
Dobrogea, din Bucovina. Cu toate acestea, cele 9 ipostaze ale copilăriei româneşti,
reunite în micul volum ale cărui pagini le aveţi acum în faţă, întruchipează ideea
mea de evidenţiere a unei direcţii de cercetare, recunosc, minoră, născută în
istoriografia românească a ultimilor ani.
Ca editor al volumului sunt deosebit de recunoscătoare celor care au
răspuns pozitiv chemării mele mai vechi şi care au aşteptat răbdători ca textele
domniilor lor să vadă tiparul. Îi numesc pe aceşti cercetători, pe drept cuvânt,
pionierii istoriei copilăriei în România şi mă bucur că mă număr printre ei.
Adrian Majuru este cel dintâi care a publicat o carte despre istoria copilăriei la
români, în 2006. Cu gentileţe a acceptat să dăruiască acestui volum un studiu pe
care, iniţial, îl destinase la rugămintea mea, unei alte publicaţii a cărei idee, din
păcate, este acum de mult îngropată. Ioana Popescu, deşi ne prezintă aici frânturi
din propria experienţă a copilăriei, a imaginat ani de-a rândul ideea de şcoală a
satului în cadrul Muzeului Ţăranului Român. Cătălina Mihalache, Aurora Chiţu
sau subsemnata au inclus în cercetările lor istoria copilăriei sau au făcut chiar o
specializare în acest domeniu. Nicoleta Roman şi Bogdan Popa, deşi nu şi-au
adjudecat istoria copilăriei ca domeniu specific de cercetare, au avut bunăvoinţa şi
dorinţa de a ni se alătura, ipostaziind în alte două chipuri ideea de copilărie
românească. Iar cercetările de ani de zile ale doamnei Ana Grama, despre care
mărturisesc, cu ruşine, că nu am avut habar şi nu le-aş fi cunoscut dacă alţi buni
prieteni de la Sibiu nu mi le-ar fi adus la cunoştinţă, întregesc un tablou pe care l-
am vrut cât mai diversificat, ca spaţiu şi problematică.
 Şi tocmai fiindcă aceste cercetări de ani, poate chiar zeci de ani, ale
doamnei Grama, ar fi meritat mai demult popularizate, am acceptat vasta
prezentare a domniei sale, pe mai bine de 60 de pagini, pentru a descoperi cu toţii,
prin text şi imagine, atâtea noi ipostaze pe lângă care domnia sa a trecut de atâtea ori.
Textul care deschide acest volum este completat de o preţioasă Anexă, pe care, din
motive editoriale, am plasat-o la finele volumului. Sper însă ca această plasare cauzată
de motive tehnice să nu ştirbească cu nimic frumuseţea şi căldura ce răzbate din
spatele acelor fotografii, unele mai bătrâne decât veacul, din care ne privesc, blajin,
peste timp, ochii copiilor de altădată.
Le mulţumesc tuturor acestor prieteni ai copiilor şi copilăriei şi sper ca
acest volum să fie continuat de alte şi alte publicaţii care să dea istoriei copilăriei
importanţa de care se bucură în alte istoriografii.

Luminiţa Dumănescu
 Copiii – Într-o lume reală complexă, schimbătoare şi mereu
asemenea
Contribuţii documentare1

Ana Grama

„ un scaun ... a fost odată un trunchi de arbore,

care la rândul lui a fost sămânţă....”
După Mircea Cărtărescu

La intersecţia dintre cercetare clasică şi etnomuzeografie

Privind cu atenţie cercetările care ne-au reţinut atenţia de-a lungul anilor şi
sursele la care am recurs – arhivistice, din colecţii iconografice specializate
şi tridimensionale etnomuzeale-, am căpătat convingerea fermă că, atât de
mult ne-a preocupat tema enunţată mai sus încât nu am ales-o, cum părea
într-un context sau altul, ci ea însăşi ne-a provocat. Şi nu pentru că era o
„reţetă” sigură de a atrage şi a reţine atenţia, pentru a fi siguri de un succes
neîndoielnic. Este adevărat că farmecul, inocenţa, căldura, adevărul şi
frumuseţea din toate formele de manifestare ale copilăriei sunt cuceritoare
şi recorfortante. Însă motivele ce ne-au trimis spre tematica unei expoziţii
speciale organizată la Sibiu, apoi la Braşov (în colaborare cu Muzeul de
etnografie din Braşov), sub genericul „Copilăria –un miracol etern”,
precum şi contribuţiile din alte sinteze2, chiar cu mai bine de un deceniu în
urmă, sunt altele. Pe trei dintre ele le considerăm esenţiale (Pl. I).
Primul este acela că muzeele/muzeografii au obligaţia de a aduce în
faţa publicului urmele mărturisitoare pentru un trecut care ne aparţine şi,
sigur, ne-a marcat, valorificându-le astfel în plenitudinea lor. Numeroase
piese care reflectă copilăria există şi aşteaptă (prea cuminţi), întâlnirea cu cer-
1
Am folosit cu deosebire documente din Arhiva Mitropoliei Ardealului (AMA) şi Biblioteca
Mitropoliei Ardealului (BMA), Colecţiile speciale, fond Manuscrise, Protocoale deci reflectând
situaţia din comunitatea ortodoxă.
2
Sibiu. În această expoziţie, organizată într-un spaţiu generos, de aproape 300 mp, au fost
prezentate cca. 100 piese muzeale tridimensionale, 200 fotografii originale şi reproduceri, 50
documente arhivistice, originale şi facsimile, 100 publicaţii, 30 picturi şi lucrări de grafică, cu
deosebire din perioada anilor 1850-1920, jucării etc. În anul 1999, această expoziţie a fost
reluată la Braşov, în colaborare cu Muzeul etnografic din Braşov. Alte colaborări pe aceeaşi
temă am realizat cu Muzeul Ţăranului Român (cu regratata Irina Nicolau şi cu doamna
Ioana Popescu) în anii 1995-1998. Pe acest subiect am redactat şi un documentar inclus într-
un CD intitulat Cultura tradiţională comparată în Transilvania realizat în cadrul unui proiect al
Institutului Cultural Român şi Institutul de Tehnică de Calcul, 2000.
10 • Ana Grama

cetătorii, cu vizitatorii. Iar capacitatea lor de a întregi re-construcţia unei

existenţe excepţionale, cum a fost cea transilvană - multietnică,
tradiţională şi în acelaşi timp extrem de receptivă la tot ce se petrecea (nou)
în restul Europei - obligă, este de neocolit. A răspunde unor astfel de
aşteptări devine o datorie.
În al doilea rând, momentul istoric actual ne-a impus această temă.
La începuturile muzeografiei, dacă era luată în considerare, copilăria a fost o
subtemă, periferică, pe lângă celelalte subiecte esenţiale ce priveau
societatea, în integralitatea sa, ori în paliere socotite mai importante dintru
început. Iar când cercetarea, istoriografia, implicit etnomuzeografia
europeană s-a oprit numai asupra anumitor secvenţe din viaţa oamenilor
(vezi şi experienţele istoriei mentalităţilor), la noi funcţionau atâtea restricţii
încât, fie şi reţinută de cineva, tema putea fi sărăcită, până la a fi
desfigurată, dacă nu chiar falsificată. Reprezentări fundamentale – de la
ritualuri specifice (religioase), la detalii educaţionale - erau interzise: cel
mai vechi orar al unei şcoli româneşti de fetiţe din Sibiu, cunoscut de noi,
ne-a fost eliminat dintr-o intervenţie, altfel publicată3, pentru că, acolo se
preda şi Istorie biblică şi se făcea catehism.
Nu în ultimul rând, abordarea subiectului nu mai admitea amânare
pentru că slujitori clasici ai istoriei civilizaţiei, dar şi bunici, părinţi, copii,
cu toţii, deşi la nivele diferite, suntem în pericol de a uita să ne privim într-
o oglindă cinstită, aceea pe care ne-o pun în faţă atât adevărul
documentelor, cât şi propria viaţă a înaintaşilor, încă abordabilă. Şi astfel,
ne-am înstrăina nu doar de trecutul comunitar, cu pericolul de a fi definitiv
pierdut din conştiinţa colectivă, ci şi de prezent şi viitor.
Sub imperiul aceloraşi considerente, la care se adugă o preocupare
în plus pentru aspecte spirituale şi artistice, antropologice şi folclorice,
Muzeul Ţăranului Român (prin regretata cercetătoare Irina Nicolau şi
actuala directoare - adjunctă Ioana Popescu, în spiritul neuitatului director
re-fondator Horea Bernea) a iniţiat şi a realizat în anul 1993 un experiment
ce funcţionează şi azi cu succes: atelierul „Şcoala satului” in actu, cu
referire, evident, la întreg spaţiul românesc. Acolo, prin bunăvoinţa celor
sus numiţi, noi aduceam câteva prezenţe transilvane din secolul al XIX-lea.
Subiectul era, iată, de mare interes, de actualitate, cum continuă să
fie astfel şi astăzi.
În expoziţia sibiană invocată mai sus, valorificând numeroasele
fonduri documentare sibiene, am ilustrat secvenţe din viaţa copilului

3
Ana Grama, Primul dosar al celei mai vechi şcoli româneşti de fete din Sibiu, în Transilvania, nr.
5, 1986.
 Copiii....Contribuţii documentare • 11

civilizaţiei rurale şi urbane transilvane, implicit întâlnirea sa cu copilul

planetar.
Ne preocupa, cum spuneam atunci, „minunea” aceea care vine pe
lume parcă pentru a fi iubită de o mamă, şi ea întotdeauna frumoasă, fericită
şi îngrijorată, deopotrivă, care e în stare să invoce şi cerul şi pământul pentru
sănătatea şi norocul fiului său! „Omuleţul” acela inconfundabil, care creşte
printre ai săi, cu fraţi mulţi (sau puţini), care se prind „fârtaţi” sau
„văruţe”, pentru că existenţa lui nu poate fi concepută decât alături de
ceilalţi. Dar şi cei hărăziţi să fie unici prin talentele cu care au fost înzestraţi,
cum a fost copilul-minune Carl Filtsch, dăruit Europei de o aşezare sud-
transilvană. Ori, copiii de la noi, care, la fel ca toţi copiii lumii, învaţă (în
sensul generic: de la a prinde, a merge, a face semnul crucii, a scrie şi a citi etc.),
se joacă, de întristează, se bucură de natură şi de sărbători cum numai ei
ştiu s-o facă: sincer, total. Fără a fi chinuiţi de neliniştea trecerii timpului şi
reuşind, suveran, să şteargă distincţia dintre esenţial şi general, pentru că
totul este esenţial şi nimic nu este mai mult decât un fapt oarecare supus
scurgerii vremii. Şi, caracterizant, în mărturiile iconografice nelăsându-se
impresionaţi de aparatul de fotografiat, nici prea curioşi, nici ne-interesaţi
de el, continuând să fie autentici. Chiar şi dacă, la un moment dat pozează,
fără frustrări, gestul lor având, şi atunci, o dimensiune aparte.
Pentru a convinge că aceste câteva consideraţii personale sunt
credibile, am oferit vizitatorilor şansa de a privi cca. 200 imagini cu copii
din secolul al XIX-lea şi primele decenii ale celui de al XX-lea, prezentaţi în
mediul lor de viaţă, cu jucăriile lor (prea simple azi!), cu cărţile lor
(transilvane sau aduse din tot centrul Europei), cu obiceiurile lor, unele
familiare chiar nouă, când eram şi noi, actuali seniori, copii! (Pl. II, III).

*
Fără pretenţia de a emite judecăţi nonconformiste, conştientizasem
că puţin numeroasele studii elaborate până atunci, sau observaţiile
oarecare, ce s-au oprit asupra copilăriei, n-au depăşit un anume prag
indecis, ceea ce, probabil, nici nu şi-au propus. Copilul, beneficiarul natural
al celei mai mari deschideri spre lumea exterioară, rămâne totuşi proiecţia
prizonieratului unor taine existenţiale nedescifrate.
Pe de altă parte, a te sustrage, mai mult sau mai puţin,
„miraculosului” pe care-l conţine în sine şi-l alimentează acest fenomen
perpetuu, este o încercare grea. Într-o astfel de împrejurare esenţial este
faptul că tot ce s-a scris (şi se scrie) despre copilărie este rodul gândirii şi
simţirii celor ce, în maturitatea lor creatoare, au adus o parte din propria
condiţie de copil: „Plimbări singuratice, în fiecare zi a vieţii mele. (...) alte
12 • Ana Grama

imagini (...). Momente cine ştie de ce păstrate de fiinţa uriaşă care trăieşte în
noi, sau mai curând care ne înconjoară din toate părţile, ca un înger gravid
cu noi şi a cărui misiune e să ne aducă, în fine, pe lume, pe un pământ nou,
sub un cer nou (...)”, cum exprimă prozatorul Mircea Cărtărescu la început
de secol XXI (2007) propria viziune asupra acestui adevărat fenomen, fie şi
la incidenţa cu ficţiunea.
În fine, este un loc comun că universul copilăriei poate fi analizat ca
orice segment al realităţii, fiind bine circumscris şi perfect integrabil într-
un context general, marcant prin fapte unice şi asemenea altora, complexe
şi variate, în limitele unor legităţi sesizabile etc. Constituit din componente
obiective şi subiectivităţi multiple, este supus aceloraşi legi ca şi alte
fenomene şi deci poate fi prezentat printr-o sumă de manifestări care-l
definesc, într-o anume epocă şi într-un anumit spaţiu. În evidenţe globale
pe care le vom folosi, copii figurează explicit ca prunci şi prunce, în marele
grup de... suflete.
O determinare specifică ne vine din aceea că mărturiile
retrospective pentru universul civilizaţiei româneşti transilvane sunt de tip
tradiţional şi documentar clasic. Ele provin, predominant, din secolul al
XIX-lea, mai ales a doua jumătate a sa, şi primii ani ai celui de al XX-lea, un
„paradis (definitiv) pierdut”, dar cognoscibil încă. Mai ales aici regăsim,
atât cât ne este dat fiecăruia s-o facem, dovezi credibile, cu potenţial de
pecete: folclor, mărturii memorialistice nealterate de literaturizare şi chiar
amintirile neintermediate ale înaintaşilor celor mai maturi dintre
contemporani, memorie colectivă activă. Şi, nu în ultimul rând, patrimoniu
obiectual muzeal, documente arhivistice, iconografie originală.
Mutaţiile/seismele zilelor de azi, din ce în ce mai radicale, impun şi ele un
plus de motivaţie, chiar o accelerare a oricărui demers din acest spaţiu
tematic.
În bogatul material de care dispunem, informaţiile se intersectează,
se completează în mod natural; o strictă demarcaţie între subiectele
evidenţiate se va face doar din interes didactic, pentru mai buna urmărire a
subiectelor propuse. În principal, vom stărui asupra unora fundamentale,
ce ţin de atributele, nevoile şi traseele evoluţiei copilului universal. Dar şi
asupra unor note specifice, deduse din particularităţi etno-culturale, care le
conferă o veridicitate cu adevărat remarcabilă.
 Copiii....Contribuţii documentare • 13

UNIVERSALIS
A vieţui, A supravieţui
„(...) că uciderea de sine este păcat de moarte (...)
şi osândă vecinică este, păstrarea vieţii este mai întâi (...)”

Într-un text explicativ la o sumă de imagini provenite din colecţiile

Complexului Muzeal Naţional ASTRA (şi cele personale), scriam cândva
despre copiii născuţi în bordeie sau edificii din piatră, în case acoperite cu
paie, în odăi anume pregătite, dar şi pe brazdă, în hotar, despre puii de om –
doriţi sau daţi de Dumnezeu, ca la toţi creştinii (la saşi cel mai adesea
programaţi), întotdeauna iubiţi, într-un fel sau altul –, care intrau în lume
marcaţi de norme şi credinţe, practici magice şi obiceiuri.Vegheaţi, ursiţi,
închinaţi, botezaţi – la fiecare naţie după cum îi permitea, sau o obliga,
religia şi tradiţia -, venirea pe lume nu era o realitate trecută cu vederea,
dar adeseori nici nu stârnea explozii entuziaste, căci totul se plasa în firea
lucrurilor, a datului universal. În realitate, starea naturală de bucurie era
temperată de teama pentru viaţa tinerei făpturi, ea fiind, secole de-a
rândul, victimă a morţii timpurii, din boale molipsitoare care cerneau în doar
câteva zile zeci de case dintr-un sat, cel mai adesea fără s-aleagă-ntre naţii.
Alteori însă, mai ales copiii bine-ngrijţi, erau salvaţi şi atunci o mare fericire
şi mulţămită lui Dumnezeu şi doftorilor aduceau oamenii în biserici etc., etc.
În continuare ne propunem depăşirea unor astfel de consideraţii
generale (şi sentimentale) şi, pe seama unor documente administrative,
încercăm un tablou mai realist, fie şi mai puţin cald, pentru noi incorporând
tot atâta, sau chiar mai mult pitoresc, cu referire la câteva segmente din
această realitate imanentă, preeminentă chiar. Pe lângă unele protocoale
matriculare vom folosi documente normative tematice, laice şi bisericeşti,
porunci înscrise în Protocoalele comisiilor din comune modeste, tocmai pentru
a sublinia nivelul –pe orizontală- la care ajunseseră ele să fie cunoscute.
Prezentarea lor, din care nu poate lipsi ispititoarea tentaţie de a evidenţia şi
a evalua merite sau lipsuri, are întâi rolul de a arăta că ele...au existat. Şi
dacă au existat, au apărut în împrejurări anume. La rândul lor, nu s-a
putut, nici din întâmplare, să nu-şi producă efecte, mai mari sau mai mici.
Dacă n-au produs nici un efect, acest fapt este însuşi semnificativ, ca şi
numărul şi ritmicitatea reluării lor etc. Poruncile ce ne interesează erau, în
general, emanate de la Curte, preluate de Guberniu, transmise la ierarhi
pentru a ajunge la poporeni prin intermediul protopopilor şi al parohilor
14 • Ana Grama

locali, cum era mersul tuturor comisiilor împărăteşti.4 Ajunse la intermediarii

naţional-confesionali, beneficiind de o mai mare sau mai mică implicare a
oficialităţilor româneşti religioase, numeroase dintre ele erau în măsură să
influenţeze mentalităţi şi comportamente, inerţii şi comodităţi5. În orice caz,
mai bine sau mai prost gestionate şi însuşite, ele au fost mult ascultate (în
auzul poporenilor transilvani), cu efecte certe, momentoase sau pe termen
lung. Totul se petrecea în condiţiile funcţionării unor sisteme de
comunicare anume; cel al administraţiei laice câştiga teren, dar destinatarii
reacţionau în modul cel mai firesc: ascultau/ignorau/acceptau/
respingeau /reţineau secvenţial şi selectiv etc.

Întru apărarea vieţii, în sănătate

Spre sfârşitul primului secol al stăpânirii habsburgice a Principatului
Transilvaniei, în cadrele unei politici interesate de creşterea şi sănătatea
popoarelor sale, implicit de numărul contribuabililor şi depăşirea epidemiilor
generalizate (periculoase pentru toţi), toate aceste preocupări capătă o
formă oficializată, prin ordonanţe, circulare, porunci etc. Cât de
mult/puţin, şi mai ales în ce condiţii rezonează aceste reglementări în satul
românesc, ca şi cele ulterioare, vom vedea mai jos.
Simplificând, reiterăm întâi afirmaţiile că – la data şi în locul de
referinţă, şi nu numai- existenţa înseamnă viaţă, în sănătate, învingerea
molimelor şi valorificarea potenţialului populaţional în interesele grupului.
Acesta, socio-ocupaţional, teritorial-naţional, societatea însăşi presupune o
permanentă primenire, noi generaţii înseamnă a da naştere altor prunci şi
ajungerea acestora la maturitate. În politica vremii se regăsea şi
convingerea că aici se poate ajunge numai trecând (şi) prin instinctele,
sentimentele individului, practicile şi obiceiurile sale.
În cazul nostru, insistăm că cea mai acută problemă, asupra căreia
ne vom şi opri, era aceea de a supravieţui, a nu primejdui viaţa! În conştiinţa
naturală şi religioasă a indivizilor şi a grupului, funcţiona deja o lege
imuabilă, pe care unii o numesc „de conservare a speciei”, iar Biserica o
exprima astfel: Dumnezeu ne-a dat viaţă ca s-o trăim şi numai El poate să ne ia
ceea ce numai El ne poate da, deci, a-ţi lua viaţa este un mare păcat. Reţinem o
expresie asociată dezlegării de post, pentru bolnavi sau pe vreme de foamete,

4
Vezi BMA, Ms, Protocoalele (în continuare Prot.) din Sibiu Josefin, Budila, Boroşneul Mic,
Cuştealnic, Mag, Bungard, Vlădeni, Mucundorf, Cetatea de Baltă, Hunedoara, Trapold, Ţichindeal
transcriindu-le sau doar confruntând conţinutul lor între ele, sau cu cele publicate deja (de
Matei Voileanu, Ilarion Puşcariu, Sterie Stinghe, Sebastian Stanca).
5
Am scris şi am publicat despre aceste circulare din sate începând din anul 1975, titlul care
invoca protocoale bisericeşti a fost modificat prin banalul „Aspecte din viaţa satului (...).
 Copiii....Contribuţii documentare • 15

care este asociată poruncii să nu ucizi! Cum în vreme „de lipsă” cei care ţin
post se sinucid, le este neiertat a ţine post!
1817: „Fieştecare dară două lucruri să socotească, adecă cum că legea porunceşte să
postească, legea porunceşte să nu ucizi şi acestea două porunci în vremea de acum la mulţi
aşa să întâlnesc de împotrivă sieşi, cât nu le pot ţinea amândoauă, ci caută au să să ucigă
pe sine cu foamea, au să nu postească/: şi unii ca aceştia [bolnavii şi copii mici] nu sunt
datori a posti:/ că uciderea de sine este păcat de moarte şi au să să ucigă cineva pe sine cu
foamea, au într-un alt chip tot ucidere este şi osândă vecinică este, păstrarea vieţii este mai
întâi (...)”6. Concluzia logică şi deplin justificată e că VIAŢA e mai presus de
orice.
Oricum, oamenii sunt aplecaţi din fire şi prin norme seculare, la
care se adaugă cele luminate imperiale, să se ferească de boli, la acea dată
multe devastatoare pentru integritatea comunităţii. În atenţia tuturor era cu
deosebire sănătatea pruncilor, fiinţe firave, mai uşor de pierdut, uneori totul
devenind calamitate. Protocoalele nou născuţilor/botezaţilor şi morţilor
dovedesc, şi ele, cum periodic numărul născuţilor era depăşit de cel al
îngropaţilor copii. Propaganda religioasă ortodoxă era de această dată în
deplin acord cu indicaţiile şi interesele oficialilor, ale administraţiei
habsburgice, preocupată de a avea supuşi sănătoşi, capabili să muncească
şi să plătească dări, să susţină permanentele războaie, să nu devină focare
de ameninţare pentru existenţa celorlalţi. Aceste considerente nu exclud un
real accent umanist al iniţiativelor administraţiei civile, care depăşiseră
atitudinile feudale clasice, mai ales după domnia unui împărat cum a fost
Iosif al II-lea, chiar dacă o astfel de amprentă modernă înregistra suişuri şi
coborâşuri incontestabile.
Două fenomene ni se par semnificative pentru starea şi evoluţia
preocupărilor dedicate crescerii omenirii. Prima – vaccinarea (oltuirea) este
importantă prin extensie în timp şi spaţiu. A doua, deşi are un interes
primordial în crescerea poporului în sănătate, fiind marcată şi de alte
preocupări (de culturalizare şi competitivitate interetică) va fi tratată ca o
particularitate (la început) sud - transilvană. Este vorba despre expoziţiile de
copii, importante şi interesante pentru ineditul lor şi felul în care se expun
aici principii teoretice pro-vitaliste.

Oltuirea cu vărsat de vacă (...) spre marele folos al omenirii

Este cunoscut că pentru primul flagel, care viza cu deosebire copiii, uneori
până la pierderea unei generaţii de nou-născuţi, la începutul secolului al
XIX-lea s-a descoperit un remediu, apoi perfecţionat mereu, vaccinarea
6
BMA. Prot. din Budila, fila 72. La Il. Puşcariu este datată 5 noiembrie, destinată deci
postului Crăciunului 1817.
16 • Ana Grama

pruncilor. A fost impresionant să aflăm că în satele transilvănene această

procedură a fost mai uşor asimilată decât în ţări occidentale, chiar şi decât
în ţara unde se descoperise vaccinul (Anglia)7. Deşi pare un paradox pentru
o societate tradiţională, mulţi dintre promotorii acestei politici de
implementare a noutăţii oltuirii (vaccinării) au fost preoţii, ca lideri locali.
Unii dintre ei erau, într-adevăr, mai greu de convins (noutăţi pozitive
pătrund greu şi în zilele noastre), condiţie care a şi impus
reluarea/repetarea poruncilor, ameninţarea cu pedepse în cazul
nerespectării acestora sau impresionarea prin exemple pozitive/negative.
Unul dintre primele Decrete gubernialiceşti păstrate în protocoale constată că
„oltoirea vărsatului pentru îndărătniciunea şi închipuirea norodului nu să
poate lăţi”! Oricum, în documente întâlnim strădanii generalizate certe,
concomitent cu delăsare reală, exegerări pătimaşe, imputaţii globalizante,
sancţiuni scandalizate. Toate se datorau şi faptului că subiectul nu suporta
jumătăţi de măsură, era şi exacerbat, cazurile particulare erau de interes
general8. Existenţa unor practici ţărăneşti din Ţara Făgăraşului, justifica
unele manifestări de respingere a vaccinatului doctoral.
Şi totuşi, strădaniile iau forme din cele mai diverse, se înmulţesc,
produc efecte, se uită şi se reiau etc. Structura protocoalelor botezaţilor (dar
şi ale morţilor) este îmbogăţită de-a lungul timpului, adaptată la nevoi care
se iveau pe parcurs. Exemplificăm: din anul 1811/1812 se înfiinţase rubrica
„oltoiţilor”; în dreptul ei se scrie, în general „NU” sau nu se scrie nimic.
Din 1817 începe a fi completată sporadic. În 1819 apare o rubrică pentru
răspuns la întrebarea: „din ce pricină nu s-au oltuit vărsatul, dintr-a părinţilor
sau a doftorului”. În iulie 1817 se notase în unele locuri „n-a venit doftorul”,
iar în 1824 aflăm notiţe de tipul: „Copilul lui Cândea (...) din pricina naşului
necum să meargă la vaccinarea cu vărsat” . În 1850 apar întrebările: „Oltoitu-
sau? Când? Prin cine şi care preot au fost faţa?9 Dar, în general, activitatea
tuturor a fost eficientă, chiar dacă vaccinarea însemna cheltuieli băneşti şi
incorectitudine din partea chirurgilor, dacă anumite comunităţi sau grupuri
7
Detalii şi în Ana G, Probleme sanitare în satul românesc transilvănean. Contribuţii documentare
(Protocoale de porunci) din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea în Biologie. Medicină. Muzeografie,
Ploieşti, 1984, p. 193-198.
8
Revenirile la măsuri de mult implementate, la rigori deja impuse nu însemna doar că nu
erau asimilate din inconştienţă şi reavoinţă; distanţa dintre ele, uneori măsurată în ani buni,
şi practica(dintotdeauna şi până azi), fac explicabile amnezii ale unui grup care, în sistemul
de informare al timpului beneficia de fapt doar de propria experienţă, de idei transmise
oral/întâmplător şi de... informaţii circulate prin comisii, acestea fiind reţinute, sau nu în
protocoale, dar oricum erau citite şi adesea răscitite în faţa tuturor!
9
Arhivele Naţionale. Direcţia judeţeană Sibiu, Statului Sibiu. Protocoalele botezaţilor. Vezi şi
S.58, 59.
 Copiii....Contribuţii documentare • 17

disparate erau refractare. Liderii ortodocşi sibieni au susţinut întotdeauna

aceste campanii. Ei acceptaseră, fiind o măsură deosebit de eficientă, ca
astfel de dispoziţii să se citească repetat din locul unde se transmiteau
mesajele evanghelice, fundamentale pentru turma credincioşilor.
1803. „(...) feţele care nu vor fi oltuite de vărsat să voar opri de la cununie.”
1805, 13 mai. Apare un Decret Gububernial (Nr.3586) reluat în porunci de-a
lungul a numeroşi ani următori.
1806-1807. După trecerea sărbătorilor de iarnă, protopopul Braşovului
Gheorghe Haines, ca şi alţii, reuşeşte să finalizeze o circulară – dojană către
părinţi - expediată din Braşov în 25 ianuarie 1806. Aceasta însoţea „o
cărticică” despre „oltuirea vărsatului la prunci (...), care de crezut şi cu
temei dovedeşte mântuinţa şi scăparea din primejdia morţii la pruncii
cărora voar fi părinţii silitori a lăsa să li se oltuiască vărsatul”. Este
evidenţiat cum cărticica s-a alcătuit „prin multă osteneală a oamenilor celor
învăţaţi”, iar cei ce o primeau erau îndemnaţi: „să prindeţi sâmburul ei şi să
vă priroforisiţi de folosurile ei”; pentru asta „oamenii care ştiu carte din
mână în mână, de câteva ori din tablă în tablă a o ceti” şi „fieştecare părinţi,
lăsând deoparte părerile cele proaste şi lenevirea” să-şi vaccineze copii, „să
nu se lase în vorba de obşte, adecă eu las pe copilul meu în voia lui
Dumnezeu, fiindcă luminat ne învaţă Sf. Scriptură şi dascălii cei învăţaţi,
cum că la multe lucruri deaca va (vrea nn) omul, va şi Dmnezeu”. La urmă,
o consideraţie foarte concretă: „cum sunt părinţii datori a păzi pre fii lor de
foc şi de apă şi de alte primejdii aşijderea şi de primejdia vărsatului sunt
datori a-i feri”. În „perechea”acestei circulare, emisă la Sibiu la 10 iulie
1807, se merge mai departe: „acei părinţi dintr-a căror lene pruncii prin
vărsatul cel firesc vor muri sau să vor sluţi, în protocol să vor semna ca
pricinuitori de moarte şi sluţirea fiilor”. Iar pentru preoţii care „ar da pildă
poporanilor săi de a să îndărătnici, cu lipsirea de slujbă fără ertare să vor
pedepsi”. Se insistă mult pentru a scoate din bănuială că o carte făcută de
oameni poate fi neplăcută Domnului, ca şi intervenţiile asupra vieţii şi
destinului oamenilor: cărticica era „ca un dar de către Dumnezeiasca pronie
rânduit”; copiii care nu vor muri se vor sluţi!10
1808. Decret de curte din 8 aprilie, Consist. Nr. 330, 10 martie 809: ”dăraburile care vi s-
au trimis pentru publicăruire despre oltuirea vărsatului în tot anul, din locul unde se
spune Cazania, de două ori să publicăluiţi şi pre norod, spre săvârşirea acestei datorii,
cătră fii lor cu tot dinadinsul să-i îndemnaţi de a putea folosul acela cătră fii lor a urma,
care acuma este dovedit lumii (...). Prot. Braiul Baiul, Braşov, 8 mai 1809”.
1809. Paragraful al treilea al instrucţiunii conzistorialiceşti supt Nr. 330
împărtăşite, se referă la aceeaşi temă.
10
BMA, Prot. din Budila, Ms 178/I. Document plasat în ordine cronologică.
18 • Ana Grama

1811. Protopopul braşovean, acum Nicolae Panovici, revenind de câte ori

avea un nou semnal de la Conzistoriu sau de la Maghistratul, insistă ca „fără
punerea vreunei pricini să lase pruncii a să oltui cu pomenitul vărsat şi aşa a să mişca
înainte folositorul acest aşezământ”.
1812. Una dintre primele porunci emise de primul episcop ortodox român
de după Uniaţie, Vasile Moga, dispune a se mai adăuga o rubrică la
protocolul botezaţilor, a se verifica, a se insista, a se controla, a se
pedepsi...dacă nu sunt suficient de bine mobilizaţi în scopul dorit, părinţi
şi preoţi, deopotrivă: „(...) lângă cei botezaţi, cununaţi şi îngropaţi să semneze şi
numele pruncilor ce s-au oltuit cu vărsat de vacă. Aşijderea şi în protocolul botezaţilor să
semneze atâta numele pruncilor, cât şi al părinţilor celor ce să oltuiesc”.
În toamnă (28 noiembrie), insistenţe şi mai bine concertate, parcă
sub imperiul panicii, se datorau faptului că motivaţia era deja vizibilă:
Vaccinul este „unealtă aflată spre depărtarea boalelor celor primejdioase”. În
condiţiile limită date, asupra tuturor planează măsuri de o mare gravitate,
structurate în 5 puncte, unele greu imaginabile (şi, de fapt, impracticabile):
„(...) care prunc va muri şi nu va fi oltuit, cu popă şi la biserică să nu se îngroape (...) şi
mai vârtos să-i pue tablă zicând într-această casă au murit copil neoltoit şi care or fi beteji,
copil în casa aceea să nu intre; sânt şi alte pedepse mai aspre, nescrise, pentru părinţii care
nu-şi vor da copiii la oltuit”. În alte sate, prin intervenţiile lămuritoare ale
protopopilor, aceste detalii apar sub expresiile de mai jos. Părinţii ce nu şi-
au oltuit pruncii nu vor avea dreptul să conducă la mormânt copilul-
victimă; la casele cu bolnavi se vor afişa table scrise cu vorbe în care despre
părinţii de rea credinţă „să se scrie numele lor, să se vestească de nişte
oameni care au fost mai bucuroşi aş lăsa pruncii să amistuiască prin
durerile veninatului vărsat, decât a urma după uneltirea cea nevinovată.”
Cu certitudine, aparent victime, părinţii sunt vinovaţi!
1813-1814. Din Cluj, la 22 aprilie 1813, se popularizează câteva întâmplări
adevărate din scaunul Cincului Mare (Sângătin, Merghindeal, Iacovfalău) al
căror tâlc era, explicit, de a evidenţia binefacerile vaccinului: În satul
Ianeşdorf „(...) oltuirea cu vărsat de vacă se săvârşeşte prin tăierea peali (...) şi doi tineri,
cât şi alţii, înfricoşându-se au încetat oltuirea, după puţine zile s-au umplut de vărsatul cel
mare şi văzându-i alţii că de bubat greu bolesc, sătenii temându-se ca să nu se umple şi ei
cu copiii lor s-au oltuit, iar în pomenitele sate bubatul de tot au încetat”. Erau şi
„cuvântări ce slujesc spre îndemnarea norodului a-şi oltui pruncii”. În zona
Braşovului se pătimea atunci şi de ciumă, cu carantină, ca la orice spaţiu
limitrof ţărilor „turceşti”, în Ardeal funcţionând încă normative şi rânduieli
despre ocolirea ciumii de la anul 1805. În 1814 se socotise că prin paza cea bună
de la lazarete muriseră doar 164 ciumaţi, 80 s-au tămăduit. „Groaznica boală a
ciumii şi primejdioasele ei urmări” va reveni În Ţară în 1816.
 Copiii....Contribuţii documentare • 19

1815. „(...) înţelegând dohtorul cel mai mare că preoţii nu îndemnează, nici nu silesc pe
oameni a-şi altoi pruncii lor”, că n-au „râvna cu care sunt datori preste tot locul spre
sporirea oltuirii, între care s-au aflat vinovat Iosif Maroş, protopopul Zarandului” acesta,
„au căzut supt cuviincioasa pedeapsă”, finalizează episcopul Vasile Moga o
circulară din 20 decembrie.
1816. Dacă până acum se luau „10 creiţari ca să plătească felcerilor pentru oltuirea
copiilor, de-acum încolo să se ia 40 cr., să se adune prin protopop la crăiescul perţeptor ”.
Sigur, orice taxă, inclusiv cea hirurgică, ce se lua la cununii, era mult
păgubitoare pentru bugetul ţăranului. Acesta a şi fost unul din motivele
pentru care se lăţeau concubinajele şi bigamia tainică etc.
1818. Evidenţele nou născuţilor/botezaţilor, vor fi verificate tocmai de
Domnul Doftorul, la trei luni. Dar reapăruse ciuma şi „câte rele se trag din ciumă,
cum mor şi să sting neamuri întregi şi să pustiesc sate şi oraşe şi să trage foamete şi lipsă
şi sărăcii”, acesta era ambientul în care s-a născut viitoarea generaţie de
tineri paşoptişti!
1834. Referindu-se la un Decret din 14 nov. 1833, Nr. 12297, se revine ca
parohii „sze cerceteze pruncii cei de scoale şi care nu vor avea szemne pe mane de vărsat
şi nu vor fi oltuiţi, numai decât szei scoatze din scoale şi szei mane la oltuit cu versat, nici
unul care nu vor avea semnul oltuirii, szau sze arate atistat de la Feltseri, sze nu se
primeasca in scoala”11.
- 20 mai. Vestindu-se porunci mai înalte, se cerea: „1. preotul, numai atunci să
dea atestat despre oltuirea unui prunc cu versat, dacă după oltuire a 8-a zi va vedea ensuşi
cu ochii sei că s-a prins versatu; 2. În matricole se se scrie totdeauna acurat ateta pruncii
cei nescuţi, cât şi cei morţi, ca venind chirurgul la vizitaţie deodată se poată vedea numeru
oltuiţilor, precum şi ale persoanelor care au zecut sau care au murit de vărsat; 3. să facă
predicaţie ca părinţii să-şi aducă copii de bună voie la oltuit”.
1835. Prin Decret gubernial 4606, continuând sau reluând campanii mai
vechi, se face ,,rinduiala ca chirurgul sa meargă in fiejdecare sat să pue vărsat pre
prunci ”, pentru că, iată, nici hirurgii, care erau minţi mai luminate
decât părinţii-ţărani, şi mai încasau şi bani pe servicii, nu erau
suficient de corecţi, reuşind chiar ei, prin acest comportament, să
destabilizeze credinţa în valorile bubatului. În acest sens se şi cere ca
„ Asemnarea (atestatul despre prezenţa şi lucrarea doctorului nn) sa insamneze si
zilele câte au petrecut hirurghii intru oltuirea lor " într-un anume sat.
1837. În 16 iunie, din Braşov, prot. Petru Gherman este intermediar al unei
veşti cu totul excepţionale, care implica toată societatea în practicile
sanitare: „Maghistratul pofteşte, spre marele folos al omenirii, să se dea de ştire: să
privegheze fieştecare şi să iae sama de se va afla vărsat de vacă care s-au obişnuit a se arăta
şi vedea la vaci, şi anumit la uger şi la ţâţele lor, pentru oltuirea copiilor, şi când s-ar afla

11
Idem, Prot. Din Mucundorf, fila 4.
20 • Ana Grama

şi ar descoperi cineva acest lucru numai decât să arate la doctorul cetăţii de aicea din
Braşov şi găsindu-se întru adevăr că este vărsat adevărat Descoperitorul sau arătătorul va
căpăta de loc (pe loc nn) 25 galbeni empereteşti (enorm nn)”. Practicile făgărăşene
despre care aminteam, iată, nu sunt ignorate, ca în orice stare de criză.
1842. Decret 12946. Când oltoesc doftorii vărsatul, „totdeauna să fie preoţi
faţă, cu Protocoalele şi să însemneze într-însul în rubrica anumită, cu dreptate, pe
oltoiţi şi adeverinţele care [să] le deie doftorilor despre numărul oltoiţilor şi
nonoltoiţilor să se însemneze anume şi vremea în care doftorul oltoitor au isprăvit
pusul vărsatului"12.
1852. În postpaşoptism pericolul nu trecuse, practicile ce puteau preveni
epidemiile, verificate deja, trebuiau supravegheate cu orice preţ, ceea ce
Consistoriul sibian şi face, la sesizarea autorităţilor civile. „ Dregătoria
ce<saro> r<egească> a districtului Sibiiului, prin scrisoarea din 11 iuniu a.c., Nr. 4969,
cere a se pedepsi Parohul nostru din Ludoş, Gheorghe Pop pentru că nu numai n-au făcut
consemnarea celor de oltuit, ci încuind Protocolul botezaţilor în casa sa s-au dus la
Mercurea (ne mai putând fi verificat nn). Rtiu. 17 iuliu, 1852. Să se trimită în origine
spre întoarcere îndărăpt pr. Protopop respectiv Petru Bădilă, cu acea însărcinare ca să ea
de la învinuitul paroh respuns de mântuinţă, care fără de întârziere să-l aştearnă
încoace”13.
1854. Cum pericolele, acum mai bine controlate, se perpetuează totuşi,
mecanismele de control şi coerciţie vor fi mereu reactivate. Ex. Circ. 251, 11
martie:„Boala de bubat, ce domneşte între oameni în mai multe părţi ale ţării, au hotărât
pe Înaltul Gubern a rândui în întreaga ţară, oltuirea –punerea bubatului- pruncilor
neoltuiţi pentru anul curgătoiu. Deci, cu provocaţiune la Ţerculariul Scaonului episcopesc
din 12 martie 1853, Nrul 267, aducând tuturor de nou aminte de detorinţele sale cu lucrul
acesta înpreunate, îndatorez pre fiecare ca să gătească un conspect despre toţi pruncii
neoltuiţi din parohia sa, care să-l dea hirurgului când vine în faţa locului şi să stea gata şi
cu protocoalele botezaţilor, ca să-i poată da desluşirile cerute; de obşte însă să sfătuiască
poporul din toate puterile a nu-şi trage pruncii îndărăpt de la punerea bubatului” 14. În 18
martie (Circ. 258), se încunoştiinţează, invocând o Ordinaţiune gubernială
recentă, din 15/27 martie, că fiecare paroh „se îndatorează strâns ca la
sfârşitul fiecărei luni să facă o însemnare despre morţile câte s-au întâmplat
în decurgerea lunei”, pe care „fără întârziere să o ducă şi să o dea la

12
Idem, Prot. din Mag, fila 2
13
AMA, Doc. 779, 1852.
14
Ibidem, Doc. 251, 1854. Înaltul Guberniu, prin ordonanţă emisă cu doar câteva zile înainte
poftise „pre Scaunul episcopesc ca să îndatoreze pre preoţimea subordonată a fi spre
ajutoriu chirurgilor însărcinaţi cu oltuirea vărsatului de vacă ce este a se întreprinde din
pricina vărsatului ce domneşte în această ţeară”. Rezoluţia conzistorială prevede ca
„Cuprinsul acestei ordinaţiuni să circuleze cătră întreaga Preoţime cu provocaţiune la Ţirc.
Cons. din 12 martie 1853, Nr. 267”, deci din primăvara precedentă.
 Copiii....Contribuţii documentare • 21

Ce[sara] R[egala] Judecătorie de cerc”, de unde vor primi şi formularul

necesar.

Norme pentru uşurarea relelor vieţii pruncilor nevinovaţi

Dacă episcopul Andrei Şaguna a dus la un grad superior ideologia, şi
argumentaţia, despre nevoia siguranţei materiale în viaţa copiilor, în
contextul politicii birocratice habsburgice problematica aceasta se conturase
demult şi în chip remarcabil, chiar înainte de epoca mogaiană, într-o
realitate de tip feudal, depăşită şi păgubitoare, dar cu o deschidere
meritorie.
Existenţa copiilor a fost dintotdeauna afectată de impedimente
naturale şi general-umane. Dar, cum ei erau şi victimele negrijei oamenilor,
ale propriilor părinţi, ale lipsei unor reglementări oficiale, era firesc să se
intervină din oficiu. De exemplu, numeroase intervenţii vizează “tristele
urmări ce vin din nelegiuitele (…) cununii, care trag după sine la neamuri întregi
streinare şi la pruncii născuţi cea mai amărâtă soarte”15.
Protocoalele comisiilor şi cele matriculare din parohiile ortodoxe,
introduse în anii 1780-1783, sunt unele dintre cele mai interesante surse
pentru subiectul nostru, acolo marginal. Le invocăm şi pe cele ce preced
secolul al XIX-lea în măsura în care sunt preliminarii importante pentru
acest nou veac.
Pruncii sunt aici, în primul rând, doar o categorie de „suflete”,
pur şi simplu. Dar nişte suflete care vor fi în curând oameni maturi ale
căror probleme de viaţă depin şi de...data la care s-a născut un prunc.
Astfel apar falsurile, fie pentru amânarea cătăniei sau apropierea datei
la care se pot cununa etc.
1784. Copilul-suflet în comunitate, va fi evidenţiat de-acum înainte
mereu cu aceeaşi motivaţie: pentru cercetarea stării şi a creşterii neamului
omenesc, ca şi pentru cunoaşterea „stării mulţimei oamenilor care trebuie
să se ştie (...) toţi copii câţi să vor boteza peste an, cu însemnarea
numelui a tătinesău şi a mânesa şi a naşului şi a preotului, apoi a zilii şi
a anului botezerii copilului”.
1787. Legitimarea la naşterea nelegiuiţilor, copii născuţi din curvie, fiind
perpetuă impune şi ea reglementări speciale, pentru că este o problemă
generatoare de conflicte: ”(...) pe lângă alte mărturii spre dovedirea unui prunc
afară din căsătorie, cine ar fi tată-său, şi protocolul botezului cere, după patent, prin
preoţi să urmează (...) ca toată îndoirea care ar naşte la această dovadă să să deperteze,
să facă îndreptare, atît pentru ceale trecute cât şi pentru ceale viitoare întâmplări, că
numai atuncea să cunosc tata vreunui prunc născut afară din căsătorie când la botezul
15
BMA, Prot. din Budila; Doc. Conz. 691, 1810.
22 • Ana Grama

copilului aceluia ar fi fost tata sau de faţă şi [a] iscălit atât preotul, cât şi naşul cu
mâna lor în cartea ce-i dete, cum ei ar fi cunoscut pe tatăl lui, sau când însuşi tatăl
copilului aceluia cu gura sa s-ar dovedi, sau prin altul, adecă prin al treilea person, au
lăsat să spue cum ar fi zis tatăl copilului aceluia (...)”16.
1789. Copii în ipostaza de părinţi, deşi pare o expresie forţată, erau o
realitate şi în societatea românească, mai ales atunci când se urmărea a
nu se pierde „vreo fetişoară cu ceva zestre”, sau a se scăpa de cătane:
„(...) fetele de câte 12 şi 11 şi 10 ani se căsătoresc de frică ca să nu-i
prindă în cătane, ca să poată zice ei că sunt gazde, unde în loc să fie
gazde, să fac nimic, că nici găzdăşagul nu-l înţeleg, nici copiii lor nu
sunt harnici a-i cresce, ba încă şi sănătatea îşi strică prin căsătoria înainte
de vreme”; deci astfel de practici se interzic cu tărie.
1793. Despre prezervarea bunurilor orfanilor invocăm un document al
Magistratului Braşovului (28 martie) –vom găsi alte numeroase mai
târziu-, adresat protopopilor din zonă: „să faci ştire tuturor preoţilor de la
bisearici ca mai mult să nu îndrăznească a cununa pe văduvi sau pe văduve până nu
să vor împărţi întâi cu copii lor [tot avutul], (...) ca să nu se strice avuţia copiilor
săraci. Deacă vor cununa ne fiind împărţiţi, preoţii vor da seama de avuţia copiilor
săraci. PS. Să nu îndrăzniţi preoţilor împotriva acestii porunci a face, puind-o la
protocoale să o ţineţi bine înainte”.
1811. Situaţia de mai sus era generalizată de vreme ce Decretul gubernial
din iulie 1811 se referă la cei “de leagea neunită sau de alte lege”, cu adăugarea
subiectului conex concubinajul, “necununaţi, fără de lege, [care] de taină ţin
mueri”. Oricum, din astfel de practici (care, de altfel îi scuteau pe oameni de
la plata unor noi taxe!) oamenii nelegiuiţi “fac prunci şi după vreme murind
părinţii aceia pruncii rămân săraci, nefericiţi”. Mai extins, în preajma Naşterii
Domnului din anul 1811, noul episcop Vasile Moga scrie: Ca să se
încungiure urmărila acele foarte reale, care vin din cununii nelegiuite şi
concubinaje, ”mai cu seamă după trecerea a mai mulţi ani şi naşterea
întrânsele a pruncilor, descoperindu-se feţele aşa căsătorite, cu mare a
inimii turburare trebue a să despărţi şi pruncii de tată şi de mumă lipsiţi a
să ticăloşi (…)”.
1816. Umanist şi interesat în creşterea sufletelor –după marile pierderi din
războaiele aninapoleoniene-, Ghenaral Comando-ul din Ardeal, “înţelegând
precum multe văduve şi feate din satele milităreşti, pentru pedeapsă, şi ca să nu [se] dea
de ruşine, ş-ar omorâ pruncii în pântece, întru asemenarea articuluşului terezian al 87 din
anul 1768 eşit, să înştiinţeze că vădanele şi featele cărora să întâmplă a să îngreuna, mai

16
Idem, Protoc. din Sibiu Josefin, f. 10.
 Copiii....Contribuţii documentare • 23

mult să nu să puie la pedeapsă grea de obşte, ci numai tainică şi uşoară, şi de obşte să nu să

descopere”, evident în interesul pruncilor17.
1825. În societatea rurală transilvană se cunosc proiecte de educare
profesională a moaşelor, în interesul creşterii numărului copiilor născuţi vii,
al supravieţuirii lor şi a mamelor după încercările naşterii. Evident, se
intenţiona transgresarea cunoştinţelor şi practicilor transmise din generaţie
în generaţie etc. În numele acestor interese, recurgându-se până şi la lectură
publică, apare circulara de mai jos, Nr. Conzist. 73, 3 iulie, 1825. “Înaltul Cr.
Guberniu, ascultând cererea domnului doctor din Braşov Vasilie Pop, ca prin cuvioşii
episcopi să se îndeamne preoţii rumâneşti a cumpăra folositoarea Carte ce au gătit acela, să
se dea în tipariu, care carte este din 38 de cole şi 28 chipuri în table de lemn cioplite şi ce
cuprinde în sine meşteşugurile care ajută mult moaşelor de pe sate la vremea naşterii
copiilor mai ales când e ceva primejdie cu întâmplare necunoscută”, prin Decretul
6740/1 iulie se cere a îndemna “la cumpărarea acelei folositoare cărţi care
are preţul 2 zloţi buni de argint” şi “să îndemnaţi a cuprinde doctoranda
carte după ce va eşi din Tipariu, ca să puteţi ceti dintr-însele maicelor de pe
sate întrebunţătoare uşurării la vremea naşterii Pruncilor”18. Se făcea astfel
o popularizare, cerându-se şi precomenzi la cartea-manual “referitor la
naştere”, tradusă în limba română după profesorul vienez Hans Steidele 19
de Vasile Pop; cartea numită n-a mai apărut.
1825. După pagubele războaielor napoleoniene, în 26 martie se cere ca
„fiecare biserică şă-şi facă lădăţuie care să se pună înaintea oamenilor duminica şi de
sărbători ca să dea milă pe seama ostaşilor sluţiţi şi pe seama văduvelor şi a copiilor rămaşi
săraci de cătane”.
1835. Şi tot despre orfani: „(...) preoţii să fie cu bună luare aminte când vor iscăli
cvietanţele [despre] ce fac titorii şi curatorii copiilor celor săraci (orfani nn), pentru ca să
fie semnat anume despre copii săraci de părinţi, de sunt aceea primiţi la oare [ce]
Institutum şi anume la care, că de nu se va semna în cvitanţie, apoi [pentru] pruncii seraci
[de părinţi = orfani] nu se vor putea scoate penzia sa”. (Comisie Conzist. 153, 22 apr.
după Decret Gub. 1972)20.
1848. În condiţiile marilor pierderi umane paşoptiste, prin Circ. 164, din 16
martie 1848, cu referire la o Ordonanţă gubernială anterioară, din 30 iul.
1847, fiecărui preot îi revenea sarcina „( ...) se nu îndreznească a cununa pre
vreun veduv sau veduve mai nainte de ce n-ar arăta cum că s-au făcut împărţeala între
sine şi pruncii din căsătoria de mai nainte rămaşi, spre încunjurarea unor judecăţi şi

17
Ibidem, f. 17. Sibiiu, 16 febr. 1816.
18
Ibidem, f. 48.
19
Vezi şi Ioan Muşlea, Viaţa şi opera doctorului Vasilie Pop, în Anuarul Institutului de Istorie
Naţională, V, 1928; Vasile Popp, Obiceiuri de înmormântare la românii ardeleni. 1817. Vasile Pop
şi disertaţia sa medicală, Wien, 1817. Budapest, 2006, p. 27-46.
20
BMA, Prot. din Mucundorf, f 11
24 • Ana Grama

păgubirea copiilor săraci prin nepăzirea acestei renduieli nu arareori pricinuite (...) să arate
(...) [sub jurământ] că au rămas copii din căsătoria dintâi, făcutu-s-au împărţeală sau
nu?”. „Andrej Schaguna mp, Episcop”.
Episcopul Andrei Şaguna, însuşi crescut într-o familie cu probleme
familiale deosebite, de natură morală, materială şi confesională,
recepţionează prompt astfel de stări şi reacţionează mai aplicat în faţa lor.
El este intrigat de comportamentul mărginenilor care-şi părăsesc
gospodăriile, uneori doar pretextând economia vitelor în transhumanţă21,
scrie o cărticică normativă despre căsătorii22 etc. În primii ani ai păstoriei
sale, când pleca la Viena pentru un timp mai îndelungat, în şedinţele
Conzistoriului se lăsau “în lucru”, până la întoarcerea sa în eparhie,
numeroase dosare de despărţanie. El întemeia, cu sfinţenie, creşterea
pruncilor pe buna funcţionare a instituţiei căsătoriei, după considerente
religioase, moral-umanitare şi, nu în ultimul rând, materiale.
1850. În Aciliu, preotul cununase mai multe văduve cu copii mici înainte de
ce s-ar fi făcut împărţeala cu rămasul de la bărbaţii lor. Protopopul locului urma
a-l ancheta şi înfrunta, a-l ameninţa şi pedepsi, după gravitatea faptei.23
1852. În urma unei cereri de desperţanie şi dezlegare la altă căsătorie, venită
din Beclean- Făgăraş (1852)24, rezoluţia este nu doar o soluţie pentru un caz,
ci şi expunerea unor principii teoretice şi practice deopotrivă: “Fiindcă
căsătoria este o legătură până la moarte ţiitoare, prin care căsătoriţii se leagă înaintea lui
Dumnezeu a se bucura dinpreună la bine şi la rău a se sprijini unul pre altul, pe temeiul
acestora [nu se poate aproba despărţania], deoarece starea cea bolnăvicioasă a muerei sale
Paraschiva Bârsan (fata parohului local Matei nn) nu-i poate sluji de temei a se despărţi
de dânsa, ci fiindcă dânsa au devenit în această stare după cununie, el ca soţ credincios are
datorinţă sfântă a o sprijini în nenorocirea şi slăbiciunea aceasta, care şi dânsului lesne i s-
au putut întâmpla”. Paraschiva “au născut doi prunci şi cu prilejul naşterii pruncului
al doilea au căpătat o oarişcare boală”. Copii erau crescuţi de un tată ce se ocupa
21
AG, Arhipăstorul şi economii de vite din „Ţinutul Săliştii” (1851-1852), în Transilvania, nr. 7,
2003, p. 99-103. Din anul 1862, un răspuns al episcopului la aceste nevoi majore este
acela că se va implica mai mult, şi mai ales la nivel publicistic, în chestiunea şcolilor, a
învăţământului. Era deci preocupat de aceste chestiuni nu doar practice, ce-i reveneau
prin funcţia sa, sau în memorii şi cuvântări, în circulare şi polemici, ci şi în tratări teoretice
ample, speciale: Instrucţiune pentru învăţătorii din scolele poporale şi capitale, 1862;
Proiect de regulament pentru afacerile biseicesci, scolare şi fundaţionale, 1864;
Instrucţiune pentru profesorii şi duchovnicul din institutul archidiecesan podagogico-
teologic,1865; Instrucţiune pentru directorii districtuali de scolă, 1865; Drepturile şi
datorinţele civile pentru învăţăceii şcoalelor pupulare, 1870. Cf. şi Nicolae Popea,
Mitropolitul..., p.322-323.
22
Andrei Şaguna, Cunoscinte folositoare despre trebile căsătoriilor, Sibiu, 1854.
23
AMA, Doc. 215, 1850.
24
Idem, Doc. 158 şi 761, 1852.
 Copiii....Contribuţii documentare • 25

cu cărăuşia, lipsea mult de acasă, avea nevoie de o găzdoaie sănătoasă …,

logic, dar inacceptabil!
Copii lipsiţi de îngrijirea părintească naturală –fie şi insuficient de
bine aplicată- aveau ca sursă pricini de morţi năpraznice, care lăsau urme pe
viaţă: părinţi-oameni tineri morţi de molime, mamele la naştere sau ca
victime ale războaielor, bolilor etc.
1853. Purcăreni: “din anii de curând trecuţi m-am ales cu o greutate în piept, care se
vede că de acolo o am căpătat, pentru că am fost silit să fug pe jos peste munţi în vreme de
iarnă şi am umblat pribegind ca vai de mine lipsit şi degerat peste 5 luni de zile ” în
revoluţie. În Cucerdea, în anul 1849, s-au ales câţiva feciori din oastea
maghiară care, “mergând la casa lui Popa Toma în casă l-au omorât între ai săi prunci
şi pe mai sus numita Maria, fiind fată tânără ca de 16 ani o au silit să meargă cu ei (…) ”.
În memoria Mariei rămâne amintirea: “eu dimpreună fiind în casă cu tatel
meu şi cu maica mea, înnaintea ochilor nostrii spurcându-l, cu
panganeturile l-au omorât” pe tatăl său, preotul25. Despre copiii parohului
Dembian se raportează că, aşa cum se cerea, nimeni nu se poate amesteca
în viaţa lor, nu trebuie să intervină, pentru că aveau un tutore în persoana
unchiului lor, tot paroh din Cristişu!26
1855. Din Simeria arătând cum i s-au prăpădit în revoluţie tot ce au avut,
din care supărare şi preoteasa i-a murit, rămânând dânsul cu 4 patru fii, din
care unul să află la şcoala luterană la Sibiiu, iară altul la Orăştie şi 2 două
fete acasă, pre care cu sudoarea feţii sale îi hrăneşte, preotul-tată cere
ajutor27.
1857. Adeseori oamenii, inclusiv preoţii, erau pur şi simplu săraci,
împovăraţi de greutăţi prin numerozitatea pruncilor, cum era preotului din
Găbud, Th. Oniţu cu cei 9 copii ai săi28.

Maternitatea, familia, copilăria - daruri ce bucură şi modele ce trebuie

apărate.
Parcă pentru a ilustra afirmaţia de mai sus, dar şi pentru a impresiona
conlocuitorii cu realizări artistico-educative ale intelectualilor români,
Telegraful Roman29, tipăreşte o poezie a lui Vasile Alecsandri (de dincolo de
Carpaţi), cu două alfabete: chirilic/de tranziţie şi gotic, pentru uzul
lectorilor germanici din Sibiu, din Transilvania. Redactor era atunci viitorul
inspector al şcoalelor dr. Pavel Vasici. Tipul acesta de text, la modă şi în
25
Idem, Doc. 1123, 1853.
26
Idem, Doc. 621.
27
Idem, Doc. 181, 1855.
28
Idem, Doc. 317, 1857.
29
TR, 1855, p. 128.
26 • Ana Grama

literatura săsească, dă expresie unor sentimente specifice naturii umane,

dar şi civilizaţiei moderne. Nu în ultimul rând era o cerinţă patriotică, şi
practicată dintotdeauna, aceea de a apela la încurajarea sporului de
populaţie specific oricăror vremi ce urmau unor conflagraţii care făcuseră
victime în rândul populaţiei, mai ales a celei bărbăteşti. (Planşa IV)
Din punctul de vedere al unei specificităţi transilvane, în contextul
condiţiei copilului universal, sau măcar transilvan, evocăm succint câteva
episoade, unul livresc, altul comunicat într-o sesiune ştiinţifică şi unul din
surse arhivistice
- “A doua zi era să fie Crăciunul ungurilor. Pe înserate vedeai cete de
colindători, tot trei-patru laolaltă, intrând şi ieşind de la vecinii unguri. În dreapta casei
părinteşti şedea un ungur, badea Ianoş, peste uliţă ungur, badea Dani şi în stânga ungur,
domnu’poşta-meşter. Eu ascultam de la noi de pe prispă cum strigau copiii la fereastra
badii Dani, unii ‘szabad katalni?’ (…) [alţii] ‘lăsa-i-ţi sfântul Crăciun în casă?’, la care
vorbe badea Dani răspundea: la unii “ ‘szabad’, la alţii ‘lasă’. (…). Ungurii de la noi au
datinile românilor la Crăciun, adecă umblă a colinda, primesc colindători, numai cât că
ungurii de la noi, foşti iobagi, adecă neştiind ungureşte (colinde nn) colindă româneşte”30.
- Ceea ce nu se întâmpla în unele case româneşti din tractul
protopopesc al Trei Scaunelor. Astfel ajunge un protopop să-i certe pe cei
ce, români fiind, nu vorbesc româneşte în casă cu pruncii. Supus cerinţelor
timpului de faţă, unul dintre cei mai interesanţi protopopi, Ioan Petric, cu
prilejul unei vizitaţii în tractul numit, face consideraţii importante despre
intersecţia între limbile vorbite şi limbile oficiale ale zonei. Dar, el merge
mai departe, şi gândeşte următoarea soluţie: Oamenii cu simţ naţional şi cu
posibilităţi materiale, care nu au şcoli româneşti în propriul sat, “să-şi dea
fii şi fiicele sale harnice de şcoală în satele învecinate din acest protopopiat
unde să înveţe limba română”, iar copiii să stea în cvartir la familii române
care, la rândul lor îşi vor trimite apoi copiii în cvartir la români din sate
maghiarizate pentru a învăţa limba maghiară, care, oricum e şi ea
folositoare în acel spaţiu. “Ca schimb unul pentru altul nu vor avea nici o
cheltuială şi vor profita învăţând doaă limbi, româna şi maghiara”.31
- În sate cu populaţie mixtă săsească şi română, copiii bine struniţi
ai saşilor erau aspru pedepsiţi pentru că umblau după/împreună cu copiii
românilor la colindat. Pentru saşii-copii era o distracţie pe care nu erau
dispuşi s-o rateze, iar pentru saşii-părinţii o desfătare vinovată ce trebuia
oprită/ pedepsită, ne informa în urmă cu două decenii cercetătoarea Anca

30
Ioan Pop-Retegan, Odinioară şi acum, Sibiu, 1933. (Biblioteca poporală a Asociaţiunii. Nr. 199).
Texte ce includ şi evenimentul ucisului (porcului), al Viflaimului etc.
31
AMA, Doc 160, 1861. Dosarul preliminar preluat şi în Protocolul din Boroşneul Mic.
 Copiii....Contribuţii documentare • 27

Goţia într-o savuroasă comunicare ştiinţifică realizată pe seama unor

documente arhivistice săseşti.
În anul bicentenarului Andrei Şaguna reluăm două amintiri din sate
sudtransilvane, pe care le socotim elocvente şi pentru ambientul general în
care trăiau şcolarii/oamenii din zonă. Prima aparţine viitorului preot-
muzician, Dimitrie Cunţan. “Era în luna lui august 1846. Mă aflam la Miercurea şi
locuiam la învăţătorul şcoalei rom.-cat. Hanzi, cu care făceam din limba germană un curs
privat pregătitor pentru clasa a 2-a a acelei şcoale. Într-o zi, învăţătorul meu îmi spune:
‚Astăzi soseşte aici, Andrei Şaguna, vicarul general al bisericii voastre, se duce la Sibiu’; se
vorbeşte că ‚ar fi un preot foarte învăţat, cu o cultură înaltă şi de o statură trupească
frumoasă şi impunătoare’. Am întrebat (...) că oare nu l-aş putea vedea? Ba da, mi-a
răspuns învăţătorul, să mergi numai cu mine la hotelul Harasăr, soseşte acolo cu posta, se
va da jos în curtea hotelului şi-l vom putea vedea. Ne-am dus. Am văzut pe Şaguna pentru
prima dată şi de atunci mi-a rămas imprimată în memorie figura măreaţă şi impozantă a
bărbatului şi preotului providenţial Andrei Şaguna”32.

ÎNVĂŢĂTURA PRUNCILOR
Realităţi imanente, principii şi norme, mobilizarea afectivităţilor

Părinţii nu pot face lucru mai plăcut lui Dumnezeu

şi altă bunătate mai mare fiilor săi şi fiicelor sale decât dacă
pe copiii săi şi pe copilele sale în pruncia lor îi trimit la şcoală (1825)

Una dintre primele chestiuni punctuale ce ne stă la îndemână pentru

revelarea complexităţii problemei copilăriei din lumea reală, şi poate deveni
semnificativă pentru cunoaşterea statutului şi devenirii copilului transilvan
în secolul al XIX-lea, este cea care implică învăţământul şi instituţia sa
specifică, şcoala.
Nu socotim că acest subiect este aici supraapreciat, deşi îl vom
folosi din plin, pentru că el ne prilejuieşte nu doar interesante consideraţii
asupra prezentului şi viitorului copiilor-şcolari. Mai mult decât atât,
urmărind drumul de la copil la om realizat putem investiga secvenţe
însemnate din existenţa primului, cu folos şi pentru cunoaşterea
aspiraţiilor, posibilităţilor sale de realizare şi împlinirea acestora. Condiţia
la care ajunge în societate omul matur este o prelungire a unui punct de
pornire al copilului şcolar, a modului cum şi-a proiectat viitorul, atât cât îi
era dat s-o facă pe fondul unor inechităţi social-naţionale şi de mentalitate
binecunoscute. Nu în ultimul rând, instituţiile şcolare au şi produs cele mai
numeroase documente din viaţa copiilor, integrată şi dependentă de cea a

32
D. Cunţan, în Revista Teologică, 1908, p 192-193.
28 • Ana Grama

părinţilor, a dascălilor, a oficialităţilor, a celor ajunşi în funcţii importante

sau minore, a celor rămaşi în sat, a părinţilor pur şi simplu, a întregii
societăţi.
Instituţiile de învăţământ îi aveau ca adresanţi direcţi pe copiii-
subiecţi principali, sau măcar subiecţi oarecare asupra cărora se acţiona cu
deosebire. Petrecerea lor în şcoală, sau presiunea autorităţilor pentru ca ei
să fie acolo, mai multe luni din mai mulţi ani ai scurtei lor copilării, ori chiar
conştientizarea faptului că… nu-şi petrec destul timp aici, este uşor de
depistat în documentele noastre. Aspiraţie, obligaţie neonorată sau fapt
concret, şcoala şi învăţarea pruncilor era o prezenţă în viaţa oamenilor, deşi
până la un moment dat atinge doar (aproape) numai nivelul limbajului şi
imaginarului colectiv. Doar că în secolul de care ne ocupăm înregistrează
strădanii şi realizări mai mult decât meritorii, în condiţiile date ajungând la
un moment dat până la a fi un succes.

Din prima jumătate a secolului al XIX-lea

Despre tema generic numită şcoală şi învăţământ s-au scris déjà multe
pagini. Sigur, sursele cele mai numeroase şi folosite ca argumente majore în
orice abordare sunt documentele oficiale esenţiale superioare. Pentru o
etapă de la începutul secolului noi vom invoca mai jos cu deosebire porunci
ajunse în sate, aici regăsind cotidianul şi particularul. Iar faptele particulare
însumate, comparate, şi evaluate sunt părţi dintr-un tablou veridic al vieţii
comunitare.
De la primii administratori episcopeşti şi episcopi, de după
refacerea instituţiei ortodoxe (1762) şi odată cu punerea în funcţie a
primilor directori ai şcoalelor neunite, în noianul de preocupări înnoitoare se
developează intervenţiile meritorii pentru acest segment de activitate
civico-educativă. De altfel, înşişi episcopii şi directorii generali ai şcoalelor
fuseseră numiţi şi acceptaţi pentru a prelua în propria lor sarcină, mai mult,
în răspunderea lor, educaţia cetăţenilor patriei coroanei austriece, conform
voinţei şi nevoilor acesteia.
A insista pentru obligativitatea deschiderii/edificării/ frecventării
şcolilor, a susţinerii materiale a dascălilor, a profesionalizării lor (prin
cursuri dăscăleşti) nu putea însemna altceva decât interes pentru
învăţământul sistematic şi dirijat, justificat în contextul obligaţiei de a-i
forma pe copii ca viitori buni cetăţeni. Exemplificăm cu o poruncă din anul
1787: „(...) de acum înainte nici preoţi, nici cantori să fie care nu va învăţa la
şcoala normalicească şi nu va arăta de la dascăl atistatul despre această
învăţătură”.
 Copiii....Contribuţii documentare • 29

Epoca lui Moise Fulea33 şi a circularelor lui mogaiane, împreună cu

ataşamentul afişat al unor protopopi sunt cunoscute deja. Încercările şi
insistenţele tuturor acestora sunt numeroase, unele impresionante, mai
mult sau mai puţin eficiente. Atitudini gen tablou romantic, unde
intelectualii - umanişti clasici - sunt preocupaţi de cei neînvăţaţi, se
împletesc cu porunci dure pentru impunerea unor norme ale administraţiei
birocratice habzburgice.
Sunt şi tot mai numeroşi patrioţi interesaţi de soarta actuală şi
viitoare a naţiei. Ar fi de neiertat ca în analizele noastre să nu reţinem întâi
că tinerii revoluţionari paşoptişti, unii luptători politici din vremea
dualismului, numeroşi dascăli ce funcţionau în şcolile din ţările române,
activiştii şagunieni etc. nu sunt alţii decât mogaiani... prunci învăţaţi pe
vremea episcopului Vasile Moga. Locuitorii transilvani români, maturi în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, în copilărie fuseseră cel puţin auditori
ai circularelor din acest domeniu. În adevărate campanii anuale fuseseră
asediaţi de poruncile restrictive şi imputaţiile legate de propria lor
şcolarizare, auzite în biserică aproape în fiecare Duminecă. Ordinaţiuni
înţelese, sau frânturi de porunci neînţelese pe deplin (sau deloc)34, ori
ameninţări cu pedepsele ce îi urmăresc pe cei ce nu merg la şcoală -cei
neînvăţaţi- spuse de acolo de unde se spunea şi Cazania, pentru mulţi români
nu au fost doar vorbe în pustiu. Şi totuşi, astfel de afirmaţii apar, uneori,
chiar din partea contemporanilor evenimentelor, aşa cum ne par şi nouă
unele contemporane nouă, inutile sau insuficiente. Toate au lăsat însă urme
adânci. Ne dovedeşte acest fapt până şi memorialistica postpaşoptistă.
În acelaşi peisaj, semnalăm şi alte două particularităţi locale, fapte
reale, teoretic contradictorii, care se întâlnesc în înfăptuirea a ceea ce se
poate numi învăţarea pruncilor. Pe de o parte este vorba despre importanţa
mesajelor, pe care le vom developa succint mai jos. Pe de alta este însă
chestiunea deficienţelor formale în înţelegerea acestora. Este cunoscut că
folosirea unei ortografii maghiarizate (la începutul scrierii cu litere),
folosirea unei limbi de cancelarie deficitare, cultivate mai ales de
funcţionarii străini (la Conzistoriu aceştia erau adeseori sârbi), apoi de cei
latinişti, era de natură să îngreuneze redactarea şi, respectiv, înţelegerea
mesajelor. La fel socotim că erau toate căutările de adecvare a limbii scrise
la forma limbii vorbite, cea a auditoriului din bisericile săteşti, un simptom
al epocii în toate sistemele de comunicare scrisă: presă, literatură etc. Cu
33
Mircea Păcurariu, Moise Fulea-profesor şi „director al şcoalelor naţionale neunite din Ardeal”, în
M.P. Cărturari sibieni de altădată, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p. 62-66.
34
Este mai ales cazul celor mutilate de traducători sau vorbitorii unei limbi române
scriptice neformate, sau pur şi simplu incorecte, cu deosebire în peana unor sârbi românizaţi.
30 • Ana Grama

atât mai greu le era copiilor/auditori la slujbe să asculte şi să înţeleagă nişte

ordinaţiuni, care nici măcar nu li se adresau. Nici o pedeapsă invocată în
comisii nu le era destinată lor, ci celor răspunzători de destinul lor. Dar, în
afară de a fi auditori, despre toate acestea erau încunoştiinţaţi la orele de
catehizaţie, în unele sate ore de educaţie postşcolară. De altfel, şi educaţia sub
ascultare, a părinţilor naturali şi sufleteşti (a preoţilor), nu le lăsa loc pentru
interes/curiozitate personală. Căci, în numele şi în interesul copiilor,
părinţii numiţi mai sus, apoi şi dascălii, erau încărcaţi, drastic, cu obligaţia
de a înţelege şi a acţiona!
1820. ”Nevrednic şi pedecă blestemată a procopselii neamului românesc”
erau numiţi preoţii care nu se ocupă de şcoli, căci „ce ajută zeci de mii de
dascăli în Hristos, dacă nu sunt mulţi părinţi, cu durere către neam, ca
părinţii cătră fii săi”, declară patetic, şi aproape ... secular, tocmai episcopul
Vasile Moga, conform ades citatului Protocol din Budila. Totuşi, toată
responsabilitatea revenea atunci clerului şi bătălia lui cu greutăţile
materiale, şi cu mentalităţile obştii, era deosebit de grea, cum atestă o
banală însemnare particulară din acelaşi protocol: „Foarte lucru de mirare ca
preoţii, care în multe rânduri dau înaintea poporenilor, şi-i îndeamnă pentru şcoală, să să
canonească (pedepsească nn), şi parohienii, care nici într-un chip nu bagă în samă, să
râză”.
Să observăm cât de semnificative sunt adăugirile autorităţilor
bisericeşti româneşti când insistă pentru respectarea ordinaţiunilor
superioare, care cereau învăţarea limbilor străine/folosirea alfabetului latin.
Adeseori se insista la acea dată, pe seama unei experienţe directe, că unele
intervenţii în acest sens nu trebuie socotite doar ca nişte gesturi de
intoleranţă faţă de români şi de limba/alfabetul lor (cum erau în principal).
Pentru că, cunoscând limbi străine, limbile oficiale ale statului în care
oricum trăiau, faptul ar putea fi valorificat; românii au astfel măcar o şansă
în plus de a urma şcoli străine mai înalte, iar la vremea maturităţii, actualii
copii vor putea ocupa chiar funcţii superioare în administraţia imperiului
etc.
O epocă, iată, a încurajatoarelor deschideri culturale, care nu
asigura însă mijoacele materiale suficiente pentru a instrui un popor
nedreptăţit de veacuri.
1825. Din Protocolul comisiilor din Vlădeni (circulară cu Nr. Protop. 826, nr.
Direcţiei şcoalelor 180, retransmisă din Zărneşti de Bratul Baiul, protopopul
Braşovului, cu data vineri 30/13 dech. 1825), reţinem un moment de
referinţă: „Înălţatul nostru împărat Franţiscus Primus /:Franţisc dintîi:/, [care] prin
părintescul său decret crăiesc de la Vienna an Beciu, la 2 august 1824 numero aulico 2230,
studiorum 68, iar înălţatul Cr. Guberbiu (...) sub 28 deţember zisului an 1824, numeru
 Copiii....Contribuţii documentare • 31

gubernialicesc 12749, s-au îndurat a porunci cât în tot satul ori oraş românesc, negreşit să
să ridice scoală românească pentru procopsirea copiilor şi copilelor româneşti întru ştiinţele
unui creştin şi unei creştine nesmintit trebuincioase (...) sn”.
1829. Prin documentul 506, din 20 octombrie, Vasilie Moga, referindu-se la
Decretul gubernial din 8 octombrie, invocând reglementări din anii 1784 şi
1808, revine cu porunca:”(...) toţi copiii de la 5 ani până la al 13-lea să meargă la
şcoală, dacă nu şi vara, măcar toamna şi iarna, şi dacă nu vor părinţii săi de bună voie, să
se pedepsească, ca să trimită copii (...) să înveţe leagea cea creştinească şi năravurile cele
bune, să înveţe a scrie cu slove latine (....)”. Oricum, anul şcolar era pe sate mai
scurt, copiii lucrând vara alături de părinţi în hotar sau la stâni. Unii dintre
copii chiar merg la şcoli, şi le şi absolvă. (Planşa V)
Cu trecerea timpului, după ce nici “cărbunarii” nu mai erau un
cuvânt magic –introdus în societatea locală tot prin porunci-, conştientizarea
ideii valorii şcolilor este tot mai uşor de detectat; chiar dacă nu este un
fenomen “de masă” devine din ce în ce mai acceptată de părinţi, dascăli,
preoţi. Iar aceştia din urmă erau modelele naturale şi legale ale pruncilor.
1842. Cu riscul de a ne repeta, cităm dintr-o completare explicativă, pe
marginea unei orânduieli guberniale, a protopopului din Breţcu Petru Pop,
adresată subordonaţilor săi preoţi (poporenilor lor) tocmai din tractul Trei
Scaune, regăsită de noi în protocolul unui sat în care azi nu mai sunt
români: Boroşneul Mic: “( … ) omenirea prin învăţătură se luminează cum poate
vedea cele trecute, cum să poate ajuta mai pre uşor de cele de faţă şi cum poate
el a-ş îndrepta starea sa, pe sine şi următorii săi”, deoarece fericirea “nici odată nu
le-au dat firea, nu norocirea, ci silinţa. (...) să lăpădăm din inimile noastre norul şi
negura aceia că de ce să mai dăm fiii şi fiicele noastre la învăţătură că popii şi dascălii
nu mai încap şi alt folos nu pot lua ( … ) , că ţara şi lumea nu-s tot preoţie, ci alte
multe împărţite meşteşuguri şi ( … ) doară să va lumina vremea şi pentru noi
românii şi când se va desprimăvăra să fim gata cu plugu, cu sămânţa (...) că apoi
e [poate fi prea] târziu, până ne vom găti cu învăţătura trece vremea sămănatului”
(sn). În acelaşi Breţcu, în anul 1861, se va deschide „şi a doua clasă de fete”,
un capelan fiind însărcinat „să dea prelegeri până se va afla un învăţătoriu
pe lângă salariu de 100 fl.v.a.”.35

35
AMA, Doc. 1106, 1861. Pentru situaţia şcolilor din zonă vezi şi AG, Români sudtransilvani
în ambianţa multiculturală din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Cibinium, 2001-2005.
Identitate şi globalizare în secolul XX. Cercetare şi reprezentare muzeală. Sibiu, Editura „Astra
Museum”, 2006, p. 191-218, cu ilustr.
32 • Ana Grama

Şaguniene
Planşele VI, VII, VIII
De la începutul păstorii sale în eparhia Ardealului, episcopul Andrei,
înainte şi dincolo de îndemnuri, verificări, sancţiuni –tratate cu sârguinţă
deja36, nu se poate dindestul mira “cât de puţin se interesează de propăşirea tineretului,
chiar şi (sic!) acuma, în veacul 19, care e veacul luminării, culturei şi a propăşirii, eară nu
al întunericului, a neculturei şi a rămânerii îndărăpt”, poporenii, şi chiar preoţii!
Din motive bine întemeiate, ce ţin de personalitatea sa şi de
împrejurările veacului, mesajele sale vor fi mai articulate şi mai bine
receptate decât cele ce l-au precedat. O circulară mult corectată, ce viza
învăţământul elementar, este adresată Protopopilor eparhiali încă în
primăvara anului 1852 în următoarea formulare: „Convins fiind despre aceea
că fericirea ori cărui popor stă şi atârnă singur şi numai de la *[de aici textul de
„la prima mână”, anulat, unde şi înlocuieşte cuvântul „spirituală” cu
„morală”: în ce măsură adecă un popor se află în un grad mai înnalt sau mai de
jos al culturei, în aceea măsură starea lui cea morale şi materiale este mai bună sau
mai rea, fiindcă obiectul năzuinţelor mele de toate zilele este singur fericirea fiilor
mei sufleteşti pre calea legiuită şi a culturei cei adevărate , toate puterile îmi sânt
într-acolo (...)”] *creşterea cea bună a lui, care, pre scurt o zicem cultură, şi fiindcă
năzuinţele mele de tote zilele sânt într-acolo îndreptate ca şcolele nostre aşa să fie
întocmite, încât creşterea aceea, care se dă acolo să aducă (...)”.
O scrisoare impresionantă, binesimţită şi stimulativă, interesantă pentru că
atinge un segment de viaţă neinvocat până acum, este din acelaşi an 185237,
ajuns un concept anulat, pe verso-ul său creându-se un alt document). O
trimite Episcopul Andrei „de binevoitoriu Arhiereu”, şi este adresată lui
Stan Iosif, protopopul din Cohalm. Motivaţia acesteia era că numitul preot
se ocupa cu grijă exemplară nu numai de educaţia propriilor copii, ci şi de
cea a unui …orfan, Ioan Popovici. ”(…) Întradevăr este măestria tuturor
măestriilor a şti da o creştere bună tinerimei şi a nimeri modul norocireai lui. Eu aşa cred
în privinţa aceasta că fieştecare tată numai atunci poate aştepta ceva bine după creşterea
copiilor săi deacă creşterea să va duce la îndeplinire, căci precum plugariul nu seceră până
nu se coace grâul, aşa şi un tată să nu scoate pe copii săi de la învăţătură până nu să fac
covârşiţi (…) ai început un lucru prea frumos cu copii tăi şi cu orfanul Popovici, acum
trebuie să rămâi statornic într-aceea ca copii să treacă prin toate şcoalele. Şi precum
sfătuiesc pe alţii, aşa te sfătuiesc şi pe prea cinstia ta, ca numai zeciuiala aceea care o ai
fost dat până acum la partea streină (bisericilor recepte nn) să o întrebuinţezi acum pe
partea creşterii copiilor tăi şi să crezi că ai făcut un lucru mare plecut lui Dumnezeu şi
36
Paul Brusanowschi, Învăţământul confesional din Transilvania între anii 1848-1918. Între
exigenţele statului centralizat şi principiul autonomiei bisericii. Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2005.
37
AMA, Doc. 248 (refolosită pe verso cu alt număr), 1852.
 Copiii....Contribuţii documentare • 33

lumei (…). Apoi voi ajuta şi [eu] la creşterea copiilor tăi (…) ” încheie episcopul. În
acelaşi context amintim că Neagoe Popea din Satulung a fost distins de
episcop … pentru că a ştiut să-şi crească bine copiii săi, printre care pe
Neagoe, devenit episcopul Nicolae, pe preotul Radu, pe profesorul Ioan etc.
Atitudinea faţă de sistem: studiu/cărţi/materii de învăţământ, capătă noi
şi noi forme, variate precum viaţa oamenilor, ea trecnd dincolo de bunele
intenţii şi propunându-şi în mod explicit să rezolve fiecare chestiune în
parte.
1852. Prima situaţie –incompletă38- păstrată în arhiva cercetată de noi, ce
ilustra starea şcolilor ortodoxe după revoluţia paşoptistă răspunde unor
circulare, sau doar scrisori în localităţi numite anume, Nr. 159 şi 530 din 17
mart. şi 24 apr. 1852, apoi cea din 1854, Nr. 25, de exemplu. Aceasta din
urmă avea o rubricaţie mai interesantă chiar decât unele dintre protocoalele
ulterioare, aici cerându-se explicit menţionarea ocupaţiei părinţilor.
Exemplificăm cu datele dintr-o localitate preponderent greco-catolică (în
anul 1857 erau cca. 1400 români greco-catolici şi doar cca. 200 ortodocşi),
unde autorităţile se întrec în a se prezenta la examenle semestriale, a se
organiza pentru buna ei funcţionare –Şeica Mare (grafiat Saica), sediul
Subcercului cu acelaşi nume. „Extractul Examenului a cursului de iarnă
pentru Pruncs G.R 8...) pe anu 854” se referă la 19 prunci, toţi fii de plugari,
între 6 şi 14 ani. Cei mici învăţau doar din Bucoavnă a silabisi, dar din cea
latinească, apoi aritmerica din cap şi rugăciuni. Cei de 12 ani învăţau din
Ceaslov (să citească), Bucoavna latinească, Istorie din Testamentul Vechi şi
geografie şi patru reguli ale aritmeticii, apoi din Cântările bisericeşti.
Şi din spaţii mult mai modeste - satele româneşti transilvane
marginalizate de-a lungul secolelor - ne vin mesaje în acest sens.
1851. Chiar la începutul anului, din Diug, protopopiatul Cetatea de Baltă,
se apreciază „neobositele osteneale ale Mării Sale” în favoarea şcolilor de aici,
unde „stările în prejur aşa nepărtinitoare ne-au fost, [şi] ne sunt până acum”, dar
se speră în progresul lor „spre moralizarea, cultivarea şi înaintarea
tinerimei şi a poporului să le rădice, pentru naţia noastră şi a ei următoare
fericire, [încât] nice spăsele (spesele nn), nici prea multele osteneale” 39 nu
sunt prea multe.
Nicolae Begnescu, capelan episcopesc, în CV-ul său de la 1 oct. 850
informează că “sub a mea învăţătorească ocârmuire de la anul 1843 până la anul 1847
38
Idem. Documente extrase din fondul principal şi păstrate în cutia tematică „Conscripţia
şcoalelor, 1852, 1854”. Ulterior, bine tipizate, astfel de situaţii s-au constituit în registre ce se
dovedesc surse inestimabile pentru studiul epocii şi al diverselor subiecte de istorie locală şi
naţională.
39
Idem (şi mai jos) Doc. 212, 1851.
34 • Ana Grama

(…) s-au deprins [copiii] în următoarele obiecte precum: Catechism, Historia biblică,
Gheografia Ardealului, Cartea despre părăsirea vinarsului, Gramatica română, Scurte
notiţe despre originea românilor, dialog Român şi Maghiar, Mentala numerare şi patru
spaţii aritmeticale, Scrisoare română, ghermană şi maghiară şi mai pre urmă cele 8 glasuri
cu toate apartijenţiile lor40”.
1852. Din Tomnatec-Zarand41 se reclamă că oficialităţile „ne-au zis că noi
rumânii suntem nimic, nici şcoală nu trebuie să avem, nici să mai învăţăm carte”!
Dar, în anul 1856, Comitele naţiunii săseşti din Făgăraş42, Josef Kiş, a lăsat
500 galbeni pentru o şcoală comună de fete aparţinând celor 5 confesiuni
din localitate.
1853. Într-un Plan pentru organizarea şcolilor din tractul Haţeg, la sfârşitul
acestuia se specifică: „Fieste care om care nu-şi va da copiii la şcoală să fie globit pe an
cu 1 fl. C.m., carii bani băgându-să în Casa bisericească de chilin, să fie pentru
reparaţiunea Şcoalii, cumpărarea cărţilor şcolare şi alte lipsuri în şcoală, scaune, masă,
tablă pentru scris, crită, mape, ceas de părete şi hârtie”43.
1858. La rubrica Însemnări din Protopocolul şcoalelor, tocmai în protopopiatul
Făgăraş “Să observează că o parte din pruncii harnici [de şcoală] şi datori a cerceta
şcoala, din pricina sărăciei şi a îmbrăcământului de iarnă nu pot lua parte din nectariul
învăţăturilor ce să predau prin toate şcoalele comunale”.
1852. La Grid, mare pericol pentru românitate e socotită luarea la miliţie a
unui dascăl aplicat, care are următoarele calităţi: este blând, plecat şi smerit cu
bune năravuri, cetit şi cântăreţ. A învăţat la Ohaba, apoi la Făgăraş cântări bisericeşti,
scrie cu slovi şi cu litere latineşti şi aritmetica 4 speţii44. Drept pentru care, sperând
să-l recupereze pentru şcoala românească, Andrei Şaguna îi şi dă certificate
de dascăl “atestat de calificaţie”.
1855. Învăţătorul Ioan Prodan plusează, desfăşurându-şi o pledoarie cu mai
multe ţinte. “După cum ai binevoit prin cinstia tua a mă îndatora, scrie el protopopului,
ca să introduc în şcoală cărţile tipărite în tipografia noastră dieţezană, cât (pentru că nn)
tipariul [e] desvolt şi lezne de cetit, mi-am pus tòtă strădania într-acolo ca să plinesc acea
poruncă şi acuma, afară de vro câţiva sărăcuţi, cea mai mare parte a scolarilor au to<ate>
cărţile pomenite. Deci, nădăjduiesc că vor şi spori întru învăţături. Pre toţi aceia cari au
ajuns a ceti încetişor i-am pus şi la scriere şi mulţi dintr-înşii pot forma literele mari şi
mici, neted şi frumuşel”45. Verificat de N. Popea (!?) textul de faţă primeşte
aprecierea “Foarte bine. Litera Π trebuie făcută după forma sa”. În 1862 (Doc. 673),
Nicoale Bobeş şi Ioan Slăvescu din Mohu dau probe de caligrafie din

40
Doc. 593, 1851.
41
Doc. 1295, 1852.
42
Doc. 1170, 1856
43
Doc. 779, iniţial 844, 1953.
44
Doc. 409, 1852.
45
Doc. 991, 1855.
 Copiii....Contribuţii documentare • 35

Aristotel şi Platon. În unele locuri – la Orăştie, de exemplu -, într-o singură

clasă sunt şcolari de 4 legi: români ortodocşi, uniţi, saşi şi unguri46.
1857. Dintr-o zonă defavorizată pentru români, Ozun, în anul 1857 se arată
următoarele: “am aşezat într-o casă a fi numai copii, copile de religia noastră, că de
aceia au lipsă (…) ceale 4 speţii ale Aritmeticii a-i învăţa în limba română, că aşia poftesc
părinţii lor, măcar că popa reformat s-au străduit a-i scoate din scoala rumânească, însă
părinţii lor nu i-au îngăduit a merge la scoala reformată”47.
Din apropiere, Sângiorgiul de Pădure, vine învăţătorul naţional
Isidor Titieni şi are success “nu doare din alte endemnuri fără singur văzând stările
traiului şi vieţii de acuma şi procopsirea minţii, nu mai mult, dare nice entru sat nu poate
se treiască foră stiinţe şi foră, mai puţin dis, foro scrisoare, aritmetica si altele”48 , era
firesc deci să se propună o colectă pentru sdificarea şcolii.
1859 – 1860. “Pruncii care iubesc învăţătura merg bucuros la şcoală, pentru că acolo se
învaţă numai lucruri folositoare şi de trebuinţă. Înse nu e destul ca numai din când în
când se meargă la şcoală, ci e de lipsa ca în timpul orenduit necurmat se o cerceteze ”.
Acesta nu este altceva decât un text din extemporalul lui Ioannn Stefan,
şcolariu în Şcoala Săliştii, în 185849.
1862. Pentru combaterea ideii nedrepte, că şcolile confesionale ar îngrădi
dezvoltarea învăţământului românesc modern naţional, episcopul Andrei
Şaguna se explică: „Împrejurarea aceasta pre noi nu trebue să ne vateme nicidecum,
deoarece noi, în Biserica noastră, carea e toată naţională, caracterul şcolilor confesionale
este tot odată şi naţional”50. Oricum, astfel se veghea nu numai la puritatea
confesională, ci şi la supravegherea strictă a bunurilor şcolilor, abia ajunse
la un nivel oarecum corespunzător. Asociaţiunea transilvană de curând
creată (mai târziu ASTRA) era a tuturor şi disputele interconfesionale
româneşti trebuiau estompate.
De la prima şcoală de fetiţe din Sibiu, organizată pe lângă Biserica
din Cetate, înfiinţată în baza deciziei din anul 1859 a Reuniunii Femeilor
Române din Braşov, cu activitate specifică în interesul fetiţelor rămase
orfane în rebelie încă din anul 1850, am găsit un orar detailat şi care, prin
conţinutul său acoperă nevoile educative ale fetelor 51. (Pl. IX)
x

46
Doc. 191, 1855.
47
Doc 134, 1857.
48
Doc. 691, 1857.
49
Doc. 486, 1859; Doc. 11, 1860
50
Doc. 42, 1862
51
Ana Grama, Primul dosar al celei mai vechi şcoli româneşti de fete din Sibiu, în Transilvania, 5,
1986, p. 15-16. Un studiu extins, în curs de apariţie. Vezi şi AG în Cibinium, citat mai sus.
36 • Ana Grama

Este momentul să ne oprim o clipă şi asupra acuzaţiilor că Andrei

Şaguna ar fi fost o frână în adoptarea literelor străbune şi cultural-occidental-
moderne, neimpunând părăsirea cirilicelor, chiar cultivându-le din
raţiuni ...duşmănoase progresului! Este vorba mai ales despre momentul
Adunarii generale a ASTREI din Braşov (1862), acuzaţiile fiind mai mult
decât nedrepte, aberante. Căci, cel mai europenan dintre românii acelui
moment transilvan, deţinătorul unei funcţii de decizie şi nu doar un
propagator de idei, de la înălţimea poziţiei sale, înaintea tuturor, pledase
pentru introducerea latinelor, în chiar şcoli populare. Ne folosim de exemple
simple în acest sens, inclusiv de conţinutul Abecedarului lui Sava Popovici
Barcianu.
1. Când, încă în anul 1851, Ministerul de cult aprobă o a doua ediţie
a Abecedarului lui Aron Florian (primul redactor la Telegraful Român, 1853),
compus „după regule didactice”, şi-l trimite la Sibiu „spre esaminarea
religioasă”, primeşte următorul răspuns:”Prea Sfinţia sa au aflat de lipsă a
adăuga şi eserciţii cu litere latine”52. Această opţiune a sa nu a fost,
evident, introdusă pe loc, sau asumată imediat de învăţământul poporal
românesc. Dar nu era nici una doar declarativă. Andrei Şaguna fiind întâi
un om extrem de realist, cuantifica cu acuraţie ceea ce se poate şi ceea ce nu
se poate, şi când anume trebuie să se realizeze ceva.
2. În anii 1854/1862 veneau la Conzistoriu probe despre nivelul
învăţământului rural, chiar de la fetiţe-eleve de prin sate, pentru că erau
cerute şi verificate, analizate şi folosite ca informări despre hărnicia
dăscălească. Adeseori, acestea aveau primele trei rânduri scrise cu litere (de
obicei citate celebre) şi abia un al doilea câmp era grafiat cu chirilice.
Transliterăm şi textele grafiate cu alfabet de tranziţie (chirilice-latine) din
astfel de lucrări şcolare. Ana Brote, fiică de preot din Răşinari, probabil
viitoarea doamnă din lumea aleasă sibiană: „Omul vieţiueşte pre pământ nu
pentru ca să mănânce şi să bea, ci bea şi mănâncă ca să vieţuiască. Cine crede dar numai în
mâncări şi beuturi acela ( ...) ”. Un copil de ţăran/cioban: „Învăţătorul unui sat
învaţă în şcola sa pe feciorii şi fetele sătenilor ce şedea unprejurul lui şi îl asculta cu luare
aminte pentru că învăţătura lui era plăcută”. El vorbea de Cugetul cel bun, de cel
rău şi de glasul cel ascunsu al inimii. „După ce sfârşi vorbirea sa zice cătră ucenici săi:
celui ce-ţi va vorbi ţie cu asprime răspunde-i cu blândeţe, căci omul nechipsuit azi (...).
Nr (...) Şcola Sălistii, 4 aprilie Ano 1858. Nicolae Hăşigan. Şcolar”.

Interesat de acceptul sârbilor pentru reînfiinţarea Mitropoliei

româneşti ortodoxe, episcopul nu-şi putea permite o ruptură abruptă de

52
AMA, Exhibite, 1852, Nr. 527.
 Copiii....Contribuţii documentare • 37

alafbetul ortodocşilor slavi. De altfel, atitudinea de a menaja tradiţia laică şi

bisericească, personalitatea slujitorilor bisericii, a cititorilor curenţi, a
neamului, prin care să nu se înfrunte tradiţionalismul pozitiv românesc, era
şi ea firească; astfel, ortodocşii vor scrie documente interne în continuare cu
chirilice, câţiva ani şi după 1862, mai puţin în şcoli. Ierarhul-inspector
general al şcoalelor –atribuţie pentru care s-a luptat, ea fiind la un moment
dat atribuită...inspectorului şcolar catolic, chiar şi pentru şcoalele
confesionale ortodoxe- avea înţelepciunea să înţeleagă şi că în zona Trei
Scaune trebuia să primească şi corespondenţă în limba maghiară, pentru că
acelea erau condiţiile date: românii erau familiarizaţi cu acea limbă scrisă.
Dar cerea, pregătea, numea dascăli români, pentru ca cei ce erau copii-elevi
în vremea sa să ajungă la maturitate cunoscători ai limbii române scrise-
citite-vorbite corect, cu caractere latine.
1862. Documentul cel mai demn de invocat în acest context este
Circulara (nr. 45) ca o introducere la Instrucţiunile pentru învăţătorii din
şcoalele normale şi capitale, imediat publicate, după corecturi şaguniene
repetate, summalis pentru strădaniile episcopului Andrei, unele deosebit de
greu de purtat. În acest text îşi dezvăluie starea de spirit faţă de subiect,
unul din multele presante, adeseori aşezat de el pe primul loc! ANEXA 1
Face câteva consideraţii-mărturisiri de credinţă, ca apoi să exceleze
într-un domeniu imprevizibil: intrarea, fizică, a copiilor în şcoală, primirea
pe care le-o fac dascălii lor, atitudinea faţă de elevii din clasa I şi chiar
comportarea părinţilor şi a societăţii din perioada preşcolară. În Capitolul
II, paragrafele 3, 4, 5 ale acestor instrucţiuni sunt dedicate comportamentul
învăţătorului la clasa I: “Momentul cel mai însemnat pentru un şcolariu este acela
când el întâia oară au intrat în şcoală şi s-au înfăţişat învăţătoriului său. Cei mai mulţi
şcolari duc cu sine la şcoală disgust şi înstrăinare cătră învăţătoriu pentru că sânt prea
mulţi părinţi carii amărinţă copiilor săi cu şcoală (…) că se vor da la şcoală, unde
stăpâneşte asprimea, deacă nu se vor purta bine. Deşi, apoi, când ajung copiii în anii
obişnuiţi pentru cercetarea şcoliei, să năvoesc a arăta pruncilor lor folosul ce au mare, care-
l au toţi aceia carii umblă la şcoală şi învaţă bine (…) învăţătoriul, deşi cunoaşte frica şi
disgustul cătră şcoală şi cătră sine a unor şcolari noui, debue să-i întâmpine [“cu
dragoste”] în momentul acela, când întâia oară vede adunaţi în jurul său pre învăţăceii cei
mici (…)”. Precizează apoi că a destinat acest capitol II şi dojanei publice a
elevului, renegării gesturilor de pedepsire, trecând prin relaţia cu părinţii şi
sesizarea superiorilor. Oricum, învăţătorul este obligat să nu se uite “de
dragostea pentru şcolarii săi”! În Capitolul III, par. 11 face o altă precizare
esenţială:”Numele ‘şcoală elementară’ arată destinaţia ei (…) însemnează începuturile a
toată sciinţa, deci (…) debue să împărtăşească acea învăţătură carea îndeobşte de ea fiecare
se pretinde ca să o aibă (…) este pentru fiecare cea mai însemnată şi cea mai debuincioasă
38 • Ana Grama

(…)53. În acest document el declară că ortodocşii deţineau 600 şcoli, dar în

Situaţia şcoalelor populare, girată de el prin semnătură proprie, pregătită ca
exponat de Expoziţie internaţională, sunt consemnate 708 ! Pl. X
Până şi orare zilnice, pentru toate şcolile confesionale, elaborează
Episcopul Andrei în Instrucţiunile sale. Acestea dovedesc o evidentă
aplecare spre pedagogia …dascălilor, pusă în slujba învăţării pruncilor.
Dacă psihopedagogul şi inspectorul general al şcoalelor în acelaşi timp,
episcopul Andrei, îşi începe pledoaria prin a se da ca exemplu („Eu nu m-
am descurajat (...) şi rămân credincios devizei mele ,Înainte’ „), o încheie cu o ...
promisiune mai potrivită pentru şcolărimea obişnuită. “(…) doresc, ca comisarii mei să-mi
raporteze cele de laudă despre învăţătorii nostri, că adecă şi Devisa lor este:’Înainte’, şi că
aceasta o dovedesc în fapte. Cu binecuvântare arhierească am rămas, Al (…), Sibiiu, 17
septemvrie 1862”, încheie el circulara.
Dar nici o metodă nu era de ocolit în acest context care glisa între
precipitat şi dramatic.
O altă circulară (Doc 624), acum în sensul curentului bine susţinut de
Asociaţiune, trimisă către fiii cei iubiţi, anunţă:”(...) am străruit ca să se compună
un Abţdariu după metoda sunătoariă (Lantirmethode) ca una ce mai mult este raţională şi
mai folositoare, decât metoda cea vechiă de silabizată, care Abţdariu să cuprindă numai
literile civile şi latine strebune (...) L-au compus profesorul de Institutul nostru
dieţezan Zaharia Boiu; el a compus şi o Manuducere pentru Dascăli ”, aşa încât fiecare
dintre ei „lesne se poate orienta în acest Abţdariu, spre a-l preda tinerimei”. Urmau a-l
cumpăra dascălii, preoţii, ca directori, protopopii ca inspectori şcolari. „Se-
nţelege de sine că copii au de a cumpăra numai abţedariu ”. Preţul exemplarelor
legate era de 24 cr.v.a. pentru manual şi 24 manuducere.
Peocupările episcopului Andrei dedicate organizării unui sistem de
învăţământ modern pornesc de la a-şi mobiliza colaboratorii să se înscrie
într-un program, a-i convinge – fie şi prin organe de presă ataşate ideilor
sale-, abia apoi a-i obliga s-o facă: „Noi nu putem face imputaţiune predecesorilor
noştri, fiindcă (...) ei n-au trăit într-o epocă fericită precum trăim noi, înzestraţi cu toate
drepturile (naţiune, limbă, şcoală, biserică), (...) însă nouă ne va face posteritatea cu tot
dreptul dacă nu ne vom apuca şi nu vom aduce cu încetul la deplinire tot ce vedem că e
bun (subl. în orig.nn) şi duce la luminare şi cultură”, mai ales că „înalta stăpânire
făgăduia ajutor54”pentru edificarea şolilor.
Componenta material-politică rămânea oricum dominantă în mersul
acestui proces, de aici trebuia început, alte lucrări fiind binevenite, dar
şubrede. Dar nici această componentă nu putea fi disociată de realităţile şi
53
Idem, Doc. 45, 1862. Ms. Şaguna. Concept cu foarte multe completări şi corecturi.
54
TR, 1853, p. 318. Vezi şi studiile noastre cu referire la spaţiul românesc sud-est transilvan,
în Angustia, Sfântu Gheorghe, Vol. 1-11, 1997-2007 şi volumul A.G.,Români sudtransilvani în
secolul al XIX-lea. Judeţul Covasna. Contribuţii documentare. Sfântu Gheorghe, 2007.
 Copiii....Contribuţii documentare • 39

interesele naţionale. Când pruncii erau îndrumaţi spre şcoli, în calculele

părinţilor (la început preoţi, economi mai răsăriţi), ca şi în cele ale oficialilor
ce acordau stipendii, intra şi…starea de sănătate momentoasă sau de
perspectivă a celui în care se investea prin acordarea unei burse. Poate
părea cinic, dar un copil morbos (bolnăvicios) nu justifica o investiţie majoră
în şcolarizarea sa. Am reţinut cu strângere de inimă, deşi logica lucrurilor
ne-a obligat s-o facem cu înţelegere, insistenţa cu care se declară că moartea
unui şcolar spre finalul studiilor este mai gravă pentru români, pentru că ei
au mai mare lipsă de intelectuali, atât de greu ţinuţi în şcoli, cu atâtea
cheltuieli, etc. La vremea expansiunii tuberculozei, pierderile tinerilor… se
vedeau cu ochiul liber. Iar stipendiatul trebuia ajutat/putea fi ajutat dacă, la
rândul său, putea întoarce naţiei ajutorul primit prin activitatea sa viitoare.
1857. Semn al pragmatismului dus spre o extremă aproape periculoasă este
şi un comentariu reprezentativ pentru opinia generală, chiar dacă nu
adeseori mărturisit: Pentru alţii „de puţin sau de nici o însemnătate, dar pentru noi
românii, şi mai ales pentru confesionaliştii noştri, este o pierdere însemnată, pentru că noi
câştigăm crucerii cheltuiţi pentru creşterea fiilor noştri pe la şcoli de alte confesii şi de
multe ori la locuri depărtate (...)”. Murise elevul Tipeiu Petru în cls. VII
gimnazială, de plămâni. Era vorba chiar despre fratele unui protopop, iar
mama sa, Bucura, văduva protopopului anterior – originari din Meţienii de
Zărneşti - dă 20 fl. pentru a se cumpăra cărticele pentru prunci55.
În acelaşi spaţiu, al interesului pentru realizarea pruncilor susţinuţi
de societatea românească, în general, şi dincolo de limitele procesului de
învăţământ, regăsim semnificaţii aparte ale verbelor a fi/ a naşte/ a creşte/ a fi
eficient etc în societatea căreia i-ai fost destinat, care te-a format. După
aproape un sfert de secol de la exemplul de mai sus întâlnim cele mai
interesante comentarii care implică natalitatea, mortalitatea, eficienţa naşterilor
şi valoarea acestora pentru români, comparativ cu populaţia maghiară din
Ardeal şi Ungaria. Comentând un articol al scriitorului-publicist Ioan
Slavici, Telegraful Român invocă, şi popularizează, o statistică maghiară,
însoţind-o cu tabele pe nu mai puţin de 10 grupe de vârstă, alte extrem de
variate consideraţii, dintre care cea finală este următoarea: „Valoarea statistică
şi mai ales politică a naşterei nu o putem măsura dacât după gradul în care ea sporeşte
puterile unei naţiuni în lupta pentru ecsistenţă. Sufletul, politiceşte, nu are valoare decât
începând de la vârsta în care poate să iee parte prin munca trupească ori sufleţească la
lupta pentru ecsistenţă. Copiii nu sunt decât materialul din care poate să iese oameni. Cât
pentru bărbaţi de la 15 în sus sunt în Ardeal relativ mai mulţi decât în Ungaria, eară cât
pentru femei numai de la 15-20 sunt mai multe în Ungaria, ceea ce e bine pentru Ardeal,
fiindcă mai ales aceste femei produc în Ţ[ara] Ungurească mulţimea de copii, care se nasc

55
TR, 1858, p. 14.
40 • Ana Grama

cu cheltuieli mai mari ori mai mici şi apoi mor mai înainte de a fi ajuns vârsta în care pot
să aducă societăţii drept răsplată vreun folos. (...) oameni făcuţi gata, care nu numai
consumă ci produc şi care pot să se apere înşişi”.56
Iată o statistică ce priveşte Gimnaziul din Sibiu57, cu referire la elevi:
germani, unguri, români, croaţi, poloni, boemi, armeni. Comentariile erau
în următoarea cheie: “Aşa dară, toate celelalte 7 naţionalităţi au 1005 elevi, eară
românii singuri 1094, adecă cu 89 de elevi mai mult. Acuma de sine urméză întrebarea:
oare este drept ca gimnaziul acesta de stat [construit şi susţinut din bani publici, la care
românii contribuiau mai mult decât generos], unde românii sânt în numer de doeori aşa de
mare, cum sunt germanii, să fie limba esplicativă cea germană? şi nici un professor, afară
de un catehet român şi de profesorul de limba română, să nu ştie limba română? Oare este
dirept ca în acest gimnaziu să fie limba română obiect numai pentru acei elevi, cari vreu să
o înveţe? Oare este dirept ca acest gimnaziu de stat să poarte caracterul confesional,
romano-catolic?”. Întrebări justificate, dar… Dincolo de discursul naţional,
pentru noi aici este de reţinut chinul pe care-l cunoştea majoritatea copiilor
de români, care trebuiau să ia contact, la nivelul începuturilor studiilor, cu
o limbă atât de grea, cum era limba germană. Căci, este bine ştiut, limba
străzii în sudul Transilvaniei era româna, cum spunea şi St. Ludwig Roth.
În primii ani de şcoală rezultatele multora dintre români erau slabe, aşa
cum alţii reuşeau să-i întreacă chiar pe nativii saşi. Dincolo de acest fapt,
limba germană în Gimnaziul sibian a fost un câştig enorm. De aici se
recrutau viitorii elevi la şcoli mai înalte, studenţi prin Europa (Grazul era
plin de români !), viitori funcţionari, mărunţi, dar şi înalţi, parlamentari, mai
târziu făuritorii Unirii celei Mari.
Şi totuşi… Ideea de a avea un gimnaziu în Sibiu susţinut de stat, dar
cu limba de predare română este bine susţinută, fără a se putea înregistra o
finalitate pozitivă în acest sens.
Evidenţe şcolare ale căror rubrici şi seriozitate în procesul de completare
ne conving că erau adevărate statistici oficiale, erau prezentate periodic
Guberniului ori Ministerului instrucţiunii.
Pentru registrul din anul şcolar 1858/1859 transliterăm rubricaţia:
PROTOCOLUL ŞCOALELOR/ din Inspectoratul…pe anul Domnului…/
Prefectura/
Pretura/Nrul curent/ Numele Oraşelor şi ale satelor/ Numele directorilor
locali/Numele Dascălilor/ Cvalificaţia Dascălilor//Numărul umblătorilor la
şcoală/prunci/prunce//cu totul//Leafa dascălului/în bani/în bucate//de la cine
trage leafa sa?/Însemnări

56
Idem, 1880, p. 307.
57
Idem, 1862, august.
 Copiii....Contribuţii documentare • 41

Adevăratele succese ale lui Andrei Şaguna –la sfârşitul păstoririi

sale numărul şcolilor locale ajungea probabil aproape la 800, dar este
adevărat, el acţiona déjà într-o epocă postpaşoptistă- şi-au avut sorgintea şi
în militantismul său pentru crearea bazei materiale a şcolilor confesionale.
Greutăţile în realizarea acestui obiectiv se deduceau din inerţie şi interese
economice divergente, adânc împlântate în interiorul şi în afara societăţii
româneşti. Pe lângă celebrele sale memorii şi apeluri/soluţii locale, ajunge
să ceară ajutor, pentru scopurile noastre şcolare şi bisericeşti (cea de la
Abrud), de la visteria statului, până şi la Senatul imperial (1860).
Oricum, pentru copii şcolile ajunseseră să fie o realitate
neintermediată, o percepţie imaginară, de asemenea, o atracţie ce va câştiga
tot mai mult teren58. Între aceste repere se pot regăsi copiii umblători la şcoale,
sau cei ce ar trebui să fie acolo. Datele pe care le putem prelucra sunt
numeroase, amintirile celor direct implicaţi în acele procese devin credibile,
romantismul amintirilor este confirmat de numeroase statistici sectoriale,
cum sunt cele ale şcolilor confesionale. În secolul XX foştii copii-subiecţi-
actori vor subsuma propriul trecut crezurilor politico-naţionale. (Pl. XI)
Din vremea mitropolitului ce a activat mai îndelung imediat după
Andrei Şaguna, Miron Romanul, fiu de ţărani din Bihor, remarcăm ceea ce
s-ar putea numi o nouă (insuficientă) explozie a şcolilor populare
româneşti. În anul 1877, în toată Ungaria, copiii din 1718 comune merg la
şcoală în comune vecine şi cei din 267 comune ”rămân fără instrucţiune”.
Erau 15.538 şcoli elementare. Dintre toate şcolile, “După limba instrucţiunei”,
sunt 7171 maghiare, 2932 române, 1874 slocave, 1017 nemţeşti etc.59
În analiza scriitorului Ioan Slavici, publicată în anul 188060 şcolile
din toată Ungaria (deci inclusiv Transilvania) s-au înmulţit: cele maghiare
cu 147 (ajungând la 7171) şi cele româneşti cu 179 (ajungând la 2932). A
scăzut numărul celor nemţeşti cu 124 (rămânând 1017). Având de analizat
acuzaţii de creştere necontrolată şi periculoasă a populaţiei româneşti, Ioan
Slavici merge mai departe cu concluziile studiilor pe care le are la
îndemână, cum menţionam şi mai sus: ”În toate comitatele cu majoritate
românescă, cifra nascerilor e mică; ea numai în comitatele prea amestecate cu
maghiarii cresce”. În Hunedoara, Făgăraş, Sibiu 1 naştere la 27,29 suflete,
Udvar-Helz 1 la 22, Haromsec 1 la 23 (aici români sunt 20%). Deşi s-au luat
în seamă doar copii umblători la şcoală, mortalitatea la români e mai mică.
58
AG, Aspiraţia spre învăţătură în a doua jum a sec al XIX-lea. Documente din AMA prezentate
la Sesiunea „Astra, 1861-1950”, Sibiu, 1987, p. 501-506.
59
BMA, Indici la TR, 1878.
60
TR, 1880, p. 139. S-au luat în seamă şi s-au numărat între 2.450.000 şi 2.600.000, români
„umblători la şcoală”.
42 • Ana Grama

Bărbaţi erau „de la 15 ani în sus”, iar femeile „care produc” între 15-20 ani.
Dar, oriunde, există şi „Mulţimea de copii, care se cresc cu cheltuieli mai mari ori mai
mici şi apoi mor mai nainte de a fi ajuns vârsta în care pot să aducă societăţii drept
răsplată vreun folos”. Concluzionează: „Într-un cuvânt, în Ardeal e o societate mai
capabilă [decât în nordul ardealului incorporat de mult Ungariei] de a susţinč lupta pentru
ecsistenţă, fiindcă are relativ mai mulţi oameni făcuţi gata, care nu numai consumă, ci
produc”61.
”Gratuitatea învăţământului” provoacă numeroase dileme şi
atacuri, ideatice şi pragmatice etc. Presa avansa diverse opinii, fireşte:
”Proiectul de lege despre instrucţia gratuită în şcoalele poporale
elementare: de stat, comunale şi confesionale, a fost presentat dietei (...). Se
cuprind în ele dispoziţii vătămătoare pentru şcoalele confesionale
nemaghiare (...)”. Tentaţiile deşarte şi ofertele reale –fie şi cu riscul de a
pierde din propria personalitate, ca în orice stat multinaţional - sunt
provocatoare de discuţii cu care pruncii şcolari cresc la vremea copilăriei,
cu probleme deci pe care ei înşişi le vor rezolva la vremea când vor lua
decizii.
În politica ierarhilor de la Sibiu, acestor chesiuni majore li se vor
adăuga fapte de fiecare zi, aşa zisele lucruri mărunte. Minoră, dar
impresionantă cu deosebire ni s-a părut intervenţia repetată de a se
aproba… scoaterea unor pietre din râu pentru construirea unei şcoli
româneşti, mereu refuzată, ca să nu mai vorbim despre lemnele din
pădurile transilvane inaccesibile românilor şi libere pentru conlocuitori. Ne
gândim şi la edificiile ce au însemnat pentru pruncii noştri singura oază de
lumină a învăţăturii, sau spaţii pe unde au trecut – cu deplin folos- copilele-
viitoare mame, preotese, învăţătorese sau doar lideri locali-modele în
mediul lor. Reuniunea femeilor române din Sibiiu, la adunarea generală din 27
iunie 1908 constată că susţine o şcoală elementară de fete, o şcoală
economică (de menaj) şi una industrială, dispunând de o avere în numerar
şi efecte de 45,202.91 cor. Şi un inventar de 12,187.74, cu un nr. de 172
membri. (Pl. XII)

Ce viitor îi aştepta pe copiii-şcolari români de-a lungul timpului ?!

După depăşirea singurelor tentaţii iniţiale fesabile –dorinţa de a deveni
preoţi, apoi învăţători -, a venit vremea funcţionarilor de bancă, alţi
funcţionari de stat, profesiilor liberale: avocaţi şi medici, economişti etc. Cu
primii ani de şcoală petrecuţi în mediu românesc, gimnaziile erau urmate la
şcoli străne, cu excepţia fericită a Gimnaziului braşovean. Avem statistici
importante, anuale, credibile ca nişte acte ce-şi produceau efecte imediate
61
Ibidem, p. 307
 Copiii....Contribuţii documentare • 43

(plata confesorilor) care atestă numărul elevilor de şcoli normale şi a

gimnaziştilor din instituţiile altor naţii, cele confesionale sau de stat. Spicuim,
deşi o statistică oficială serioasă s-ar putea realiza pe seama acestor atestate
eliberate de protopopii cateheţi.
Un prim bilanţ şcolar postpaşoptist cu români în şcoli streine
arată astfel: an şcolar 1849/50 – normalişti 99 şi gimnazişti 39; 1850/51,
normă 168, Institutul teresian-12, gimnaziul romano-catolic 60, şcoala
luterană 29, preste tot 269 (Doc 120, 1851). După câteva luni apar chiar liste:
la şc. Normală din Sibiu 76, la Braşov 1000, la romano-catolicii din Sibiu 67.
(Doc. 769 1851) În anul 1860,50 elevi români urmează şcoala germană din
Sighişoara (27 fii de plugari şi 2 de meseriaşi), insuficient pentru proiectele
şaguniene, dar promiţător pentru începuturile programului amintit.
Din prima conscripţie postpaşoptistă amintită (1852) 62 invocăm
documentul în care se face o sinteză a copiilor români ortodocşi care
urmează cursuri în şcoalele Luterană şi Romano-Catolică din SEBEŞ,
„tinerime scolastică greco-ortodoxă” care a susţinut examenul la religie
sub coordonarea protopopului Ioan Tipeiu şi a parohului local Nicolae
Lazăr, personalităţi zonale remarcabile. Împărţiţi pe despărţăminte şi clase,
regăsim aici informaţii nu doar despre despre vârstă (de la 9 la 14 ani, un
singur elev de 16 ani), prezenţa la cursurile de religie şi nivelul în care s-au
prezentat copii la examen, ci şi, ceea ce ne interesează mai mult în acest
context, raportul dintre originea lor socială şi performanţele şcolare. Din
totalul de 83 elevi, 37 erau fii de plugari, 5 de economi de vite, 16 de preoţi,
5 de învăţători, câte 3 de advocat, nehustor, respectiv cantor, câte unul de
bărdaş, servitor de cancelarie, timar. / sunt nominalizaţi ca „locuitori”
din..., unul fiul răposatului... Sunt impresionante notele de „eminent”
obţinute de şcolari - fii de plugari, mai ales în condiţiile în care limba de
predare era germana. La fel şi distribuţia lor în satele de pe cuprinsul
Cercului Sebeş, Vingard, Orăştie, Vinţ, chiar şi Miercurea. Aici intrau cei 23
copii în clasa I, 32 a II-a, 16 a treia; 12 erau la examene extraordinare.
Perspective ar fi fost, şi românii încearcă să le valorifice: din elevii acelor
ani se vor ridica luptătorii Unirii. Şi totuşi, şcolile erau încă restrictive, dar
nu necunoscute, sigur, mai ales în zone mai puţin defavorizate, cum este
cea despre care vorbim. Pe localităţi pruncii-elevi se repartizau astfel:
Sebeş- 25, Lancrăm- 7 + „Ioan Blaga, fiul rep[osatului] plugariu Iosif” de 13
ani, Daia -7, Pianu de Jos- 5, Loman- 4, Şpring- 4, Rechita- 4, Vingard- 3,
Cacova- 3, Sebişel- 3, Balomiri- 2, Chârna- 2, Conţia-2, Gibotu- 2, Vinţiu de
jos- 2, Petrifalău, Tartaria, Rehău, Deal, Laz, Apold.

62
Vezi nota 40.
44 • Ana Grama

Oricum, funcţionarii locali sau superiori îşi începeau drumul în

astfel de şcoli, iar cunoaşterea limbii germane se dovedea esenţială şi
pentru un post de notar, ca şi pentru studentul la drept, apoi viitorul
deputat sau consilier de curte, ceea ce, măcar la modul idea trebuia avut în
vedere.
Pentru epoca şaguniană, la capătul unor strădanii de 2 decenii,
copii umblători la şcoalele normale au şanse să meargă mai departe în şcoli
româneşti: institut pedagogico-teologic (Sibiu), gimnaziu cu şcoale
comerciale, reale, de fetiţe (Braşov), gimnaziu inferior (Brad în Zarand), 10
şcoli capitale. O instituţie de învăţământ necesară oricărei comunităţi la
acea dată, Academia de drepturi, nu a fost susţinută consecvent de Andrei
Şaguna, contrariindu-şi conaţionalii. Fără a o nesocoti, episcopul ştia că e
nerealist să o înfiinţezi, dacă nu o poţi susţine. Concomitent, puteau profita
românii de Academia de drepturi din Sibiu. În Semestrul II 1866/186763 erau
înmatriculaţi aici 159 studenţi pentru 3 sau 4 ani. Erau 77 germani, 56
români, 33 unguri, câte 1 slavon, croat, armean, israelit. Dintre cei 24
prezenţi la examene de absolvire, 9 erau români: cu preexcelenţia la toate
materiile fiind - Al. Comănescu-Alba; Gh. Pop-Vaidacut şi Ioan Baştia–
Abrud cu precelenţia, apoi alţii 6 „apţi”. „Noi sântem într-o puseţiune plăcută a
potea înştiinţa cumcă D. Advocat din Cluj Alesandru Colat a fost cel dintâi în tot
Ardealul, care s-a subpus acestui esamine, şi pe cât ştim din izvor secur cu succes
escelente”. „După propunerea venerabilelui capitlu din Blaj, Înaltul Guberniu militare şi
civile a binevoit a împărţi stipendiele vacanţi de 80. fl. m.c. din fondul fericitului
Romonţai, la următorii tineri romani auzitori de drepturi în Academia din Sibiu” -9
studenţi.”Precăt ştim înaltul Guberniu civile şi militare a binevoit a împărţi ajutoarele
stipendiare de 5 fl. m.c. ce înaltul Minister de cult şi de învăţemânt public s-a îndurat a-l
aplacida şi pe anul acesta şcolastic la 60 de studenţi serali din Ardeal de toate confesiunile,
la următorii şcolari şi anume: 1. În academia de drepturi de aici, lui (....), (6 români şi 2
saşi, nn); 2. În gimnasiul mare evangelic şi la şcoala reale de aici:[10 români şi 6 saşi]; 3.
În gimnasiul romano-catolic de aici: [12 români]; .4. În şcoala normale catolică de aici: [2
români].5. În institutul teresian de orfani:[3 români]; 6. În institutul teologico preparandic
greco resăritean de aici: lui D. Hania, Visarion Roman.7. În gimnasiul romano catolic din
Cluj: [6 români, 2 unguri, cu explicaţia] (…)”. Sigur că, proporţional cu numărul
aspiranţilor, dar mai ales al beneficiarilor, numărul absolvenţilor este
ridicol de mic; dar este baza începuturilor...
Personal, Andrei Şaguna acorda ajutoare băneşti salvatoare pentru
unii tineri, consemnate şi în calendarele sale personale: pentru gimnazişti şi
pedagogi, medicinişti, viitori ingineri şi economişti, politicieni, jurişti etc.

63
TR, 1867, p.23, 78, 93-94, 243 sqq.
 Copiii....Contribuţii documentare • 45

După analize atente ale realităţilor vremii, se vor face recomandări

pentru alte orientări socio-profesionale: „Să se îmbrăţişeze toate ramurile de
industrie, meşteşugurile de cari poporul are lipsă imediată: ferari, cojocari, cismari,
pălărieri, maşinişti, curelari, argăsitori, tinichigii şi toate ramurile de comerţ. Cari sunt
mai cu câştig, nu pot să spun, dar pot să aduc câteva cazuri concrete. Aproape de
Mănăşturul unguresc sunt trei fabrici de scânduri şi aici sunt aplicaţi 8 maşinişti cu plată
85-100 floreni lunar; 7 ferari la două fabrici dintre cari numia 1 român cu salar de 50-60
floreni lunar; 7 ferari la două fabrici dintre care unul român, cu 45-50 floreni lunar.
„Circulaşii” în număr de 8-10 la 2 fabrici sunt plătiţi cu 1-2 fl. pe zi. Aici (...) [românii]
lipsesc şi dau nu numai pe lucrătorii zilieri. În urmă sunt maşiniştii, cari cu maşina vara
la îmblătit câştigă 30-40 ferdele de grâu la zi, ceea ce poate asigura viaţa şi existenţa
familiei pe un an întreg, mai ales că îmblăteşte cu lunile. Pentru tinerimea, care absolvă
clasele liceale ori reale e de recomandat ingineria agricolă silvică, mechanică, electro-
technică, şcoalele superioare comerciale. Numai la Academia comercială din Cluj se văd
zilnic anunţuri căutându-se tineri români la deosebite societăţi. Şi aici abia avem câţiva!”
De altfel Andrei Şaguna este cel ce a rostit un slogan cunoscut la
vremea sa, ca şi astăzi, de toată lumea: La meşteşuguri turmă iubită, la
meşteşuguri! (Pl. XIII)

Particularităţi Transilvane

1. Copii - Exponate
- la interferenţa între sănătate, bunăstare, creşterea şi forţa naţiei -
Cea mai succintă prezentare a Expoziţiilor de copii este cea de a le socoti ca
pe unul dintre momentele de trecere spre o etapă superiară a conştiinţei de
sine a poporenilor români sudtransilvani, consumate cel puţin din 50 în 50
de ani. Ne gândim că, în contextul convieţuirii cu conlocuitorii saşi (şi în
limite explicabile), a funcţionat întâi îndemnul mogaian Siliţi să nu
rămânem ruşinaţi! (1819). În anul 1853 Andrei Şaguna şi cei apropiaţi îşi
structurează – şi popularizează - îndemnul: Socotiţi-vă mai nainte-vă un
popor românesc, de mai multe mii [de oameni], însetat de dreptate (...), în fiecare
sat, în fiecare tract ! Să se vadă peste tot că poporul român (...) cunoaşte că şi el e
popor (...) ear nu numai grămadă de oameni, care vorbesc o limbă şi poartă un
nume, carii au aceleaşi datine şi obiceiuri, şi încolo nimica mai mult decât detorie 64.
La vremea Expoziţiilor de copii s-a ajuns la a invoca generaţiile viitoare ca
sursă a puterii vitale a poporului, iar aceasta nu se putea realiza decât prin
buna creştere a copiilor începutului de secol XX.
Cunoscute mai ales ca o curiozitate, reţinute şi pentru frumuseţea
imaginilor care le sunt asociate, Expoziţiile de copii sibiene (organizate de o
Reuniune din Comitatul Sibiului) sunt mult mai mult decât atât.
64
TR, 1853, nr. 5, 17 ian., p.11.
46 • Ana Grama

Împrejurările în care au apărut/s-au manifestat şi au evoluat par chiar mai

semnificative, atât pentru epoca şi spaţiul pe care le acoperă, cât şi pentru
copiii transilvani înşişi, mereu alţii şi întotdeauna asemenea. Valenţele lor
socio-morale, dar şi politico-naţionale, care se deduc din chiar
componentele definitorii ale copilăriei, îi dimensionează însăşi acesteia
ponderea în existenţa grupului, dar şi a naţiei.
O stare declanşatoare a expoziţiilor a fost concurenţa stimulativă în
care s-a găsit, secole de-a rândul, comunitatea românească ce convieţuia –
mai bine sau mai puţin bine- cu saşii, modele necontestate, alimentând
aspiraţii şi eforturi65. Pentru că - în condiţii discriminatorii binecunoscute,
românii puteau/trebuiau să facă eforturi doar pentru a face faţă ofenselor
generalizate. Ei au primit provocarea de a recupera secole în care
comunităţile lor plăteau dări la popa catolic/evanghelic /reformat (prelungire a
decimelor) şi altele, chiar până la sfârşitul deceniului 6 al secolului al XIX-
lea. Anularea târzie a acestora îl face pe Andrei Şaguna să propună …
convertirea lor în sume pentru învăţarea pruncilor!
Socotindu-se un popor, românii conştiientizează nu doar potenţialul
de a nu se ruşina de ceilalţi, ci, la modul superior, ei devin, iată, preocupaţi
de puterea vitală a generaţiilor viitoare. Simţiseră că trebuie/pot să
dăpăşească piedici seculare şi se lansează în programe creative şi
productive, cum au fost şi expoziţiile de copii. Era semnul creşterii grijii
pentru sănătatea fizică, dar şi pentru activarea unei responsabilităţi
individuale şi naţionale superioare. Nu întâmplător, aşadar, expoziţiile de
copii se plasează la mai bine de o jumătate de secol de când “O epohă nouă a
răsărit pentru noi românii”, cum spunea entuziast Andrei Şaguna în toamna
anului 1849, chiar dacă ulterior nu toate aşteptările au fost onorate.
De la Expoziţiile de copii din Apold (1906), Ilimbav (1907), Poiana
(1908), Orlat (1909), Sadu (1910) şi alte sate ne-au rămas mărturii
impresionante. Observăm că, în mod conştient, şi aparent paradoxal, ele s-
au organizat nu acolo unde, în mod obiectiv, ar fi fost mai mare nevoie de
ele, anume în satele cele mai copleşite de nevoi şi deci cu cea mai precară
îngrijire a pruncilor. Pentru că, neîndoielnic, buna lor desfăşurare
(eficientă), presupunea şi existenţa unei logistici pe care acestea din urmă
nu puteau s-o asigure.
Aranjaţi pe o scenă, în braţele mamelor sau singuri, copiii erau
analizaţi fiecare în parte de un juriu anume constituit. Astfel de expoziţii –
cu premianţi ale căror chipuri se păstrează până astăzi, nu doar în colecţii
instituţionale, ci şi în case particulare -, au fost organizate acolo unde se

65
Detalii şi în AG, Cibinium, 2001-2005, Sibiu, 2006, p. 191-218.
 Copiii....Contribuţii documentare • 47

dovedea că e nevoie de ele, dar şi unde mesajul putea avea o rezonanţă

corespunzătoare, unde fii ai satului, intelectuali patrioţi militanţi, erau
dispuşi să se antreneze în lupta împotriva necunoaşterii, a izolării, a
sărăciei.
Pentru a oferi o imagine cât mai veridică asupra subiectului,
inclusiv din respect pentru capacitatea cititorilor noştri de a recepta
mesajele neintermediate ale înaintaşilor, vom reproduce documente –
comentate sau nu- din presa vremii şi iconografia prezervată în presă sau
în originalele de la Complexul Naţional Muzeal ASTRA, moştenitor al unor
colecţii astriste şi al programelor Asociaţiunii.
Le investim cu valoare de model pe cea din anul 1906, ca prima
dintre ele şi pe cea de a treia, dintr-un an extrem de provocator pentru
intelectualitatea transilvană, anul 1908

1906 - Prima expoziţie, la Apoldul Românesc. ANEXA 2

Interesante documente preliminare şi ulterioare - expunerea cauzelor, a
unor mijloace care urmau a fi cultivate în împrejurările date, dar şi unele ce
privesc mobilizarea organizatorilor şi colaboratorilor - se publică în
vara/toamna anului 1906. Ne-a reţinut întâi atenţia faptul că primii cărora
urma să li se câştige bunăvoinţa (Sibiiu, 7 Maiu 1906) erau medicii din
Comitatul Sibiiului. Înţelegerile preliminare fiind deja făcute, ei erau
nominalizaţi, li se atrăgea atenţia asupra motivaţiei naţionale şi a
responsabilităţii ce decurgea din profesia lor. Girau această acţiune
preşedintele Comitetului Central al Reuniunii române de agricultură din
comitatul Sibiului, Pantaleon Lucuţa şi, mai ales, Victor Tordăşianu, secretar.
În 26 Mai se anunţă tuturor amânarea expoziţiei, cauzată de pojar,
şi se reia un apel la doctori ca, „cu posibilă grăbire”, să vină cu propuneri
„fiind afacerea expoziţiei de copii de interes general”, ea fiind binevenită şi
de la oameni „cu locuinţa şi afară de comitatul Sibiiu”. De altfel
„Opiniunile sosite le vom da şi publicităţii”.66
În aceste împrejurări doctorul Ilie Iancu din Tălmaci scrie la 16 iunie
o intervenţie complexă, în care evită vorbele mari, la care, şi atunci, se făcea
prea des apel. Aici însă prevalează informaţiile concrete privind…subtextul
principal al expoziţiilor de copii. Sistematic, dezvoltând subiecte generale şi
de detaliu – dar în câmpul temei centrale - va scrie un lung articol, publicat
în serial, şi care analizează cauze şi propune remedii.
După petrecerea acestui adevărat eveniment, organizatorii sunt în
măsură să tragă concluzii, mai ales în două publicaţii sibiene: în bătrânul

66
TR, 1906, p 249.
48 • Ana Grama

Telegraful Roman şi în atât de tânărul Luceafărul, al echipei Octavian

Tăslăuanu - Octavian Goga. Impresionant este că, deşi adversităţile, chiar
conflictele dintre cele două publicaţii persistă, cu acest prilej se reuşeşte
depăşirea animozităţilor şi toţi românii din zonă de regăsesc pe aceeaşi
baricadă: aceea a susţinătorilor Expoziţiei de copii din Apoldul românesc, apoi
din celelalte sate. (Pl. XIV, XV)

190867. Expoziţia din Poiana Sibiului. (Pl. XVI, XVII)

Documente interesante despre acest fenomen socio-naţional, grăitoare de la
sine, vin să marcheze, pe de o parte experienţele câştigate deja şi, pe de
alta, schimbările ce se impuneau în noile condiţii de desfăşurare a lor.
- „Onorabilei primării comunale în Poiana” i se adresaseră aceeaşi
reprezentanţi ai Reuniunii organizatoare, în 5 iunie.
- „Cum la asemenea expoziţii să dau poveţe cu privire la traiul poporului
peste tot”, se scrie aici, pe lângă medici sunt doriţi „să conlucre cu noi la
realizarea scopurilor umanitare ce le urmărim” nu doar medicii, ci şi
„bărbaţi şi femei fruntaşe” din Poiana. „Pentru încurajarea şi îmbărbătarea
mamelor harnice, reuniunea noastră va împărţi la expoziţie şi premii în
bani. În vederea modestelor noastre mijloace băneşti şi cu considerare la
scopul înalt ce îl urmărim, potrivit ar fi ca la premiare să concurgă cu sume
cât de neînsemnate şi instituţiile, cum e comuna bisericească şi cea politică,
ambele bănci şi eventual alte aşezăminte, cum şi unii fruntaşi cu dare de
mână de acolo”. Deci, primăria „să binevoiască a întruni fruntaşii comunei
la o consfătuire, în care să se hotărască ţinerea expoziţiei de copii în Poiana;
luna, ziua (într-o duminecă sau sărbătoare) şi localul în care să se ţină,
vârsta copiilor de admis şi gruparea acestora, maximul şi minimul
premiilor de împărţit etc.” În această consfătuire să se numească şi
67
Cu un an înainte teologii sibieni se concentraseră pentru a scoate prima revistă academică
de specialitate –Revista teologică-, astfel încât nu şi-au găsit timpul nici măcar pentru a
sărbători la timpul dat centenarul naşterii ierarhului nepereche Andrei Şaguna (aniversarea
oficială petrecându-se în toamna anului următor), iar la Caransebeş murea episcopul
Nicolae Popea, unul dintre ultimii şagunieni autentici, militanţi din vechea gardă. Realizarea
aproape precipitată a două mari edificii româneşti în oraşul săsesc Sibiu, închis pentru
ceilalţi până de curând -Muzeul Asociaţiunii, iaugurat în anul 1905 şi Catedrala Ortodoxă,
sfinţită în anul 1906 -prin strădania mereu aceloraşi intelectuali-activişti, ei înşişi puţin
numeroşi, au consumat mult din energiile constructive româneşti. Forţa românilor de a se
antrena pentru finalizarea altor lucrări naţionale a fost de asemenea afectată de efectele
prelungite ale campaniei maghiare de deznaţionalizare, cu deosebire prin învăţământ,
prin campania electorală şi numeroase alte piedici puse în calea unei dezvoltări normale,
cum au fost şi tracasările în procesul de alegere a episcopului de Caransebeş, acceptându-se
doar cel de al treeilea ales, în persoana extrem de activului ferment cultural Elie Miron
Cristea, mereu activ la Expoziţiile pentru copii.
 Copiii....Contribuţii documentare • 49

persoanele cari să intre în juriu şi să se aleagă un comitet aranjator local,

„care făcând propagandă între locuitori să-i îndemne la buna îngrijire a
copiilor, să stăruie la participare şi să facă preparativele pentru buna
reuşită a expoziţiei” , inclusiv „consemnări esacte despre numele părinţilor,
numele, numărul şi vârsta copiilor de admis”; pentru valorificarea
experienţei trecute includ programul expoziţiei din Ilimbav etc. „Cum
poporaţiunea noastră din Poiana se găseşte între cele mai avantajoase
condiţiuni higienice şi cum e model de frumseţe fizică (cu recente premii la
Sibiu şi Bucureşti nn), din prilejul expoziţiei intenţionăm a fotografia, prin
fotografi anume aduşi, mai multe grupe de copii, de juni şi june, de bărbaţi
şi femei în floarea vârstei, cum şi de moşnegi ajunşi la vărstă înaintată.
Scopul urmărit prin aceasta este să prezentăm străinătăţii pe calea
ilustraţiunilor din reviste, chipuri de adevărată frumuseţă omenească-
românească”68.
Organizatorii sibieni cer răspuns grabnic, mulţumesc poienarilor
rugându-i să primească „expresia dragostei frăţeşti” ce le-o păstrează etc.,
etc.
− „Expoziţia de copii din Poiana/Comitetul ‚Reuniunei române agricole sibiene’,
adresându-se medicilor (...) le-a scris următoarele: Stimabile domnule doctor!
Încuragiaţi de bunele rezultate, obţinute la prima şi la a doua expoţizie de copii, ţinută
în toamna anului 1906 şi 1907 în comuna Apoldul Român şi în Ilimbav, atât în ce
priveşte higiena, hrana, îmbrăcămintea, curăţenia şi îngrijirea preste tot a copiilor,
cari toate condiţionează desvoltarea normală, atât fizică, cât şi intelectuală şi prin
urmare şi puterea de viaţă a generaţiunilor viitoare, şi încurajaţi şi prin faptul că ideea
de a se aranja expoziţii de copii începe a se generaliza şi de cătră alte aşezăminte
culturale ale noastre,- hotărâre am luat ca în toamna anului de faţă să aranjăm a 3-a
asemenea expoziţie. (...) cu copiii locuitorilor din fruntaşa şi puternica comuna
Poiana. Pentru ca ostenelele şi jertfele reuniunei, aduse şi pe acest teren, să fie
folositoare poporaţiunei noastre, bântuite de tot felul de neajunsuri, îndrăznim (...).
Mulţumindu-vă înainte pentru ostenelele puse în serviciul cauzelor poporului nostru,
vă rugăm să primiţi (...) Sibiiu, 4 iunie 1908. Comitetul (...)”.69

Controverse …constructive
Temeinic pregătită, expoziţia din Poiana a produs discuţii contradictorii,
până la urmă constructive. Deşi la data respectivă apăreau ca neînţelegeri
între oamenii, erau păreri divergente pe seama proiectelor, chiar a
conceptelor, din diferenţe culturale şi viziuni profesionale specifice, dar şi
între generaţii şi de grup etc., ca într-o societate vie şi cu personalitate cum
devenise societatea românească.
68
Idem, 1908, p. 243.
69
Ibidem, p. 305.
50 • Ana Grama

Tânărul profesor Ioan Lupaş, mai târziu protopop academician, are

vederi personale îndoielnice cu referire la unele aspecte ale manifestărilor
expoziţionale (cum sunt şi unele din ziarul Lupta), pe care simte nevoia să
le comunice, fireşte în interesul scopului comun mereu invocat de toate
părţile. Se exprimă întâi la o conferinţă din Sebeşul săsesc70 că medicii
români nu se interesau destul de poporul de la sate, de unde nu lipsea nici
replica răutăcioasă care se referea la…arginţi. El imputase neglijenţe
anterioare în educaţia pentru sănătatea copiilor. Invocă 150 prelegeri
poporale, dintre care doar 2 au fost despre igienă, dintre alte 341, doar 2
susţinute de medici.
Îi răspunde într-un serial epistolar (6 episoade) prietenul său, dr.
Ilie Beu, preocupat de greutăţile pe care le întâmpină medicii în mijlocul
oamenilor simpli, de valoarea exercitării acestei funcţii de apostolat, cu
observaţii cum sunt cele de mai jos: „Bieţii copii, cât sufere în urma nepriceperii
părinţilor lor. Cu adevărat unele mame îşi omoară copiii cu dragostea. Ca să se dezvolte, să
crească mai repede, le dau înainte de vreme tot felul de bucate, potrivite abia după un an,
doi. De aci apoi cataruri de intestine, unul mai grav ca celălalt şi în urmare mortalitate
mărişoară, între copii, mai ales la sate. Pune-te acum doctore şi explică mamelor greşala de
care s-au făcut vinovate; dă-le îndrumări pentru săptămâni şi luni de zile mai înainte. Ba
nu uita a le spune că mâncarea de căpetenie a copiilor până la şapte ani e laptele şi nu
degeaba primul rând de dinţi ce se numesc ‚dinţii laptelui’ (subiect ironizat de
savantul Lupaş, dar nu fără importanţă pentru un medic de comitat
practician nn). Tot românul carea are copii să ţină deci vacă la casa lui! Asta aşa merge
an de an, mai ales vară de vară, căci pe timp călduros se îngrămădesc casurile de cataruri
intestinale.” Şi apoi, pe alt palier, “Mai ales mamelor am ţinut să le dau astfel de
sfaturi, arătându-le că copiii aflători în desvolatrea au cea mai mare trebuinţă de curăţenie
şi îndeosebi am căutat să le conving că o mulţime de boale de piele se ivesc numai şi numai
pe o bază murdară”.
Înainte chiar de izbucnirea războiului cel mare, doctorul Chitul, scrie
sistematic şi detailat despre „Boalele lipicioase”71: „V. Moare copilaşul
vecinului, care e în stare bună şi [mama], ca să-şi facă milă, dă hainele şi jucăriile copilului
său la un copil sărac; peste cteva zile se îmbolnăveşte şi copilul cel sărac şi moare”.
Fără a admite că este o scuză, doctorul Beu adaugă că în Ungaria
funcţionau cca 80-90 medici români. Mulţi dintre ei, dacă nu erau deja rupţi
de satul românesc (prin ascendenţă şi căsătorii mixte) nu erau neapărat
buni vorbitori în conferinţe, unii pentru că nu se puteau coborâ la un limbaj
accesibil, în plus ei studiind în limbi străine în Cluj, Budapesta, Viena, Graz
şi Praga. Alţii, „îşi văd de praxă” fără a face prelegeri, aşa cum printre

70
Ibidem, p 207 u 297, 14 iul.
71
Iulian Chitul, Boalele lipicioase, Sibiu, 1914. (Biblioteca poporală a Asociaţiunii, Nr. 40),
 Copiii....Contribuţii documentare • 51

preoţi şi profesori erau prea mulţi neinteresaţi de această chestiune, deşi cu

toţii erau responsabili de sănătatea naţiei! Şi totuşi, dr. Beu poate să listeze
câteva contribuţii din literatura medicală de popularizare locală72.
Asociaţiunea, nu-şi poate face un titlu de glorie în acest sens, nici în anul
jubiliar 1911 - decât conjunctural -, când face un Conspect despre
conferinţele ţinute între anii 1862-1910, prin: Ladislau Vaida (1867- Cluj)
Despre creşterea tinerimei (...) şi apoi (1868, Gherla) despre Recunoştinţa faţă
de fundatorii de şcoală, Al. Buda Despre educaţiumea poporală (1869, Şomcuţa
Mare), I.C. Drăgănescu (1870, Năsăud) despre femeie, implicit ca mamă, Iosif
Hodoş despre Începutul şcoalelor române (1878, Şimleu), Ioan Popea (Lugoj,
1896) despre „Influenţa casei părinteşti asupra caracterului indivizilor şi
naţiunilor”, publicată în Biblioteca poporală73.
Dacă adăugăm acestora literatura de ficţiune cu pronunţat caracter
educativ, ca şi articolele specifice din magistrala Enciclopedie Română
publicată sub îngrijirea lui Corneliu Diaconovici între anii 1896-1902,
volumul publicaţiilor cu preocupări pentru existenţa şi devenirea copiilor
este satisfăcătoare pentru posibilităţile românilor, inclusiv pentru
experienţa pe care o acumulaseră deja, nu destul de îndelungată din vini ce
nu le aparţineau.
Cadrul general în care se desfăşurau astfel de manifestări era nu
doar prielnic - publicistic şi normativ -, ci şi provocator. Pentru trasarea
limitelor acestui spaţiu, deja structurat, fie şi modest, enumerăm, sumar,
teme cu impact asupra educaţiei copiilor, cu valoare de recreare a tabloului
preocupărilor educative din epocă, dezvoltate ca seriale în Telegraful
Român, şi încă doar în numerele în care se vorbea despre expoziţia de la
Poiana (mai-iulie 1908): „Pedepsele şi educaţia” de Sofia Nădejde, „Respectul
copiilor faţă de părinţi”, „Observaţiuni asupra dezvoltării simţului estetic la
copii”, „Ce cariere să recomandăm fiilor poporului nostru?74”. În ele, în afara

72
2.Tractatul boalelor acute infestatoare de medicul Sim. Stoica. 3. Igiena copilului până la al 7/lea
an, idem. 4. Manual pentru usul necroscopilor comunali de Dr. Ştefan Erdely. 5 Dieta poporală
de medicul S. Stoica. 6. Profilaxia tuberculozei pulmonare, publicată de reuniunea igienică a
comitatului Sibiiu. 7. Higiena sau cartea sănătăţii de Dr. Şt. Erdely. 8. Ajutorul prim de dr.
Julian Chitul. 9. Pregătiri pentru naştere, publicată de reuniunea moaşelor din comitatul
Sibiiu. 10. Clădirea şi întocmirea şcoalelor, publicată de reuniunea igienică a Comitatului
Sibiiu. 11. Lupta contra malariei, idem. 12. Cum au să se poarte femeile îngreunate? publicată de
reuniunea moaşelor 13. Combaterea malariei de dr. Ioan Popp. 14. Tutunul de idem. 15 Despre
cel dintâi ajutor la vătămări ale ochilor de idem. 16. Cartea sănătăţii de dr. Ilie Beu. 17. Îngrijirea
copiilor de Dr. Ambrosiu Bajthor. 18 Întâiul ajutor la nenorociri de medicinistul Silviu Brânzeu.
73
Listele prelegerilor poporale (între anii 1861-1910) şi publicaţiilor Asociaţiunii (începând din
anul 1868) în Transilvania, Nr. Jubiliar 1911, p. 386-391.
74
AG, loc cit.
52 • Ana Grama

descrierii unor fapte concrete (ex. excursia în natură şi în faţa imaginilor

iconostasului bisericii din Turda), se vorbeşte despre „spiritul agil şi
scrutător al omului”, „omul o părticică constitutivă din univers”, imaginile, cele
mai puternice impresii asupra copiilor, îndemnul natural spre rău etc.

2. Tata-i în America să facă bani!

Emigraţia în America, un fenomen european, şi chiar universal, va fi tratată
de noi ca o particularitate (fie şi doar parţial) transilvană, bine cercetată în
ultimii ani, în măsura în care putem ilustra, succinct, efecte şi forme de
manifestare specifice acestui spaţiu. A avut un impact real asupra stării, a
dezvoltării, diverselor grupe de copii transilvani: cei plecaţi cu părinţii
acolo, unii reîntorşi în sate, şi cei rămaşi să-şi aştepţe taţii, ce urmau să
revină cu bunuri şi lucruri care-i scoteau pe toţi ai casei din cotidianul
mediului lor. Necesitate materială, foarte rar spirit de căutare, dacă nu de
aventură, emigrarea însemna plecarea bărbaţilor, apoi a unor familii întregi
din sate ... spre o viaţă mai bună. Efectele asupra copilăriei generaţiilor din
acei ani, din viitorul imediat şi apoi din cel îndepărtat, au fost atât de
diverse şi variat receptate încât necesită o altă tratare, mult mai generoasă.
Speriaţi de lipsa forţei de muncă, autorităţile au dorit să stopeze,
sau măcar să limiteze emigrările, faptul fiind nu doar inutil, ci producând
chiar efecte contrare aşteptărilor, ca şi în zilele noastre. Scriau ziarele: „În
cei din urmă şase ani au emigrat 868 mii de cetăţeni ungari”, inclusiv români,
astfel: 91762 în 1902, 119,944, 1903, 97,340 în 1904, 170430 în 1905, 185,337 în
1907 şi 203,332 în 1907. Admiţând că plecau cu deosebire capii de familie
(buni de lucru), părinţi a cca. 3 copii, şi că doar un sfert erau români,
aplicând o reducere rezonabilă, trebuie să acceptăm că în acei ani, prin
satele transilvane erau lipsiţi de prezenţa taţilor probabil o jumătate de
milion de copii75.
Ziarele româneşti scriau şi ele: Remâneţi acasă!, fie valorificând
experienţe personale nereuşite, fie doar animaţi de grija pentru neam.
Românul Nicolae Hâşieganu din Erie-Pa (America) a trimis “Tribunei” din
Arad o lungă scrisoare, în care se plânge că acolo are să se lupte cu mari
greutăţi, mai ales în condiţiile în care nu se mai capată de lucru. Până se vor
deschide fabricile, până atunci mulţime de români sufăr, recomandându-se să
fie sfătuiţi „să rămână acasă, că acolo în America ‚e vai şi amar’”. Biserica
Ortodoxă din Adreal trimite însă acolo preoţi, la cererea credincioşilor lor
emigraţi. Ba mai mult, contradictoriu şi dubitativ, fără comentarii, în
75
Despre emigrări vezi şi Ana Dobrean, Date privind amploarea, direcţiile şi alte aspecte ale
emigrării populaţiei din Comitatul Ciuc la sf. sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, în
ANGUSTIA, 11, 2007, p. 119-126.
 Copiii....Contribuţii documentare • 53

Telegraful Român se popularizează următoarele: “Emigrările. Ministrul nostru

de interne, contele Andrassy Gyula, a presentat Dietei un proiect de lege care are menirea
de a împiedica emigrările. O astfel de lege corpurile legiuitoare maghiare au adus la anul
1903, dar tocmai de când s-a pus legea aceea în aplicare au crescut emigrările în mod
îngrijitor, încât se cer măsuri aspre”.
Tot ca şi în zilele noastre, şi atunci pruncii se aflau în două ipostaze:
nefericiţii conştienţi de sine, cei neconştienţi şi cei cu mari speranţe, mândri
de statutul lor. Aceste ipostaze se reflectă nu doar în imagini personalizate,
ci chiar în literatura populară. De exemplu, titlul grupajului de faţă îl dă o
replică a unuia dintre copiii din neamul muşleştilor, din Rodbavul
Făgăraşului, cum sunt în imaginea planşei alăturate. Acesta, fiu de ţăran,
miop şi îmbrăcat „în ciorecuţi”, va fi absolventul Academiei de ştiinţe
economice din Cluj, apoi a celei din Ličge, pe diploma sa de doctor în ştiinţe
regăsindu-se impresionanta semnătură a regelui Belgiei, greu de imaginat
în visele unui copil transilvan modest. Provenit dintr-un sat izolat, mixt, cu
nu mai mult de 30 case ale românilor, cu o populaţie săsească mult mai
numeroasă, lui i s-a cultivat aspiraţia spre învăţătură, cu potenţialele sale
beneficii. Mama îl dorea doar notarăş în sat. L-a ajutat să plece la Braşov
unchiul-dascăl din Şchei, Candid Muşlea, la Făgăraşul mai apropiat
funcţionând înainte de Marea Unire doar şcoală gimnazială maghiară. În
acel spaţiu s-a documentat prima dată, la doar 12 ani – iar rezultatele
observaţiilor sale i-au fost publicate pentru prima dată - un alt copil
exemplar şi pentru mediul transilvan, provenit din acelaşi neam rodbăvean
de oameni liberi şi modeşti, Ioan Muşlea, viitorul creator al Arhivei de
folclor din Cluj, membru corespondent al Academiei Române. (Pl. XVIII,
XIX).
Dar versurile din Săcădate-Sibiu, atribuite unui băieţel de 9 anişori,
reprezintă cealaltă faţetă a rămaşilor acasă fără tată:
„De când tata nost’ s-a dus,/Negură-n curte s-a pus;/Şi pe pari şi pe nuiele,/Şi pe faţa
mamei mele;
Şi pe parii gardului, /Şi pe faţa fratelui./-Ridică, Doamne, ceaţa,/Să vină’acasă tata;
Ridică ceaţa frumos, /Să se-ntoarcă sănătos./ Asta mică poezie/E dela Aurel Prie.”
Autorul memorialului continuă: ”Fireşte, că inima tatălui său din America
n-a rămas neatinsă de aceste mişcătoare cuvinte ale copilaşului şi cât ce s-a deschis linia
între Europa şi America, întreruptă din pricina răsboiului a venit şi el, ca atâţia alţii”.76

76
Ioan Georgescu, Satul meu: Un sat din Ardeal [Săcădate]. Sibiiu, Editura „Asociaţiunii”,
1920, p. 22. (Biblioteca poporală a „Asociaţiunii” )
54 • Ana Grama

La capătul unei intervenţii extinse, cum este cea de faţă, ne

reexprimăm convingerea că, în continuare şi eventual altfel, numeroase
alte cercetări trebuiesc dedicate COPILĂRIEI, temă esenţială pentru
înţelegerea vieţii românilor transilvani.

ANEXE

ANEXA 1. Din Circulara lui Andrei Şaguna, Nr. 45 din 1862, cu referire la
propriul program al românilor ortodocşi, stabilit la Sinodul din 1850, şi nu la
ordonanţe superioare, cum se făcea cel mai adesea până acum.
“(...) Cunoaşteţi şi singuri, Preacinstiţilor părinţi!, grăutatea ce vi s-a impus prin
hotărârea Soborului din anul 1850, sub § 17, când vi s-au încredinţat Inspectoratele
şcolare din protopopiatele respective. Cunoaşteţi şi pedecele care pe terenul înaintărei
culturei naţionale le întâmpinaţi, mai în tote zilele. Cunoşteţi şi aceea că chiemărei voastre
inspectorale şcolare puteţi corespunde numai pre lângă abnegarea intereselor proprii şi
prin sacrificiuri. Oare chiemarea mea inspectorală supremă şcolară e mai uşoară? Deacă eu
nu am descurăgiat de greutăţile şi neplăcerile ce me întâmpină din partea acestui ram al
chiemărei mele şi rămân credincios devizei mele ‘Înainte’; atunci faceţi şi Preacinstiile
voastre aşa; nu vă spăriaţi de greutăţi, ci cu bărbăţie dovedită păşiţi înainte pe terenul
colţuros, obliţi-l, cultivaţi-l, căci va rodi frupte nobile, frupte de luminarea fraţilor şi fiilor
nostrii de un sânge şi de o Religie!/ Eu aşa văz, că cele mai mari greutăţi le-am învins, căci
posedăm tipografia diecezană şi ne-am îngrijit pentru cărţile trebuincioase şcolare, şi care
ne mai lipsesc curând le vom avea; căci numărul şcoalelor în eparhia noastră se sue la 600
şi aşa maşina trebei şcolare şi prin ea a culturei naţionale, religioase şi morale o am pus în
mişcare şi activitate, şi ne-au remas încă acea îndatorire, ca să aducem maşina trebei
şcolare şi a culturei naţionale în o stare mai perfectă.
Şi tocmai această împrejurare m-au îndemnat pre mine şi a o scrie, după modelul
adoptat de cătră t?te Iurisdicţiunile supreme şcolare din lumea cultivată, alăturată aici %
Instrucţiune pentru învăţătorii din şcoalele noastre normale şi capitale, ca şi învăţătorii să
poată duce cu sporiu mai bun chiemarea lor şi a revărsa într-o măsură mai mare razele
luminărei naţionale.
Deci, aceasta împărtăşindu-vă, crez tare că Prea Cinstiele voastre, ca inspectori
tractuali de şcoale, veţi îmbrăţişa această a mea îngrijire pentru înaintarea trebei noastre
şcolare amăsurat valorei ei, ce o are în sine însăşi şi veţi stărui ca atât directorii locali de
şcoale, cât şi toţi învăţătorii nostri să şi-o procure şi să o înveţe de rost şi după poveţele
espuse într-însa să se p?rte. De acea bine veţi face dacă veţi conchiema pre înveţietorii
tractului spuindu-le cu acel prilej că pe vacanţiele anului viitoriu voi trimite, cu ajutorul
lui Dumnezeu, comisari şcolari în eparhie, carii vor aduna pre învăţătorii dintr-un
Protopopiat şi vor ţine cu dânşii conferinţe şi esamene din această Instrucţiune şi că doresc
ca comisarii mei să raporteze cele de laudă despre învăţătorii nostrii, că adecă şi devisa lor
 Copiii....Contribuţii documentare • 55

este:’Înainte’ şi că aceasta o dovedesc în faptă. Cu binecuvântare arhierească am rămas, Al

Preacinstielor Voastre, Sibiiu, 17 septemvrie 1862.” 77

ANEXA 2. Presa românească la Prima Expoziţie de copii a românilor din

Comitatul Sibiului.
Telegraful Român
- Medicilor din comitatul Sibiului. “ Expoziţia de copii din Apoldul-românesc78
Comitetul central al ‘Reuniunii române de agricultură din comitatul Sibiului’, apelând în
cauza aranjării primei expoziţii de copii, ce o va ţinea în Apoldul românesc, la binevoitorul
şi valorosul concurs al medicilor noştri din comitatul Sibiului, a adresat d-lor medici Dr.
Ioan Popp, medic de stab superior în penziune, Dr. Ilie Beu, Dr. Gheorghe Sândean
(Sibiu), Dr. Ilie Iancu (Tălmaci), Dr. Ioan Bucur (Reşinari), Dr. Nicolae Calefar, Dl.
Nicolae Comşa (Sălişte), Dr. Gheorghe Prunaş (Orlat), Dr. Victor Mihu (Poiana), Dr.
Ioan Elekeş şi Dr. Atanasie Moga (Sebeşu săsesc) următoarea rugare:
Stimate Domnule Doctor!
Poporaţiunea noastră, în unele părţi ale comitatului Sibiului scade, iar în altele sporeşte
foarte puţin. Acest fapt îngrijorător nu poate fi dezconsiderat de reuniunea noastră,
chemată a se îngriji de bunăstarea şi înflorirea poporaţiunei şi aceasta şi din cauză că
locuitorii nostri de altă limbă în unele locuri sporesc binişor şi mult mai mult decât noi.
Datorinţa ne impune deci să căutăm cauzele adevărate ale descreşterii şi în acelaşi timp şi
mijloacele de sanare. /Aceste cauze credem a le afla, între altele, şi în condiţiunile
nepriincioase de traiu ale poporaţiunei, cum este higiena, alimentaţia, ocupaţiunea,
curăţenia, locuinţa, îmbrăcămintea etc., cari toate condiţionează puterea vitală a
generaţiilor viitoare.(Sn)
Pentru a ajunge cu mai multă uşurinţă la cunoaşterea tuturor relelor, cauzătoare
a descreşterii şi la cunoaşterea mijoacelor de înlăturarea lor, subsemnatul comitet hotărâre
a luat să aranjeze cu binevoitorul concurs al maturului corp al medicilor noştri din
comitat, o expoziţie de copii împreunată cu distribuire de premii în bani, prima de acest fel
la noi. /Pentru aranjarea acestei prime expoziţii de copii am ales comuna fruntaşă Apoldul
de jos (Terminul expoziţiei s-a amânat pe toamnă din cauza epidemiei de pojar (…) în acele
părţi).
Pe când vă comunicăm această hotărâre (…) îndrăznim tot odată a vă ruga cu tot
respectul ca dându-vă binevoitorul şi valorosul concurs la aranjare, în scopul compunerii
unui program de expoziţie, să binevoiţi a vă da în calitate de expert şi de juror părerea
asupra importanţei expoziţiei, asupra felului de organizare a ei, cum este vârsta copiilor de
admis, numărul şi numele comunelor din care să fie aceştia admişi, compunerea juriului,
asupra feliului de împărţire a premiilor şi asupra învăţăturilor ce ar fi să se dea
poporaţiuniei la asemenea expoziţii cu privire la defectele descoperite şi la delăturarea lor.
Mulţumindu-vă înainte pentru zelul şi ostenealele aduse în serviciul cauzei bune ce o
urmărim cu toţii deopotrivă, primiţi Stimabile Domnule doctor, asigurarea deosebitei
noastre stime (…)”. 7 mai 1906

77
AMA, DOC 45, 1862
78
TR, 1906, p. 231.
56 • Ana Grama

- Dr. Ilie Iancu, medic. Expoziţia de copii din Apoldul românesc.79

“(…) Onorabil comitet central! Primind şi eu apelul dvoastră adresat medicilor români,
permiteţi-mi să vă dau următorul răspuns: Într-adevăr, e dureros faptul constatat că
mortalitatea între români creşte din an în an. Cauzele acestei mortalităţi, după părerea
mea sunt:
1. Tuberculoza. Acest morb înfiorător, din an în an progresează şi seceră mai multe
victime decât un războiu. (…) în anul 1903 au fost în întreaga Ungaria 65,724 cazuri de
tuberculoză, în anul 1906, în ian. 6449 cazuri, dintre cari, cele mai multe în comitatele
locate de Români . (…).
2. Marea mortalitate între copii. (…) între toate statele europene mortalitatea mai mare
a copiilor este în Ungaria şi dintre popoarele din Ungaria, cea mai mare între români şi
îndeosebi între românii gr. or. (…) în Viena de exemplu, din 100 copii născuţi, mor 1/5
parte, adică 20, înainte de a fi împlinit anul prim. Deci, la 50.000 naşteri, cad 10.000
cazuri de moarte. (…)
Părerile mele în privinţa aceasta [a expoziţiei]sunt următoarele:
În fiecare an să se ţină câte o expoziţie de copii într-un timp, când nu e periculoasă
transportarea lor, într-o sărbătoare, când şi alţii pot veni la locul destinat, aşa ca (…) să
fie un fel de adunare poporală (…) să se ţină la timpul şi în locul unde se ţin adunările
Despărţămintelor Asociaţiunei (…) deodată cu Adunarea Generală a ‘Asociaţiunii’ sau
apoi cu ocaziunea ţinerii conferinţelor preoţeşti şi învăţătoreşti.
În anul acesta (…) se vor admite copii pănă la 2 ani, precum a binevoit a propune
dl Dr. Ilie Beu, în viitorul apropiat însă să admitem copii mai mărişori de exemplu pănă la
vârsta de 6 ani, când încep a merge la şcoală.
Pentru premiare, în comisiuni (jurii) să fie admişi toţi medicii prezenţi la
expoziţie. Medicii în decursul premierii să facă atente femeile la obiceiurile rele, cari le-au
observat în decursul praxei lor, să le dea sfaturi despre îmbrăcămintea copiilor, să le dea
poveţe, cum să se poarte ele după naştere, ca să nu devină morboase pentru viaţa întreagă
(…). După premiere le vor ţine prelegeri cum au să alăpteze copiii, cum au să-i înţarce şi
cum să-i nutrească după înţărcare; le vor spune mai departe că cele mai multe morburi ale
copiilor sunt pricinuite de nutrirea şi alăptarea iraţională (fără socotinţă) copiilor (se vor
arăta biberoane şi alte recuisite, cari se folosesc la nutrirea copiilor). Le vor spune cât de
rău e obiceiul a lăsa copiii să fie alăptaţi de altele, când foarte uşor pot căpăta (…)
(Gastroenteritide) şi alte morburi cronice (syphilis, tuberculoze etc.).
O cauză a mortalităţii între copii e şi aceea că femeile noastre nu-şi îngrijesc copiii
când se îmbolnăvesc aşa cum ar trebui, fie din sărăcie, fie şi mai ales din nepricepere.
Medicii adunaţi la expoziţie le vor vorbi deci despre morburile infecţioase (molipsitoare) ca
difteria, scarlatina şi pojarul şi primele lor simptome, dându-le sfatul să ceară ajutor
medical, pe care în comitatul nostru-l pot primi aşa uşor şi aşa ieftin (Medicii cercuali sunt
obligaţi a vizita o dată pe săptămână comunele, o instituţie foarte folositoare aceasta
pentru bolnavi).
La conferinţa despre tuberculoză se va tracta despre igiena îmbrăcămintei, a
locuinţei etc., când după putinţă se vor face şi proiecţiuni de schinopticon. (…) la toate
adunările noastre să se ţină prelegeri despre tuberculoză şi aceste prelegeri să se tipărească
79
Ibidem, p. 359.
 Copiii....Contribuţii documentare • 57

şi în broşuri şi să fie distribuite (împărţite) în cât se poate gratuit (…) preoţii, învăţătorii,
notarii (…) să le cetească fiecare, iarna în toate duminecile, iar în unele Dumineci şi vara
să adune apoi poporul şi să ţină cu el un fel de examen, întrebând pe diferiţi cât şi ce au
priceput din cele cetite şi pe urmă să cetească însuşi pasajele neînţelese la auzul şi al
analfabeţilor (neştiutorii de carte). (…) Preoţii, având dese ocazii a intra în casele
oamenilor (la bobotează, la oşfeştanii, la masluri etc.) vor putea uşor să se convingă din cele
văzute dacă se împlinesc cele prescrise. Învăţătorii în şcoală, de asemenea vor tracta cu
băeţii despre cuprinsul broşurilor şi le va spune că mergând acasă să aducă aminte
părinţilor despre ce e de făcut. (…).
a) Ştiind prea bine cât de greu se poate face izolarea (separarea, despărţirea) bolnavilor de
morburi (infecţioase) molipsitoare (tifus, pojar, scarlatină, difterie etc.) să cerem ca în
fiecare comună să se facă un spital, în care să fie internaţi (ţinuţi laolaltă) bolnavii de
morburi contagioase (lipicioase), ca astfel, izolându-se primele cazuri şi luându-se de la
început măsurile de desinfectare să putem lucra mai cu folos contra lăţirii morburilor
acestora. Să se lucre într-acolo ca fiecare bolnav să se simtă moraliceşte îndatorat să-şi
arăte (descopere) morburile infecţioase şi să nu le ascundă până se lăţesc în tot satul. De
altfel, legea pedepseşte pe cei ce îşi tăinuiesc morburile. Se va obiecţiona că alcătuirea de
spitale în fiecare comună ar fi o prea mare povară pentru ele. Din parte-mi ţin acest lucru
mai uşor de dus la îndeplinire. În fiecare comună sunt case părăsite. Acestea ar putea fi
închiriate din partea comunei. Paturile de lipsă se pot face cu spese puţine, iar albiturile se
pot procura prin colectare, dând fiecare cât şi ce poate şi desigur se vor putea aduna într-o
comună albituri pentru 5-6 paturi. Mai greu de deslegat ar fi întrebarea că cine îngrijeşte
de bolnavi. În România sunt aşa numitele infirmerii, unde bolnavii de scarlatină etc. se
internează. Îngrijitorii în aceste infirmerii sunt bărbaţi. Eu cred că în fiecare comună s-ar
afla 2-3 femei cari împlinind şi o faptă creştinească, bucuros s-ar angaja la postul de
îngrijitoare. Femeile îngrijitoare potrivit ar fi să facă şi un curs unde să înveţe îngrijirea
bolnavilor. Plata lor s-ar acoperi parte din alodiu, parte dintr-un fond despre care voi vorbi
mai târziu. Mâncarea (costul) bolnavilor fiind în cele mai multe cazuri lapte şi zupă, să
fie obligaţi a o aduce părinţii (casnicii) bolnavilor, sau apoi cei de tot săraci s-ar îngriji
comuna. (…).
b) Ştiind că românul nostru, sărac fiind, când se îmbolnăveşte nu se îndură să dea bani
medicului şi pentru medicamente, şi cercând ba una ba alta,lasă morbul până progresează
(înaintează, învecheşte), să facem apel la preoţii şi inteligenţa comunelor să stăruiască ca
bolnavii să nu-şi cheltuiască banii pe fel de fel de bazaconii, (…). Fine:
Ajutoarele îmbiate de Reuniune, ţăranii la cazuri de morburi le-ar folosi la plătirea
medicului pentru consultaţii (darea sfatului) şi la cumpărarea medicamentelor (leacurilor).
Reuniunea ar suporta din al seu toate cheltuielile pentru săracii comunei. De binefacerile
Reuniunii, cu mai multă uşurinţă, părtaşi se pot face şi aceia dintre locuitori cari au
puţine pământuri şi puţine alimente (de ale mâncării), dar sunt lipsiţi de bani. Cauza
înfiinţării de asemenea Reuniuni va forma şi ea unul din obiectele de discutat la expoziţia
de la Apold, dat fiind că el ar putea concurge şi la susţinerea îngrijitoarelor bolnavilor. (…)
să se înfiinţeze asemenea Reuniuni în fiecare comună, aşa apoi pentru mai multe comune
într-un loc central. La aceste reuniuni ar trebui să contribute fiecare familie cu câte o
sumă de bani, sau şi cu roade de ale câmpului cari s-ar preface în bani. Fondurile acestor
58 • Ana Grama

reuniuni ar putea primi ajutoare, bunăoară şi de la băncile noastre, cari ar şterge astfel
multe lacrămi de ale suferitorilor noştri scăpătaţi.
c) Neapărat ar fi să înfiinţăm şi o foaie, care să apară cel puţin odată pe lună. Serviciile ce
ea ar aduce obştei noastre sunt netegăduite. În foaia aceasta toţi medicii noştri, de
pretudindenea, să publice observaţiile lor privitoare la traiul poporului. În ea, pe lângă
conferinţele ce se ţin la expoziţii de copii şi la alte ocasiuni, să se publice sfaturi, pentru a
putea lupta cu succes împotriva obiceiurilor rele şi stricăcioase, articole scrise nu numai de
medici, ci şi de pedagogi despre creşterea copiilor, despre combaterea moravurilor rele
observate la copii (…). Chiar şi damele noastre de la oraşe ar putea să dea poveţe ţăranilor
asupra diferitelor cestiuni femeieşti de interes pentru progresarea şi bunăstarea poporului.
În foaie să se deschidă o rubrică permanentă pentru întrebările şi răspunsurile ce se dau în
asemenea afaceri. Prin acestea foarte mult s-ar deştepta interesul pentru ‘eul’
nostru. Preţul acestei foi trebuie să fie cât mai de mic (…).
d) Ştiind foarte bine cât e de simplu şi nevariat traiul ţăranilor noştri, cari se nutresc
aproape cu aceleaşi alimente în una şi aceeaşi formă pregătite, ar trebui a-l învăţa cum se
pregătesc mâncăruri mai uşor de mistuit şi mai nutritoare. Ar fi bine în acest scop ca
preoţii noştri să stăruie ca din fiecare comună să meargă anual câte 3-5 fete din familii mai
bune în apropiatele oraşe la familii române sau chiar şi în aceleaşi comune la preot sau
notar să înveţe gospodăria. Cunoştinţele astfel câştigate ele să le propovăduiască şi între
celelalte femei din sat.
Ca medic cercual, umblând prin casele ţărăneşti am dat de multe ori de ordine exemplară,
mai ales în case, unde stăpâna casei fusese 2-3 ani servitoare la oraş, unde ca atare au
învăţat curăţenia casei, aerisirea odăilor şi pregătirea din aceleaşi alimente a mai multor
feluri de mâncări gustoase. Preotesele şi notărăşiţele şi celelalte femei culte din comună ar
putea aduna femeile spre a le povăţui ...şi să de câte o masă comună....
e) În comunele cu 2-3 învăţători e de mare însemnătate ca un post să-l ocupe o învăţătoare
care se fi absolvat şi şcoala de menaj (fert), pentruca afară de lucru de mână se poate da
instrucţiuni teoretice şi practice la fetiţe şi în arta fiertului, astfel ca le adună duminica sau
altă sărbătoare pe câte 2-3 deodată şi fierb împreună. Absolventele şcoalelor de menaj ar
face mari servicii poporului, dacă cunoştinţele câştigate le-ar pune în serviciul acestuia.
Nu este exclus ca cu timpul să se afle cineva care făcând cursuri speciale în arta îngrijirii
de copii în starea lor sănătoasă şi bolnavă să ţină şi aceasta prelegeri teoretice şi
demonstraţiuni în diferitele comune, unde vom afla că e mai mare lipsă.
f). În şcoalele de fetiţe cum şi în şcoalele de menaj să se propună şi Aygiena, nu însă
punându-se pont pe anatomie, ci mai mult pe lucruri practice şi de folos, cari pot fi
întrebuinţate la orice ocaziune (d.e. despre primul ajutor la îmbolnăviri şi răniri). Aşa şi la
sate, învăţătorii, în oarele libere să instrueze copiii şi în hygienă, iar medicii să nu întârzie
cu ocaziunea vizitărilor prescrise la şcoli a-i face atenţi la cauzele morburilor obvenite în
şcoală şi evitarea lor (...).
g) copii premiaţi la exp de copii să fie fotografiaţi, cântăriţi, măsuraţi şi să se poarte
evidenţă despre dezvoltarea lor. Atât copii premiaţi odată, cât şi mamele lor să fie arătaţi la
fiecare expoziţie de copii, (...) spre a se constata progresul sau regresul în dezvoltare şi
îngrijire. Mamele să fie îndatorate a-şi creşte copiii după prescrisele comisiunei, iar preotul
de a controla din caz în caz şi a descoperi neregularităţile (...).
 Copiii....Contribuţii documentare • 59

Cam acestea le-am aflat de lipsă a le propune ca să le discutăm la expoziţia de

copii din Apoldul românesc. Despre aranjarea în special, asemenea vom lua acolo
dispoziţiile necesare în conţelegere cu toţi medicii români din comitat, cari de sigur nu vor
întârzia să ia parte şi cred că şi stimatele dame din comitetul de premiare vor sta într-
ajutor dând şi dânsele sfaturi mamelor române cum pot creşte băieţi voinici şi viguroşi (....)
sărăcia e o mare pedecă în calea progresului nostrum igienic. Omul sărac nu-ş poate clădi o
casă corespunzătoare, el nu se poate îmbrăca cum ar fi de dorit între toate împrejurările şi
mai pe sus de toate nu se poate nutria cum cere igiena. Astfel nu e destul să spui sărăcimii,
clădeşte-ţi o casă spaţioasă, mai luminoasă, îmbracă-te în felul acesta şi mâncă cum te
sfătuiesc eu. E uşor a spune, dar e mai greu a face. Ridică poporul economiceşte şi ca prin
farmec se schimbă şi starea lui sanitară!” Tălmaci, 16 iunie 1906.

Luceafărul. Romul Simu: Prima expoziţie românească de copii80.

“Duminecă, în 14 octombre n[ou, calendar] a.c., s-a ţinut prima expoziţie românească de
copii în fruntaşa şi curat româneasca comună Apoldul mic (Comitatul Sibiiului, Cercul
Mercurii) cu o poporaţiune viguroasă, frumoasă, harnică, bogată şi deşteaptă./ Nu va fi,
cred, fără de interes pentru cetitorii acestei reviste o scurtă schiţare a genezei şi întrupării
acestei idei.
Ideia a dat-o dl. Eugen Brote nu mai de mult ca de un an, în o serie de articole
publicate în ‘Tribuna’, referitoare la ameliorarea situaţiei noastre numerice etc. în această
ţară. Îndemânaticul şi harnicul preşedinte al ‘Reuniunii sodalilor români din Sibiiu’ şi
secretarul ‘Reuniunii române agricole din comitatul Sibiiului’, dl. Victor Tordăşianu, a
prins şi fixat această idée; apoi, cu concursul Reuniunii agricole, a făcut demersurile
necesare, multe şi grele, pentru realizarea ei. / Pentru experimentare s-a ales din capul
locului comuna Apoldul mic, cu o poporaţiune de 3000 suflete. Expoziţia era să se ţină în
primăvara trecută, dar ivindu-se pojarul între copiii acelei commune, ea a trebuit amânată
până la data de 14 octombre a.c./ De altfel, a fost bine aşa. În timpul verii, chestia a fost
discutată de mai mulţi medici de ai noştri (...). Reuniunea aranjatoare a putut face
pregătiri mai bune, conducătorii din comună, asemenea, şi în acest timp s-a mai format şi
ideia de a se distribui premiile în libele de depunere însoţite de casete, în cari părinţii să
mai poată adăoga câte ceva până la maturitatea premiaţilor. Reuniunea (...), cari în cei 18

80
Luceafărul, 1906, nr. 19-20, p. 421-423.
Surse: Iconografie din Colecţiile CNM ASTRA, Sibiu şi Colecţia Ana Grama.
Documente manuscrise din Arhiva Mitropoliei Ardealului, Sibiu.
Prescurtări
TR- Telegraful Român, publicaţie sibiană iniţiată de episcopul Andrei Şaguna (din 1 ianuarie
1853) până astăzi.
RT- Revista Teologică.
CNM ASTRA – Complexul Naţional Muzeal ASTRA, Sibiu
CID CNM ASTRA- Centrul de infomare şi documentare „Cornel Irimie” al CNM ASTRA
AMA- Arhiva Mitropoliei Ardealului
BMA - Biblioteca Mitropoliei Ardealului
60 • Ana Grama

ani de existenţă a organizat 22 expoziţii de tot felul, era pe semne chemată să organizeze şi
cea dintâi espoziţie românească de copii.
Era şi timpul să pornească o acţiune mai temeinică şi mai raţională şi în scopul
ameliorării rasei româneşti. Şi expoziţia de copii din Apoldul mic ne-a dovedit în mod
neîndoios că cu ajutorul acestui fel de expoziţii se poate face foarte mult nu numai în
direcţia ameliorării şi sporirii rasei, ci şi în alte direcţii foarte salutare. /Preoţii, învăţătorii,
notarii ş.a. trebuie ajutaţi în lucrarea lor culturală şi economică de cătră diferitele noastre
asociaţii şi de cătră elemenetele noastre cu cultură mai superioară de la oraşe. Organizaţiile
noastre, cari în mare parte sunt numai literă moartă, trebue să li se dea viaţă./ Expoziţia de
copii de la Apoldul mic a satisfăcut tuturor acestor criterii. Membrii comitetului
Reuniunii cu locuinţa în Sibiu şi Sălişte, unii cu soţiile lor, după ce au făcut toate
preparativele necesare pentru buna reuşită e expoziţiei, la terminul fixat au alergat la faţa
locului. Întocmai a făcut lamura cărturarilor noştri din Miercurea, protopop, advocaţi,
director de bancă, cum şi preoţii, învăţătorii şi alţi fruntaşi din comunele vecine. Dintre
medicii români din comitat şi-au dat tot concursul lor domnii: Dr. Nicolau Calefariu din
Sălişte şi Dr. Ioan Iancu din Tălmaciu, împreună cu medical comit. Dr. Schuller. Comuna
Apold a fost toată în picioare, cu mic cu mare, bărbaţi, bătrâni, tineri, femei (…).
Primirea comitetului a fost din cele mai sărbătoreşti. La gară, în capul comunii,
călăreţi, trăsuri, cuvântări. Iar la şcoală, unde s-a ţinut expoziţia, tot poporul adunat.
/Înainte de toate, în pripă, s-a constituit juriul, înlocuindu-se membrii absenţi prin alţii. În
acelaşi timp, s-au postat în spaţioasa curte a şcolii mamele cu copii de expus, în semicerc,
completat în partea dinspre şcoală cu juriul, iar la spatele expozantelor marele public, femei
şi apoi bărbaţi de toate vârstele. /Dl. Dr.Petru Şpan, profesor seminarial, membru al
comitetului Reuniunii agricole, a deschis expoziţia arătând în frumoase cuvinte
importanţa ei. / A urmat la cuvânt dl. Vasile Stan, profesor seminarial, de asemenea
membru al comitetului Reuniunii agricole, vorbind despre sufletul copilului şi dând
valoroase poveţe de educaţie. / După aceasta juriul a procedat la examinarea copiilor
expuşi, în număr de vr-o 460, în vârstă de la 6 luni până la 6 ani. La această lucrare grea
şi obositoare, domnii medici au fost în elemental lor; valoroase servicii au prestat şi
doamnele din juriu.
Examinare copiilor sfârşită, juriul s-a întrunit pentru a stabili lista celor de
premiat, alegându-se din bogatulmaterial expus 90 de indivizi, dintre cari la 60 (celor rău
situaţi materialiceşte) li s-au distribuit premii în valoare de 204 cor., iar mamelor mai bine
situate şi copiilor lor li s-au adus laude. N-ar strica să li se distribue şi diploma de
laudă./După acestea, dl. Dr. Iancu a ţinut instructiva sa conferinţă despre oftică. /A urmat
premierea şi pregătirea libelelor de depuneri, destinate a se distribui premiaţilor împreună
cu casetele, spre care scop a venit anume dl. C. Herţa, şef-contabilul băncii din Sălişte. S-a
distribuit şi un număr mai mare de cărţi de igienă şi educaţie, dăruite de ‘Asociaţiune’ din
biblioteca sa poporală.
Sara a urmat concert şi reprezentaţiune teatrală, aranjate de corpul învăţătoresc
din comună şi la urmă petrecere poporală cu joc. Iată o mulţime de momente, care de sigur
vor lăsa urme neperitoare de înălţare sufletească şi de pornire pe calea progresului!
 Copiii....Contribuţii documentare • 61

Cu toate că această cronică devine cam lungă, nu ne putem opri de a releva cu această
ocazie importanţa expoziţiei de copii din punct de vedere:1) igienic, 2) economic, 3)
cultural, 4) social şi naţional.
1. Cu ocazia acestor expoziţii medicii noştri au posibilitatea de a se aduna, de a face
experienţe, de a se consulta (domnii medici ar trebui să cugete şi la o asociaţie a
medicilor din această ţară, la congrese etc.) de a instrua poporul, de a scrie şi publica
conferinţele drept lectură pentru popor şi de a găsi căi şi mijloace pentru
îmbunătăţirea situaţiei igienice a ţăranului prin împuţinarea boalelor, micşorarea
mortalităţii etc.
2. Adevărata avere naţională este un popor sănătos, viguros şi deştept. Prin
expoziţiile de copii se lucră, fără îndoială, pentru desăvârşirea poporului, pentru a-l face
tot mai capabil se ducă o muncă intenzivă şi naţională. Prin premiile distribuite în libele şi
cassette se cultivă preţioasa însuşire a păstrării.
3. Prin învăţăturile ce I se dau cu asemenea ocazii, poporul îşi înmulţeşte cunoştinţele. Cei
de ştiu ceti capătă poftă de a se cultiva prin lectura cărţilor ce li se distribuie şi se
îndeamnă a procura şi ei cărţi şi reviste. Cine se îndoieşte apoi că declamaţiile şi
reprezentaţiile de diletanţi ce se dau cu asemenea ocazii nu-şi au şi ele rolul lor pentru
cultura poporului?
4. De mare preţ sunt astfel de conveniri şi din punct de vedere social, dându-se poporului
ocazie să-şi petreacă adevărat româneşte, în trezvie, cultivând jocul şi cântecele naţionale.
5. toate acestea, în fine, contribuie la cultvarea şi întărirea sentimentului naţional.
Drept aceea, expoziţii de copii ar trebui să se întroducă pretutindeni: în toate
despărţămintele (…) şi chiar în toate comunele. (…) e de datorinţa noastră să indicăm ca
cronicari sinceri şi câteva mijloace pentru îndreptarea pe viitor ale unor defecte ce le-am
putut experia. Anume:
1. să se câştiege cât mai mult timp din zi în scopul expoziţiei, făcându-se serviciul
divin dis de dimineaţă.
2. să fie chemaţi la examinare copii mai puţini. Spre exemplu, dela 6 luni la 3 ani
(…), dar numărul expozanţilor să nu treacă peste 100-150.
3. prelegerile să fie scurte, lucrate în limba curat poporală şi predate liber.
4. să nu se peardă timp cu fraze nefolositoare şi cu lucruri de a doua mâna, pentru că
copiii mici devin îngrabă impacienţi şi în chipul acesta apoi o conferinţă cât de
bună rămâne fără efect.
5. trebuie câştigat timp şi pentru cercetarea câtorva locuinţe împreună cu curtea
6. trebuie luate măsuri ca listele copiilor expuşi să fie astfel pregătite ca, cu ajutorul
lor să se poată înlesni aşezarea în ordine a mamelor şi copiilor şi peste tot să
înlesnească procedarea examinării. Spre acest scop, listele ar trebui pregătite în
mai multe exemplare şi provăzute cu rubrici pentru notiţe din partea membrilor
juriului.
De încheiere constatăm că expoziţia a succes şi dorim ca ea să fie de bun augur.
La sucesul ei a contribuit Reuniunea aranjatoare, îndeosebi neobositul ei secretar
Victor Tordăşianu, apoi membrii Petru dragits, prim-pretor în sălişte, Dr. Petru
Şpan, Vasile Stan şi Romul Simu, domnii medici: Dr. Calefaru, Dr. I. Iancu şi Dr.
62 • Ana Grama

Schuller; doamnele E. Tordaşianu, N. Iovescu, Dragits, Păcurariu, Agnes Dr.

Măcelariu, Droc, Simu ş.a.
Dar merite deosebite şi-au câştigat la succesul acestei expoziţii fruntaşii comunei
Apold, învăţătorii, preoţii, notarul ş.a, nu mai puţin poporţiunea plină de viaţă a comunei,
care a alergat cu mic cu mare la această sărbătoare frumoasă*.
*Ilustraţii după fotografiile făcute cu ocazia acestei expoţiţii vom da în numerile viitoare
mai multe.
Ceea ce se va şi face, întru îmbogăţirea unui documentar iconografic
inestimabil, ale cărui originale se păstrează acum în muzee (Muzeul Astra din
Sibiu) şi prin casele oamenilor, familii de români sudtransilvani.
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat

Aurora-Livia Chiţu

Statutul juridic al copilului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

era reglat printr-o serie de legi. Copilul era, conform definiţiei din
„Enciclopedia română”a lui Diaconovich, „omul de la naştere până la
etatea pubertăţii”1, iar copilăria, „vârsta fragedă în care omul nu se bucură
încă de toate drepturile cetăţeanului”2. Pentru a-i proteja, datorită vârstei
fragede şi faptului că erau consideraţi a fi nişte fiinţe aflate în plină
dezvoltare, fragile, care nu se puteau apăra singure, copiii beneficiau de
anumite dispoziţii speciale, statul încercând a crea cadrul legal pentru
protejarea lor.
Conform Codului Civil, oamenii puteau fi majori sau minori. Minori
erau consideraţi cei care nu aveau 21 de ani împliniţi. În „Dicţionarul limbii
române” al lui A.T.Laurian şi J.C. Massimu, minorul era persoana „mai
mică în etate decât cere legea, care nu are etatea cerută de lege spre a putea
face acte civile sau politice valide.” Iar minoritatea era „calitatea sau
statutul de a fi minor”3. Minoritatea, conform „Noului dicţionar portativ”
era „starea unei persoane care nu a ajuns la majoritate, n-are 21 de ani,
timpul pe când e cineva”4. Aşadar, minorul era considerat a fi o persoană
aflată in incapacitate fizică şi psihică de a decide pentru ea, de a şti ce este
bine sau rău. Vârsta optimă stabilită de lege pentru a îndeplini acte viabile
din punct de vedere civil şi politic era de 21 de ani.
Omul a fost legat în cadrul societăţii prin relaţiile sale de familie,
aceasta fiind considerată a fi celula de bază. Copilul făcea parte dintr-o
familie care reprezenta „întrunirea unor persoane descendente unele din
altele dintr-o spiţă comună”.5 Între copil şi familia sa se creau anumite
raporturi. În dreptul civil totalitatea raporturilor unei persoane şi ale
familiei sale aveau înţelesul de „stare”.

1
C.Diaconovich, Enciclopedia română, vol. II, Sibiu, Editura şi tiparul W.Krafft, p. 1.
2
Ibidem, p. 1.
3
A.T.Laurian şi J.C. Massimu, Dicţionarul limbii române, vol.II, Bucureşti, Noua Tipografie a
Laboratorilor Români, 1876, p. 299.
4
Emmanuel Protopopescu, Noul dicţionar portativ, Bucureşti, Librăria Editoare G.Ioanide şi
A.Spirescu, p. 269.
5
Constantin Eraclide, Explicaţiunea teoretică şi practică a Codicelui Civil, Bucureşti, Typografia
Curţii, p. 43.
64 • Aurora-Livia Chiţu

Un rol important în stabilirea statutului juridic al unei persoane l-au

avut actele stării civile. Aceste acte stabileau „starea” persoanelor în cadrul
familiei, ele constituiau o garanţie în acordarea drepturilor civile. Erau
grupate în funcţie de trei evenimente importante ale omului: naşterea,
căsătoria şi moartea. Aceste evenimente trebuiau atestate prin acte
autentice ce nu ar fi putut fi contestate. „Starea civilă presupune că un om
s-a născut viu şi viabil şi că odată cu naşterea sa poate prin sine sau altul să
dobândească anumite drepturi. După moarte nu mai beneficiază de aceste
drepturi”6.
Când se năştea un copil din punctul de vedere al statului modern
trebuia să fie înregistrat în actele stării civile. Personalul însărcinat cu
păstrarea şi înregistrarea diferitelor acte de stare civilă era format din
ofiţerii stării civile iar în comunele rurale din primarii sau secretarii
primăriilor, notarii.
Conform regulamentului, promulgat la 2 iunie 1865, pentru punerea
în aplicare a capitolelor 1-6, titlul II din Codul Civil, privind actele de stare
civilă, pentru comunele cu o populaţie de 15,000 - 20,000 locuitori exista un
singur registru, împărţit în trei, în care se înregistrau căsătoriile, naşterile şi
decesele. În comunele cu o populaţie mai mare de 20,000 exista câte un
registru pentru fiecare categorie în parte. Registrele de acte civile erau în
dublu exemplar pentru ca fiecare act să fie înregistrat de două ori.
Regulamentul promulgat la 3 decembrie 1866 cu privire la actele stării
civile în comunele urbane îi făcea direct responsabili pe primarii care
numeau ofiţerii de stare civilă. Conform acestui nou regulament,
comunelor rurale li se trimiteau trei registre: două identice, împărţite în trei
părţi, pentru înscrierea actelor de naştere, căsătorie şi deces, unul
rămânând la sfârşitul anului în păstrarea comunei, iar celălalt fiind trimis la
tribunalul judeţean. Cel de-al treilea registru era pentru publicaţiile şi
opoziţiile la căsătorii. Comunelor urbane li se trimitea 7 registre, unul
pentru opoziţii, iar celelalte 6, câte două pentru fiecare categorie în parte.
Se dădeau şi regulile care trebuiau urmate în scrierea acestor
documente importante pentru a stabili locul unei persoane în familie şi
societate. De exemplu, într-un certificat de naştere nu trebuia notată nicio
menţiune în plus cum ar fi fost cea cu privire la eventualele diformităţi
fizice ale copilului sau faptul că ar fi gemeni. În cazul gemenilor se făceau

6
Ibidem, p. 70.
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 65

acte de naştere separate deoarece se considera că sunt persoane fizice

diferite. Cel mai în vârstă era considerat a fi primul născut7.
Naşterile şi decesele erau înscrise în registrele comunei pe raza căreia
se produceau acestea, neţinându-se cont de locuinţa, naţionalitatea sau
religia lor. Ofiţerul stării civile nu putea primi nici un fel de sumă pentru
înscrierile pe care le făcea. După înscrierea acestora ofiţerul era obligat să
dea celor interesaţi certificatul de naştere, care era util în realizarea
ceremoniei botezului. Este expres scris în regulament ca acestea se dădeau
fără „plată şi fără să aştepte a i se cere”8. Această specificare e trecută parcă
pentru a evita eventuala corupţie a ofiţerilor de stare civilă. Erau nişte acte
necesare fiecărui om, dar şi statului pentru a cunoaşte starea civilă a
cetăţenilor săi. Dacă ar fi cerut bani pentru eliberarea lor era posibil să nu
mai fie cerute.
În registrul de naşteri se scriau actele de naştere ale copiilor născuţi în
acea comună, procesele verbale despre copiii găsiţi în acea comună,
transcrierile actelor de naştere transmise primarului de către ministerul de
interne, transcrierile unor hotărâri judecătoreşti privind o naştere înscrisă
sau care ar fi trebuit înscrisă. Transcrierile se făceau imediat ce li se înfăţişa
actul de transcris, fără a se mai face vreo verificare. Regulile relative la
actele de naştere erau aşadar generale şi particulare. Din cele generale făcea
parte şi declaraţia naşterii unui copil. Conform art. 41 din Codul civil, acest
fapt se realiza la ofiţerul stării civile al locului unde se născuse copilul.
Tatăl, sau în cazul unui copil natural, medicii sau chirurgii, moaşele sau
oricare altă persoană care fusese prezentă la naştere, erau datoare a declara
naşterea în termen de trei zile. Această obligaţie nu era impusă mamei
deoarece se considera că starea sănătăţii nu-i permitea. Dacă mama nu ar fi
născut la domiciliul ei, declaraţia trebuia făcută de către persoana în
locuinţa căreia se întâmplase acest fapt. Pruncul trebuia înfăţişat în faţa
ofiţerului stării civile pentru a împiedica orice fraudă. În actul de naştere se
treceau ziua, ora şi locul naşterii, sexul copilului, prenumele ce urma a i se
da la botez, numele de familie, profesia sau meseria şi domiciliul tatălui, a
mamei şi a martorilor (art.43, Cod civil)

7
Vasile Boerescu, Codicele român Alexandru Ioan sau Colecţiune de toate legile Principatelor
Unite Române aparţinând Codului Civil, Codului Comercial, Codului Penal, Procedura Penală
împreună cu Constituţia Română în vigoare şi cu un supliment în care intră toate legile, decretele şi
regulamentele mai noi şi mai uzuale culese din ediţiile oficiale de la 1859 până acum, Bucureşti,
Tipografia Cezar Boliac, 1865, p. 6.
8
Ibidem, p. 86
66 • Aurora-Livia Chiţu

Un exemplu ar fi cel al lui Alexandru Tzigara: „Buletin de naştere din

jud. Ilfov, Circumscripţia I a Comunei Bucureşti, sub nr. 251 din anul 1872,
luna martie 23/4 aprilie, ca născut la orele 7 şi trei quarte, antemeridiane,
ca fiu al lui Toma Tzigara şi al d-nei Elena Tzigara din suburbia Batişte”9. În
extractul din registrul actelor civile pentru naşteri se specifica: „Alexandru
Tzigara, ortodox român, născut din părinţi legitimi, la casa părinţilor săi ca
fiu al d-lui Toma Tzigara, de ani 57, proprietar şi al d-nei Elena Tzigara, de
ani 29, domiciliaţi în suburbia Batiştei, martori fiind Teodosie Tzigara de
ani 59, independinte şi Alexandru Balaban de ani 31, proprietar.”10
Regulile particulare se refereau la următoarele cazuri: găsirea unui
copil nou născut (art.44 Cod Civil, art.277 Cod penal); copiii născuţi pe
mare pe un vas român (art.45- 47 Cod Civil), declaraţiile de naştere în
armată (art.77 şi 78 Cod civil). În acest din urmă caz se fixase un termen de
10 zile pentru a se face declaraţia deoarece căile de comunicaţie puteau fi
dificile. Înştiinţarea despre naşterea sau găsirea unui copil, cât şi înscrierea
trebuia făcută cu doi martori în vârstă de cel puţin 21 de ani. Termenul era
de trei zile, iar dacă se depăşea înscrierea se făcea doar cu îngăduirea
tribunalelor judeţene, dată prin hotărâre şi după cercetarea cazului. Cine
găsea un copil trebuia să anunţe acest fapt (art.19-23, Regulamentul cu
privire la actele de stare civilă, 1866). Conform legii pentru comunele
urbane şi rurale, promulgată la 9 aprilie 1874, fiecare comună era datoare a
se îngrijii de copiii găsiţi, în cheltuielile comunei fiind trecute şi cele cu
privire la întreţinerea acestora. (art.11, 114)
Dacă ofiţerului stării civile i se înfăţişa cadavrul unui copil mort, a
cărui naştere nu fusese constatată prin niciun act anterior, acesta era obligat
să menţioneze doar că i-a fost prezentat un copil mort. Nu putea specifica
dacă acel copil s-a născut viu sau mort. Putea primi însă declaraţiile
martorilor în privinţa numelui, prenumelui, domiciliul tatălui, mamei,
anul, ziua, ora la care se născuse acel copil. În cazul naşterii unui copil mort
orice persoană care asista era obligată să declare acest fapt. Dacă un copil se
năştea mort sau murise înainte de a fi înscris era trecut şi în registrul cu
certificat de deces.
Regulamentul actelor civile este modificat la 6 septembrie 1911. Acest
fapt e datorat dispoziţiilor ce se aduseseră între timp cu privire la copiii
legitimi sau naturali, la adopţie. Astfel, prin art. 79, noul regulament a
prevăzut o dispoziţie specială în privinţa înregistrării copiilor naturali, în
9
Al.Tzigara Samurcaş, Memorii, vol. I (1872-1910), Bucureşti, Editura Grai şi Suflet-Cultura
Naţională, 1991, p.4.
10
Ibidem,p. 4.
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 67

conformitate cu art. 304 din codul civil modificat în 1906. Este permis astfel
tatălui să recunoască copilul prin actul de naştere. Pentru a înlătura orice
abuzuri, noul regulament cerea ca această declaraţie să fie făcută de către
tată în persoană şi nu de altcineva, sau prin procură autentică. În privinţa
numelui mamei, acesta era trecut doar cu acordul acesteia pentru a evita
anumite temeri sau ruşinea care ar fi putut duce la nedeclararea,
ascunderea şi în cel mai rău caz uciderea acestuia11.
Astfel, în cadrul societăţii şi familiei copilul putea avea diferite
statute, legitim, natural, adoptat, orfan. În obiceiul pământului fiii legitimi
purtau numele de „feciori” sau „coconi”, pe când cei naturali, „copil,
copili”. Cel al cărui tată nu era cunoscut era numit „întunecat” 12, parcă
pentru a ne duce cu gândul la ceva obscur, un copil care rezultase dintr-o
legătură nepermisă. Codul Caragea împărţea pe fii în „adevăraţi”, cei
născuţi în cadrul unei căsătorii, „din curvie” cei care nu se năşteau într-o
unire legală, „buni” pe cei care aveau aceiaşi părinţi şi „vitregi” pe cei care
nu aveau aceeaşi mamă.13
Conform Codului Civil, tatăl copilului născut în timpul căsătoriei era
considerat a fi bărbatul, copilul era astfel unul legitim, legitimat de
căsătoria celor doi soţi, „născut din părinţi care trăiesc în căsătorie validă, ei
se împărtăşesc de toate drepturile legale faţă de părinţi, poartă numele
familiar, rangul eventual, moştenesc după părinţi.”14 Sunt prezentate astfel
drepturile de care beneficia copilul legitim.
Bărbatul putea să nu recunoască copilul dacă dovedea că între 300-
180 zile înaintea naşterii acestuia nu trăise cu soţia din cauze precum
distanţa sau accidentul (art. 286). Dacă se năştea la 300 de zile după
desfacerea căsătoriei, legitimitatea copilului putea fi contestată. Dacă naşte-
rea i-ar fi fost tăinuită i se permitea a aduce probe pentru a dovedi că nu
este tatăl. Bărbatul nu putea nega paternitatea copilului născut înainte de
180 de zile de la data căsătoriei dacă ştiuse dinainte de căsătorie că femeia
era însărcinată sau dacă asistase atunci când fusese întocmit certificatul de
naştere (art. 288). Soţul nu putea, conform art. 287, să nu recunoască copilul
invocând „neputinţa trupească” sau adulterul. Dacă între soţi existase o
legătură, soţul nu putea să nu îl recunoască pe acel copil.

11
C.Hamangiu, Codul general al României,vol.VII(1856-1913),Bucureşti, Editura Librăriei
Alcalay, p. 519.
12
Ioan D.Condurachi, Expunere rezumată a teoriei moştenirilor în vechiul drept românesc,
Bucureşti, Tipografia „Cultura”, 1919, p. 31.
13
Micu V.Emanoil, Copiii naturali, Buzău, Imprimeria Al.Georgescu, 1904, p. 41.
14
C.Diaconovitch, op.cit., p. 1.
68 • Aurora-Livia Chiţu

Pentru a putea nega paternitatea, bărbatul trebuia să depună recla-

maţia în termen de o lună dacă se afla în localitatea unde se născuse copi-
lul, de două luni de la întoarcerea sa, dacă nu fusese prezent la naştere, şi
tot de două luni după ce descoperise faptul, dacă i se ascunsese
copilul15(art. 290).
Femeia divorţată nu se putea căsători decât după 10 luni de la divorţ
pentru a se stabili cât mai bine paternitatea copiilor nenăscuţi.
Pentru a fi protejaţi în cazul unui divorţ al părinţilor, statul intervine
şi reglementează situaţia copiilor, apărându-le interesele, drepturile. În
cazul cererii de divorţ pentru cauză determinată măsura provizorie care
putea fi luată era de a fi încredinţaţi soţului. Tribunalul putea încredinţa
copiii la cerere mamei, familiei sau ministerului public, dacă ar fi
considerat că interesele acestora erau mai bine apărate în acel mod. (art.
249). Când se încheia divorţul, copiii erau încredinţaţi soţului care obţinuse
acest lucru. Acest fapt putea fi schimbat dacă tribunalul, după cererea fami-
liei sau a ministerului public, considera că ar fi în beneficiul copiilor să fie
încredinţaţi toţi sau în parte celuilalt soţ sau unei terţe persoane (art. 282).
În cazul despărţirii prin consimţământ mutual, părinţii erau datori a
se înţelege care dintre ei va dobândi copiii pe care îi avuseseră în timpul
căsătoriei (art. 259). Se mai stabilea ca jumătate din averea fiecăruia dintre
soţi să fie în deplina proprietate a copiilor ce proveneau din acea căsătorie
chiar din prima zi de declarare a despărţeniei. Părinţii aveau dreptul la
venitul acelor părţi din avere până la majorat, din care venituri trebuia să-i
întreţină pe copii după mijloacele şi poziţia lor socială. Înţelegerile dintre
soţi nu afectau şi copiii (art. 285). În cazul unui divorţ pentru cauză
determinată, 1/3 din averea soţului declarat vinovat prin hotărâre
judecătorească revenea copiilor. Soţul vinovat îşi păstra pentru toată viaţa
uzufructul asupra averii trecute în patrimoniul copiilor.
Încredinţarea copiilor unuia dintre soţi nu însemna faptul că celălalt
nu mai avea nici o răspundere. Acela continua, împreună cu primul, să aibă
dreptul de a-i „priveghea şi datoria de a-i întreţine, de a le da creştere în
conformitate cu posibilităţile lor”16. Aşadar, copiilor trebuia să li se ofere,
indiferent de starea civilă a părinţilor lor, mijloacele necesare unei bune
îngrijiri şi dezvoltări. Ei continuau să beneficieze de aceleaşi drepturi date
prin lege.
Paternitatea nu putea fi cercetată decât în cazul unei răpiri. Dacă
aceasta coincidea cu ziua în care fusese conceput copilul răpitorul putea fi
15
Vasile Boerescu, op.cit, p. 79.
16
Ibidem, p. 78.
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 69

declarat după cererea părţilor interesate ca tată al copilului (art. 307).

Maternitatea putea fi cercetată. Copilul trebuia să dovedească că este
acelaşi cu cel pe care mama l-a născut. Putea dovedi folosindu-se de
martori doar dacă avea şi un început de dovadă scrisă (art. 308).
Ce loc ocupa un copil în cadrul familiei extinse se putea afla cercetând
filiaţia. Filiaţia reprezenta „scoborârea unui fiu, din cine se trage un fiu, în
raport cu părinţii şi străbunii lor.”17 Pentru copiii legitimi aceasta se putea
dovedi prin actele de naştere trecute în registrele stării civile. În lipsa
acestora era suficientă şi demonstrarea faptului că a posedat constant
statutul de copil legitim. Acesta se dovedea prin prezentarea de fapte care
arătau legătura de rudenie între un individ şi familia din care pretindea că
face parte: numele părintelui, că tatăl l-a considerat ca un fiu îngrijindu-l,
oferindu-i tot ce avea nevoie pentru a creşte, recunoaşterea acestei calităţi
de către societate, de către familie.
O stare civilă diferită de cea consemnată în actele de naştere sau dată
de statutul său nu putea fi reclamată. În cazul în care un copil nu avea
certificat sau statut, sau fusese trecut cu un nume fals sau dacă nu i se
cunoşteau părinţii, dovada filiaţiei putea fi stabilită prin martori doar dacă
exista un început de dovadă scrisă sau presupunerile erau atât de mari
încât se acceptau martori (art. 296). Dovada scrisă consta în titluri de
familie, registre, hârtii casnice ale tatălui sau ale mamei, acte publice sau
private emanate de părţile care figurau în contestaţie sau dacă ar fi avut un
interes dacă ar fi fost în viaţă.
O altă categorie o reprezentau copiii naturali, consideraţi a fi cei
concepuţi în afara căsătoriei. Conform definiţiei din Enciclopedia Română
aceştia erau „copiii născuţi din părinţi care nu trăiesc în căsătorie, aceştia
poartă numele mamei, care în linia primă este îndatorată a-şi îngriji de
copiii ei, dar şi tatălui natural îi incumbă această dorinţă, însă paternitatea
trebuia constatată în modul cerut de lege. Copilul natural putea deveni
legitim prin căsătoria ulterioară a părinţilor săi, dacă la naştere nu a
constituit un impediment de căsătorie între părinţi, astfel copiii născuţi din
adulter nu se puteau legitima nici prin căsătoria ulterioară a părinţilor.”18 O
altă definiţie pe care o întâlnim tot la Diaconovitch era cea dată fiilor
naturali sau bastarzi, adică cei născuţi din persoane necăsătorite legal. Fiul
natural era şi adulterin dacă mama lui era o persoană căsătorită. Unii
numeau adulterin şi copilul al cărui tată era căsătorit legal cu cineva, mama
copilului fiind liberă. Fiul natural se numea incestuos dacă tatăl sau mama
17
Ibidem, p. 80.
18
C. Diaconovitch, op.cit., p. 1.
70 • Aurora-Livia Chiţu

lui erau rude de aproape, căsătoria lor fiind interzisă de lege. Fiul natural ar
fi putut fi în principiu legitimat sau recunoscut19. Acest lucru se realiza prin
căsătoria părinţilor după naştere, când aceştia îi recunoşteau prin
certificatul de căsătorie. Prin această recunoaştere aveau aceleaşi drepturi
cu cei născuţi în timpul căsătoriei (Cod Civil, art. 304, 306).
Pentru persoanele care nu aveau copii exista posibilitatea de a adopta.
Adopţia era considerată a fi „facerea de fii de suflet sau iotesia după cum se
spunea în Codul Caragea. Adoptator era cel ce făcea fiu de suflet, adoptat
cel ce devine fiu de suflet.”20 Constantin Eraclide considera că adopţia
reprezenta „contractul juridic care se stabilea între două persoane care
puteau fi străine una faţă de alta, nişte raporturi identice cu acelea care
existau între tatăl şi mama uniţi prin căsătorie legitimă şi copiii lor
legitimi.”21 Conform Noului dicţionar portativ, adopţia era „actul legal care
stabilea între două persoane raporturi de tată şi fiu. Luare sau facere de
fiu/fiică de suflet”22. Astfel adopţia crea noi relaţii familiale între fiii şi
părinţii adoptivi.
Conform Codului Civil, adopţia era permisă între persoane de unul
sau celălalt sex, căsătorite sau nu, dacă erau îndeplinite anumite condiţii.
Cel care adopta trebuia să fie mai mare decât cel adoptat cu cel puţin 18
ani, să nu aibă alţi copii până la data în care se realiza acest act şi nici
descendenţi legitimi (art. 309). Un soţ nu putea adopta fără consimţământul
celuilalt (art. 310 ). Interesa şi faptul dacă persoana care adopta dispunea de
o bună reputaţie în societate, urmărindu-se astfel, cel puţin teoretic,
bunăstarea copilului.
Dacă tatăl şi mama adoptatului erau în viaţă (sau doar unul din ei) şi
adoptatul nu împlinise 25 de ani era necesar şi consimţământul dat la
adopţie de părinţii săi naturali. În 1906 se reduce această vârstă la 21 ani. În
cazul în care adoptatul n-avea părinţi era cerut consimţământul tutorelui.
Cel adoptat lua numele de familie al adoptatorului, pe care-l adăuga la
numele său adevărat. În privinţa numelui de familie, legea din 18 martie
1895 prevedea ca numele patronimic al tatălui să fie purtat de către copiii
legitimi sau legitimaţi prin căsătorie. Cel adoptat urma a adăuga şi numele
adoptatorului. În cazul copiilor ai căror părinţi nu erau cunoscuţi ofiţerul

19
Ibidem, p.429.
20
Vasile Boerescu, op.cit., p. 83.
21
Constantin Eraclide, op.cit., p. 233.
22
Emmanuel Protopopescu, op.cit., p. 18.
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 71

stării civile acorda două prenume dintre care cel din urmă servea ca nume
de familie.23
Cel adoptat rămânea în familia sa firească păstrând şi toate drepturile.
În urma adopţiei era oprită căsătoria între adoptator şi cel adoptat şi
descendenţii acestuia, între copiii adoptivi ai aceluiaşi individ, între
adoptat şi copiii ulteriori ai adoptatorului, deoarece prin intermediul legii
se pusese baza unei relaţii între părinte (adoptator) şi copil (adoptat) (Cod
Civil, art. 311-313). Cel adoptat avea aceleaşi drepturi asupra moştenirii
adoptatorului ca şi copiii născuţi din căsătorie, chiar dacă după adopţie s-ar
fi născut alţi copii.
Înscrierea adopţiei se făcea în registrul de acte civile în localitatea în
care avea domiciliul adoptatorul după o copie legalizată a hotărârii curţii
apelative în decursul a trei luni după darea hotărârii. Dacă nu se respecta
termenul, adopţia îşi pierdea efectul. În cazul în care adoptatorul murea,
dar depusese la tribunal actul din care reieşea voinţa sa, adopţia era
acceptată. Moştenitorii adoptatorului puteau depune un memoriu, dacă ar
fi crezut că adopţia nu se putea realiza.
Relaţia dintre părinţi şi copii trebuia să aibă la bază respectul. La orice
vârstă copilul era dator să-şi onoreze şi să-şi respecte părinţii. Această
datorie era o regulă morală, în principal. Copilul rămânea sub autoritatea
părintească până la majorat sau până la emancipare.
Puterea părintească, în accepţiunea ei largă, cuprindea „toate
drepturile care aparţineau tatălui şi mamei asupra copiilor sau asupra
bunurilor lor. În sens restrâns, însemna dreptul şi datoria tatălui şi a mamei
de a creşte copiii lor, de a-i pune în stare de a se folosi de mijloacele şi
talentele cu care i-a înzestrat natura”24. În acest din urmă caz, puterea
părintească se referă, în special, la drepturile care erau în legătură cu
educaţia şi care încetau odată cu majoratul sau emanciparea lor. În Codul
Calimach, art. 182, părinţii erau datori a da copiilor lor o creştere
cuviincioasă, având în vedere viaţa şi sănătatea lor, asigurându-le tot ce ar
fi avut nevoie sub raport fizic dar şi spiritual25. Rolul părinţilor în viaţa
copiilor era de a asigura un cadru fizic, psihic şi moral echilibrat, necesar
dezvoltării în bune condiţii a acestora. Puterea părintească aparţinea atât
mamei cât şi tatălui, însă în timpul căsătoriei era exercitată mai ales de către
tată. Dacă soţul era supus la o pedeapsă care atrăgea după sine pierderea

23
C.Hamangiu, op.cit., p. 694
24
Constantin Eraclide, op.cit.,p. 245.
25
Andrei Rădulescu, Codul Calimach, Bucureşti, Editura Academiei Populare Române, 1958, p. 125.
72 • Aurora-Livia Chiţu

acestui drept sau dacă starea sa mentală nu-i permitea exercitarea acesteia,
mama înlocuia tatăl în timpul căsătoriei (art. 124, 132)
În Codul Civil, puterea părintească este tratată în articolele 325-341.
Puterea părintească implica, în primul rând, dreptul la educaţie al copiilor,
tatăl şi mama aveau dreptul de a-i supraveghea şi datoria de a le asigura
instrucţia necesară, de a-i ajuta în dobândirea unei profesii, să-i îndrume,
să-i pedepsească şi să-i mustre (art.326). Copilul rămânea sub autoritatea
tatălui şi a mamei până la majorat sau emancipare, însă în timpul căsătoriei
tatăl singur putea exercita această autoritate26. Părinţii aveau dreptul de a-i
păzi pe copii; astfel, copilul nu putea părăsi casa părintească fără acordul
tatălui şi, după caz, al mamei (art. 328) decât în cazul maltratării.
Legea le oferea tatălui şi mamei dreptul la corecţie părintească, în
cazul în care nu erau mulţumiţi de purtarea copiilor. Puterea părintească îi
acorda tatălui posibilitatea de a-şi trimite copilul într-o casă de arest, dacă
avea mai puţin de 16 ani, pentru cel mult o lună. După depunerea cererii,
preşedintele tribunalului de district elibera ordinul de arestare. Dacă avea
peste 16 ani, până la majorat sau emancipare tatăl putea doar cere arestarea
pentru cel mult 6 luni. Preşedintele tribunalului, după discutarea cazului
cu procurorul, putea dispune eliberarea sau refuzarea arestării. Tatăl putea
cere arestarea copilului său dacă era nemulţumit de purtarea acestuia. Era
considerată ca un mijloc de îndreptare, de prevenire a delincvenţei juvenile.
Tatăl putea, conform acestei puteri părinteşti, să scurteze termenul
arestării. În cazul în care tatăl se recăsătorea putem spune că puterea
părintească se diminua în privinţa posibilităţii de a-şi trimite la arest copiii
din prima căsătorie. Văduva care nu se căsătorise nu putea să-şi trimită
copiii în arest decât cu acordul a două rude apropiate dinspre tată şi
adresând o cerere tribunalului. După divorţ, drepturile acordate prin
puterea părintească aparţineau numai soţului care dobândise acea
despărţire. În cazul copiilor naturali mama avea dreptul de corecţie.
Tutorele care nu era mulţumit de purtarea minorului putea să expună
consiliului de familie acest fapt cerând „pedepsirea” conform puterii
părinteşti.
Alte drepturi particulare care decurgeau din puterea părintească erau:
„tutela copiilor, dreptul de a numi un tutore copiilor; dreptul de
emancipare al copiilor; administrarea, în timpul căsătoriei, a bunurilor
personale ale copiilor minori”27.

26
Constantin C. Stoicescu, Transformarea noţiunii de putere părintească, 1942, p. 4.
27
Constantin Eraclide, op.cit., p. 250.
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 73

Tatăl, în timpul căsătoriei, soţul rămas în viaţă după desfacerea

căsătoriei, aveau în folosinţă averea copiilor până la 20 de ani sau până la
emancipare. Dar acest drept de folosinţă presupunea şi câteva obligaţii:
hrănirea, întreţinerea şi creşterea copiilor în proporţie cu averea lor,
cheltuieli de înmormântare sau de boală, plata rentelor sau a dobânzilor
capitalurilor. În cazul divorţului acest drept nu se acorda părţii împotriva
căreia fusese pronunţată hotărârea. Mama care se recăsătorea pierdea, de
asemenea, acest drept. Dreptul de folosinţă nu era extins la averea pe care
copiii ar fi câştigat-o prin forţe proprii sau ar fi primit-o prin donaţie sau
legat cu condiţia expresă ca părinţii să nu se folosească de ea (Cod civil, art.
325-341). Pentru a-i proteja de creditorii părinţilor, veniturile pe care le
obţineau părinţii de pe urma bunurilor copiilor nu puteau fi sechestrate şi
urmărite, decât sub rezerva de a se respecta suma necesară satisfacerii
trebuinţelor copiilor.
Părinţii nu mai aveau niciun drept asupra uzufructului şi din
următoarele motive: emanciparea copilului, conform Codului penal, dacă
tatăl sau mama ar fi înlesnit desfrânarea vreunui copil; prin renunţarea
tatălui şi a mamei la uzufruct; când tatăl sau mama nu-şi respectau
obligaţiile ce decurgeau din folosirea uzufructului.
Deoarece se considera că minorul nu reprezenta o persoană capabilă
din punct de vedere fizic şi legal de a-şi administra singur afacerile, era pus
sub autoritatea unor tutori, curatori sau consilii.
Conform dicţionarului limbii române al lui A.T. Laurian, tutela
reprezenta „activitatea şi oficiul tutorelui, cură şi protecţie, epitropie.
Tutorele era apărător, protector, curator al unui copil. Era dator, după lege,
a face pentru pupilul său tot ce face după natură un bun părinte pentru fiul
său, tutorele administrează averea pupilului în interesul pupilului, însă nu
poate înstrăina nimic din ea, pupilul depinde de tutori şi acesta e dator a
apăra drepturile pupilului.”28 Dar cine era acest pupil, un „copil încă
neadult, copil căruia i-au murit părinţii şi se afla sub tutelă.”29 Tutela,
conform „Noului dicţionar portativ”, reprezenta „autoritatea dată conform
cu legea pentru a avea grijă de persoana şi bunurile unui minor sau
interzis”30. „Enciclopedia română” a lui Diaconovitch dădea următoarea
definiţie: „tutela e o însărcinare impusă de lege sau prin voinţa omului şi în
virtutea căreia o persoană capabilă e obligată de a îngriji de un minor
neemancipat sau de un interzis, de a-i administra averea şi de a-l
28
A.T.Laurian şi J.C. Massimu, op.cit.,p. 1515.
29
Ibidem, p.850.
30
Emmanuel Protopopescu Pake, op.cit., p. 392.
74 • Aurora-Livia Chiţu

reprezenta în actele civile. E o însărcinare gratuită şi obligatorie; se numeşte

oficioasă, când o persoană se supune îndatoririlor unei tutele ordinare, dar
se mai obligă de a hrăni şi educa pe pupil gratuit în scop ca mai târziu să-l
adopte. Tutela oficioasă prepară adopţia. Când moare tatăl, mama e tutore
de drept, legal, al copiilor ei minori. E dativă, când persoana nu e numită
de lege ci de consiliul de familie sau de către judecător. Tatăl sau mama pot
alege, prin testamentul lor, un tutore pentru minori iar această tutelă se
numeşte testamentară”31. „Pupilul era copilul nevârstnic aflat sub tutelă”32.
Astfel, prin tutelă se înţelegeau relaţiile dintre un minor şi persoana care
avea grijă de el şi averea sa.
Conform art. 344 şi 350 din Codul civil minorul avea un tutore. Mai
putea exista şi un cotutore în cazul în care văduva se căsătorea din nou.
Mama putea păstra tutela, dar noul soţ devenea cotutore. Aceştia
răspundeau în acelaşi fel de modul de gestionare a tutelei (art. 348). Tutela
putea fi dată prin lege, tutelă legitimă, prin alegerea tatălui sau a mamei,
tutelă testamentară, sau numită de către consiliul de familie, tutelă dativă.
Prima tutela tatălui sau a mamei, iar în cazul ascendenţilor prima tutela dativă.
În timpul căsătoriei tatăl deţinea tutela asupra copiilor săi minori în
ideea puterii părinteşti. Tatăl era considerat a fi apărătorul şi
reprezentantul natural al copilului său legitim. Putea primi „sumele
datorate copiilor săi şi a da chitanţe, nu avea nevoie de nicio autorizaţie în
acest sens. Îi reprezenta pe copiii săi minori înaintea justiţiei în procesele
civile care-l privesc. El nu-i reprezenta şi în procesele criminale, deoarece se
considera că singur minorul este în cauză şi responsabil.”33 Legea nu punea
tatăl sub controlul consiliului de familie ca în celelalte cazuri de tutelă.
Dacă tatăl era incapabil, administrarea trecea la mamă şi dacă şi aceasta din
urmă era incapabilă, copiilor li se dădea un administrator juridic.
Tutela copiilor născuţi din căsătorie aparţinea soţului care dobândise
divorţul, afară de cazul în care tribunalul, după cererea familiei sau a
ministerului Public, considera că spre binele copiilor aceştia să fie
încredinţaţi soţului împotriva căruia s-a pronunţat divorţul sau unei a treia
persoane (art. 282)34 .
După moartea unuia dintre soţi, tutela revenea celui rămas în viaţă. În
cazul în care mama este aceea, soţul poate orândui un consiliu pe lângă
aceasta. Atunci mama nu putea face nici un act fără ştirea sau învoirea
31
C.Diaconovitch, op.cit., vol.III, 1904, p. 1147.
32
Ibidem, p. 697.
33
Constantin Eraclide, op.cit., p. 277.
34
Ibidem, p. 196
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 75

consiliului. Mama nu era însă datoare a fi tutore. În termen de 40 de zile de

la moartea soţului putea declara acest fapt la tribunal. Până la alegerea unui
tutore mama trebuia să îndeplinească această sarcină. Când mama se
căsătorea a doua oară trebuia să înştiinţeze acest lucru consiliului de
familie care hotăra dacă îi lăsa tutela. În cazul în care nu anunţa consiliul,
pierdea dreptul de a fi tutore şi răspundea în faţa legii împreună cu noul
soţ. Dacă anunţa consiliul, mama îşi putea păstra tutela dar numai
împreună cu noul soţ. Dacă bărbatul cel de-al doilea refuza, atunci nici
femeia nu putea deţine tutela. (art. 343-348, Cod civil)
Tatăl şi mama aveau dreptul de a alege un tutore pentru copiii lor
legitimi. În acest caz aveam de-a face cu o tutelă testamentară. În afară de
tutela mamei şi a tatălui, exista şi tutela numită de tată sau de mamă. Soţul
care rămânea ultimul în viaţă avea dreptul de a alege prin testament sau
printr-un act autentic un tutore, rudă sau străin. Mama recăsătorită, căreia
nu i se lăsase tutela fiilor din prima căsătorie, nu putea lăsa tutore. Dacă
deţinea tutela era necesar şi acordul consiliului de familie(art. 349-351).
O altă categorie a tutelei era cea a ascendenţilor: a bunicului dinspre
tată, apoi a celui dinspre mamă. Erau preferaţi ascendenţii după tată,
înaintea celor după mamă.
În anumite cazuri tutorele trebuia să ceară acordul consiliului de
familie, însă în general putea să administreze singur şi într-un mod
exclusiv tot ceea ce ţinea de tutelă. Pentru ca minorul să fie protejat de o
eventuală gestionare greşită de către tutore, exista un consiliu de familie
care putea controla şi supraveghea activitatea primului.
Consiliul de familie putea alege tutorele. Această tutelă era cea dativă.
Consiliul se întrunea în cazul în care minorul nu avea tutore din nici una
dintre categoriile de mai sus. Acesta era compus din cel puţin 5 rude, trei
din partea tatălui şi doi din partea mamei. Fraţii buni ai minorului şi soţii
surorilor erau membrii de drept ai consiliului de familie, fără a mărgini
numărul lor. Dacă în locul unde se deschisese tutela nu se găseau rude
apropiate în număr necesar, tribunalul districtului putea chema din rudele
de grad apropiat ale mortului din cuprinsul ţării. Dacă nici în acest mod nu
erau completate locurile în cadrul consiliului puteau fi chemaţi şi cetăţeni
din aceeaşi comună care fuseseră prieteni cu tatăl sau cu mama minorului
(art. 357-360). Consiliul era prezidat de cel mai în vârstă. Dacă nu se
întrunea consiliul la data stabilită, pentru a nu fi compromise interesele
minorului, tribunalul districtului numea un tutore, consiliul nemaiputând
trece peste această hotărâre.
76 • Aurora-Livia Chiţu

Un caz special îl constituia dispariţia tatălui. Dacă acesta lăsa în urma

sa copii minori făcuţi cu soţia sa, mama avea dreptul de a-i priveghea şi de
a exercita toate drepturile bărbatului în privinţa educaţiei şi administrării
averii lor (art.124, Cod civil). În acest caz, drepturile mamei erau reglate de
art. 343 din codul civil. Deoarece înlocuia tatăl, aceasta se putea ocupa de
administrare singură fără a aştepta o autorizaţie. Doar în cazul actelor de
înstrăinare trebuia să aibă acordul justiţiei şi nu al consiliului de familie.
Dacă mama înceta din viaţă în timp de şase luni din ziua în care tatăl
dispăruse, sau dacă murea înainte de declararea absenţei de către tribunal,
consiliul de familie putea determina tutela copiilor lăsaţi de tatăl absent
ascendenţilor cei mai apropiaţi şi, în lipsa acestora, un tutore provizoriu
(art. 125)35.
Aşadar, orice tutore era dator în anumite cazuri de a respecta
deliberările consiliului de familie. Aceste deliberări puteau fi la rândul lor
supuse şi omologate de către tribunale. Consiliul de familie era mai mult
un organ consultativ care avea, mai degrabă, rolul de a supraveghea.
Acesta nu avea caracter permanent. Se întrunea la cererea oricărei rude a
minorului, a creditorului sau a altor părţi interesate şi chiar la cererea
judecătoriei competente. Hotărârile acestuia puteau fi atacate când erau
împotriva intereselor minorului.
Pentru a fi apărate cât mai bine interesele minorului nu puteau fi
tutori minorii, în afară de tată sau de mamă, cei care se aflau într-un proces
cu minorul care compromitea starea civilă sau averea celui din urmă,
condamnaţii penal, cei cu purtare rea, persoanele care dau dovadă de rea
credinţă sau incapacitate în îndeplinirea sarcinilor de tutore36.
Răspunderea tutorelui faţă de copil începea din momentul aflării
acestui fapt, odată cu gestiunea sa. Sarcinile tutorelui erau de a-l reprezenta
în toate actele civile, de a-i administra averea ca un părinte. Nu avea voie să
cumpere bunurile minorului sau de a le lua în arendă. Toate acestea pentru
a-l apăra pe minor şi a-i păstra averea. Era responsabil de orice prejudiciu
care ar fi rezultat din neîndeplinirea datoriilor sale.
Pentru o mai bună administrare a averii minorului, consiliul familiei
sau, în lipsa acestuia, tribunalul ţinutului, făcea catagrafia acesteia pentru a
o preda tutorelui, fără de care nu intra în funcţie. Timp de o lună de la
realizarea inventarului, tutorele vindea prin licitaţie bunurile mobile în
afară de cele pe care consiliul le autoriza a fi păstrate în natură. Cheltuielile
minorului în decursul unui an erau stabilite la începutul tutelei de către
35
Ibidem, p. 119
36
Vasile Boerescu, op.cit., p. 94.
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 77

consiliu. Pentru a apăra averea minorului tutorele, tatăl sau mama, nu se

puteau angaja într-un împrumut în numele minorului, nici nu puteau să
ipotecheze sau să vândă bunurile imobile fără acordul consiliului de familie
şi acesta acordat doar în cazuri de mare necesitate. Tutorele, în decursul
funcţiei sale, trebuia să investească veniturile, în caz contrar trebuia să
plătească dobânda aferentă. Nu putea primi sau refuza primirea unei
moşteniri în numele minorului, fără a primi mai întâi acordul consiliului.
La fel şi în cazul unei donaţii (art. 390-414, Cod civil). Fiecare tutore era
răspunzător de administrarea averii minorului, la terminarea tutelei dădea
socoteală pentru toată durata. În cazul în care tutorele ipoteca bunuri ale
minorului, acesta din urmă, prin lege, era asigurat din bunurile tutorelui
(art. 1753).
Orice acţiune a minorului împotriva tutorelui în privinţa faptelor
petrecute în timpul tutelei se prescriau în decursul a zece ani începând cu
majoratul său (art. 1901). Tutorii, curatorii, puteau fi condamnaţi la
închisoare atât pentru darea socotelilor cât şi pentru orice sumă ar fi datorat
după predarea tutelei conform legii pentru constrângere corporală,
promulgată la 12 septembrie 1864. Conform Codului Penal, erau pedepsiţi
cu închisoarea de la o lună până la un an „tutorii, curatorii, executorii
testamentari, acei însărcinaţi cu paza lucrurilor sechestrate, administratorii
de fundaţii care cu rea credinţă lucrează în vătămarea persoanelor sau
lucrurilor încredinţate direcţiei sau administrării lor”37 (art. 330).
Instrucţiunile consiliului de familie se puteau întinde şi asupra
modului de educaţie ce se dădea minorului şi asupra administrării
bunurilor sale.
Creditorul putea urmării exproprierea bunurilor unui minor. Însă mai
întâi putea pune în vânzare bunurile mobile apoi pe cele imobile (art.1826).
Vânzarea bunurilor minorului, conform procedurii civile, nu se putea
face decât cu un aviz al rudelor, care arăta natura bunurilor şi valoarea lor
aproximativă. Tribunalul hotăra ca vânzarea să se realizeze de către tutore
înaintea tribunalului sau în lipsă în prezenţa unui judecător sau subprefect
cu judecătorul de plasă. Hotărârea care ordona vinderea însemna şi preţul
de la care începea vânzarea şi condiţiile ei. Valoarea era reglată după avizul
rudelor după titlurile proprietăţii sau după contractele autentice sau iscălite
cu dată sigură şi dacă nu erau contracte după contribuţia funciară.
Tribunalul putea însă să purceadă la estimarea totală sau parţială a
imobilelor după importanţa şi natura bunurilor prin experţii numiţi de
37
Idem, Apendice la Codicele român cuprizând toate legile, decretele şi regulamentele din 1873 până
în aprilie 1875, Bucureşti, Noua Tipografie a Laboratorilor români, 1875, p. 51.
78 • Aurora-Livia Chiţu

tribunal. După estimare se realiza un raport depus la tribunal. Se publica

un act în care se arăta hotărârea care autoriza vânzarea, numele şi
prenumele minorului şi al tutorelui său; imobilele care se vindeau şi un
extract cu condiţiile vânzării; preţul cu care începea licitaţia; ziua, locul şi
ora când avea să se realizeze vânzarea38.
Tutela înceta prin moartea, majoratul sau prin emanciparea
minorului. Emanciparea însemna „a da unui minor etatea determinată de
lege, de a-şi administra bunurile şi de a percepe veniturile. A scoate de sub
putere părintească. A da iertarea de vârstă.”39 „Emanciparea este actul prin
care minorele ieşea de sub puterea tatălui sau a mamei, de sub amândouă
acestea deodată (Cod civil, art. 343) sau de sub puterea tutelara” 40 (art. 349
şi 352). Emanciparea putea fi expresă sau tacită. În primul caz se obţinea
printr-o declaraţie formală a persoanelor autorizate a emancipa minorul, iar
în al doilea caz prin căsătoria minorilor, dacă nu ar fi ajuns la vârsta de 18
ani. În ultimul caz emanciparea era o consecinţă imediată şi de drept a
căsătoriei. Emanciparea prin căsătorie era irevocabilă. Dreptul de a
emancipa aparţinea în primul caz tatălui şi mamei conform puterii
părinteşti. Acest drept îl păstra şi mama care se căsătorise din nou şi nu
fusese menţinută în tutelă, nu avea astfel nevoie de nici o autorizaţie din
partea noului soţ. Tatăl sau mama puteau emancipa copilul lor la vârsta de
18 ani printr-o declaraţie făcută la tribunal, care se publica. Se încheia şi un
proces verbal în acest caz. Dacă părinţii nu mai erau în viaţă, cel care putea
emancipa minorul la vârsta de 20 ani era consiliul de familie. Se realiza o
declaraţie comună a consiliului de familie şi a tribunalului din care rezulta
emanciparea.
Minorul se putea emancipa prin căsătorie sau la vârsta de 18 ani prin
declaraţia făcută de către tată sau mamă la tribunal. Consiliul de familie
emancipa minorul, în lipsa părinţilor, la 20 ani dacă ar fi considerat de
cuviinţă. Tot acesta numea un curatore până la majorat. Curatorul era acel
„epitrop sau administrator care se dă în caz de emancipare41. Minorul
emancipat nu putea arenda sau închiria averea imobilă pe o perioadă mai
mare de 5 ani. Nu mai putea nici să deschidă vreun proces privind o avere
imobilă, să se apere, să ridice capitaluri fără asistenţa curatorului. Nu poate
vinde, nu poate înstrăina. Minorul emancipat care făcea comerţ era
considerat a fi major în activităţile sale comerciale (Cod civil, art. 421-433).
38
Idem, Codicele român, Alexandru Ioan , pp. 99, 100.
39
Emanuel Protopopescu, op.cit., p. 172.
40
Constantin Eraclide, op.cit., p. 309.
41
Emanuel Protopopescu, op.cit., p. 133.
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 79

Minorul nu putea astfel contracta, ataca angajamentul său pentru cauză de

necapacitate decât în caz de vătămare, pierdere (art. 949-951).
Orice minor emancipat nu putea, conform codului comercial, să se
ocupe cu comerţul legal dacă nu avea învoirea scrisă de la tatăl său, în lipsa
acestuia, de la mamă sau de la epitropi. Aceştia, chiar dacă ar fi avut
învoirea, nu puteau să ipotecheze, să înstrăineze averile lor mobile decât cu
hotărâre judecătorească dată în caz de reală nevoie pentru comerţul lor42.
Tutela lua sfârşit în cazul tutorelui dacă acesta înceta din viaţă, dădea
dovadă de incapacitate psihică, absenta, primise pedepse penale,
gestionase rău tutela. Din momentul în care tribunalul încuviinţa desti-
tuirea tutorelui acesta era suspendat şi urma a fi numit un altul provizoriu.
Primul Război Mondial aduce cu sine şi reglementări cu privire la
situaţia copiilor militarilor mobilizaţi. Decretul din 15 august 1916 făcea ca
puterea părintească să treacă cu tot ce însemna ea în mâinile mamei. Dacă
aceasta încetase din viaţă, judecătoria de ocol sau tribunalul se „vor investi
din oficiu cu atribuţiile tutorelui cât şi ale consiliului de familie sau, dacă
vor fi împovăraţi în lucrări, vor numi un tutore care se va îngriji de
persoana şi averea minorului”43.
La 30 mai/12iunie 1902 România semnează la Haga împreună cu alte
ţări (Germania, Austro-Ungaria, Belgia, Luxembourg, Ţările de Jos,
Portugalia, Suedia, Elveţia, Spania, Belgia, Franţa) câteva convenţii printre
care şi o convenţie internaţională care reglementa tutela minorilor. Această
convenţie a intrat în vigoare în ziua de 17/30 iulie 1904. Conform acestei
convenţii, tutela minorului era reglementată de legea sa naţională. Dacă
minorul avea reşedinţa în străinătate, agentul diplomatic sau consular
autorizat de stat putea înfiinţa tutela conform legii statului, dacă nu se
opunea statul în care minorul îşi avea reşedinţa. Totuşi, era de preferat ca
organizarea tutelei să fie făcută în conformitate cu legea locului. Tutela se
deschidea şi se închidea în perioada şi datorită cauzelor date de legea
naţională a minorului. Până la organizarea tutelei, autorităţile locale puteau
lua măsurile necesare pentru protecţia persoanei şi intereselor minorului.
Autorităţile locale erau obligate să anunţe statul de care aparţinea minorul
de situaţia ce se crease. Această convenţie nu se aplica decât între statele
care semnaseră (art. 1-9)44.

42
Vasile Boerescu, op.cit., p. 2.
43
Hamangiu, volVIII, op.cit, p. 1030.
44
Ioan Ph.Gheţu, Suplimentul al III-lea la Codicele de Şedinţă al României cuprinzând toate legile,
regulamentele şi decretele de la 1 iunie 1900-la 1 ianuarie 1905, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice „Carol Goble”, 1905, p. 2356.
80 • Aurora-Livia Chiţu

Însă cum puteau moştenii copiii şi pe cine? Prin moştenire, după

spusele lui Ioan D. Condurache, doctor în drept la Universitatea din Paris,
„se înţelege transmiterea patrimoniului, a tuturor drepturilor şi obligaţiilor
unei persoane defuncte către o altă persoană care trăieşte şi care se numeşte
moştenitor”45.
Codul Civil reglementa şi el succesiunea între moştenitorii legitimi.
Pentru a moştenii, acea persoană trebuia să existe în momentul deschiderii
succesiunii. Copiii sau descendenţii lor succed tatălui, mamei, moşilor,
moaşelor şi oricărui alt ascendent, fără a face diferenţe în funcţie de sex sau
dacă au rezultat din căsătorii diferite. Moştenirea era împărţită în părţi
egale (art. 669).
Copiii naturali succed mamei, ascendenţilor şi colateralilor acesteia
chiar şi când căsătoria între părinţi ar fi fost interzisă. Copilul natural care
nu avea descendenţi era moştenit de mamă şi, în lipsa ei, de către rude.
În cazul în care, la o succesiune erau mai mulţi moştenitori, conform
codului civil, printre care şi minori sau emancipaţi, împărţirea se făcea
înaintea tribunalului (art. 747). Pentru a nu exista diferenţe între părţile
moştenitorilor, cei care mai primiseră de la cel decedat în timpul vieţii
daruri de orice natură ar fi trebuit să raporteze (art. 751).
Copiii puteau moşteni părintele şi în privinţa pensiei. Cea dintâi
dispoziţie cu privire la pensii a fost menţionată în Regulamentul Organic al
Moldovei şi Ţării Româneşti din 1831. A urmat legea din 15 februarie 1868,
prin care s-a stabilit dreptul la pensie pentru funcţionarii civili, militari şi
ecleziastici. Văduva care avea copii minori legitimi primea 3/4 din pensia
soţului până la remăritarea ei sau majoratul unui copil. Pensia era redusă
cu 1/3 la remăritarea sau moartea mamei sau a copiilor minori(art.8-13).46
Copiii adoptaţi nu aveau însă dreptul la pensia părinţilor lor adoptatori.
Prin legea poliţiei rurale din 25 decembrie 1868 se avea în vedere şi
situaţia familiei celui care ar fi murit la datorie. Li se făcea o pensie de 50 lei
pe lună pe care iniţial o primea soţia şi după moartea ei copiii care încă nu
erau majori.
La 4 ianuarie 1878, ca urmare a războiului de independenţă, este
adoptată legea pensiilor, special pentru militarii rămaşi infirmi cât şi pentru
familiile acestora. Văduvele şi copiii militarilor ucişi pe câmpul de luptă,
precum şi văduvele şi copiii militarilor morţi din cauza evenimentelor
războiului sau din cauza bolilor, sub influenţa cărora au fost supuşi prin
45
Ioan D.Condurachi, op.cit, p. 7.
46
Extract de toate legile, regulamentele, deciziile şi instrucţiile relative la administraţia de război şi
care sunt în vigoare,Bucureşti, Tipografia Modernă Gr.Luis, 1883, vol.I, p. 488.
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 81

obligaţiile serviciului lor în campanie, aveau dreptul a primi aceeaşi pensie

care s-ar fi cuvenit soţului sau tatălui lor dacă ar fi trăit cu răni sau infirm.
Pensia văduvelor înceta în cazul recăsătoririi iar pensia copiilor înceta la
majorat (art.6). Copiii militarilor morţi sau infirmi aveau dreptul de a fi
crescuţi gratis în instituţiile învăţământ ale statului. Pentru copiii orfani de
ambii părinţi pensia va fi oprită de către stat pentru tot timpul în care vor
sta în acele instituţii (art.13)47.
Tot pentru militarii infirmi datorită serviciului adus ţării este dată la
19 aprilie 1886 o lege specială a pensiilor, alta e cea din 1 iulie 1889. La 10
mai 1890 este dată legea pensiilor, special pentru funcţionarii civili şi
ecleziastici. Aceste legi au fost precursoarele legii pensiilor din 190248.
În cazul în care un funcţionar lăsase în urmă copii minori, acestora
din urmă li se cuvenea, conform legislaţiei aflate în vigoare, un procentaj
din pensia care i-ar fi cuvenit, de drept, tatălui. Legea pensiilor, promulgată
şi publicată în „Monitorul Oficial” 258/23 februarie 1902, prevedea care
erau drepturile urmaşilor funcţionarilor statului. La jumătatea pensiei
cuvenite văduvei, din pensia cuvenită tatălui se adăuga un supliment de
20% dacă în urma căsătoriei rezultase un copil, de 35% dacă erau doi copii
şi de 50% dacă erau de la trei copii minori în sus (art. 6). Văduva
funcţionarului care încetase din viaţă după un serviciu de cel puţin 15 ani
avea dreptul la o pensie de 15 % din ultima retribuţie. Dacă erau copii
minori născuţi în timpul căsătoriei se adăuga un supliment de 10% pentru
un copil, 15% pentru doi şi 20% pentru trei şi mai mulţi (art.7). Procentajul
diferea dacă tutela nu aparţinea mamei ci altei persoane, mama lua 30% din
pensie iar pentru copii se adăuga 20% (art. 8). Orfanii de mamă şi tată
aveau dreptul la o pensie astfel: un copil 50%, doi copii, 65%, de la trei
copii, 70% (art.10). Dacă tatăl a încetat din viaţă după un serviciu de 15 ani,
pensia orfanilor se stabilea astfel: unui copil i se dădea 15% din ultima
retribuţie a tatălui, pentru doi copii, 20% şi pentru trei sau mai mulţi 25%.49
Orfanii ai căror părinţi fuseseră amândoi funcţionari aveau dreptul de a lua
din pensia cea mai mare proporţiile cuvenite. Copiii din căsătorii diferite
aveau drepturi egale din aceeaşi pensie. Orfanii aveau dreptul la această
pensie până la majorat sau căsătorie, dacă aceasta avea loc înainte. Doar
copiii legitimi sau legitimaţi aveau dreptul la această pensie. Copiilor orfani

47
Ibidem, pp. 522-523.
48
A.C.Kivu, Colecţiunea generală a legilor României, anul 1906, Bucureşti, Editura Institutului
de Arte Grafice şi Editură Minerva, 1908, p. 162.
49
Legi uzuale, 1860-1906, pp. 2431-2343.
82 • Aurora-Livia Chiţu

ai ofiţerilor li se oferea şi şansa de a fi primiţi în şcolile militare ale statului

fără nici o plată, dacă îndeplineau condiţiile necesare (art.6-17)50.
Legea din 1902 este modificată în 1904 şi 1906. De pensie, conform
legii pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti
din 1912, modificată 1913, ar fi trebuit să beneficieze şi copiii muncitorilor
care îşi pierduseră viaţa în urma unui accident de muncă deoarece
întreprinderile trebuiau să se asigure în caz de accident. Copiii mai mici de
16 ani primeau fiecare 1/5 din salariul mediu al tatălui. În cazul copiilor
naturali primeau pensia de mai sus în urma morţii mamei dacă era
asigurată (art. 50, 52)51.
Dar cine apăra în practică drepturile copiilor? Aceştia ar fi trebuit să
fie procurorii. O lege din 24 ianuarie 1864 se referă la acest lucru. Ei erau
datori a apăra în cauze civile interesele nevârstnicilor, interesele dotale ale
femeii, starea civilă a persoanelor, interesele celor zămisliţi şi nenăscuţi încă.
Se încearcă pe la începutul secolului al XX-lea reglementarea muncii
minorilor şi femeilor în diferite ateliere, fabrici. În 1906 este sancţionată
legea asupra muncii minorilor şi femeilor în aşezămintele industriale şi
exploatări miniere. În raportul prezentat de Gr. Buţureanu în Cameră
prezenta necesitatea votării acestei legi, lipsa unei legislaţii până la acea
dată care să apere şi să protejeze minorul şi femeia în munca pe care o
realizau în cadrul acestor stabilimente industriale. Menţionează câteva
dispoziţii umanitare care reglementau munca acestora ca: art.142 şi 147,
175din legea sanitară din 1893; regulamentul pentru industrii insalubre din
24 septembrie 1894, art.12, 15-21; legea şi regulamentul servitorilor din 18
septembrie 1892, conform art. 5 din regulament nici o persoană care nu
împlinise vârsta de 15 ani nu putea să exercite funcţia de servitor; legea
pentru organizarea meseriilor din 17 august 1902; legea minelor şi
regulamentul. Prin legea meseriilor din 1902 s-a pus baza corporaţiilor de
meseriaşi fără a cuprinde fabricile şi atelierele mari. Sunt luate o serie de
măsuri destinate a proteja minorii aflaţi în serviciul unui patron pentru a
învăţa o meserie. Considera că un impuls în favoarea elaborării acestei legi
a fost dat şi de organizarea la Berlin în martie 1890 a unei conferinţe
internaţionale pentru reglementarea muncii în industrie şi mine dorindu-se
a se limita munca acestora conform cu legile naturii şi umanităţii. Alte
conferinţe s-au mai organizat în 1897 şi 1898 la Bruxelles. În Franţa legea a
fost adoptată la 2 noiembrie 1892, în Italia la 11 februarie 1886, în Belgia la
13 decembrie 1889 şi în Elveţia la 23 martie 1877. Copiii şi femeile erau
50
Ioan Ph.Gheţu, op. cit., pp. 570-572.
51
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti, Bucureşti, 1913, p. 30.
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 83

considerate ca fiind nişte fiinţe slabe care au nevoie de protecţie şi statul era
cel mai indicat să ofere acest lucru. Munca realizată de către femei şi copii
era peste puterile lor fizice, condiţiile de muncă erau dintre cele mai
negative şi ar fi dus la îmbolnăvirea organismului atât din punct de vedere
fizic cât şi mental. Îngrijorarea consta în faptul că societatea ar fi fost
alcătuită din persoane bolnave care nu ar fi putut ajuta la dezvoltarea
acesteia. Ce însemna o mamă bolnavă, neîngrijirea familiei, naşterile ar fi
putut fi un pericol, copiii ar fi fost bolnavi. Femeia şi copilul erau stâlpul
unei societăţi în plină modernizare. Societatea aceasta avea nevoie de forţe
puternice care să ajute la modernizare.
Prin legea organizării meseriilor promulgată şi publicată în
„Monitorul Oficial” nr. 266 din 5 martie 1902 se reglementau: accesul
minorilor la diferite meserii în funcţie de vârstă, relaţiile cu patronii. În
privinţa meseriei pe care o exercitau, minorii emancipaţi erau văzuţi ca
majori. Pentru a putea exercita o meserie trebuiau să fie elevi. Aceştia
puteau intra pentru a învăţa o meserie la un patron plătind sau nu. Vârsta
minimă era de 12 ani, se făceau excepţii pentru cei care aveau autorizaţie de
la Camera de Comerţ şi Industrie. Pentru a nu periclita sănătatea copiilor
nu era permisă exercitarea meseriilor care puteau fi vătămătoare sau
nepotrivite cu forţele fizice ale acestora decât de la 14 ani. În cadrul relaţiei
dintre elev şi patron, acesta din urmă dispunea de disciplina părintească.
Era stabilit şi numărul de ore lucrat în fiecare zi şi perioada din zi în care
puteau fi folosiţi. Elevii care nu împliniseră 14 ani nu puteau fi obligaţi la
mai mult de 8 ore pe zi, iar cei în vârstă de 14-16 ani mai mult de 10 ore. În
aceste ore erau incluse şi cele pe care le petreceau la şcoală. Pentru a nu-i
obosi fizic timpul de lucru era întrerupt de o pauză de o oră. Orarul de
lucru pentru elevii care aveau mai puţin de 16 ani nu trebuia să treacă în
intervalul 20-5. Patronul era dator să-l înveţe meseria, să-i ofere îndrumare
morală şi spirituală, să nu abuzeze de posibilităţile fizice ale elevului.
Elevul nu urma a fi întrebuinţat la servicii domestice care ar fi putut leza
demnitatea lui(art. 15-27)52.
Proiectul de lege din 1906 voia să reglementeze munca femeilor şi
minorilor în industrie, laboratoare, ateliere de construcţii sau mine,
zăcăminte sau cariere.
Conform articolului 1 al legii din 1906 puteau fi admişi ca să lucreze
în aşezămintele industriale, construcţii, mine sau cariere copiii de ambele
sexe cu vârstă mai mare de 12 ani. Dacă meseria presupunea lucrul într-un

52
Ioan Ph.Gheţu, op. cit.,pp. 638-643.
84 • Aurora-Livia Chiţu

mediu insalubru sau periculos băieţii trebuiau sa aibă 15 ani, iar fetele 17
ani. Copiii nu trebuiau folosiţi în activităţi care erau peste puterile lor fizice
sau care erau dăunătoare sănătăţii lor: conducerea unor maşini cu vapori
sau motor, curăţirea unei maşini în mişcare. Era apărată şi sănătatea
morală. Nu era permis întrebuinţarea muncii minorului în locuri unde se
realizau gravuri, scrieri, picturi care puteau atinge moralitatea lor. Prin
decret regal dat în urma avizului consiliului sanitar superior şi al
serviciului industriei şi minelor se făcea o listă care includea activităţile
considerate periculoase pentru minori. Accesul era condiţionat de posesia
unui livret şi a unui certificat medical prin care se stabilea dacă lucrătorul
era sănătos şi apt pentru ce muncă avea să depună. Livretul menţiona
numele, prenumele femeii sau copilului, faptul că titularul a fost vaccinat şi
că a urmat sau nu cursurile instrucţiei primare. Conform articolului 3 din
această lege oricine folosea munca femeilor sau a băieţilor mai mici de 15
ani era datoare să facă în fiecare an o declaraţie cu privire la acest lucru.
Prefectura urma a ţine un registru în care s-ar fi notat datele din declaraţii.
Era interzis utilizarea minorilor, băieţilor mai mici de 15 ani, fetelor
mai mici de 17 ani, în schimbul de noapte. Programul era de 8 ore pe zi
pentru copiii mai mici de 15 ani. Repausul permis era de o oră la 6 ore
lucrate şi de o zi pe săptămână.
Femeile care năşteau puteau să-şi ia concediu fără plată o lună şi să
nu-şi piardă locul de muncă. Celor care alăptau li se oferea o cameră unde
să realizeze acest lucru, la o fabrică de 50 muncitoare 53. O altă condiţie era
ca să termine cursul primar sau să-l completeze. Orice aşezare industrială
sau exploatare minieră care fi avut 30 de copii trebuia sa aibă o şcoală
primară dacă nu exista una în apropiere54. Astfel patronul era obligat prin
lege să ofere anumite facilităţi minorilor. Patronii puteau avea şi elevi
aceştia fiind supuşi puterii părinteşti a patronului sau a şefului atelierului.
Aceştia trebuia să vegheze ca elevul să nu se atenteze la demnitatea lui55.
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor
muncitoreşti promulgată prin decretul regal 375/25 ianuarie 1912 şi
modificările aduse în februarie şi mai 1913 dădea voie ca minorii de la 16
ani în sus să fie declaraţi majori în tot ceea ce înseamnă meseria lor de către
comitetul breslei dacă se purtaseră bine şi lucraseră cu sârg. Acordurile în
numele minorilor se puteau încheia în scris de către reprezentanţii lor
legali.
53
A.C.Kivu, op.cit., pp. 152-155.
54
Legi uzuale, 1906, p. 3625.
55
Ibidem, p. 3265.
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 85

Nu puteau fi primiţi ca ucenici copiii care nu împliniseră 11 ani.

Băieţii care aveau mai puţin de 15 ani şi fetele mai mici de 17 ani nu puteau
fi puşi la lucrări care erau primejdioase, le puteau dăuna sănătăţii sau nu
erau în conformitate cu posibilităţile lor fizice. Lista cu aceste lucrări
primejdioase urma a se realiza de către Casa Centrală în urma avizului
Consiliului mixt de Igienă Industrială. Ucenicii şi calfele mai mici de 16 ani
primeau salariu din care se scădea o cotizaţie pentru asigurare împotriva
bolii. Acest salariu îl primea reprezentantul legal şi urma a fi cheltuit în
beneficiul minorului. Cei care aveau mai mult de 16 ani primeau ei înşişi
salariul.
În privinţa acestei asigurări a sănătăţii se preconiza a se înfiinţa pe
lângă Casa Centrală a creditului şi asigurărilor muncitoreşti să mai apară şi
o Casă de Asigurări de sănătate şi pentru cheltuieli de înmormântare.
Membrii corporaţiilor erau obligaţi să contribuie la această casă pentru a i
se putea oferii servicii medicale în caz de boală şi de a primi un ajutor
bănesc în cazul în care nu ar mai fi putut lucra din cauza sănătăţii precare.
De aceste asigurări ar fi putut beneficia şi soţiile şi copiii asiguraţilor56 (art.
114-122).
Dar care era legislaţia cu privire la pedepsirea minorilor delincvenţi,
cei care nu respectau regulile impuse de societate? Orice faptă care aduce
prejudicii alteia trebuia reparată. Tatăl, şi mama după moartea soţului, erau
responsabili de prejudiciul adus de copiii minori care locuiau cu ei.
Institutorii şi artizanii erau responsabili de cel adus de elevii, ucenicii lor
care se aflau sub supravegherea lor. Aceştia puteau spune că nu au putut
împiedica faptul ce a dus la paguba. Conform Codului Penal promulgat la
22 octombrie 1864, infracţiunea comisă de un copil mai mic de 8 ani
împliniţi nu se pedepsea. Dacă avea între 8-15 ani nu era pedepsit dacă se
decidea prin judecată că acuzatul nu ştia ce face. Putea fi încredinţat
părinţilor pentru a-l observa mai bine sau trimis într-o mănăstire
desemnată pentru corecţia unor asemenea copii. Acolo puteau să stea un
număr de ani determinaţi prin hotărâre judecătorească. Anii nu puteau
depăşii vârsta de 21 a vinovatului. Dacă se decidea că acuzatul ştia ce făcea
sau avea 15-21 ani pedepsele erau următoarele: dacă infracţiunea sa ar fi
meritat închisoarea pe viaţă sau pe un anume timp, era condamnat de la 3
până la 15 ani de închisoare; în celelalte cazuri judecătorul putea da o
pedeapsă cu închisoarea pe o perioadă egală cu jumătate din timpul care l-
ar fi primit dacă era major cu privire la acele cazuri. Conform modificărilor

56
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti, p. 36.
86 • Aurora-Livia Chiţu

aduse Codului Penal în 1874 pedeapsa putea fi egală cu un timp cel puţin
egal cu a treia parte sau cel mult cu jumătatea timpului dacă ar fi fost
condamnat la una din pedepsele privind acele cazuri57. Închisoarea pentru
minori ar fi trebuit să se realizeze în clădiri destinate lor sau într-o parte
separată a închisorii corecţionale(Codul Penal)58. Legea din 1874 prevedea
ca cei mai mici de 21 de ani care nu ar fi avut complici mai mari decât acea
vârstă şi care vor fi acuzaţi de crime vor fi judecaţi de judecătoriile
corecţionale şi nu de curtea juraţilor(art. 65).
Dacă prin Codul penal şi minorul putea fi închis, statul încearcă să
pună bazele legale creării instituţiilor necesare pentru adăpostirea acestora
în funcţie de categorie. Legea asupra regimului închisorilor promulgată la 1
februarie 1874, împărţea închisorile în închisori de prevenţiune şi de
osândă. Cele de osândă erau împărţite la rândul lor în închisori de
pedeapsă corecţională şi poliţienească; închisori de muncă silnică,
recluziune şi detenţie59. O închisoare mixtă era împărţită în spaţiu destinat
femeilor, spaţiu destinat bărbaţilor majori şi minori fără posibilitatea unei
comunicări între acestea.
Capitolul V din această lege, „Despre nevârstnici”, norma viaţa
minorilor în cadrul acestor spaţii(art. 24-27). Nevârstnicii condamnaţi în
virtutea art. 62, 63 şi 65 din codul penal erau închişi conf. art. 64 în case
speciale numite case de educaţie corecţională, erau supuşi la sistemul
celulelor de noapte, se puteau întrunii ziua fără a fii supuşi la regula tăcerii.
Activităţile desfăşurate erau cele agricole mai ales60. Se prevedea
deschiderea unei exploatări agricole pe lângă fiecare casă de educaţie
corecţională. Deţinuţii cu comportament bun puteau fi încredinţaţi unor
particulari dacă aceştia cereau acest lucru. După un timp copiii cu
comportament bun puteau fi daţi la învăţătură pe lângă cultivatori sau
meseriaşi oferindu-li-se condiţiile de moralitate dorite. Administraţia îşi
păstra dreptul de a–i supraveghea putând hotărî retragerea şi readucerea
lor în casa de corecţie, dacă purtarea lor sau a patronilor determina acest
lucru. La ieşirea din casa de corecţie minorul primea un rând de haine,
plata drumului până la destinaţie şi o mică sumă de bani61.

57
Vasile Boerescu, op.cit., p. 10.
58
Ibidem, pp. 14-15.
59
Idem, Apendice la Codicele român cuprinzând toate legile, decretele şi regulamentele din 1873
până în aprilie 1875, p. 127.
60
Octav Georgescu, Văcăreştii, mănăstire, Văcăreştii penitenciar, 1930, p. 24.
61
C. Hamangiu, op.cit., vol. II (1856-1919), p. 163.
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 87

Regulamentul de funcţionare al casei de corecţie pentru minori este

promulgat la 14 mai 1874. Se preconiza înfiinţarea unui penitenciar cu
numele de casă de corecţie. Casa de corecţie urma a fi una agricolă.
Destinaţia sa era specială, aceea de „a primi în creştere şi învăţătură”62 pe
minorii mai mici de 15 ai care au fost condamnaţi ca unii care au acţionat în
cunoştinţă de cauză şi pe minorii de la 15-18 ani care au fost condamnaţi la
închisoare pentru crimele şi delictele prevăzute la art. 63, cod penal. Tot aici
puteau fi primiţi şi minorii disculpaţi ca unii care nu ştiau ce făceau
conform art. 62, dar pe care justiţia a considerat că ar fi spre binele lor de a
nu-i reda în grija părinţilor unui timp oarecare până la 20 de ani. Cele două
categorii de minori urmau a sta despărţite atât în interiorul clădirii cât şi
atunci când mergeau în diverse ateliere sau la munca câmpului. Nu era
neglijată nici şcoala, aici minorii ar fi primit cunoştinţe utile de scris, citit,
socotit, geografie, istoria ţării şi religie. Erau supuşi la o disciplină
riguroasă, folosiţi şi învăţaţi mai ales o meserie care să aibă legătură cu
agricultura. Educaţia se considera că are o mare importanţă mai ales în
închisoare pentru că aceasta putea să le formeze spiritul, să le ofere
anumite principii demne de urmat în viaţă, de a-i învăţa numai lucruri
bune şi de a-i îndepărta de la faptele rele. Educaţia intelectuală trebuia
combinată cu cea religioasă, religia fiind considerată un mijloc important
de îndreptare. Nu trebuia să lipsească din acest proces de reeducare
rugăciunile care trebuiau făcute cu evlavie. Un preot ar fi trebuit să-i
viziteze pentru a-i povăţui. Directorul făcea lista cu graţierile consultându-
se cu preotul şi institutorul asupra purtării şi caracterului lor. Tot preotul
era persoana care alegea cărţile pentru biblioteca închisorii.
Ca o recompensă pentru un comportament corect în această perioadă
de detenţie administraţia putea să decidă aşezarea lor la persoane
particulare sau pe lângă agricultori sau meseriaşi pentru a învăţa o meserie
pe o anumită perioadă de timp. Însă nu erau trimişi înainte de a sta cel
puţin trei luni într-o casă de corecţie. Supravegherea continua şi în aceste
condiţii, administraţia păstrându-şi dreptul de a-i reintegra în închisoare în
cazul în care ei sau patronii lor s-ar fi purtat necorespunzător. Această
dispoziţie nu se aplica minorilor cu vârste cuprinse între 15-20 ani închişi
pentru crime. Această aşezare a minorului se realiza ca un contract între
particular şi stat, ministerul de interne care stabilea sarcinile primului.
Printre acestea se numărau asigurarea îmbrăcămintei, hranei, educaţiei

62
Vasile Boerescu, op.cit., p. 176.
88 • Aurora-Livia Chiţu

realizate într-o şcoală, învăţarea unei meserii. Statul putea lua copilul
înapoi fără a plăti vreo despăgubire.
Printre mijloacele punitive, de îndreptare pentru minorii care nu se
vor conformau regulilor casei de corecţie erau sfaturile, închiderea într-o
sală disciplinară, diverse activităţi stabilite de directorul instituţiei. Se
foloseau şi recompensele pentru încurajarea copiilor cu rezultate bune la
activitate şi disciplină acordându-se diferite premii. Acestea erau în valoare de
la 100 de lei la 30 lei. Se preconiza a se acorda premii pentru 50 de minori.
Aici puteau fi ţinuţi şi copiii în virtutea dreptului de corecţie
părintească conform art. 330, 331, 335 şi 336 din Codul civil. Toate
cheltuielile erau suportate de părinţi în acest caz, iar munca la care erau
supuşi era mai puţin severă.
Această casă de corecţie era destinată în special băieţilor, fetele
trebuiau trimise până în momentul în care s-ar fi construit una şi pentru ele
la penitenciarul central pentru femei. Acolo urmau a sta separat de cele
majore. Paznicii erau de acelaşi sex, normele morale ale societăţii se
păstrează şi în aceste spaţii închise.
Dacă un copil era cerut de către părinţii săi ar fi trebuit cercetat
înainte dacă această schimbare ar fi fost benefică minorului din punct de
vedere moral, dacă părinţii puteau oferi garanţii pentru o bună creştere a
copilului. Dacă se dovedea că părinţii au fost cei care l-au instigat la
realizarea acelor fapte li se putea respinge cererea de preluare a minorului
de către minister. Întoarcerea copilului în sânul familiei sau aşezarea lui pe
lângă un meşter era considerată „un act de eliberare condiţionată”63.
Viaţa minorului era apărată încă din pântecele mamei. Astfel
pruncuciderea însemna omorul copilului nou-născut. Această faptă era
pedepsită cu muncă silnică pe viaţă. Dacă mama îşi omora copilul
nelegitim nou-născut era pedepsită cu închisoarea. Dacă o femeie îşi
avortase copilul folosind anumite metode era pedepsită cu închisoare de la
6 luni la doi ani. Pedeapsa scădea în cazul în care pruncul era nelegitim şi
avea până la un an. Medicii, chirurgii, sanitarii, farmaciştii, moaşele care
arătau sau înlesneau mijloacele se pedepseau cu recluziunea minim patru
ani, dacă acel copil era avortat. Dacă în urma avortului murea şi mama
pedeapsa creştea. (art. 246, Cod Penal). Prin regulamentul pentru
verificarea morţilor din 1863 la cadavrele de copii nou-născuţi medicul
trebuia să cerceteze dacă acel copil s-a născut mort sau viu, trebuia să
trateze cu mare atenţie cazurile în care se bănuia o posibilă pruncucidere

63
Ibidem, pp. 177-180
 Statutul juridic al copilului în Vechiul Regat • 89

(art. 11). În cazul în care ar fi murit o femeie însărcinată în şapte luni pentru
a salva viaţa pruncului urma a se realiza o operaţie de către doi doctori(art. 16).
Era pedepsit cu închisoarea de la doi la cinci ani cel care prin lovire
sau rănire voluntară a provocat celeilalte persoane pierderea posibilităţii de
a procrea sau, fiind însărcinată pierderea copilului (Codul Penal, art. 240).
Erau pedepsiţi şi cei care atentau la bunele moravuri. Dacă se atenta
la pudoarea, un fapt încercat sau reuşit fără violenţă asupra unui băiat sau
unei fete mai mici de 14 ani se primea pedeapsa minimă de închisoare. Din
1874 pedeapsa era de la doi ani la trei ani (art.263). Dacă se folosea violenţa
pedeapsa era de la 3-6 ani. Dacă această crimă se realiza asupra unui copil
mai mic de 15 ani vinovatul era pedepsit cu maxim de închisoare. În cazul
în care violenţa era realizată de persoane care aveau o autoritate asupra
copilului ca institutorii, călugării, servitorii, preoţi pedeapsa era maximă.
Dacă acel copil avea mai puţin de 15 ani pedeapsa era maximă în privinţa
muncii silnice. Dacă aceste crime aveau ca rezultat moartea copilului atunci
erau pasibili de închisoare pe viaţă.
Dacă se atenta la bunele moravuri prin favorizarea sau înlesnirea
desfrânării tinerilor mai mici de 21 ani se pedepsea cu închisoare de la 6
luni până la 2 ani şi o amendă de la 100 până la 3000 lei. Ca un efect
colateral cei care erau acuzaţi de acest lucru nu mai puteau fi tutori,
curatori, participanţi la consiliile de familie de la 1 la 2 ani. Dacă cei care
înlesneau aceste lucruri erau părinţii, epitropii sau alte persoane însărcinate
cu supravegherea lor se pedepsea cu închisoare de la 1 an până la 2 ani şi o
amendă de la 100 până la 1000 lei, nu mai puteau fi tutori, curatori,
participanţi la consiliile de familie de la 2 la 4 ani. Dacă vinovat a fost tatăl
sau mama, acesta pierdea drepturile pe care le avea asupra persoanei
copilului datorită puterii părinteşti (Cod Penal, art. 262-268).
Erau pedepsite prin lege şi crimele şi delictele care priveau oprirea
sau distrugerea dovezilor stării civile a unui copil, sau care compromiteau
existenţa sa, răpirea minorilor.
Cei care nu anunţau naşterea în termenul prescris de lege erau
pedepsiţi cu închisoarea de la 6 zile la 6 luni şi o amendă de la 26 la 300 lei.
Modificarea adusă în 1874 era de închisoare de la 15 zile la 6 luni. Cei care
abandonau un copil mai mic de 7 ani se pedepseau cu închisoare de la 6
luni la 2 ani şi o amendă de la 26-300 lei. Dacă era abandonat de părinţi,
tutori pedeapsa era de la un an în sus şi amenda de la 50 lei la 500 lei, dacă
acel copil era rănit fizic fapta era privită ce o rănire săvârşită, iar dacă ar fi
murit ca omor (art. 275-279, cod penal). Era pedepsită orice persoană care
dacă ar fi găsit un prunc şi nu anunţa autorităţile. Nu era pedepsită acea
90 • Aurora-Livia Chiţu

persoană care, dacă găsea un copil îl păstra spre creştere, însă era obligată
să anunţe institutul orfanilor sau municipalitatea locală.
Cei care abandonau într-un loc singuratic un copil mai mic de 7 ani
sau cei care erau autorii morali ai abandonului erau pedepsiţi cu închisoare
de la 6 luni la 2 doi ani şi amendă de la 26 lei la 300 lei. Dacă vinovaţi erau
părinţii, tutorii sau îngrijitorii pedeapsa era închisoarea de la un an în sus şi
amendă de la 50 la 500 lei. Cei care abandonau într-un loc care nu era
singuratic un copil mai mic de 7 ani se pedepseau cu închisoare de la o lună
până la şase luni şi o amendă de la 26 până la 100 lei. În cel de-al doilea caz,
pedeapsa era închisoare de la 2 luni până la un an şi amendă de la 50- 200
lei64 (art. 277-279).
În cazul unei răpiri, aceştia erau condamnaţi la închisoare de la 1 la 2
ani. Dacă era răpită o fată mai mică de 16 ani pedeapsa era pe viaţă, însă
dacă ar fi avut consimţământul fetei doar de la 3 luni până la 2 ani.
Căsătoria marca încetarea urmăririi penale. Dacă persoana răpită era
folosită la cerşetorie sau o învăţa la desfrânare şi avea mai puţin de 16 ani,
răpitorul era pedepsit cu închisoarea (art. 280-283, Cod Penal).
În Cartea II, Titlul IV, Secţiunea IV era pedepsit abuzul de încredere
săvârşit asupra minorului. „Oricare va specula asupra trebuinţelor,
slăbiciunilor sau patimilor unui minor ca să-l facă să subscrie, spre a sa
pagubă, obligaţiuni, chitanţe sau vreun înscris de răfuire, pentru
împrumutare de bani, ori de lucruri mişcătoare ori de înscrisuri
îndatoritoare sub oricare formă se va fi făcut asemenea tocmeală, se va
pedepsii cu închisoare de la două luni până la doi ani şi cu amendă care nu
va putea trece peste a patra parte a sumei ori a preţului lucrurilor ce va
urma a se întoarce înapoi vătămatului, nici să fie mai mică de 50 lei”65 (art. 322).
În concluzie în secolul al XIX-lea raporturile copilului cu ceilalţi
membri ai familiei, societăţii erau reglementate printr-o serie de legi care le
confereau acestora drepturi dar şi obligaţii. Acest cadru legal a stat la baza
protecţiei copilului de către stat, intervenţiei acestuia pentru încercarea de a
se asigura un mediu propice dezvoltării fizice, intelectuale, morale optime
viitorilor cetăţeni ai statului.

64
Idem, Apendice la Codicele român cuprinzând toate legile, decretele şi regulamentele din 1873
până în aprilie 1875, p. 42.
65
Ibidem, p. 50.
 Copilul şi familia în Valahia
primei jumătăţi a secolului al XIX-lea

Nicoleta Roman

Privind retrospectiv istoriografia românească a ultimelor două

decenii, observăm că interesul pentru istoria familiei, a spaţiului privat şi a
modului în care acesta se intersectează cu cel public, a crescut. De la studii
răzleţe în diferite reviste de specialitate s-a ajuns la lucrări ample, mai mult
sau mai puţin documentate, dar în paginile cărora autorii au încercat să
transpună resorturile unei lumi ce înainte se lăsa doar bănuită şi imaginată.
Documentele, fotografiile şi chiar acele tabele seci folosite în recensăminte,
catagrafii etc., alcătuite de vreun funcţionar cu scris caligrafic, dar grăbit, al
cărui nume astăzi a rămas uitat, toate au fost folosite şi interpretate într-un
mod care a permis redescoperirea şi înţelegerea familiei de altădată.
Prezentul studiu caută să desluşească felul în care era văzut copilul,
pruncul, de către familia sa şi cât de mult putea fi el considerat depozitarul
unei afecţiuni pe care astăzi o vedem uneori expusă în public.

I. Ce spunea legea...
I.1. Vârstele copilăriei. Înainte de a vedea cum era trăită copilăria în secolul
al XIX-lea se impune o definire a acestui concept, pornind de la singurele
surse care ne pot oferi un sprijin real în acest sens: legislaţia şi documentele
de epocă. Secolul al XIX-lea este un secol al tranziţiei, al influenţei
occidentale şi al schimbărilor de mentalitate, care încep să se producă lent,
gradual, dar în mod ireversibil. Definiţia pe care sistemul legislativ, fie el
medieval sau modern, ne-o oferă în ce priveşte copilul este una trunchiată.
Şi aceasta deoarece legislaţia, indiferent că este vorba despre cea de secol
XVII sau XIX, nu defineşte copilul şi copilăria decât în termeni juridici şi
ţinând cont de anumite interese pe care adulţii îl au faţă de acesta. Dacă
este legitim, nelegitim sau pur şi simplu orfan, cu părinţi necunoscuţi
autorităţilor şi societăţii. Copilul devine subiect în cazul divorţurilor,
epitropiei, moştenirilor şi litigiilor, când îl vedem căpătând valoarea unei
proprietăţi disputate, cerute în instanţă, pierdute sau câştigate, în funcţie de
caz. Nu ni se spune nimic despre copil, ca şi fiinţă cu anumite drepturi sau
despre cum ar trebui să se comporte părinţii faţă de el. Şi foarte puţin
despre când începe şi când se termină copilăria. Pentru că ceea ce conta
92 • Nicoleta Roman

pentru societate era individul, adultul, cel care era capabil să raţioneze, să
ia decizii, să-şi administreze bunurile şi să răspundă pentru actele sale. De
aceea, pentru legiuitori totul începea să se contureze din punct de vedere
juridic când se depăşea acea perioadă a nevârstniciei sau, mai bine zis, a
minoratului. Perioadă cu totul diferită de cea a copilăriei, în sensul pe care
noi i-l dăm astăzi1, căci acest termen a apărut relativ târziu în vocabularul
românesc. Putem spune chiar că este un produs al modernităţii întrucât a
existat o oarecare confuzie între copilărie, adolescenţă şi tinereţe2 până în
secolul al XIX-lea. Îndreptarea Legii (1652) introducea o terminologie a
vârstelor, care rămânea valabilă, în lipsa unui alte orânduiri în acest sens,
până în secolul al XIX-lea. Astfel, exista o definire generală, prin care sub
denumirea de mic se înţelegea orice persoană care avea vârsta de până la 25
ani3. Însă, leguirea nu era constantă în ce priveşte delimitarea clară a
vârstelor în cadrul acestei categorii şi săvârşea o serie de confuzii în ce
priveşte următorii termeni : cocon, copil, tânăr, cătărig şi voinic/june. Şi
aceasta deoarece, urmându-se învăţăturile ,,dumnezeeştilor dascăli’’, s-a
realizat o primă clasificare : de la 0-4 ani se vorbea despre cocon, de la 4-14
ani de copil, de la 15 la 22 ani de cătărig, iar de la 23 la 42 de voinic sau
june4. Dar, când se vorbea despre micşorarea pedepsei situaţia era alta:
,,Cocon să chiamă până la al şaptelea an de vârstă. Tânăr în măsură
de vârstă se cheamă parte bărbătească de la zece ani şi jumătate
până la 14 ani; iară partea femeiască de la 9 ani şi jumătate până la
12 ani’’5.
O explicaţie plauzibilă ar fi aceea că în momentul redactării legiuirii au fost
folosite ca sursă de inspiraţie mai multe texte provenind din perioade şi
spaţii diferite6. Lărgirea însă a accepţiunii în ce priveşte termenul de cocon
şi suprapunerea celui de tânăr peste cel de copil se explică şi prin faptul că
se dorea o delimitare mai clară între timpul inocenţei şi cel al dezvoltării
fizice şi psihice, al trecerii spre momentul în care urma să se realizeze
intrarea în viaţa conjugală. Căci, să nu uităm, prin căsătorie, la vârsta de 12

1
În Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998 la vocea copilărie apare următoarea
definiţie : ,,perioadă a vieţii omeneşti de la naştere până la adolescenţă; timpul când este
cineva copil (...)’’.
2
Philippe Ariès, L’enfant et la vie familiale sous l’Ancien Regime, Paris, Seuil, 1975, p. 48.
3
Îndreptarea Legii (1652), gl. 354, zac. 4, p. 334.
4
Ibidem cf. Catastihul cu multe învăţături de treabă..., gl. 16, p. 578.
5
Ibidem, gl. 353, zac. 2, p. 333.
6
Ibidem, p. 16-21.
 Copilul şi familia în Valahia • 93

ani fetele deveneau femei, iar băieţii, la 14 ani, bărbaţi7. Criteriul genului
introdus în definiţia citată mai sus, întăreşte această argumentare. Mai
mult, întrucât sinonimele pentru cătărig sunt adolescent, flăcăiandru, june,
tinerel8, copilăria lua sfârşit, după pravilă, la vârsta de 14 ani. Trecerea
timpului va scădea din vârsta acceptată ca final al copilăriei. Lazăr
Şăineanu şi Heimann Hariton Tiktin, doi importanţi lingvişti, care aveau de
partea lor ,,avantajul’’ de a fi străini şi oameni ai secolului al XIX-lea, s-au
apropiat de limba română, ajungând să o cunoască în cele mai mici detalii
pornind de la experienţe şi lecturi proprii. Treptat, devin specialişti şi
realizează instrumente de lucru, care sunt de referinţă şi azi. Ambii ajung,
pe căi diferite, la 2 concluzii ce privesc studiul de faţă: 1. că între pruncie şi
copilărie există o diferenţă care ţine de realizarea unui proces absolut
normal: înţărcarea şi 2. copilăria se termina la 12 ani 9. În secolul al XIX-lea,
din motive care ţineau de dorinţa de a asigura transmiterea numelui
familiei, crearea unor alianţe matrimoniale favorabile şi înfrânarea
pornirilor rebele, specifice adolescenţei, maturiza-rea se producea foarte
repede. Oficial, şi de multe ori şi în practică, se trecea peste acea perioadă a
vieţii numită adolescenţă, mai ales în cazul fetelor, care deveneau curând
mame. Copile ce abia renunţau la păpuşi pentru a face loc unui statut care
impunea conştientizarea obligaţiilor de soţie şi de mamă mult prea
devreme. Acum, când avem o viziune mai clară asupra cauzelor care
determină sfârşitul copilăriei, putem demara studiul de faţă. Care, trebuie
precizat, nu-şi propune să insiste asupra aspectelor ce ţin de educaţia
copiilor, pentru că, pentru acestea, pot fi realizate studii separate.

I.2. Copilul nelegitim : nepravnilcesc – bastard - ,,din flori’’. Exclus, ignorat şi, în
cele mai rele cazuri, batjocorit pentru ceea ce reprezenta, copilul nelegitim
nu avea parte de o familie în adevăratul sens al cuvântului. El reprezenta
tot ce era mai compromiţător pentru rudele sale, care preferau să-l ţină
departe de întrunirile lor familiale, de deciziile cu un caracter legal, dar mai
ales de contactul cu ceea ce însemna opinia publică. Chiar dacă societatea
şuşotea şi discuta pe la colţuri despre originea copilului, bănuiala era de
preferat unei recunoaşteri directe a păcatului comis de unii dintre membrii

7
Ibidem, gl. 203, p. 213.
8
Gh. Bulgăr, Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de arhaisme şi regionalisme, Bucureşti,
Editura Saeculum Vizual, 2002, p. 40.
9
H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, vol. I (A – C), Lieferung 7, Bucharest, 1902, p.
1274; Lazăr Şăineanu, Dicţionar universal al limbei române, Craiova, Institutul de Editură
Ralian, f. a., p. 217, 661.
94 • Nicoleta Roman

familiilor înstărite sau boiereşti. Aşa încât subiectul rămânea tabu şi nu era
niciodată deschis de un străin de faţă cu rudele cu factor de decizie în
interiorul familiei. Iar dacă acest lucru se întâmpla, tăgăduirea era
întotdeauna opţiunea acestora din urmă. Pentru oamenii de rând nu era aşa
de simplu. Bărbatul putea fi adus de către femeie în faţa Divanului,
cerându-i-se recunoaşterea şi întreţinerea copilului. Pe baza dovezilor,
judecătorii puteau să îndeplinească sau nu cererile mamei10. Unele studii
dedicate ilegitimităţii, care au la bază peste tot acelaşi tip de documente
(procesele de seducţie, procesele penale de infanticid sau stricare de
feciorie), vădesc existenţa a trei tipuri de relaţii între parteneri. În primul
rând, cele bazate pe un raport de inegalitate în care de obicei stăpânul
abuza de statutul său pentru a corupe servitoarele, ţărăncile de pe moşie
sau femeile cu un rang inferior, promiţându-le diferite avantaje pentru a
păstra tăcerea. În al doilea rând, relaţiile între persoane cu acelaşi rang
social, care nu sunt tratate de comunitate cu atâta dispreţ şi maliţiozitate.
Întâlnirile fugare, scurte şi întâmplătoare se încadrează într-o a treia
categorie11. Bineînţeles că existau şi excepţii. Când căsătoriile contractate se
dovedeau a fi lipsite de urmaşi legitimi, se recurgea – în lipsa unor rude
mai sărace – şi la adoptarea şi, implicit recunoaşterea, copiilor nelegitimi.
Cel mai cunoscut exemplu în acest sens este cel al domnitorului Al. I. Cuza,
care, în urma relaţiei extraconjugale avute cu Maria Obrenovici, a avut doi
fii: Alexandru şi Dimitrie. Contemporanii au ştiut de acest fapt şi nu au
putut să nu blameze comportamentul imoral al marelui domn şi să
transforme subiectul într-un scandal în care mama era principala vinovată.
Oficial nu s-a recunoscut decât într-un mod voalat care este de fapt situaţia
copiilor, dar certificatele de naştere şi de botez ale celor doi, în care sunt
trecuţi ca fiind născuţi ,,din părinţi necunoscuţi’’, menţionează ca naşi pe doi
dintre apropiaţii lui Al. Ioan Cuza: Cesar Librecht şi George (Iordache)
Lambrino12. Domnitorul a fost cel care a cerut soţiei sale, Elena, să accepte
înfierea copiilor. Este drept că aceasta a fost forţată de împrejurări să-şi dea
acordul, dar, probabil, un rol hotărâtor în luarea deciziei l-a avut şi faptul
că ea nu putea să-i dăruiască soţului urmaşii doriţi. Andreea Roxana Iancu
10
Constanţa Vintilă Ghiţulescu, Focul amorului : despre dragoste şi sexualitate în societatea
românească (1750-1830), Bucureşti, Humanitas, 2006, p. 118-126.
11
Jacques Depauw, Amour illégitime et société à Nantes au XVIIIe siècle în ,,Annales.
Economies. Sociétés. Civilisations’’, 1972, vol. 27, nr. 4-5, p. 1165-1170 ; Sara F. Matthews
Grieco, Corps, apparence et sexualité în ,,Histoire des femmes’’, vol. III XVIe-XVIIIe siecle,
coord. Michelle Perrot, Georges Duby, Paris, Perrin, 2002, p. 102-106.
12
Virginia Isac, Aurica Ichim ed., Principesa Elena Cuza. Corespondenţă şi acte (1840-1909), Iaşi,
Junimea, 2009, p. 385-386.
 Copilul şi familia în Valahia • 95

aduce în discuţie, chiar pentru finalul secolului al XVIII-lea şi începutul

celui următor, o posibilă practică acceptată inclusiv de către Biserică : aceea
a unui ménage à trois în vederea obţinerii unor moştenitori ai patrimoniului
familial. Situaţie în care voinţa individului trecea peste barierele impuse de
lege şi societate13. De asemenea, şi celibatarii puteau să-şi recunoască şi să-
şi adopte copiii nelegitimi. Ioan Bălăceanu, fiul marelui medelnicer
Anastase Bălăceanu, a avut 4 fete, în urma unor relaţii diferite cu femei
sărace, din popor. Pe toate le-a recunoscut, el nefiind căsătorit şi neavând,
deci, urmaşi legitimi14. La fel procedase şi Alexandru Filipescu sau, după
cum mai era cunoscut, boierul Vulpe, care şi-a recunoscut şi adoptat fiul, pe
Ioan, ce v-a prelua chiar şi porecla tatălui său (Vulpache). Familia nu s-a
opus pentru că mama, al cărui nume astăzi ne este necunoscut, se pare că
provenea dintr-o familie bună15.
Dar toate acestea reprezentau, după cum am mai spus, excepţii de
la o regulă care cu timpul, e adevărat, a devenit mai permisivă. În secolul al
XVII-lea şi chiar al XVIII-lea asemenea fapte nu puteau fi nici măcar
imaginate, cu atât mai puţin acceptate. Îndreptarea Legii (1652) era categorică
şi făcea clar distincţia în ceea ce priveşte statutul copilului în raport cu
familia din care provenea. Astfel, copilul născut în timpul căsătoriei era
,,adevărat’’ şi ,,blagoslovit prin lege’’, în timp ce acela care se năştea în
concubinaj era numit ,,hiresc’’ (natural), iar cel rezultat în urma unei relaţii
pasagere ,,còpil’’. Pentru că în toate aceste trei cazuri tatăl era cunoscut,
drepturile lor asupra patrimoniului acestuia nu puteau fi negate. Dacă
aceste drepturi erau depline şi legitime în ceea ce priveşte prima situaţie,
ele se diminuau pe măsură ce uniunea dintre cei doi parteneri se dovedea a
nu fi una trainică şi nici realizată între limitele impuse de lege şi Biserică.
Interesant este faptul că necunoaşterea tatălui de către comunitate şi familie
sau exprimarea dorinţei de a nu fi numit în actele oficiale, atrăgea după
sine apelativul ,,întunecat’’ asupra copilului16. Trimiterea se făcea la

13
Andreea Roxana Iancu, Moştenirea prin testament : între voinţa individuală şi solidaritatea de
familie (Bucureşti, sfârşit de secol XVIII-început de secol XIX) în Violeta Barbu, Florina Manuela
Constantin, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Gh. Lazăr, Andreea Roxana Inacu, ,,De la
comunitate la societate. Studii de istoria familiei din Ţara Românească sub Vechiul Regim’’,
Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2007, p. 290-294.
14
Mihai Dim. Sturdza, Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică,
genealogică şi biografică, vol. I Abaza-Bogdan, Bucureşti, Simetria, 2004, p. 173.
15
Andreea Iancu, Adopter et nourrir un enfant en Valachie des XVIIIe-XIXe siècles: norme et
pratique. Etudes de cas in ,,Méditerraneés. Revue de l’association Méditerranées’’, no. 37, 2004,
p. 251-252.
16
Îndreptarea Legii (1652), gl. 207, p. 215.
96 • Nicoleta Roman

originea rămasă obscură, nedefinită a acestuia, care, în lipsa numelui

tatălui, se considera că nu deţine un trecut identificator. Termenul nu
numai că punea sub semnul întrebării apartenenţa copilului la o familie,
dar imprima asupra sa o imagine negativă întreţinută, după cum vom
vedea, şi de cultura populară, care avea propriul său vocabular de
desemnare. Copilul era purtătorul păcatelor părinţilor, trebuia privit cu
suspiciune, cu neîncredere şi marginalizat, pentru a-l transforma într-un
exemplu pentru societate. Prin Legiuirea Caragea (1818), secolul al XIX-lea
începea să sugereze existenţa unei înnoiri la nivelul legislaţiei în ce priveşte
viziunea asupra copilului. Chiar dacă, practic, se mai utiliza în continuare
Îndreptarea Legii (1652), definiţia cunoştea o simplificare, care despovăra
copilul de catalogări şi conotaţii negative. Vina trecea asupra părinţilor,
care nu au putut sau nu au vrut să ofere un cadru legitim în care să aibă loc
naşterea:
,,Din curvie sunt câţi din împreunare fără de lege să nasc’’17
Dar această situaţie nu a durat decât până la jumătatea veacului al XIX-lea,
când autorităţile urbane locale au început să folosească tot mai des
termenul de bastard pentru toţi acei copii despre al căror trecut se ştia
puţin sau nimic. Explicaţia poate fi găsită în influenţa franceză (batard) şi,
de ce nu, italiană (bastardo), care s-a manifestat în principate de-a lungul
primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. De la negustorii, ofiţerii, profesorii
sau simplii meseriaşi stabiliţi pe pământ românesc cu diferite prilejuri,
care-l foloseau în mod curent, termenul începe să fie preluat şi introdus de
funcţionarii cu aceeaşi origine din aparatul de stat în limbajul oficial al
documentelor. Este unul dintre cazurile care arată pătrunderea unui
termen provenit mai mult din cultura populară în limbajul semioficial.
Etichetarea, evident negativă, apare mai ales în corespondenţa purtată de
autorităţile locale cu cele de la Bucureşti în ce priveşte copii abandonaţi.
Reversul nu era niciodată valabil. În martie 1862 prefectul judeţului
Romanaţi, scria din Caracal superiorilor săi despre găsirea unui copil,
rezultat al unui ,,amor clandestin’’, ,,creatură bastardă’’ a cărui soartă
trebuia decisă cât mai grabnic. Pentru că prefectul era conştient că acesta nu
va fi singurul caz, ci vor urma şi altele, propunea două soluţii : ca
autorităţile locale să se ocupe de copii orfani, să le ofere strictul necesar
creşterii lor până când vor putea merge să înveţe un meşteşug şi să se
descurce singuri; să înlesnească prefecturii posibilitatea trimiterii acestor
copii la institutul orfanilor din capitală. A doua soluţie nu putea fi aprobată
sub nicio formă de către autorităţile din Bucureşti, în condiţiile în care
17
Legiuirea Caragea (1818), Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1955, partea I, cap. 2, gl. 2, p. 6.
 Copilul şi familia în Valahia • 97

capitala se confrunta cu numărul cel mai mare de copii abandonaţi,

proveniţi nu numai din propriile cartiere, dar şi din împrejurimi.
Personalul şi spaţiul era considerat deja insuficient. Motiv pentru care s-a
hotărât ca responsabilitatea să revină autorităţilor locale. Prefectul judeţului
Romanaţi era pregătit pentru acest răspuns considerând, încă din
momentul înaintării petiţiei, că autorităţile de aici se pot ocupa de aceşti
copii găsindu-le familii adoptive sau crescându-i în instituţii specializate
pentru că, spunea el :
,, (...) asemenea orfani ar putea să cadă în mâini viţiose, care, în loc
a le da crescere bună sau cel puţin mediocră, i-ar lăsa în neîngrijire
încât acei nenorociţi, la timpul pubertăţei, ar putea adăuga la
numărul desfrânaţilor, de care nu este scutită societatea noastră’’18.
Situaţia orfanilor sau sărmanilor nu este obiectul studiului nostru, dar
trebuie remarcat faptul că, indiferent de perioada la care ne raportăm în ce-
i priveşte, statul a fost întotdeauna interesat în a le oferi o familie. Ei erau
respinşi de familia biologică din motive care ţineau de sărăcie, relaţii
ilegitime sau boală. Nu erau văzuţi de părinţi ca un potenţial agent
economic, după cum făcea statul, care investea în ei pe termen lung, ci ca o
povară care îngreuna supravieţuirea familiei. De aceea, autorităţile căutau
a-i încredinţa unor familii capabile să ofere nu numai o situaţie materială
stabilă, dar şi afectivitate. Suprapunerea pe care o făcea prefectul din
Romanaţi între copii orfani şi copii născuţi în afara căsătoriei, bastarzi după
cum îi numea el, era normală şi de aşteptat. Femeile tinere şi singure din
oraşele de provincie precum Caracalul sau din capitală nu aveau altă
alternativă decât abandonul. În cazul copiilor născuţi într-o familie deja
formată, dispunând de atributele legitimităţii şi acceptării date de
comunitate, în care partenerii se sprijineau reciproc şi contau pe suportul
rudelor, astfel de decizii nu erau luate decât foarte rar. În fond, căsătoria
avea drept prim ţel tocmai asigurarea de urmaşi. La sat, situaţia copilului
nelegitim era alta. Aici femeia nu mai putea să-l abandoneze sperând că nu
va fi găsită şi trasă la răspundere, ci fie îşi asuma păcatul şi îl creştea fie
încerca să scape pe ascuns şi în mod definitiv de el, recurgând la infanticid.
În primul caz, cel care interesează, copilul ca şi mama sufereau în aceeaşi
măsură o devalorizare, care-i plasa la marginea societăţii, datorită încălcării
normelor unei societăţi tradiţionale. El era mereu amintit ca fiind ,,de după
gard’’, ,,din flori’’ , deci născut în afara casei, care reprezenta simbolul
familiei legitime. Chiar dacă era rodul dragostei (,,de strânsură’’), adesea
18
Direcţia Arhivelor Istorice Centrale (în continuare DANIC), Ministerul de Interne.
Diviziunea Rural-Comunală, f. 245-246.
98 • Nicoleta Roman

nu era dorit şi reprezenta un ’,,accident’’ în viaţa tinerei femei (,,de

căpătat’’), care accepta să-l aibă şi să-l crească doar când nu avea încotro.
Familia era astfel una incompletă, datorită lipsei tatălui. Dar exista şi un
aspect pozitiv, dacă îl putem numi astfel, în ce priveşte imaginea copilului
nelegitim. În ciuda faptului că era perceput asemeni unei prelungiri a
păcatului matern, o reprezentare a unui posibil rău ce ar continua să
corupă societatea, copilul se bucura de reputaţia de a fi talentat, frumos –
asemeni unei ispite în faţa căreia îţi era imposibil să-i rezişti – isteţ,
îndrăzneţ şi norocos.

II. Primirea în familie: naşterea şi botezul

Am văzut cum era privit copilul în societate, în spaţiul public, cât de mult
conta să fie născut într-un cadru legitim, dar oare cum era el primit în
spaţiul privat de către membrii familiei? Cum era aşteptat şi cum era
imaginat? Întotdeauna, căsătoriile au avut drept scop asigurarea de
urmaşi, mai ales în cazul familiilor înstărite, pentru care grija de a-şi duce
mai departe numele şi a-şi proteja şi mări patrimoniul era continuă.
Succesiunea şi dorinţa de transmitere, dacă nu a domniei, cel puţin a unei
dregătorii importante, erau coordonatele cele mai importante pentru
familiile domnitoare şi mari boiereşti care stabileau alianţe matrimoniale
strategice. Copiii începeau să apară în tânărul cuplu cel mai adesea din
primii doi ani de căsătorie. Numărul mediu de naşteri, în familiile boiereşti,
era de 4-5 copii pentru o căsătorie, fapt pe care îl putem lesne urmări
datorită lucrărilor de genealogie ce ne stau astăzi la dispoziţie19. Desigur, se
putea întâmpla ca unele femei, datorită constituţiei lor – variabile, în
definitiv, de la o persoană la alta – să moară după a treia, a patra sau a
cincea naştere. Sau, se mai putea întâmpla să se producă o rupere definitivă
a relaţiilor dintre soţi. Acest lucru însă nu oprea procesul reproducerii în
familia respectivă. Bărbatul se însura a doua sau a treia oară, având iarăşi
câte 4-5 copii de la noua nevastă. Ca să nu mai punem la socoteală copii
vitregi, care puteau exista şi duce la o lărgire a familiei. De ce această
’’fugă’’ după urmaşi? Răspunsul este unul simplu şi la îndemână. Deşi,
indiferent de mediul social despre care am vorbi, naşterile erau numeroase,
puţini erau copiii care supravieţuiau. Bolile, modul de tratare al acestora
(de cele mai multe ori empiric şi neavenit), neglijenţa sau simplele
accidente duceau la moartea prematură a copilului. Astfel, până ca părinţii
să se obişnuiască a-l avea alături, moartea îşi făcea apariţia în modul cel
mai tragic, răpindu-l familiei. Numărul mare de naşteri avea rolul de a
19
Pe lângă acestea vezi şi Violeta Barbu, De bono coniugali, Bucureşti, Meridiane, 2003, p. 40.
 Copilul şi familia în Valahia • 99

asigura ajungerea la maturitate a cel puţin unuia dintre copii. Gheorghe

Bibescu, domnul Ţării Româneşti, a avut în urma celor două căsătorii 10
copii, toţi atingând vârsta maturităţii. Naşterile au început încă din primul
an de căsătorie. Elisabeta şi Maria, primii copii ai domnitorului, avuţi cu
Zoe Mavrocordat-Brâncoveanu şi mai apoi cu Maria Văcărescu, s-au născut
chiar în anii în care s-au celebrat căsătoriile : 1825, respectiv 1845. Faptul
scoate în evidenţă şi un alt obicei al epocii : exista relaţiilor intime înainte
de contractarea căsătoriei, în ciuda dispoziţiilor date de lege.
Documentele răzleţe, scurtele pasaje răspândite prin memorii şi
amintiri, dar şi folclorul existent demonstrează că afectivitatea era prezentă
atât la oraş, cât şi la sat, că maternitatea era dorită şi căutată. Soţiile ce nu
puteau avea copii în primii ani de căsnicie se îndreptau către Biserică 20
adresând rugi Maicii Domnului sau sfinţilor şi curăţindu-şi sufletul de
păcate. Altele, care nu-şi găsiseră mulţumirea urmând această cale, sau
doreau o rezolvare concretă, mergeau la femei pricepute în descântat, ce
îndeplineau şi funcţia de moaşe şi cărora le cereau ajutorul, căutând să afle
şi să înţeleagă de ce ,,nu le blagoslovise şi pe ele Dumnezeu’’. Leacurile pe
care le primeau de la aceste femei par a fi de domeniul irealului şi nu aveau
drept efect decât o creştere a credinţei că ruga de a fi cât mai curând mame
îşi va găsi împlinirea :
,,Să prinzi trei lipitori şi să le legi la fămeie şi dacă să vor usca să le
pisezi ca făina şi să le pui într-un păhar cu vin şi să le dai să le bea şi
să urezi aşa: «cât să lipesc aceste lipitori de om aşa să lipească
feciorul de trupul aceştii mueri şi să-i zici numele». Dar să bea când
va fi luindu-să şi să culce cu bărbatul într-acea vreme’’21.
Presiunile venite din partea familiei, neputinţa în faţa unui destin care
întârzia sau refuza să ofere bucuria maternităţii, toate acestea le făceau pe
ţărănci, şi nu numai, să creadă orbeşte în sfaturile descântătoarelor. Odată
confirmată sarcina, dorinţa femeii se schimba. Îşi dorea să aibă un copil
sănătos, voinic şi mai frumos decât oricare altul. Curiozitatea le mâna pe
unele dintre viitoarele mame să caute răspuns la o întrebare pe care şi-o
puneau nu numai ele, dar şi taţii, cea legată de sexul copilului. Binenţeles
că într-o societate în care, de la vlădică la opincă, transmiterea numelui mai
departe era esenţială, a avea un băiat era considerată cea mai mare bucurie.
Femeia care dădea naştere unei fete era boscorodită neîncetat de soţ şi
familia acestuia22. Aşa încât iată-le pe femei apelând la ghicitoare,
descântătoare sau moaşe pentru a afla dacă pruncul va fi fată sau băiat :
20
C.D. Aricescu, Memoriile mele, Bucureşti, Profile Publishing, 2002, p. 21-22
21
Biblioteca Academiei Române (în continuare BAR), mss. 5615, f. 14.
100 • Nicoleta Roman

,,Să iei un pahar de sticlă curat şi să pui apă neîncepută şi să apuci

ţâţa dreaptă şi să o storci în pahar să pice o picătură din ţâţă şi de va
merge picătura aceea în fund, acela este fecior, iar de se va risipi este
fată’’23.
Cercetarea corpului era şi ea o modalitate prin care femeia căuta să se
apropie mai mult de copil, să-l cunoască şi să-l aducă în atenţia celor din jur24.
Pentru familiile sărace a avea mulţi copii nu era o bucurie, iar
naşterea nu era aşteptată într-un mod deosebit. Femeia îşi continua munca
la câmp sau îndeletnicirile pe care le avea de îndeplinit în casa boierului
sau a negustorului unde era luată în slujbă. Naşterea se producea rapid,
după un anumit ritual, care excludea prezenţa bărbatului. Grăbirea naşterii
se făcea prin sperieturi, bruscări ale femeii25 şi prin realizarea unor
decântece sau incantaţii cu funcţii magice26. Indiferent de statutul social al
femeii, la naştere era întotdeauna prezentă o moaşă27, care, la sat, putea fi
din acelaşi neam cu viitoarea mamă28. Când nu mai era timp pentru a
chema o moaşă sau împrejurările legate de originea copilului erau suficient
de ruşinoase pentru ca prezenţa unui străin să nu fie căutată, mama femeii
putea îndeplini rolul de moaşă. Aşa se întâmplă şi cu Bica din satul
Gorganu, judeţul Muscel, mama Gherghinei, care, la sfârşitul toamnei
anului 1851 îşi ajuta fiica să nască în casă, pe jos, un copil conceput în urma
unei relaţii fugare, ce încălca regulile impuse de societate. Respectând
,,obiceiul nostru de la ţară’’, după cum singură declara, Bica a scăldat-o pe
Gherghina, a aruncat şi ars paiele pe care a avut loc naşterea în micul lor
bordei şi i-a dat îmbrăcăminte curată29. Ardele paielor, scalda copilului, dar

22
C.D. Severeanu, Din amintirile mele (1853-1928), vol. I, Bucureşti, Tipografia ’’Bucovina’’
I.E. Torouţiu, 1929, p. 26
23
Ibidem, f. 14v.
24
Lazăr Temian, Obiceiuri, credinţe şi practici în legătură cu naşterea în ,,Memoria Ethnologica’’,
nr.16-17, iulie-decembrie, 2005, p. 1611
25
Pompei Samarian, ’’Topografia Ţării Româneşti’’: o veche monografie sanitară a Munteniei de
Constantin Caracaş, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice ’’Bucovina’’, 1937, p. 90.
26
Tudor Pamfile, Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări după datinile şi credinţele poporului român,
text stabilit, cuvânt înainte şi note asupra ediţiei de Petre Florea, Bucureşti, Ed. Saeculum
I.O, 1999, p. 61, 145-147, 209.
27
C.D. Aricescu, Op. cit., p. 21.
28
Florica Lorinţ, Tradiţia ’’moaşei de neam’’ în judeţul Gorj în ,,Revista de etnografie şi folclor’’,
1967, 12 (2), p. 127-132.
29
DANIC, Ministerul Justiţiei. Penale, ds. 21/1851, f. 5v. Pentru o prezentare şi
interpretare a aceluiaşi caz vezi Nicoleta Roman, «Un acte entièrement inhumain»:
l’infanticide en Valachie au milieu du XIXème siècle în volumul ,,Le corps et ses hypostases en
Europe et dans la société roumaine du Moyen Âge à l’époque contemporaine’’ , Bucureşti,
 Copilul şi familia în Valahia • 101

şi a mamei făceau parte dintr-un ritual al naşterii specific satului, care se

adăuga unui întreg număr de credinţe, ce urmăreau protejarea corpului
copilului şi încurajau intrarea sa în lume30. Copilul era privit de către toţi ca
fiind ,,slab şi nevinovat’’ şi de aceea statul cerea părinţilor să dovedească
prin fiecare gest şi fiecare faptă ,,oareşcare liubov părintesc’’. Indicaţie ce
nu era urmată când copilul era o dovadă incriminatoare a unui trecut
ruşinos şi când se prefera eliminarea sa fie prin abandon sau infanticid.
Naşterea unui membru al familiei era consemnată şi reţinută de
către oamenii veacurilor trecute prin raportarea la anumite fenomene
meteorologice, calamitati (epidemii, cutremure, inundaţii etc.), domnii sau
emiterea unor legi cu un puternic impact asupra vieţii lor. Nu se considera
nicidecum, după cum am putea crede azi, că evenimentul produs în anul
respectiv ar avea o influenţă hotărâtoare asupra destinului copilului. Ideea
de generaţie influenţată de figura unei personalităţi sau de un eveniment,
fie şi el politic, era departe de gândirea oamenilor ce au trăit până în
primele decenii ale secolului al XIX-lea31. Uzanţa se întâlnea mai ales în
rândul oamenilor neştiutori de carte, care nu puteau citi un certificat de
naştere şi care, când vorbeau fie de propria vârstă fie de cea a unui
cunoscut, foloseau expresii care demonstrau relativitatea cunoaşterii : ,,ca
de ...ani’’. Ici şi colo, unii oameni mai învăţaţi lăsau să scape, prin
consemnarea în filele unei scrisori sau ale unui jurnal, bucuria şi mândria
pe care o trăiau devenind părinţi. Iancu Bălăceanu îl anunţa scurt, dar plin
de fudulie, pe prietenul Iancu Alecsandri, în data de 28 ianuarie 1859, că :
,,Soţia mea mi-a dăruit o fetiţă drăguţă în timpul absenţei mele’’32.
Botezul reprezenta, dincolo se semnificaţiile sale religioase, şi intrarea
copilului în spaţiul public, transformarea sa într-un membru al comunităţii,
iar familia dorea să celebreze acest eveniment după propriile puteri,
invitând rude, dar şi oameni de seamă ai societăţii. Fastul era întâlnit
numai la familiile bogate pentru care ceremonia devenea şi o modalitate de
etalare a averii deţinute. Alexandrina Moret de Blaremberg adunând cât
mai multe informaţii despre propriul botez, pe care le-a transmis mai
departe fiului său, Vladimir Ghika, consemna :

New Europe College (în curs de publicare).

30
Simeon Florea Marian, Nascerea la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Lito-Tipografia
Carol Göbl, 1892.
31
Ilie Corfus, Însemnări de demult, Bucureşti, Junimea, 1975, p. 106, 110, 124. Pentru modul în
care şi astăzi mai persistă această idee vezi Dana Deac, Lada în ,,Cartea cu Bunici’’, coord.
Marius Chivu, Bucureşti, Humanitas, 2007, 127-132.
32
Mihai Dimitrie Sturdza, Op.cit., p. 188.
102 • Nicoleta Roman

,,Puţin după naşterea mea am fost adusă la palat pentru botez cu o

oarecare solemnitate, după porunca unchiului şi naşului meu
Alexandru Vodă33 (numele de Alexandrina lui i-l datorez) în
acest ,,carrosse’’ al încoronărei ale căror rămăşiţe, stricate de
intemperii şi de bătrâneţe, se pot vedea în castelul din Paşcani (fosta
reşedinţă de vară a Domnitorului). Vicontele de Grammont,
mareşal al Curtei ,,caracolea’’ înaintea uşii şi un escadron însoţea
trăsura. După spusele unchiului, care mă cicălea deseori despre
asta, eram fizic, pe atunci, puţin vrednică de un cadru atât de
arătos. Născută la şapte luni eram, aşa zicea el, zbârcită ca un măr
după iarnă şi slăbuţă de speriat’’34.
După spusele doctorului Caracaş, botezul avea loc în a 8-a zi de la naştere,
în cele mai improprii condiţii, care duceau la îmbolnăvirea copilului, încă
plăpând35. După cum am văzut şi în exemplul de mai sus nu se ţinea foarte
mult cont de starea fizică a nou-născutului când avea loc botezul şi
principalul motiv era acela că nu se dorea ca el să moară nebotezat. De
aceea graba în împlinirea acestei Taine din partea părinţilor. Naşii copilului
erau aleşi încă la sfârşitul secolului al XVIII-lea dintre rudele cele mai
apropiate, fiind obiceiul ca acesta să preia nu atât numele părinţilor, cât al
bunicilor36, al celor care au întemeiat acea ramură a familiei sau al altor
rude vrednice de cinstire. Această practică ducea la o întărire a relaţiilor de
familie, dar şi la o asigurare a calităţii vieţii copilului în cazul în care
numele său era mereu asociat unui naş bogat şi influent. De asemenea,
printr-o continuă repetare a numelor fondatoare se crea un sentiment de
securitate, de stabilitate, prin preluarea energiilor care au dus la bunăstarea
şi prestigiul familiei. Primii nepoţi ai domnitorului Alexandru Moruzi37 şi
ai soţiei sale Zoe, născuţi în urma căsătoriilor fiilor lor, Constantin şi
Dimitrie, au purtat numele lor. La fel s-a întâmplat şi în cazul copiilor şi
nepoţilor domnitorului Grigore II Ghica38, căsătorit cu Zoe Manu. Primul
33
Alexandru II Ghika (1796-1862), domn (1834-1842) şi caimacam al Ţării Româneşti (1856-
1858).
34
Vladimir Ghika, Spicuiri istorice, vol. I, Iaşi, Presa Bună, 1936, p. 163.
35
Pompei Samarian, Op. cit., p. 92.
36
C. D. Aricescu, Op.cit, p. 20 ; Radu Crutzescu ed., Amintirile colonelului Lăcusteanu,
Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă ,,Regele Carol II’’, 1935, p. 224-225 ; Constanţa
Ghiţulescu, Familie şi societate în Ţara Românească (secolul al XVII-lea) în ,,Studii şi Materiale
de Istorie Medie’’, vol. XX, 2002, p. 102-107.
37
Alexandru Moruzi (?-1816), domn al Moldovei (1792-1793;1802-1806) şi al Ţării Româneşti
(1793-1796 ; 1799-1801).
38
Grigore II Ghica (1695-1752), domn al Moldovei (1726-1733; 1735-1741; 1747-1748) şi al
Ţării Româneşti (1733-1735; 1748-1752).
 Copilul şi familia în Valahia • 103

său fiu a preluat nu numai numele bunicului, marele ban Matei Ghica, dar
şi al fondatorului familiei, alegerea dovedindu-se una fericită, căci a ajuns
şi el domn39. Mai departe s-a păstrat aceeaşi regulă, primul fiu al lui Matei
Ghica numindu-se Grigore, iar singura fiică, Zoiţa. Şi exemplele pot
continua. Nu ştim cât de mult se aplica această regulă în celelalte medii, dar
fără îndoială că a fost suficient de împământenită pentru că doar astfel ne
putem explica de ce şi azi în mediul rural atunci când un copil este
întrebat ,,al cui este’’ răspunsul aşteptat este cel care face referire la bunic,
la spiţă. În botezarea copiilor se mai ţinea seama de sărbători şi de
celebrarea sfinţilor, care deveneau patroni spirituali peste destinul acestora.
Era, de asemenea, frecvent întâlnit obiceiul acordării numelui unui frate
sau surori mai mari, care murise înainte şi care, se credea, revenea în viaţa
părinţilor. Prima fiică a Alexandrinei Mavros şi a viitorului bey de Samos,
Ion Ghica, Maria, a murit în 1849, la scurt timp după naştere. Nu este deloc
o coincidenţă că fiica ce s-a născut trei ani mai târziu a primit acelaşi nume.
Aceeaşi credinţă s-a manifestat şi în 1862 când nou-născutul a fost botezat
Nicolae, el preluând numele fratelui său ce murise mai drevreme. Copilul
umplea un gol, prelua o încărcătură afectivă şi reprezenta şi imaginea celui
ce a pierit. În afara acestor reguli, epoca modernă a adus şi o modă în ce
priveşte prenumele copiilor şi care s-a manifestat cu precădere în rândul
boierimii, dar şi al negustorimii. Fanarioţii au impus nume precum
Eufrosina, Zoe, Ralu (Raliţa), Aglae, Scarlat, Iorgu, Manolache sau Ianaki,
în timp ce ocupaţia rusească şi influenţa franceză pre şi post paşoptistă au
lăsat în urmă altele (Olga, Tatiana, Vladimir, Emil, Elisa, Pauline sau Lucie).
După cum se poate observa, mentalul colectiv s-a dovedit mai maleabil în
ce priveşte prenumele pentru fete, rămânând conservator în privinţa
băieţilor, unde se preferau numele împământenite de Constantin, Nicolae,
Dimitrie, Gheorghe sau Ioan. Aceaastă preschimbare nu era resimţită de
către ţărani, care continuau să le dea copiilor lor numele pe care le-au
apucat din bătrâni şi care populează azi majoritatea documentelor : Ion,
Nicolae, Vasile, Paraschiva, Stanca sau Maria40. Oamenii de la sat nu se
supuneau atât de uşor capriciilor vremurilor în care trăiau, rămând
ancoraţi în propria lor realitate, coordonată doar de timpul agricol, de
calendarul bisericesc, de instincte şi de nevoi. Certificatul de naştere
completa, într-un mod ce va deveni cu timpul din ce în ce mai detaliat şi
precis, informaţia legată de individ. Dacă până în timpul lui Cuza totul se
39
Matei Ghica (1728-1756), domn al Ţării Româneşti (1752-1753) şi al Moldovei (1753-1756).
40
N. Iorga, Numele de botez la români. Conferinţă la Institutul sud-est european la 18 mai
1934, Bucureşti, 1934, p. 13-16.
104 • Nicoleta Roman

făcea sub oblăduirea Bisericii, menţionându-se data (ziua, luna, anul) şi

locul naşterii, părinţii, naşii şi martorii, după promulgarea şi intrarea în
vigoare a Codului civil, schimbarea în favoarea Statului devine întru totul
vizibilă. Nu se mai poate vorbi de o supraveghere a credincioşilor
botezaţi ,,în legea pravoslavnică a Răsăritului’’, ci de o contabilizare a
cetăţenilor. Statul cerea mai multe informaţii referitoare la părinţi şi
martori, menite a-i plasa într-o ierarhie socială (profesiunea sau meseria) şi
a urmări evoluţia unei anumite categorii41. Primarii, şi nu preoţii, sunt cei
care vor înscrie de la jumătatea secolului al XIX-lea numele copiilor în
registrele de stare civilă şi vor elibera actele de botez.

III. Viaţa în familie

III. 1. Primii ani petrecuţi alături de membrii familiei diferă de la o categorie
socială la alta. La sat, activitatea îşi relua aproape imediat cursul, tatăl
continuând să-şi facă treburile, dar având acum conştiinţa că
responsabilităţile sale au sporit. Mama, după ce trecea perioada lăuziei,
revenea la desfăşurarea activităţilor gospodăreşti, mergea la câmp sau la
lucru prin vecini, luându-şi după sine copilul pentru a-l alăpta şi îngriji. Ea
nu-şi dedica întreaga atenţie copilului, pentru că nu-şi permitea acest lucru,
ci căuta să realizeze o armonie între statutul său de mamă şi îndatoririle de
susţinător economic al familiei. Truda ei zilnică, ca şi a tatălui, avea drept
ţel înjghebarea unei bune gospodării pe care mai târziu să o transmită lui,
copilului. În curte, în vie sau pe câmp, pe uliţă sau în vecini o vedem pe
mamă dereticând, săpând sau pur şi simplu torcând cu copilul în spate sau
aşezat undeva la umbră, într-un loc ferit. Aşa le văd şi le descriu şi călătorii
în drumul lor spre marile şi aglomeratele oraşe şi le apreciază pentru
munca lor neobosită şi, adesea, nerăsplătită. Îndreptându-se spre Bucureşti
în vara anului 1846 Ernest Anton Quitzmann a cutreierat satele româneşti,
rămânând impresionat de ţăranca româncă, de modul în care ea ştia să se
împartă între casă, copii, soţ şi munca la câmp :
,,Nu privesc însă ca pe un semn al bunei hărnicii ordonate, faptul
că, nu rareori, merge pe uliţele late ale satului cu un copil în spate,
învârtind fusul cu furca înfiptă în cingătoare ; căci o gospodină
pricepută ştie prea bine că urzeala nu se îmbunătăţeşte când
hoinăreşti şi nu ai timp, cu o învârtire neglijentă a fusului, atunci
când e chemată de îndeletnicirile casnice în curte sau la câmp’’42.

41
C. Hamangiu, Codul general al României, vol. I. Codurile, Bucureşti, 1907, art. 41-48, p. 120-
121.
 Copilul şi familia în Valahia • 105

Puţine din hainele copilului erau noi. La început, doar câteva scutece,
pături din pânză şi hăinuţe strict necesare pentru ca apoi, în jurul acestora,
să se încropească altele, din haine mai vechi, rămase mici sau mai uzate.
Orice putea fi refolosit. Important era ca pruncul să fie bine îngrijit şi, într-o
oarecare măsură, curat. Cu o îndemânare şi o cunoaştere care probabil
venea la început din observaţie şi apoi din experienţă, tinerele mame de la
sat îşi înfăşau strâns copii, pentru a da osaturii o creştere sănătoasă. Nu toţi
îi înţelegeau rostul :
,,Copilul ei (n.al ţărăncii) era înfăşurat în scutece de lână, încolăcite
în jurul lui şi legate ca un balot de bumbac, aşa de strâns că nu
puteam vârî degetul pe sub legătură (...). Este de mirare că nu a fost
strivit rău ca să moară.
Totuşi arăta bine şi în largul lui şi cum nu-şi putea mişca decât
capul, acesta era într-o mişcare neîncetată’’43.
În oraşe, viaţa era cu mult mai grea pentru mame. Ele nu-şi puteau lăsa
singur pruncul, nu puteau renunţa la alăptat şi nici la munca pe care o
aveau, decât dacă găseau o soluţie care să împace cele două probleme. Ideal
pentru situaţia lor era angajarea ca doică fie la stat, fie la particular. Din
1832, de când se înfiinţase în Bucureşti, Eforia Caselor Făcătoare de Bine 44
angaja pentru copiii abandonaţi aflaţi în grija Institutului Sărmanilor doici
venite din rândul femeilor sărace (plugărese, muncitoare, spălătorese etc.).
Angajamentul era unul serios, femeile fiind controlate de medic, pentru a
nu avea vreo boală venerică sau de altă natură şi primind de la acesta
adeverinţe care erau o dovadă a sănătăţii lor :
,,Înfăţoşata Voica, soţia lui Nicolae dulgherul ot mahalaua Broşteni,
după cererea ce au făcut, vizitarisindu-să ţâţa de dohtoru <vopselii>
s-au văzut că are ţâţă bună şi cu îndestulare. Spre dovadă i s-au dat
aceasta’’45.
Salariul de 8 lei îl primeau pe toată perioada în care aveau în grijă copilul,
fiind destinat hranei zilnice şi mai puţin îmbrăcămintei. Această ultimă
grijă nu o aveau deoarece statul oferea două rânduri sau ’’tacâmuri’’, după
cum mai erau numite, de îmbrăcăminte, care cuprindeau : 1 plapumă, 2
42
Daniela Buşă coord., Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol.
IV (1841-1846), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, p. 572.
43
Ibidem, vol. II (1822-1830), p. 122.
44
Ligia Livadă-Cadeschi, De la milă la filantropie: instituţii de asistare a săracilor în Ţara
Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea, Nemira, Bucarest, 2001 ; Nicoleta Roman,
The Child Abandonment in Bucharest in early 19th Century (1830-1840) în ,,Revista
Arhivelor’’, no. 3-4, 2007, p. 163-178.
45
DANIC, Eforia Caselor Făcătoare de Bine, ds. 259/1839, f.4.
106 • Nicoleta Roman

scutece, 2 faşe, 1 tichie şi 2 pânzeturi46. Toate pentru a înlocui ,,zdrenţele

proaste’’ în care erau abandonaţi copii şi a asigura ,,căldura trebuincioasă
spre paza sănătăţii’’. Aceste ’,,mame de împrumut’’ se dovedeau adesea a fi
foarte neglijente faţă de copii pe care îi aveau în grijă, lucru care nu trebuie
să ne mire ţinând cont de situaţia în care majoritatea dintre ele se aflau. Ele
luau în grijă un copil al statului pentru a se salva pe ele şi pe copii lor. Când
laptele femeii se termina sau când ele se găseau într-o poziţie mai bună şi
îşi permiteau atunci renunţau a mai creşte un copil ce, în fond, nu era al lor.
Şi astfel copilul orfan, cel fără de familie, ajungea să fie plimbat de la o
doică la alta, de la un cămin la altul, până atingea vârsta de 10-12 ani şi
putea fi trimis ucenic pe lângă vreun meşteşugar. Şi de aici destinul şi-l
făurea singur. Sistemul pus în practică în perioada regulamentară şi
continuat şi după aceea oferea beneficii ambelor părţi. Statul îşi creştea
viitorii cetăţeni folosindu-i pe cei care, în mod normal, ar fi fost pasivi din
punct de vedere economic, iar aceştia primeau un salariu care le acoperea
cheltuielile ce surveneau şi deranjau echilibrul gospodăriei.
A fi mamă şi doică în acelaşi timp47, iată o idee pe care femeile din
burghezia şi boierimea românească de până la jumătatea veacului al XIX-
lea şi chiar şi după aceea nu au îmbrăţişat-o decât foarte rar. Dorinţa de a
reveni în societate, de a-şi păstra frumuseţea şi a rămâne la nivelul
aşteptărilor contemporanilor (a se citi bărbaţi), toate acestea erau
priorităţile unei femei care se vroia a fi ,,de lume’’. Ori alăptarea copilului,
continua supraveghere şi apropiere de ceea ce ar fi constituit lumea lui, a
copilului, ar fi îndepărtat-o de saloanele, petrecerile şi întrunirile la modă.
Cu alte cuvinte ar fi transformat-o dintr-o tânără doamnă mondenă şi la
curent cu tot ceea ce este nou într-o femeie îngropată în datoriile casnice,
într-o rutină obositoare şi în mare parte ruptă de societatea în care trăia.
Aceasta era una dintre situaţii. La polul opus se afla femeia copleşită de
administrarea nu numai a unei case, dar chiar a unei moşii sau a unui
întreg patrimoniu întrucât bărbatul fie era absent fie era prea ocupat,
datorită profesiei, pentru a o putea ajuta. Şi atunci îşi alegea una dintre
ţigănci pentru a servi drept doică nou-născutului, neuitând însă a
priveghea asupra a tot ceea ce avea legătură cu copilul, de la sănătate până
la şcoală şi micile distracţii. Aşa se năştea distanţa, răceala bazată totuşi pe
respect, între copil şi mama sa. Acest lucru era valabil şi în cazul taţilor,
care deşi îşi iubeau copii, considerau că este un semn de slăbiciune în a-şi
46
Ibidem, ds. 14/1832, f. 5v.
47
Olwen Hufton, Le travail et la famille în ,,Histoire des femmes’’ , vol. III XVIe-XVIIIe siecle,
coord. Michelle Perrot, Georges Duby, Paris, Perrin, 2002, p. 51-54.
 Copilul şi familia în Valahia • 107

arăta emoţiile. Dragostea pentru copil nu se arăta în mod public, ci se lăsa

percepută prin fiecare gest sau acţiune pe care părintele copilului îl făcea
pentru binele şi viitorul acestuia. Nicolae Gane, amintindu-şi de figura
tatălui său, spunea :
,,Părintele meu era un om bine cumpănit, voios, primitor şi bun la
inimă. Ne iubea grozav, dar se stăpânea să ne arate dragostea lui.
Aşa era sistemul lui de a ne creşte’’48.
Cu alte cuvinte, mama era cea care se ocupa de creşterea copilului, singură
sau prin intermediul altor persoane, în timp ce tatăl modela caracterul
acestuia prin disciplina impusă49. Şi totuşi, această situaţie rămâne valabilă
doar până după jumătatea secolului al XIX-lea, când o nouă concepţie
asupra copilăriei şi a relaţiilor dintre părinţi şi copii se strecoară în
societatea românească, fiind promovată de femei care proveneau dintr-un
mediu occidental (Maria Rosetti) sau intraseră în contact cu acesta
(Constanţa Dunca-Schiau). Maria Rosetti a lansat în 1865 ziarul ,,Mama şi
copilul’’, căutând a atrage un anumit public, pe care nu dorea numai să-l
informeze, dar să şi îl educe într-un anumit sens, mult mai potrivit
cerinţelor epocii. Ea îşi propune să discute în paginile ziarului pe care, în
mare parte, îl scria singură, subiecte precum : educaţia morală şi fizică a
copiilor, igiena, pediatria sau modul în care să se gospodărească o casă. Dar
Maria Rosetti nu se adresa numai mamelor şi soţiilor, ci şi copiilor. Marea
ei dorinţă, prezentată încă de la început, era de a intra într-o permanentă
corespondenţă cu ei şi de a-i transforma chiar în colaboratori. Pentru a-i
atrage şi a-i educa ca pe nişte cetăţeni conştienţi şi mândri de trecutul ţării
lor, dar şi de responsabilităţile ce le vor avea, revista cuprindea şi anecdote,
jocuri, povestioare şi învăţăminte pentru copii. Triumful apare odată cu
publicarea în ziar a primelor scrisori venite din partea unor copii, două fete
pe numele lor Elena şi Olimpia, de 11, respectiv 9 ani, care declară că găsesc
o mare plăcere în a citi ’’enigmele’’ (=poveştile) publicate de doamna
Rosetti50.

48
N. Gane, Amintiri (1848-1891), cu o introducere şi note explicative de Ion Şiadbei, Craiova,
Scrisul Românesc, f.a., p. 48-49
49
Claudia Nelson, Family ties in Victorian England, London, Westport, Praeger Publishers,
2007, p. 51.
50
,,Mama şi copilul’’, nr. 21, an 1, 24 noiembrie 1865, p. 325-326. O foarte bună analiză
asupra schimbărilor apărute în societatea românească postpaşoptistă în ce priveşte
maternitatea, relaţia dintre stat şi copil, dar mai ales asupra rolului avut de ziarul ,,Mama şi
copilul’’ vezi Ionela Băluţă, La bourgeoisie respectable : réflexion sur la construction d’une
nouvelle identité féminine dans la seconde moitie du XIXe siècle roumain, Bucureşti, Editura
Universităţii Bucureşti, 2008, p. 59-61, 200-204, 249-253.
108 • Nicoleta Roman

Încă de când începuse să lucreze pentru familiile boiereşti, pe care

apoi a ajuns să le cunoască mai îndeaproape în calitate de soţie a omului
politic şi jurnalistului C.A.Rosetti, fosta domnişoară Grant militase pentru
ca femeia să-şi îndeplinească toate obligaţiile de mamă ce-i revin, de la
alăptat şi până la supravegherea lecţiilor. Căutând însă o definiţie a ceea ce
însemna mamă, ea includea în 1865, fără să stea pe gânduri, guvernanta
sau institutricea, despre care afirma că este pe nedrept uitată şi ponegrită
de către foştii elevi51. Şi astfel, definiţia acordată mamei se lărgea ajungând
să cuprindă nu numai mama biologică, dar şi pe cea de ’,,împrumut’’ , care,
în funcţie de starea economică a familiei, putea petrece o perioadă mai
scurtă sau mai îndelungată alături de copil. Această ‚,mamă de împrumut’’
putea fi responsabilă doar de creşterea copilului (doica) sau de instruirea sa
(guvernanta), ocupând un rol important în viaţa acestuia. Totuşi, decalajul
dintre idealul impus acum de Maria Rosetti şi realitatea de zi cu zi a
femeilor şi copiilor din familiile modeste continua să fie unul foarte mare.
Exigenţele ei nu se puteau preta decât la familiile cu o oarecare stare
financiară, pentru ceilalţi copii educaţia dată de mamă fiind una realizată
prin muncă52.

III.2.Boala şi moartea. Creşterea copiilor aducea în viaţa părinţilor şi teama

morţii, pe care o resimţeau ori de câte ori simptomele unei boli mai serioase
îşi făcea apariţia într-un mod neaşteptat şi inexplicabil. Încă de când erau
mici copii erau hrăniţi, îmbrăcaţi şi trataţi într-un mod neadecvat vârstei şi
constituţiei lor fizice. Pentru secolul al XIX-lea primele observaţii de acest
gen ne parvin prin intermediul doctorului Constantin Caracaş, care nu face
distincţie între clasele sociale atunci când începe a critica modul de creştere
al copiilor. Fără a se ataşa întotdeauna din punct de vedere sentimental,
ţărăncile erau atente doar când era vorba de prunci, dar, de îndată ce avea
loc înţărcarea, neglijenţa şi superficialitatea îşi făceau repede loc. Copii erau
hrăniţi cu un terci din mămăligă sau cu alte produse alimentare destinate
adulţilor, ce erau în prealabil mestecate sau farâmiţate. Dacă mai adăugăm
faptul că majoritatea copiilor ţăranilor apucau să bea rachiu sau orice altă
băutură alcoolică folosită deseori în casă putem să ne dăm seama de ce

51
,,Mama şi copilul’’, p. 272.
52
Yvonne Knibiehler, Catherine Fouquet, Histoire des mères du Moyen Age à nos jours, Paris,
Editions Montalba, 1980, p. 206 ; Claudia Nelson, Op.cit, p. 54, care vorbeşte de o ’’mamă
ideală’’ doar pentru categoriile bogate, considerând că un bun indicator al legăturilor
puternice dintre părinţi şi copii poate fi modul de petrecere al timpului liber.
 Copilul şi familia în Valahia • 109

românii ajungeau să fie percepuţi ca fiind leneşi, beţivi şi lipsiţi de morală 53.
Printre bolile cele mai des întâlnite la copii erau : bolile de stomac, frigurile,
gălbinarea, năjitul. Din păcate, în mediul rural toate bolile nu erau tratate
decât prin intermediul moaşelor, femei cu care ţăranii erau obişnuiţi,
familiarizaţi şi în care aveau încredere pentru a apela ,,chiar de ar fi timpul
rău, ca să-i descântece şi să-i frece’’ pe copii lor. Credinţele erau o parte
importantă a vieţii rurale şi de aceea pătrunderea sistemului medical
modern nu s-a putut realiza fără o oarecare împotrivire. Chiar şi astăzi
unele obiceiuri şi credinţe mai subzistă în zonele suficient de îndepărtate de
tot ceea ce înseamnă oraş şi tehnologie. Pentru ţăranii secolului al XIX-lea
tot ceea ce se întâmpla bun în viaţa lor era ,,prin voia lui Dumnezeu’’, ,,prin
mila Sa’’, în timp ce pentru fiecare necaz gândul li se îndrepta spre forţele
necurate, spre duşmani. Atât de simplă era explicaţia pentru ei şi nu aveau
nevoie de foarte multe dovezi ca să creadă. Boala însăşi nu era văzută ca un
rezultat al unei igiene precare, al unei îngrijiri defectuoase sau pur şi
simplu al lipsei unor cunoştinţe referitoare la creşterea copiilor, ci ca
reflectarea unui păcat comis54 în trecut, a unui gând rău transmis către
membrii familiei şi preluat de cel mai slab dintre ei sau ca o pedeapsă dată
de Divinitate. Pentru acestea din urmă, cum ar fi bubatul (variola) sau
gălbinarea, nu se descânta niciodată deoarece descântecul era o practică
magică ce contravenea normelor bisericeşti. Iar, pe de altă parte, ceea ce era
dat de Domnul trebuia suportat fără crâcnire, căci era dat cu un rost.
Respectând sărbătorile şi obiceiurile care le însoţeau, ţăranii căpătau
certitudinea şi siguranţa că lor şi gospodăriei lor nu li se va întâmpla nimic
rău. Sf. Varvara (4 decembrie) şi Sf. Sava (5 decembrie) erau pentru femeile
de la sat, care vegheau asupra sănătăţii şi bunăstării familiei, sărbători
importante în protejarea copiilor, făcând parte din ,,cele trei zile ale
bubatului’’. Acum se împărţeau turtiţe calde cu miere la copii, se mânca
fasole şi se evita folosirea tuturor obiectelor ascuţite în realizarea muncilor
(ac, fus etc.)55. Când pomana şi respectarea interdicţiilor nu erau suficiente
pentru a preveni apariţia bolilor la copii, era chemat un om în vârstă
53
Imagine prezentă la majoritatea călătorilor străini care au venit în contact cu spaţiul
românesc în secolul al XIX-lea. Pentru detalii vezi colecţia Călători străini despre Ţările
Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. I-IV, dar şi Daniel Barbu, Firea românilor.
Mărturii străine (1502-1764) în Daniel Barbu coord., ,,Firea românilor’’, Bucureşti, Nemira,
2000, p. 11-37.
54
Gr. Tocilescu, Christea N. Ţapu, Materialuri folcloristice, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva,
p. 194 ; Tudor Pamfile, Op.cit, p. 16-17 ; Jean-Claude Schmitt, Le corps, les rites, les rêves, le
temps. Essais d’anthropologie médiévale, Gallimard, Paris, 2001, p. 321-322.
55
BAR, mss. 4960 : Th. D. Speranţia, Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgâneşti, f. 14.
110 • Nicoleta Roman

(moaşă, vraci), care-şi dovedise în trecut priceperea în tămăduirea nu

numai a trupului, dar şi a sufletului. Impresia imediată a copilului era un
amestec de teamă, fascinaţie şi curiozitate faţă de acest personaj ale cărui
mijloace şi ustensile îi păreau întotdeauna extraordinare. Medicul C. D.
Severeanu, amintindu-şi de bolile copilăriei sale recunoştea indirect toate
acestea, dar admitea, trecându-le deja prin filtrul analizei de ordin medical,
că, în unele cazuri, a avut chiar de învăţat 56. Membrii familiei ştiau că odată
cu naşterea, corpul copilului putea fi supus unor boli faţă de care nu exista
o explicaţie raţională şi care se puteau manifesta în mod violent. Văzute ca
fiind declanşate de către un duşman, spirit malefic sau fiinţă măcinată de
invidie, aceste boli nu-şi găseau remediul decât prin incantaţii sau
descâtece. De aceea, descântecele de samcă sau de deochi şi amuletele 57,
considerate ,,act medical’’, erau prezente încă din primele zile în viaţa
copilului. Samca sau Avestiţa, care le îmbolnăvea nu numai pe mame, dar
şi pe copii, reprezenta unul dintre primele contacte ale trupului copilului
cu răul. Ca atare, femeile erau sfătuite să aibă în casă o carte cumpărată sau
făcută de cineva din sat şi în care să fie redată scena uciderii acestui duh
malefic de către Arhanghelului Mihail pentru ca durerea să fie preluată de
un adult şi nu de copil58. Nu ştim cum se manifesta în mediul rural durerea
părinţilor odată cu pierderea copilului, căci documentele nu lasă să se
întrevadă foarte mult. Cu excepţia testamentelor în care se face trimitere
la ,,copilul meu iubit’’, o altă dezvăluire a simţămintelor faţă de copii nu
găsim. Probabil că durerea se diminua, se estompa cu fiecare pierdere
pentru a face loc unei obişnuinţe care putea fi asociată de multe ori
indiferenţei afective faţă de copil până când acesta atingea o vârstă suficient
de mare pentru a-l considera în afara oricărui pericol. Şi deci, considerat
sigur ca investiţie afectivă. O încercare de ’’păcălire’’ a morţii era vinderea
copilului la o ţigancă pe două ouă sau câţiva galbeni. Ţiganca îi schimba
numele, şi deci şi destinul, iar copilul se însănătoşea.
Zilele de agonie ale copilului erau trăite nu numai de către părinţi şi
rude, dar şi de către vecini şi prieteni. Toţi veneau la căpătâiul lui pentru a
se ruga, a aduce o consolare părinţilor sau pur şi simplu a privi şi trăi
etapele bolii. Unii transmiteau mai departe cunoştinţelor sau prietenilor
comuni trista veste a morţii, într-o tentativă de a-i apropia pe aceştia de
experienţele sufleteşti trăite cu intensitate de către familie. Într-o asemenea
direcţie se înscrie şi scrisoarea Alexandrinei Blaremberg din 18 septembrie
56
C.D. Severeanu, Op. cit., p. 23.
57
Simeon Florea Marian, Op. cit., p. 26-36.
58
Tudor Pamfile, Op.cit., p. 169-173.
 Copilul şi familia în Valahia • 111

1849 către prietena ei, Alexandrina Cantacuzino. Cele două adolescente cu

vârste apropiate59 discutau în corespondenţa lor, pe lângă experienţele
personale şi evenimentele mondene, şi cele ce se petreceau în familie şi în
cercul lor de prieteni. Alexandrina Blaremberg îşi anunţa, la data
menţionată mai sus, prietena de boala şi moartea copilului familiei
Vlădoianu, neputând da mai multe lămuriri:
,,Imaginează-ţi draga mea Lilie, că micuţul doamnei Vlădoianu,
ştii bine, favoritul tău, micul Iancu, este supus convulsiilor de
vineri şi până azi. Este <ţeapăn> ca o bucată de lemn, cu dinţii
încleştaţi, nerecunosând pe nimeni. Medicii nu au posibilitatea de
a-l salva. Nefiind nimic bun să-ţi mai spun, închei(...)
P.S. Copilul dnei Vlădoianu este mort’’60.
Lovitura se dovedea cu atât mai necruţătoare cu cât moartea venea pe
neaşteptate, înşelând şi amăgind sufletele tuturor celor care, văzând
culoarea din obrajii copilului şi voioşia sa, reîncepeau să spere, crezând
într-o însănătoşire de neocolit. Aceste scurte momente de încredere
hrăneau şi mai mult sentimentele de vină, furie şi neputinţă pe care părinţii
le purtau în inimă. Un astfel de exemplu este cel al familiei Lăcusteanu,
unde nefericirea se cuibărise încă din 1848, când fiica, Eufrosina, abia ce fu
botezată şi muri la 4 luni. Mai apoi urmă Ştefan, mezinul familiei, care muri
şi el la doar un an din cauza ,,unui păcătos de doctor’’. Dar primul moment
cu adevărat dureros a apărut odată ce Alexandru, al doilea fiu al cuplului,
se îmbolnăvi şi căpătă o uşoară diformitate, care, însă, nu-l împiedica să
facă năzbâtii şi să râdă alături de ceilalţi copii. Când şi când boala se mai
manifesta prin puseuri puternice, dar apoi totul revenea la normal. Cum
doctorii nu găsiseră remediul şi copilul părea liniştit şi nu mai acuza nicio
durere, părinţii nu-şi mai bătuseră capul şi nici nu-şi mai făcuseră gânduri
negre. Dar totul a fost doar o aparenţă, copilul ducând boala pe picioare
până într-o seară când, aproape pe nesimţite, a murit la doar şase ani şi
jumătate. Tatăl, lipsind de acasă în acel moment, a consemnat evenimentul
plin de remuşcări :
,,În acea fatală seară, l-am lăsat jucându-se cu copii prin casă şi
m-am dus la vecinul meu, boierul Grigore Grădişteanu, unde am
făcut o partidă de vist. Această petrecere m-au ocupat ca niciodată
mai până aproape de ziuă.

59
Pentru că istoria nu a reţinut decât anul naşterii, presupunem că în 1849 Alexandrina
Blaremberg avea 12-13 ani (n. 1836), în timp ce Alexandrina Cantacuzino 13-14 ani (n. 1835).
60
DANIC, Familia Cantacuzino, 2/1849-1850, f. 3.
112 • Nicoleta Roman

Alexandru al meu deşteptă pe Mişu (n. fratele său) şi îi zice :

«Mişule, când se va scula tătiţa, să-i zici să mă ierte că l-am
supărat». Aceste dulci şi ultime cuvinte sunt şi vor fi gravate în
inima mea până la cea din ultimă suflare. Peste două ore intră
dădaca lui în camera mea şi mă deşteptă, zicându-mi că lui
Alexandru îi este rău. Am trecut la moment la dânsul, dar era
muribund. Crudă şi dureroasă a fost lovitura inimilor noastre şi
amar au fost paharul care l-am gustat’’61.
Dar necazurile nu luară sfârşit aici, deşi în familia Lăcusteanu ,,amorul
părintesc’’ şi grija pentru copii prisosea. Răsfăţatul tuturor deveni acum
Mişu, singurul fecior rămas în viaţă. Fetele, alintate Miţa, Lina, Titi şi Tanţi
au avut şi ele o copilărie fericită, dar mândria părinţilor rămânea Mişu, pe
care tatăl Grigore, îl vedea deja ofiţer, alcătuindu-i o garderobă cu uniforme
,,de toate armele oştirii’’62 şi trimiţându-l la şcoli militare. Când totul părea
a fi pe drumul cel bun, viitorul anunţându-se promiţător, Mişu a murit, la
21 ani, îndurerând inimile părinţilor, care decid să-i transfome camera într-
un sanctuar63.

Concluzii
Punctând doar câteva din principalale momente din viaţa copilului
(naşterea, botezul, boala şi moartea), ne-am propus să surprindem
atitudinea celorlalţi faţă de un actor al societăţii care a rămas multă vreme
în umbră. Binenţeles că această imagine este una incompletă din varii
motive precum lipsa celorlalte secvenţe referitoare la viaţa copilului
(jocurile şi năzdrăvăniile sale, prieteniile, educaţia primită etc.) şi numărul
redus de surse directe. Dar tocmai aceste momente sunt cele atrag atenţia
tuturor asupra copilului. Indiferent de mediul social, el era dorit în cadrul
legitim al căsătoriei, aşteptat şi iubit încă de dinainte de a se fi născut.
Apariţia sa întărea relaţiile de cuplu, care se dovedea unit şi în faţa
pericolelor şi tragediilor ce ameninţau familia. Aceste sentimente nu ies la
iveală decât spre finalul secolului al XIX-lea şi erau exprimate de membrii
burgheziei sau ai boierimii, care reuşeau să treacă peste pudoarea resimţită
de predecesorii lor, oameni ai altor secole şi deci ai unei alte mentalităţi,
pentru a le reda în public sau în intimitatea unui jurnal ori a unei scrisori
particulare. Gândurile şi emoţiile oamenilor de rând, ai celor care formează,

61
Radu Crutzescu ed., Op.cit, p. 226-227.
62
Ibidem, p. 230. Despre ,,moda copiilor’’ vezi Adrian-Silvan Ionescu, Modă şi societate urbană
în România epocii moderne, Bucureşti, Paideia, 2006.
63
Ibidem, p. 269-270.
 Copilul şi familia în Valahia • 113

în fond, majoritatea, nu au reuşit să ajungă decât parţial până la noi,

cercetătorii de azi ai copilăriei. Sigura posibilitate de a pătrunde în
universul lor este prin intermediul folclorului, unic păstrător al unor
tradiţii populare ce traduc realitatea vremurilor de demult, şi al
documentului de arhivă. Resurse pe care le-am folosit în acest studiu,
alături de relatările călătorilor străini, pentru a arăta că raportarea la
copilărie, în acest mediu, se făcea în alţi termeni. Practicile magice,
credinţele legate de pământ şi casă, calendarul şi muncile agricole, toate
aveau un rol în construirea copilăriei petrecute la sat. Aceasta, deşi era atât
de diferită de cea de la oraş prin experienţa de viaţă şi bagajul cultural,
merită o atenţie mai mare din partea cercetătorilor.
 Mici delicte, mari conflicte: lecţii de vinovăţie pentru şcolari şi
familiile lor

Cătălina Mihalache

Copilăria, aşa cum nu a fost prevăzută în şcoală

Amintirile despre şcoală aduc uneori în prim-plan cel puţin un episod
tensionat, care a avut pentru copilul 1 de atunci o altă semnificaţie decât cea
preconizată de adulţii din jurul său. Cui aparţin de fapt amintirile despre
noi înşine, nu este întotdeauna uşor de spus. Copilul este o creaţie a
maturului care a devenit între timp. Însuşindu-şi reprezentările şi
istorisirile martorilor care l-au cunoscut2, înduioşându-se poate de
amintirile lor despre acel copil, adultul îşi poate proiecta, retrospectiv, o
copilărie din auzite3.

1
Ne vom permite în acest text o echivalare a copilăriei cu perioada de frecventare a şcolii,
ceea ce poate depăşi, biologic, limitele acordate acestei vârste, dar corespunde unui anume
mod de socializare/formare a elevilor, prin infantilizarea lor sistematică de către personalul
didactic. În ce măsură această perspectivă întâlneşte sau nu opiniile curente în studiile
despre istoria copilăriei, se poate verifica parcurgând excelentul studiu de sinteză al
Luminiţei Dumănescu, Introducere în istoria copilăriei. Trecutul unei discipline, de la Ariès la
SHCY, în Andi Mihalache, Adrian Cioflâncă coord., In Medias Res. Studii de istorie culturală
(Iaşi, Editura Universităţii „Al. I.Cuza”, 2007, p. 21-42). Delimitarea cronologică a
investigaţiei noastre nu este categorică, lăsând sursele de informare să sugereze, tocmai prin
coerenţa lor, o epocă ce cuprinde, în linii mari, ultimele decenii ale secolului XIX şi prima
jumătate a celui următor.
2
Cei care au studiat diferitele modalităţi de relaţionare între subspeciile memoriei umane,
au observat că reprezentarea de sine a individului depinde, în mare măsură, de amintirile
celorlalţi: „memoria este formată nu numai din colecţiile de evenimente pe care individul le-
a trăit, ci şi din amintirile altora mai în vârstă, cu care el convieţuieşte” (vezi Ticu
Constantin, Memoria socială : cadru de definire şi modele de analiză (I), în „Psihologia socială”,
7/2001, p. 140, care citează din lucrarea lui Edward Shils, Tradiţii, 1981, p. 51).
3
Aceste observaţii au, pentru autoarea lor, un anume suport autobiografic. Deşi au trecut
atâţia ani de când s-au petrecut respectivele întâmplări, mama încă povesteşte, aproape în
aceleaşi cuvinte, aceleaşi scene amuzante sau nu, despre copilăria mea. Cu sau fără suportul
unor fotografii din acele timpuri, mama poate repeta, cu aceeaşi emoţie, toate întâmplările
care au devenit un fel de repertoriu al evocării vârstelor mele timpurii, incluzând chiar mici
poezii sau cântecele, pe care eu le-aş fi „interpretat” cândva. Repertoriul s-a desprins de
autor şi aşa am ajuns să povestesc eu însămi, celor foarte apropiaţi, astfel de amintiri despre,
dar nu din propria mea experienţă de viaţă. Evocarea animă un copil pe care de fapt nu mi-l
amintesc, dar încerc să mi-l închipui, tocmai pentru că pare să fi fost atât de atrăgător.
Conţinutul micilor istorioare de familie a ajuns mai puţin important decât actul repovestirii
în sine, devenit o formă de comunicare verificată, inatacabilă, aptă să confirme o relaţie, nu
 Mici delicte....mari conflicte • 115

Rememorarea unor fapte precum cele la care ne vom referi -

momente de relaţionare dificilă a copiilor în lumea şcolii – invită însă
povestitorul mult mai aproape de registrul vârstei reale a celor implicaţi. La
prima vedere, incidentele invocate pot părea simple decalaje de percepţie
sau fragmente minore din cotidianul de altădată. În unele cazuri, era vorba
de reprezentaţii explicit moralizatoare, atent regizate pentru a transmite
copilului un mesaj anume. Reuşita lor a depăşit însă cu mult finalităţile
intenţionate, lasând impresii adânci şi opţiuni de viaţă durabile. De cele
mai multe ori, par să fi fost întâmplări cu impact negativ, care au indus
celor în cauză vinovăţii inedite, neobişnuite în lumea lor de până atunci, pe
care o puneau astfel la grea încercare. Uneori şi familiile copiilor au fost
confiscate de ofensiva disciplinară a şcolii.
Documentele şcolare oficiale nu lasă a se înţelege aproape nimic
despre existenţa unor astfel de întâmplări, având un orizont narativ limitat,
dictat de percepţiile normative ale adulţilor şi de rutina instituţională. În
presa vremii, în lucrările didactice sau în broşurile de popularizare a
pedagogiei, ele sunt şi mai puţin vizibile, fiind, în plus, ocultate de
anecdotica sapienţială consacrată, axată pe livrarea unor situaţii-model cu
posibile conflicte şi rezolvări ale lor. În acest spaţiu literar a apărut, pentru
un timp, o formulă insolită, constând în mărturisiri solicitate unor
„personalităţi” bine poziţionate public. Ele păreau să fie mai mult nişte
depoziţii atent depersonalizate şi ajustate ideologic decât nişte aminitiri,
contrazicând practic ideea de liberă participare, de confesiune, de trăire4.
Beletristica are şi ea un aport în acest domeniu, propunând
personaje excesive, de genul „domnişoarei Cucu”5, devenită în timp un

un adevăr.
4
O antologie a textelor de acest gen rezuma, în anii '60 un şir de biografii „pozitive”, dublate
de amintiri care trebuiau să le confirme exemplaritatea. Personaje care s-au bucurat de
recunoaşterea regimului „democrat-popular”, în marea lor majoritate academicieni,
rememorau episoadele standard din viaţa de copil sărac, dar studios, recunoscător pentru
faptul că şcoala i-a oferit o şansă de ascensiune profesională şi socială. În ciuda intenţiei
evident propagandistice, intervenţiile lor preferau tonul patriarhal-moralist celui politic şi
militant, în formulări de genul: „iată de ce sfătuiesc pe tinerii mei cititori să înveţe
matematica la timpul potrivit” (vezi acad. Miron Nicolescu, în Amintiri despre anii de şcoală,
Bucureşti, Editura Politică, ediţia a treia, 1968, p. 134); „sfârşitul anilor de şcoală trebuie să te
găsească stăpân măcar pe cunoaşterea a două limbi străine”(vezi acad. Emil Petrovici, în
Ibidem, p. 156); „de câte ori întâlnesc câte un tânăr care nu poate să spună exact ce a făcut
astăzi, nu poate să îşi justifice minutele, pe lângă care zilele trec fără să lase nici o urmă, simt
o jenă penibilă”(vezi acad. Raluca Ripan, în Ibidem, p. 200).
5
Cunoscutul personaj din piesa lui Mihail Sebastian, Steaua fără nume (1944), cu ajutorul
căruia autorul construieşte cea mai convingătoare descriere a unui orăşel de provincie,
116 • Cătălina Mihalache

reper clasic al evocării vieţii şcolare. Maria Roth (1913-1989), de pildă,

amintindu-şi o întâmplare din timpul liceului, spunea despre una din
profesoare că „era un fel de domnişoara Cucu”, pentru că reclamase
părinţilor un grup de eleve ce făcuseră „scandal în lojă”, la teatru.
Exagerările personajului s-au probat prin aceea că părinţiii nu s-au lăsat
convinşi de ea, nici când au fost special convocaţi la şcoală, pentru a lua
măsurile punitive necesare6. La momentul respectiv, al întâmplării relatate,
piesa încă nu exista. Apelul, bine definit, la acest personaj - „ştii cum e,
domnişoara Cucu din piesa Steaua fără nume [...] care merge la gară, «să nu
vie fetele la gară», că nu ştiu ce”7 - a fost, în mod evident, o privire
retrospectivă, de adult, asupra unui episod „colorat” o dată în plus prin
trimiterea la binecunoscuta piesă de teatru.
Episoadele relatate, cu vervă şi talent, de povestitorii consacraţi ai
literaturii române8 pot fi plasate mai curând în sfera literaturii de ficţiune,
în ciuda elementelor autobiografice la care apelează. Aparţinând
profesioniştilor scrisului, trezeşte suspiciunea că au fost doar un alt prilej
de etalare a măiestriei autorului decât de relatare fidelă a unor amintiri din
viaţa de şcolar.
Subiectul investigaţiei noastre s-a conturat cu o anume dificultate.
Foarte probabil, nu toţi autorii rememorărilor despre şcoală au trăit
suficient de intens astfel de incidente revelatorii, capabile să pună într-o

sufocat de propriul său anonimat.

6
Vezi Zoltán Rostás, Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX, Iaşi, Polirom,
2002, p. 370-371.
7
Ibidem, p. 371.
8
Vezi, de exemplu, Clasicii români despre şcoala de odinioară, ediţie îngrijită de Virgiliu Ene,
Bucureşti, Editura tineretului, 1966, 206 p. Aici au fost incluşi I. Heliade Rădulescu, C.
Negruzzi, I. Ghica, I. Creangă, I.L. Caragiale, I. Slavici, Al. Vlahuţă, Barbu Ştefănescu
Delavrancea şi Mihail Sadovenu. Ca orice volum al vremii sale, nici acesta nu a putut scăpa
de „justa” orientare propagandistică. Prefaţa semnată de Virgiliu Ene este foarte explicită în
acest sens, încheindu-se cu certitudinea autorului că „citind întâmplările acestea vechi, vom
învăţa să îndrăgim şi mai mult şcoala noastră nouă, «principalul isvor de cultură şi factor de
civilizaţie», - cum o numeşte tovarăşul Nicolae Ceauşescu în Raportul ţinut la Congresul al
IX-lea al P.C.R.” (Ibidem, p. 21). Aceeaşi idee de volum a fost reluată peste câţiva ani, într-o
versiune mai sobră şi mai bine argumentată, în Cartea amintirilor. Din copilăria şi tinereţea
scriitorilor noştri, antologie de C. Fierăscu şi prefaţă de Gh. Ghiţă, Bucureşti, Editura Ion
Creangă, 1973, 238 p. Aici apar şi alte nume de autori, cum ar fi cele ale lui I. Negruzzi, C.
Hogaş, I. A. Bassarabescu, N. Iorga, G. Galaction, P. Istrati, Cezar Petrescu, V. I. Popa, L.
Blaga şi Ionel Teodoreanu. Intenţia a fost mai mult utilitară decât ideologică, volumul având
şi un mic grupaj de explicaţii pentru unii termeni mai puţin familiari copiilor. Prefaţa punea
accent pe analiza genului literar memorialistic în diferitele sale opţiuni de redactare, însoţită
de o scurtă incursiune în istoria literaturii române.
 Mici delicte....mari conflicte • 117

lumină cu totul neaşteptată reprezentările copilului despre rosturile

învăţământului, despre lume şi despre sine. Paginile amintirilor „clasice”
despre şcoală sunt, de fapt, destul de previzibile, dominate de mici
evenimente extra-şcolare, de portrete ale colegilor sau ale profesorilor, de
reconstituiri secvenţiale ale rutinei zilnice, de invocarea nostalgică a unor
obiecte, spaţii şi culori definitorii pentru viaţa fostului elev. Pot să redea
foarte convingător „toată magia, toată intimitatea, tot acel straniu melanj de
fericire şi nostalgie, de imagini, de reminescenţe şi de regrete care compune
trama amintirilor din copilărie, din tinereţe şi din şcoală”9. Chiar şi atunci
când îşi propun în mod explicit să reînvie o amintire şcolară care le-a
marcat toată viaţa10, povestitorii ating doar accidental acest registru, al
incidentului aparent banal, dar cu urmări profunde.
Iată una dintre aceste rare confesiuni: o fetiţă de şapte ani, care în
pauza dintre lecţii trebuia să iasă în curtea şcolii şi să se joace cu ceilalţi
copii, a fost în repetate rânduri admonestată că nu se juca, preferând să
citească. Învăţătoarea a pedepsit-o până la urmă, confiscându-i obiectul
delict, pentru că „în recreaţii nu se citeşte”. Ca urmare, fetiţa a învăţat acea
carte pe de rost, pagină cu pagină, oferindu-şi în continuare bucuria unor
lecturi imaginare şi imposibil de pedepsit. Obiceiul de a memora cu
maximă fidelitate informaţia relevantă i-a rămas şi ca adult, contribuind
serios la succesul studiilor şi a carierei sale de mai târziu; şi totul a plecat de
la faptul că învăţătoarea nu înţelesese că ea nu putea intra în jocurile
celorlalţi, fiind prea firavă11. Citind, în schimb, o povestire pentru copii,
participa fără nici o dificultate la minunatele aventuri ale fetiţei din carte.
Pentru învăţătoarea exasperată de cea mai inofensivă formă a nesupunerii,
jocul nu putea fi decât fizic, colectiv, uşor de urmărit; practic, era o altă
regulă de comportare în instituţia respectivă, nu o formă de evadare din
obligaţiile zilnice ale şcolarului. Refuzul fetiţei de se conforma a fost
sancţionat, dar nu chestionat, iar adultul, spre deosebire de copil, a pierdut
o bună şansă de a-şi revizui evidenţele.
Alteori, solicitările vieţii şcolare au provocat blocaje dramatice şi de
durată ale copilului incapabil să se adapteze, copleşit de culpa sa. Garabet
Ibrăileanu a povestit un astfel de episod din viaţa sa, rămas de neînţeles şi

9
Vezi prefaţa semnată de Jean-Pierre Guéno, pentru volumul Mémoire de maîtres, paroles
d'élèves..., Paris, Librio, 2003, p. 5 (traducere proprie).
10
Cel puţin asta a fost solicitarea făcută de Radio France, în 2001, ascultătorilor săi. A
rezultat o „recoltă” de 2000 de scrisori, care furnizau fragmentele publicate în volumul citat,
sub coordonarea aceluiaşi Jean-Pierre Guéno.
11
Ibidem, p. 34-35.
118 • Cătălina Mihalache

ignorat de cei mari, dar care pe el l-a epuizat şi l-a făcut să evite şcoala luni
de zile. În cuvintele sale, a fost „o mare suferinţă”. Faptul în sine poate
părea rizibil unui adult, dar pentru copil a fost traumatic. Pentru că nu avea
cu cine să-şi pregătească prima lecţie de clasa I, nu ştia cum să citească
literele i şi u. Orfan de mamă, încredinţat unor rude îndepărtate şi blocat de
o emotivitate încăpăţânată în faţa străinilor, nu a putut primi nici un fel de
ajutor. S-a „dus la şcoală plin de groază”, căci se ştia vinovat fără scăpare şi
avea „profesor un popă mare, cârn, care zbiera grozav şi bătea”. Spaima şi
boala de friguri l-au făcut să nu mai calce în şcoală câteva luni. Simpla
apropiere de acel loc îi făcea rău: „pe lângă şcoala cu popa nu puteam trece
de frică”12. Poate tocmai pentru că nu a fost complet finisat şi destinat
publicării, textul rememorării sale a înregistrat cu destulă acurateţe
dificultăţile sale de rememorare. Cititorul poate fi astfel direct conectat la
efortul povestitorului de a câştiga o tot mai mare siguranţă în localizarea şi
identificarea personajelor13. Precizia cu care a relatat cauza acelei mari
12
Vezi Garabet Ibrăileanu, Adela. Amintiri, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 140.
Fragmentele reunite sub numele de „amintiri” au fost scrise în 1911, în forma unor scrisori
imaginare, care nu erau destinate tiparului. Au fost totuşi publicate postum (Ibrăileanu s-a
născut în 1871 şi a murit în 1936) în „Adevărul literar şi artistic” din noiembrie-decembrie
1937 şi ianuarie 1938 (Ibidem, p.131, 170).
13
Într-un pasaj anterior îşi amintea că „atunci când am ajuns la 7 ani, m-au dat la şcoală la
Bacău”. El leagă iniţial episodul cu cele două litere buclucaşe de şcoala din Roman, unde a
fost lăsat în gazdă la o rudă îndepărtată (Ibidem, p. 139). După ce descrie acest incident,
revine asupra locaţiei: „dar acum îmi vine o îndoială: nu cumva după aceasta am fost la
şcoală la Bacău ? Căci dacă aş fi fost la Bacău întâi, aş fi ştiut pe i, u” (Ibidem, p. 140).
Invocând prea desele schimbări din copilăria sa timpurie, pe urmele tatălui care se angaja
temporar la diferite moşii, pare să se fi resemnat pentru moment cu lipsa de precizie a
rememorării. Dar următoarele rânduri atestă continuarea efortului său de regăsire - „acum
pare că-mi amintesc mai bine”. Cheia rememorării pare să fi fost invocarea unor personaje
cândva familiare şi a unor întâmplări încântătoare. Recapitulând sumar întreaga epocă, el s-
a desprins cu totul de episodul traumatizant al primei lecţii neînvăţate, afirmând că „în
vremea cât am stat la acea gazdă, nu e nimic de amintit – nimic important” (Ibidem). Este un
alt fel de trecut, diferit de faptul deja banal pentru adultul care scrie şi care ţine la ideea că
acel copil învăţa foarte bine. Această ultimă notaţie pare mai mult o deducţie retrospectivă,
de vreme ce a fost urmată de precizarea că „în şcoala primară şi în gimnaziu am fost
întotdeauna cel mai bun din şcoală” (Ibidem, p. 140-141). Scrutând totuşi cu mai multă
atenţie tabloul acelor ani, şi-a amintit de grădina gazdei, de jocurile din livadă, de pasiunea
sa pentru zmee şi, treptat, de tot mai multe detalii. Surprins el însuşi de aceste reveniri, s-a
corectat: „spuneam mai sus că nu prea am ce spune despre această epocă. Dar văd că-mi vin
în minte multe lucruri” (Ibidem, p.141). Citind paginile următoare, putem observa însă că nu
„lucrurile” îl ajutau să-şi regăsească amintirile, ci sentimentele care l-au animat cândva cu o
deosebită intensitate. În ciuda luptelor cu propria memorie, autenticitatea relatării nu este
niciodată integrală, căci un copil nu şi-ar fi putut verbaliza la fel de convingător trăirile
(„multă melancolie mi-a produs acel zmeu”). Noi nu mai putem de fapt vedea copilul, decât
 Mici delicte....mari conflicte • 119

spaime de copil devine, prin contrast, un bun revelator pentru intensitatea

cu care a trăit respectiva întâmplare. Spre deosebire de povestirea tinerei
franţuzoaice, nu găsim aici o consecinţă imediată, imprevizibilă şi de lungă
durată a celor petrecute. Dimpotrivă, autorul a devenit apoi un şcolar şi un
dascăl eminent, ba chiar un scriitor şi critic literar important, luându-şi din
plin revanşa pentru eşecul său emoţinal în faţa alfabetului. Dar, ca şi în
cazul fetiţei care refuza „să se joace”, drama personală a copilului incapabil
să se conformeze regulilor ale vieţii şcolare depăşea cu mult estimările celor
din jurul său.
Într-o altă împrejurare, un elev a perseverat în confruntarea aparent
perdantă cu profesorii inflexibili, care nu au sesizat cât de mult efort şi
dedicaţie investise, timp de câţiva ani, pentru a-i impresiona. Rememorând
sumar anii săi de şcoală, lingvistul Alexandru Graur a ales să povestească
doar lupta sa cu limba latină14, serios îngreunată de războiul din 1916-1918,
de ocupaţia germană şi de schimbarea anuală a profesorilor. Învăţase
manualele înainte de începerea şcolii, se perfecţionase atât de mult în
traduceri dificile şi recitări atente încât şi-a permis să greşească intenţionat,
pentru a verifica capacităţile examinatorului său. Într-adevăr, acesta nu a
observat cum era, la rândul său, testat de cel pe care îl examina. Mai mult,
unul dintre profesori l-a sancţionat exagerat pentru un singur cuvânt
tradus corect, dar altfel decât ar fi voit el. Din această competiţie lipsită de
glorie, elevul nu a câştigat aprecierea dascălilor săi. S-a convins chiar că nici
nu va reuşi să obţină recunoaşterea dorită, dar a acumulat suficiente
cunoştinţe pentru a-şi alege corect viitoarea carieră, la Facultatea de Litere.
Triumful adolescentului asupra propriului său imaginar de şcolar
conştiincios a fost complet, de vreme ce şi-a depăşit cu brio foştii profesori
şi nici unul „n-a bănuit ce rol a avut în determinarea carierei”15 sale. În cei
patru ani de liceu încercase, fără succes, să fie un adult în miniatură, aşa
cum o cerea respectiva instituţie, căutând să devanseze şi să supra-onoreze
cerinţele şcolii. Abia în final, sigur pe cunoştinţele sale, a renunţat discret la
rolul său obedient, schimbând în secret rolurile: şi-a examinat
examinatorul, negându-i astfel autoritatea.
Alteori, tensiunea unui astfel de conflict între perspectiva elevului şi
cea a educatorului său poate lua un aer uşor amuzant, chiar pentru
„inculpatul” care îşi readuce în minte respectivul episod. În aminitirile sale,

prin cuvintele maturităţii sale.

14
Vezi povestirea semnată de academicianul Alexandru Graur (1900-1988), Cum am învăţat
latineşte, în volumul citat, Amintiri despre anii de şcoală, p. 63-65.
15
Ibidem, p. 65.
120 • Cătălina Mihalache

Cecilia Cuţescu Storck (1879-1969) nota un astfel de incident, pe care l-a

trăit ca elevă începătoare internă, la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti.
Este interesant de observat că ea şi-a amintit despre sine povestind familiei
această întâmplare, nu trăind-o. Surorile o întrebaseră uşor ironic „dar cu
pictura ta ce mai faci la şcoală ?”. Fetiţa a răspuns, încântată să povestească
despre „păţaniile sale”, cu dorinţa evidentă de a le impresiona. Mica
întâmplare nu avea de fapt nimic spectaculos pentru cei mari, poate nici
pentru scriitoarea de mai târziu nu ar fi fost ceva atât de dramatic şi „de
ţinut minte”. Dar pentru fetiţa de atunci fusese prilejul unei emoţii intense,
strâns legate de marea sa înclinaţie artistică, care a însoţit-o şi în viitor.
Pasiunea sa pentru desen o făcea să iasă pe furiş din clasă şi să se
refugieze în sălile goale ale şcolii, unde putea desena fericită, „pe hârtie, pe
mici bucăţi de cartoane sau pe geamuri, visând ca o regină din poveşti”16.
Clopoţelul care anunţa recreaţia era pentru ea semnalul mustrărilor de
conştiinţă. Trebuia să se strecoare repede pe coridoarele pustii şi să se
alăture celorlalţi copii, ascunzându-şi stângaci desenele proaspăt schiţate.
Spaima de a nu o întâlni tocmai atunci pe directoare s-a adeverit până la
urmă, în detaliu. Fetiţa tremura, directoarea era „impunătoare”; scurta
anchetă („ce cauţi dumneata la ora aceasta pe aici ?”) a dat imediat
rezultate şi în liniştea deplină, fără martori, a judecăţii binemeritate, mica
delincventă asculta condamnarea, „cu inima îngheţată”. A fost doar o
ameniţare, care părea amuzantă celor neiniţiaţi17 şi, în plus, nici nu fost
pusă în aplicare. Spaima a fost însă mare („parcă aud şi acum tăioasele
cuvinte”18) şi a dus la încetarea exerciţiilor ilicite de pictură, cel puţin
pentru un timp. Din nefericire, fetiţa nu îşi regăsea plăcerea jocului cu
ceilalţi, iar tristeţea care o izola de restul elevelor a provocat, la rândul său,
o respingere din partea lor; colegele o „socoteau mândră” şi „încrezută”,
aşa că „îşi băteau joc” de pictura ei şi de ceea ce o făcea să fie altfel 19.
Întâmplarea nu a fost interesantă nici pentru auditoriul său de atunci, nici
pentru ceilalţi protagonişti. Fetiţa a perseverat totuşi în opţiunea sa,

16
Vezi Cecilia Cuţescu-Storck, Fresca unei vieţi, Bucureşti, Editura Vremea, 2006, p. 21.
17
În amintirea sa, directoarea ar fi spus: „dacă mai desenezi în orele de matematici, nu-ţi vei
mai revedea famila o lună întreagă”, frază la care surorile sale, care erau eleve externe şi nu
îşi imaginau gravitatea unor astfel de pedepse, „au izbucnit în râs”. Dar, în internat,
aplicarea unor astfel de intedicţii era o adevărată tragedie şi când se citea lista celor
pedepsite, între fetiţe erau „numai plânsete” (Ibidem).
18
Ibidem.
19
Ibidem, p. 22.
 Mici delicte....mari conflicte • 121

conformându-se regulilor şi transformându-şi culpa într-o formă specială

de şcolarizare20, apoi într-un mod de viaţă.
Momentul de tensiune, de impact imprevizibil cu instituţia şcolară,
pare să genereze, de preferinţă, opţiunea pentru o profesie care continuă
cumva experienţa de elev. O remarcabilă carieră de profesor universitar,
specializat chiar în pedagogie, a început, de exemplu, cu o urecheală în
şcoală. Aşa îşi aminteşte Stanciu Stoian (1900-1984) primele sale zile de
elev, când corecţia aplicată l-a făcut să fugă un timp de la ore. Dar în acele
zile de refuz a noii ordini, părinţii l-au surprins jucându-se cu fratele
său... „de-a şcoala” şi s-au amuzat de felul în care el imita ceea ce
înregistrase: catedra învăţătorului, banca şcolarului, lecţia şi, la sfârşit,
urecheala. Cei mari au râs, fratele mai mic, care jucase rolul elevului, a
plâns, iar el a rămas foarte nedumerit de atitudinea celor din jur, convins că
a „procedat după toate regulile”. Fiind „contrariat de atitudinea părinţilor”,
nu a găsit altă rezolvare decât să se întoarcă a doua zi la şcoală21, probabil
pentru a se asigura de veracitatea propriilor reprezentări.
Un caz aparte al tensiunilor aduse de şcoală în viaţa copilului se
leagă de anii marilor persecuţii etnice ori sociale din preajma celui de-al
Doilea Război Mondial şi de mai târziu. Pentru mulţi copii, şcoala a fost
locul unde li s-a impus brutal apartenenţa la o identitate colectivă
infamantă, de a cărei existenţă poate nici nu aveau cunoştinţă până atunci.
Agresiunea a mers până la excluderea totală din şcolile de stat (în cazul
evreilor, între 1940 şi 1944) sau, mai târziu, până la exmatricularea pe un
timp limitat sau la interzicerea accesului într-un segment mai prestigios al
învăţământului public (pentru copii familiilor persecutate de regimul
comunist).
Rememorând copilăria sa din anii '30, Serge Moscovici nota că a
mers pentru prima oară la o şcoală ebraică din Cahul, unde tatăl său îl
înscrisese „pur şi simplu pentru că voise, ca majoritatea părinţilor, să mă
protejeze de neplăcerile antisemitismului la care erau adesea expuşi copiii
în şcolile publice”22. A urmat apoi o altă şcoală evreiască, din Galaţi, tot din
20
Familia a fost, până la urmă, impresionată de pasiunea sa şi a îndemnat-o să urmeze, de la
18 ani, şcoala de artă de la München ,apoi alte stagii de studiu în Europa. A devenit o
cunoscută figură a vieţii artistice româneşti din prima jumătate a secolul XX, remarcându-se
atât în domeniul picturii, cât şi în sculptură sau în amenajări arhitecturale. A fost şi
profesoară la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti (1916-1947).
21
Vezi povestirea lui Stanciu Stoian, N-am încetat niciodată de a fi şcolar, în volumul citat,
Amintiri despre anii de şcoală, p. 220.
22
Vezi Serge Moscovici, Cronica anilor risipiţi. Povestire autobiografică, Iaşi, Polirom, 1999, p.
28.
122 • Cătălina Mihalache

dorinţa familiei de a-l proteja de „mascarada antisemită”. Dar, de această

dată, chiar uniforma liceului îi denunţa identitatea celor interesaţi, care îl
aşteptau, în bandă, chiar „lângă ieşirea din liceu”23. În Bucureşti,
frecventând timp de un an cursurile unui liceu industrial, a devenit cu totul
expus presiunii antisemite din şcoală, ca şi ceilalţi doi colegi evrei din
clasă24. Profesorul care îi spunea, „cu chipul crispat de furie” şi cu o privire
agresivă că „n-ai să reuşeşti niciodată nimic în viaţă” 25 îl îngheţa de spaimă.
A urmat excluderea din acea şcoală „românească” (1940), ceea ce i-a lăsat
„o profundă neîncredere faţă de legi şi instituţii”26. Practic, pentru el şcoala
a rămas un echivalent al suferinţei de a fi evreu în România acelor ani.
Peste tot în ţară, elevii evrei au păţit la fel şi acest lucru a rămas, de
obicei, definitoriu pentru rememorarea anilor de şcoală de atunci. Despre
momentul excluderii, care i-a afectat chiar şi pe copiii de grădiniţă, Iosif
Singer (născut în 1936, în Lugoj) mărturisea că a fost „prima mare durere”
din viaţă pe care şi-o poate aminti. Copilul de 5 ani mergea singur pe
stradă, plângând. Celor care îl întrebau, mişcaţi, ce a păţit, le răspundea
„m-au dat afară de la grădiniţă, că sunt evreu”27. Un alt copil evreu, care se
23
Ibidem, p. 86, 87. Şi alţii au invocat, în mod independent, aceleaşi scene. Întrebat dacă îşi
aminteşte „întâmplări mai deosebite din anii de şcoală elementară”, Jules Gropper (1895-
1983), care locuia pe atunci în Bucureşti, mărturisea: „se întâmpla un singur lucru. Când
ieşeau elevii de la şcoală, le era frică de bătaie de la elemente româneşti care pe atunci făceau
discriminare. «Mă jidane, mă». Ori bătaie, ori îl scuipa, îl înjura” (vezi Zoltán Rostás, op. cit.,
p. 72). De remarcat că experienţa sa data din primii ani ai secolului XX, mult înainte de legile
rasiale. Astfel de incidente nu se întâmplau numai în Bucureşti, ci şi în Orşova, în timpul
stăpânirii austro-ungare. Gabriela Stern (născută Spieller, în 1910) îşi amintea că „în clasa a
doua m-au lăsat corigentă la geografie şi istorie, pe motiv că eram evreică” (vezi Smaranda
Vultur coord., Memoria salvată, Evreii din Banat, ieri şi azi, Iaşi, Polirom, 2002, p. 104).
Atitudinea ostilă sau cel puţin lipsită de înţelegere pentru specificul modului de viaţă din
comunităţile evreieşti pare să fi fost o constantă a instituţiilor publice din România. În
primele şcoli primare de stat (deschise după 1860), în care au fost primiţi şi unii copii evrei,
„băieţii şedeau cu capul neacoperit, frecventau şcoala şi sâmbăta, chiar dacă nu scriau, ceea
ce era un lucru greu acceptabil pentru mulţi din târg”. Această atitudine a determinat chiar
şi aşezările evreieşti modeste să-şi organizeze şcoli proprii (vezi I.Kara, Obştea evreiască din
Podu Iloaiei. File din istoria unui «ştetl» moldovenesc, Bucureşti, Editura Hasefer, 1990, p.53).
Unii copii optau totuşi pentru şcoala de stat, din dorinţa părinţilor de a le uşura acomodarea
cu lumea românească şi de a-i scuti de unele forme de discriminare ulterioară, mai subtile,
dar nu mai puţin importante: de exemplu „pentru a evita greul examen de absolvire a
cursului primar, ce se desfăşura la o şcoală publică, ai cărei învăţători nu erau lipsiţi uneori
de concepţii şovine” (Ibidem, p.55).
24
Vezi Serge Moscovici, op. cit., p.104.
25
Ibidem, p.106.
26
Ibidem, p. 121.
27
Vezi Smaranda Vultur, op. cit., p.329.
 Mici delicte....mari conflicte • 123

afla pe atunci la o grădiniţă organizată de maici catolice 28, îşi amintea cum
participa, ca şi ceilalţi, la serbările organizate cu ocazia sărbătorilor creştine.
Fără a putea numi acest fapt discriminare, copilul înregistrase acut o
anume formă de nedreptăţire, într-un registru pe care, foarte probabil,
adulţii nu îl puteau resimţi la aceeşi dimensiune: „ceea ce m-a deranjat a
fost faptul că eu n-am primit niciodată un rol mai deosebit”, care i-ar fi
îngăduit să poarte şi ea „toaletele acelea mai frumoase”29.
Chiar fără excluderea efectivă din învăţământ, acei ani au produs
multe drame anonime. Copiilor persecutaţi li se refuza tacit aplicarea
corectă a normelor şcolare cotidiene, fiind agresaţi30 chiar de către cei care
ar fi trebuit să îi „înveţe” corectitudinea, inclusiv în ceea ce priveşte
recunoaşterea meritelor personale. Tibor Neuman (1920-2000), tot din
Lugoj, îşi amintea că atunci când a terminat şcoala, în 1939, a fost al doilea
din clasă. Ceea ce ar fi trebuit să fie un fel de premiere a constat doar în
citirea publică a numelor celor de pe primul şi de pe al treilea loc, pentru că
„s-a spus că locul doi nu există”. Nimeni nu a recunoscut deschis că
omisiunea se datora faptului că el este evreu, dar toată lumea a înţeles.
Colegii lui nu au vrut să adere la această nedreptate şi au protestat, dar „nu
a ajutat cu nimic, pentru că tot aşa a rămas”31. Tinerii nu puteau să accepte
că profesorii înşişi se supuneau altor reguli decât celor afişate pentru elevi.
La un deceniu după această întâmplare, o elevă premiantă din Iaşi,
catolică de această dată, absolvea bacalaureatul de o manieră cu totul
neaşteptată pentru ea şi pentru toate colegele sale de clasă, fiind devansată
de fiica unui angajat al Poştei, „comunist notoriu”. Tânăra „derutată,
decepţionată, revoltată”, ştia că tatăl ei „nu era membru de partid, ba mai
mult, avea « probleme »”, dar tot nu se aştepa la aşa ceva. Ca o
compensaţie simbolică (sau o formă de liniştire a propriei sale conştiinţe ?),
diriginta a venit special acasă la ea, să o asigure că „moral rămăsese şefa
promoţiei, dar că anumite considerente extra-şcoalre au cântărit în
cumpănă mai greu, faţă de criteriul pur valoric”. Pentru eleva de atunci,
acesta a fost momentul în care a părăsit definitiv vârsta inocentă a
copilăriei32.
28
Este vorba despre Eva Reisz născută, în 1940, în Lugoj, cu numele de familie Mizrahi.
29
Ibidem, p. 389.
30
Tibor Neuman îşi amintea că în ultimii ani de şcoală, profesorul de matematică venea la
şcoală cu un revolver, pe care îl aşeza ostentativ pe catedră, înainte de a-l invita să spună
lecţia: «Hai, jidane, să răspunzi! » (Ibidem, p.146)
31
Ibidem, p. 146-147.
32
Vezi Rodica Weidner-Ciurea, Iaşul copilăriei mele, Sfântu Gheorghe, Editura „Eurocarpatica”, 2002,
p. 283-284.
124 • Cătălina Mihalache

Era, deja, timpul ca alte generaţii de copii să fie expuşi la agresiuni

de neînţeles. În iarna anului 1952, eleva Stoenescu Lăcrămioara din clasa a
V-a, al cărei tată fusese arestat, iar restul familiei deportată din Giurgiu în
nordul Moldovei, a fost exmatriculată de la şcoala din Fălticeni, ca fiind un
„duşman al poporului”. După mărturisirile sale, a fost „cea mai cumplită zi
din viaţa mea. Umilinţa aceasta m-a marcat întreaga viaţă. Eu, un copil
bun, premiant în toţi anii, să fiu obligată să părăsesc clasa în faţa copiilor şi
a profesoarei ?”. Copilul şi-a trăit din plin drama, mult dincolo de
estimările adulţilor. A scris, în secret, şi o poezie de protest intitulată
„Duşman al poporului”, fiind convinsă că va „rămâne cu patru clase
primare”33 pentru tot restul vieţii sale. Această lovitură i-a mobilizat însă
voinţa, a ajutat-o să înveţe în continuare de una singură şi să absolve
examenele de intrare în următorul an şcolar. Perseverenţa a rămas
definitorie în viaţa sa, făcând-o să depăşească alte interdicţii, să absolve
Facultatea de Litere şi să opteze apoi pentru cariera didactică.

Educaţia copiilor, o competiţie pentru orgoliile adulţilor

Prin natura lor, documentele produse şi stocate de administraţia şcolară nu
au cum să înregistreze acele discrete dar profunde trăiri pe care instituţia le
provoacă elevilor. Ele pot reda însă un orizont disciplinar aparte, unde
culpele şi justa distribuţie a pedepselor aferente sunt minuţios urmărite.
Majoritatea cazurilor cotidiene de încălcare a unor reguli scrise sau a unor
cutume tacite nu este înregistrată nicăieri, fiind obiectul unor negocieri
nesfârşite, directe, între toţi actorii lumii şcolare. Activitatea zilnică a
profesorilor şi a diriginţilor este, în mare parte, devotată acestei jurizări
permanente, simultane şi spontane a tuturor defecţiunilor din
comportamentul elevilor. Şcoala nu ar putea practic exista fără îndeplinirea
acestei obligaţii primare, de identificare şi de sancţionare imediată a tuturor
devierilor de la idealul său de funcţionare. Astfel se alimenteză o rutină
general acceptată de către toate părţile implicate, redefinind continuu o
întreagă specie de „micropenalităţi” specifice34.
33
Vezi Lăcrămioara Stoenescu, Copii – duşmani ai poporului, Bucureşti, Editura Curtea Veche,
2007, p. 86-87.
34
Reluăm aici, fără a insista asupra potenţialului său interpretativ, cunoscuta formulă a lui
Michel Foucault, care observa că „în centrul tuturor sistemelor disciplinare, funcţionează un
mic mecanism penal”; mai exact, că „în atelier, la şcoală, în armată domneşte o întreagă
micropenalitate legată de timp (întârzieri, absenţe, întreruperi ale lucrului), de activitatea
propriu-zisă (neatenţie, neglijenţă, lipsă de zel), de comportament (lipsă de politeţe,
nesupunere), de discurs (vorbărie, obrăznicie), de corp (poziţii «incorecte», gesturi
nepotrivite, murdărie), de sexualitate (lipsă de pudoare, indecenţă)”(vezi Michel Foucault,
 Mici delicte....mari conflicte • 125

Multe dintre acţiunile disciplinare şi justiţiare pe care le îndeplinesc

zilnic, fără a cunoaşte de multe ori percepţiile elevilor sau consecinţele lor
pe termen îndelungat, nu sunt percepute de adulţi ca fiind „evenimente”
demne de o consemnare distinctă. Excepţia care a produs, totuşi, astfel de
documente, nu se referă neapărat la gravitatea faptelor, ci la nevoia
descrierii lor, alimentată de o comandă ierarhică instituţională, de intenţia
supra-pedepsirii unor vinovaţi sau de dorinţa justificării suplimentare a
uneia dintre părţi, prin armele specifice adultului, adică prin scris. Într-un
dosar al Inspectoratului Şcolar Iaşi din 1914 putem găsi, de exemplu, ecoul
unei astfel de înregistrări excepţionale; în nu mai puţin de patru pagini se
dezbat aici neşteptatele probleme provocate de faptul că o elevă de clasa a
IV-a şi-a pierdut „căciuliţa”35. Incidentul se petrecuse în noiembrie 1914,
dar a fost analizat de autorităţi până în ianuarie 1915, implicând şi o decizie

A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, traducere de Bogdan Ghiu, Bucureşti,

Humanitas, 1997, p. 258-259). Observaţiile sale au fost provocate de regulamentele foarte
amănunţite ale şcolilor iezuite din secolele XVII-XVIII, dar îşi probează din plin relevanţa
pentru realităţile curente ale şcolii publice din secolele următoare. De exemplu, un
„regulament de purtare pentru elevii şcolilor elementare şi medii”, adoptat în 1950 de
Ministerul Învăţământului din România, specifica între obligaţiile elevilor, următoarele: „să
stea corect în bancă în timpul lecţiei, să asculte atent explicaţiile învăţătorului ca şi
răspunsurile colegilor, să nu vorbească şi să nu aibă preocupări în afara lecţiei (art.7); să
salute, sculându-se în picioare, pe învăţător sau profesor şi pe director, atât la intrarea cât şi
la ieşirea acestora din clasă (art. 10); să se ridice când este întrebat şi să se aşeze la loc numai
cu încuviinţarea învăţătorului sau profesorului. Când vrea să răspundă sau să întrebe ceva,
să ridice mâna (art. 11)” (vezi „Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale” nr. 16 din 22
februarie 1950, p. 249).
35
Caz destul de puţin întâlnit în dosarele şcolare, care evită de obicei proza extinsă, axându-
se pe date tehnice şi financiare, însoţite de scurte notiţe şi minimale rapoarte de situaţie.
Păstrarea unei serii de acte cu conţinut narativ este şi mai puţin probabilă, de obicei
conservându-se doar o piesă, din care se poate eventual deduce existenţa altora, pe aceeaşi
temă. În afara cunoscutelor procese verbale de inspecţii şcolare sau a unor instrucţiuni
extinse pentru buna îndeplinire a unor activităţi excepţionale (serbări, examene, selectarea
unor elevi pentru a fi trimişi în colonii şcolare sau la anumite concursuri ş.a.m.d.), paginile
de „povestire” care au supravieţuit birocraţiei şcolare, mai ales din secolul XIX şi din prima
jumătate a secolului următor, sunt o excepţie. Ele se leagă, de obicei, de relatarea unor stări
conflictuale după o formulă narativă predictibilă, ce cuprinde prezentarea părţilor,
desfăşurarea incidentelor incriminate, enumerarea argumentelor şi a contra-argumentelor
de interpretare, inevitabile pasaje moralizatoare şi o finalitate administrativă oarecare.
Adevărul celor descrise este, fără îndoială, mai puţin accesibil cititorului, fiind drapat,
dincolo de subiectivitatea aprecierilor, în chiar tiparul de elaborare a naraţiunii respective
(vezi, pentru analiza modului de construcţie a unei depoziţii de uz judiciar, lucrarea lui
Natalie Zemon Davis, Ficţiunea în documentele de arhivă, Bucureşti, Editura Nemira, 2003,
269p.)
126 • Cătălina Mihalache

a inspectorului regional36. Expunerea directoarei ar fi trebuit să

contabilizeze toate episoadele semnificative provocate de acest fapt. De
fapt, textul său cuprindea doar câteva secvenţe direct referitoare la elevele
implicate, cărora le omitea şi numele, trecând curând la adevăratul obiect al
disputei: un conflict de autoritate între adulţi, respectiv între reprezentanţii
şcolii şi cei ai familiei. Ceea ce, la prima vedere, părea să fi fost miza
conflictului, era, în realitate, un fapt destul de banal, supradimensionat
tocmai prin aceea că „inculpata” a încercat, zile în şir, să-şi ascundă
vinovăţia. Abia după îndelungi stăruinţe şi interogări37 s-a aflat despre
autoare că era „o colegă cu păgubaşa, elevă venită de trei luni în şcoală [şi
care] mărturisi că dăduse căciuliţa în sobă, pe care o umpluse în urmă cu
lemne aşa că arzând să piară orice urmă” 38. Explicaţia acelei fetiţei trimitea
în lumea aparent atemporală şi neinstituţionalizabilă a copiilor, pe care
directoarea a intuit-o corect, reflectând într-un pasaj unicitatea,
subiectivismul şi acuitatea trăirilor „vinovatei”. Poate de aceea a acceptat
explicaţia, deşi cu o uşoară reţinere, de adult suspicios la mărturia unui
copil: „motivul care a îndemnat-o să facă această faptă este – după spusa ei
(s.n. C.M.) - că colega [sic !] sa nu voia să vorbească cu ea, o brusca etc.”39.
Din punctul său de vedere, copilul în culpă a fost prompt şi suficient
corectat : „i-am făcut morala cuvenită, arătându-i în acelaş timp cum se
pedepsesc în lume asemenea oameni”40.
Dar reţeta clasică a corecţiilor administrate în şcoală nu a avut
efectul dorit şi pentru familia celeilalte eleve. La doar câteva ore după
incident, directoarea primise deja o scrisoare de la mama elevei păgubite,
prin care i se imputa, „în termini puţini cuviincioşi, cele întâmplate ”41.
După identificarea vinovatei, directoarea s-a grăbit să o cheme la şcoală pe
respectiva doamnă, „căreia i se expuse faptul până la sfârşit şi i se arătă cât
a fost de nedreaptă când a scris scrisoarea”. Abia atunci chestiunea a părut
definitv tranşată, iar onoarea instituţiei şi a conducerii sale restabilită.

36
Vezi Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Inspectoratul Şcolar Regional
Iaşi, dosar 6/1914, filele 158, 159 f./v., 160.
37
Directoarea se descrie pe sine auto-laudativ, pentru că a îndeplinit o sarcină de adevărat
poliţist: „cercetai cu deamănuntul împreună cu servitorii(!)” şi, la sfârşitul câtorva zile de
investigaţii, „descoperii după multă muncă autoarea acestui fapt” (Ibidem, fila 159 f.).
38
Ibidem.
39
Ibidem, fila 159 v.
40
Ibidem. În transcrierea documentului am încercat să păstrăm exprimarea originală, deşi
poate să pară incorectă sau incompletă cititorului de azi. Am adăugat doar câteva virgule,
acolo unde erau absolut necesare.
41
Ibidem, fila 159 f.
 Mici delicte....mari conflicte • 127

Mama fetiţei „îşi ceru scuze rămânând să fie despăgubită cu costul

căciuliţei de către părinţii făptuitoarei”42. Cele două paliere ale vinovăţiei,
aşa cum se definea ea din perspectiva adulţilor/educatorilor, distrugerea
unei proprietăţi private şi atacul la autoritatea şcolară, păreau la fel de bine
rezolvate.
Ceea ce a perturbat mult mai grav ordinea aparent restabilită a fost,
din nou, acţiunea incontrolabilă a copiilor. Directoarea a fost atât de
indignată de cele petrecute, încât a omis să explice detaliat cu ce au greşit,
concret, elevele clasei a IV-a. Se pare că ele au comentat, pur şi simplu, cele
petrecute, vehiculând unele informaţii/speculaţii suplimentare. În raportul
său, directoarea amintea doar că „de exemplu, mai înainte ca eu să fi aflat,
se ştia printre elevele acestei clase că tatul păgubaşei îmi scrisese o scrisoare
batjocoritoare, dar pe urmă o rupsese soţia sa şi apoi în urmă mama elevei
mi-a scris acea scrisoare de reproş etc.”43. Această ultimă acuzaţie a
directoarei nu se referea, în realitate, la o faptă anume, ci la statutul special
pe care eleva respectivă îl avea în mica lume a clasei sale, ceea ce îi
îngăduia o atitudine insuficient de prevenitoare faţă de autorităţile şcolare.
Intriga întregii povestiri s-a alimentat din deducţia insinuantă a directoarei
că eleva, pentru că este fiica unor părinţi ceva mai răsăriţi decât majoritatea
celorlalţi, îşi permite un comportament deplasat, căci poate „fi privită ca
una ce i s-ar putea trece multe cu vederea, ba chiar poate şi insultele aduse
de părinţii ei profesoarei”44.
Fraza era, în realitate, mult mai amplă şi mai incorentă, sugerând
maxima implicare emoţională a autoarei şi oferind partea cea mai
bombastică a pledoariei pentru justeţea punctului său de vedere. De la o
simplă speculaţie de comportament probabil, autoarea trecea în registrul
culpei indiscutabile, pe care o transfera din nou, din zona faptului minor, în
cea hiperbolizantă a fenomenului de corupţie morală, profetizând eşecul
întregii educaţii şi viitorul sumbru al copilului; aceeaşi frază revenea apoi
în derizoriu, prin expunerea corecţiei pe care directoarea i-a aplicat-o
vinovatei pentru delictul de atitudine. Expunerea atingea, în sfârşit,
obiectul principal al raportului, respectiv solicitarea superiorilor de a se
pronunţa dacă soluţia aleasă de directoare era corectă sau nu: ca „pedeapsă
morală”, eleva a fost exclusă dintr-o secvenţă a serbării şcolare ce se
pregătea pentru Crăciun45. În treacăt, se amintea că incidentul a provocat
discuţii şi în cancelarie, nu toate educatoarele fiind de acord cu
42
Ibidem, fila 159 v.
43
Ibidem.
44
Ibidem.
128 • Cătălina Mihalache

sancţionarea elevei. Nu era însă un aspect neglijabil, căci a dat şi mai multă
gravitate deficitului de autoritate resimţit de directoare şi a transferat o
dată în plus conflictul din lumea copiilor, în aceea a maturilor.
Ultima parte a expunerii sale relua argumentaţia în favoarea
pedepsei alese pentru adevărata vinovată, expunând practici disciplinare şi
punitive curente, bazate aproape exclusiv pe controlul fizic şi verbal al
relaţionării profesorilor cu elevii46. Ca şi argument final, autoarea transla
definitiv falsa dispută pornită de la distrugerea unei „căciuliţe”, într-un
domeniu discursiv inatacabil, cel al „buneicuviinţe” şi „al respectului faţă
de profesor”, al „prestigiului nostru de educatoare [...] în faţa copilului”47.
Ultima formulare, ecou al textelor educative curente, era însă şi cea mai
puţin legată de faptele efectiv petrecute. Copiii deveneau astfel simple
pretexte şi vehicule ale conflictelor de autoritate între adulţi; directoarea
mărturisea, de altfel, că a cerut elevei „să-şi ceară scuze pentru necazul ce mi l-
au pricinuit părinţii ei (s.n.C.M.) ”48.

45
Pentru a proba scriitura autoarei, serios afectată de afrontul suferit, redăm integral fraza
originală: „Eleva aceasta e fiica unui Domn mecanic de la fabrica de tutun din localitate şi
deci printre colegele ei de şcoală cari în majoritate sunt copii de oameni nevoiaşi poate fi
privită ca una ce i s-ar putea trece multe cu vederea ba chiar poate şi insultele aduse de
părinţii ei profesoarei şi atunci pentru a nu lăsa în faţa elevelor persoana educatoarelor
batjocorită cum le vine la îndemână unor părinţi cari nu-şi dau samă ce consecinţe rele lasă
în sufletul copilului lor lipsa de respect către ceea ce ar putea să rămâie sfânt pentru copil,
am crezut potrivit să aplic acestei eleve o pedeapsă morală: să o scot dintr-un joc ce se
pregăteşte cu elevele pentru serbarea şcolară de la 23 Decembrie c[urent]” (Ibidem).
46
Suprajustificarea sa ne oferă o nouă mostră a practicilor disciplinare curente, atunci când
specifică, cu regret, că „această copilă nefiind direct eleva mea, pe care având-o zilnic în
ochi, aş fi putut-o pedepsi moraliceşte poate chiar cu mai mult folos pentru ea, fie prin lipsa
de atenţie din partea mea ori prin lipsa oricărei laude când ar fi meritat-o etc. şi aceasta ar fi
durat până când aş fi simţit că pedeapsa şi-a ajuns scopul” (Ibidem, fila 160). „Metoda” pe
care ar fi preferat-o frapează prin subiectivismul exclusiv, prin încrederea deplină în
eficienţa contactului direct cu „subiectul” acţiunii disciplinare, prin aceea că îngăduie o
agresiune prelungită asupra stimei de sine a elevei. Să ne amintim că fetiţa care distrusese
obiectul incriminat se răzbunase astfel, indirect, pentru faptul că proprietara lui nu-i acorda
atenţie, refuzând o relaţionare normală.
În lucrarea deja amintită, Foucault comenta şi astfel de tehnici ale supravegherii,
insistând asupra consecinţelor fizice şi mentale, atunci când un întreg sistem de control al
persoanei se bazează pe modul în care aceasta poate fi expusă, continuu şi amănunţit,
privirii supraveghetorilor săi (vezi explicarea panoptismului, în Michel Foucault, op. cit.,
p.284-135). El rezuma astfel excelenţa în materie: „un aparat disciplinar perfect permite unei
singure priviri să vadă permanent totul” (Ibidem, p. 253).
47
Vezi Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Inspectoratul Şcolar Regional
Iaşi, dosar 6/1914, fila160.
48
Ibidem.
 Mici delicte....mari conflicte • 129

Pe acest document, inspectorul a pus o rezoluţie favorabilă49

urmată, la câteva săptămâni, de un act aprobativ special, în care îşi expunea
pe larg punctul de vedere. Alte documente nu se regăsesc în respectivul
dosar, astfel încât acuzaţiile aduse elevei respective par şi mai dificil de
susţinut. Nici unul din cele două acte inculpante nu este însoţit de o copie
după scrisoarea injurioasă acuzată de directoare. Caracterizarea progresiv
defavorabilă a elevei nu a fost susţinută de surse concrete nici în
documentul, mult mai acuzator, emis de inspectorat. În schimb, referirea la
discursul pedagogic în uz a fost aici mult mai extinsă, tinzând să dea
incidentului un caracter simptomatic, iar soluţiei alese de directoare o
virtute profilactică. Seria evenimenetelor incriminate a fost aproape
complet ignorată în această relatare, care nu mai condamna persoane, ci
„vicii”, ajungând să invoce ca argument final menirea supremă a şcolii,
aceea de a depista şi a combate cât mai de timpuriu toate „relele” morale50.
Nu atât finalitatea, cât mjloacele „de luptă” efectiv utilizate de
dascăli în campania lor de perpetuă corectare a celor din jur, provocau
frecvente îndoieli şi contestaţii. Sau, cel puţin, erau invocate, ca pretexte
pentru disputele aprinse între adulţi, puse însă pe seama copiilor. Un alt
dosar al administraţiei şcolare, din aceeaşi regiune şi din aceeaşi perioadă,
făcea un caz demn de intervenţia inspectoratului din faptul că o elevă ar fi
fost pălmuită de o institutoare. De această dată, cazul este documentat prin
trei acte, ce rezumă puncte de vedere discordante asupra celor întâmplate51.
Raportul sumativ al revizorului şcolar către inspectorul judeţului Vaslui
este cel mai cuprinzător dintre ele. Celelate două piese au o funcţie
49
„Se va răspunde că se aprobă procedarea d-nei directoare” (Ibidem, fila 159f.).
50
Actul respectiv, înregistrat cu nr. 2047, pe 4 ianuarie 1915 şi semnat indescifrabil de
inspectorul circumscripţiei şcolare respective, avea următorul conţinut: „Doamnei
Directoare a şc. de fete Nr. 3 «P. Poni». Răspunzând raportului dv. Nr. 98/914, am onoarea a
vă comunica că am aprobat în totul măsurile luate de dv. în ziua de 20 Noemvrie 1914, cu
ocazia dispariţiei unei căciuliţe a unei eleve din cl. IV de la acea şcoală. Eleva păgubaşă a dat
dovezi de lipsă de bunicuviinţă şi respect faţă de dv., directoara şcoalei, când şi-a permis a
destăinui colegelor sale de clasă procedările incalificabile, din punctul de vedere educativ,
ale părinţilor ei. Asemenea, eleva ce ne preocupă, a mai dat dovezi şi de mândrie rău
înţeleasă şi de brutalitate prin faptul că nu [...cuvânt indescifrabil...] unor colege şi că bruscă
pe altele. Şi lipsa de bunicuviinţă şi mândria şi brutalitatea sunt viţii şi porniri ce trebuiesc
combătute cu energie. Din acest punct de vedere dv. aţi fost în nota cea justă când aţi
încercat a înfrâna relele porniri. Datoria adevăraţilor educatori e să se opună cu tărie viţiilor
şi relelor porniri, fie ele înnăscute, fie contractate. Relele înclinări şi viţiile ca şi buruenele
otrăvitoare trebuesc stârpite de la început. Să nu se uite un moment că menirea principală a
şcoalei e educaţia; învăţământul este numai un mijloc de educaţie” (Ibidem, fila 158).
51
Vezi Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Inspectoratul Şcolar Regional
Iaşi, dosar 7/1912, filele 30f./v., 31, 32.
130 • Cătălina Mihalache

auxiliară fiind, în realitate, anti-mărturii, căci semnatarele refuză

participarea la povestire şi, implicit, asumarea unei posibile vinovăţii.
Faptul incriminat se petrecuse în ziua de 9 mai 1912, cu prilejul repetiţiilor
pentru marea serbare de a doua zi. Toate şcolile de fete din oraş erau
adunate la sala teatrului din localitate. În timpul programului de verificare,
„eleva Elena Lărgeanu din cl. III s-a dus şi ea acolo să asculte cum colega ei
spunea acea recitare. Atunci d-ra Toporăscu [institutoarea] îi dă o palmă”52.
Fără nici o explicaţie, din mulţimea de fete, tocmai asupra acestei eleve s-a
aplicat o corecţie demonstrativă, dublată foarte probabil de nervozitatea
maximă a educatoarei, de epuizarea şi de agitaţia inevitabile oricăror
„pregătiri” de acest fel. Se pare însă că mama elevei a reclamat insistent
cele petrecute, agravând acuzaţia prin menţiunea „că copila [sic!] ei suferea
de urechi”.
Revizorul a făcut o anchetă conştiincioasă, colectând mai multe
versiuni, care nu se puneau în acord: „eleva Luchian Nastasia, care era în
apropiere, spune că a văzut când d-ra Toporăscu i-a aplicat o palmă elevei
Lărgeanu. Dna directoară E. Tiron îmi declară că [...] atunci nu era [de] faţă.
D-ra Toporăscu neagă faptul [...], dar îmi spune că poate, cum era atunci
inervată, având a conduce 150 eleve, să fi ghiontit pe vreuna, dar că ar fi
dat palme nu-şi aduce aminte”53. Tocmai formularea diplomatică a
institutoarei l-a convins, probabil, că faptul a fost real. Atent la situaţia
precară a acesteia (era suplinitoare54) şi la disproporţia între eveniment şi
relatările ulterioare, el nu a alunecat în generalizări abuzive. Dimpotrivă, a
însoţit „adevărul” desprins din anchetă cu sugestii minimalizante („d-ra
Toporăscu a dat o palmă copilei Lărgeanu, dar numai una”) şi cu
reinterpretarea conflictului într-o altă cheie decât aceea prezentată de
reclamantă: „ţin să aduc la cunoştinţă Dv. că D-na Bălănescu, mama copilei
şi d-ra Toporăscu nu sunt în termini buni”55. Din depoziţia Elenei Tiron,
reiese că şi tutorele fetei („dl. Gh. Bălănescu”) a participat la construirea
plângerii, el fiind cel care a înştiinţat-o pe directoare „că în seara zilei de 9
Mai, după ce se terminase repetiţia [...] suplinitoarea cl.II-a i-ar fi bătut
fetiţa în timpul repetiţiei (sic!)”56, dar acest personaj nu a mai fost inclus de
52
Ibidem, fila 30f. Raportul este înregistrat de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Vaslui cu
nr. 5902, la data de 25 mai 1912.
53
Ibidem.
54
Poziţia sa inferioară în ierarhia şcolară justifică şi distribuirea/asumarea unor activităţi
extra-şcolare obligatorii şi dificile, cum era cazul serbării tradiţionale pentru aniversarea
zilei de 10 mai.
55
Ibidem, fila 30v.
56
Ibidem, fila 32.
 Mici delicte....mari conflicte • 131

revizor în reconstituirea sa. Declaraţia domnişoarei Margareta Toporăscu,

suplinitoare la clasa a II-a a şcolii de fete nr. 2 din localitate, este de-a
dreptul încântătoare prin incoerenţa formulării şi fermitatea naivă a
disculpării: „subsemnata [...] declar că în ziua de 9 mai când pregăteam
elevele în sala teatrului pentru serbarea de 10 Mai nu-mi aduc aminte să fi
bătut pe eleva Lărgeanu Elena, elevă în cl. III a şcoalei Nr.2 de fete”57.
De această dată, toţi reprezentanţii şcolii au reuşit o coalizare tacită
şi eficientă împotriva familiei ultragiate prin simpla administrare a
informaţiei. Nu s-a mai apelat, ca şi în cazul precedent, al „căciuliţei”, la un
partizanat exclusiv, la contra-acuzaţii supradimensionate şi la ample
discursuri moralizatoare. Chiar „obiectivitatea” anchetei a asigurat o
suficientă pluralitate a opiniilor despre cele întâmplate, diminuând mult
din implicarea elevei şi, în acelaşi timp, diluând posibila vinovăţie a
institutoarei. Relatarea deja trunchiată a familiei, a fost şi mai mult
estompată, nu doar prin insinuarea finală a unei vechi neînţelegeri între
mama elevei şi învăţătoare, cât mai ales prin banalizare, prin simpla
enumerare, alături de alte posibile puncte de vedere. Autoritatea şi
drepturile familiei asupra copilului erau astfel trecute sub tăcere, pentru a
nu mai fi puse în competiţie cu cele ale şcolii. Disputa s-a încheiat fără un
câştigător categoric, dar „terenul” înfruntării a rămas acelaşi, copilul.
Atunci când familia nu intervine, şcoala poate ocupa în întregime
acest „teritoriu”, în acelaşi scop conflictual. Elevii pot să ajungă simplă
„muniţie” a disputelor dintre profesori sau dintre aceştia şi administraţia
şcolară. Câteva dintre situaţiile de acest gen au rămas consemnate, fie şi
fragmentar, în actele inspectoratelor şcolare. De pildă, în urma anchetei
asupra unui învăţător din judeţul Botoşani, s-a descoperit că dirigintele
şcolii respective, urmărind să îl discrediteze, a negat unui copil cunoştinţele
necesare pentru a promova în clasa a II-a. Elevul Babei Dumitru de la
şcoala din comuna Corni a fost astfel „înapoiat în cl. I-a, pe motivul că nu
ştie să citească decât până la pag. 26 din abecedar (s.n. C.M.)”58. Replica

57
Ibidem, fila 31. Declaraţia este datată 24 mai 1912, ca şi aceea a directoarei.
58
Vezi Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond Inspectoratul Şcolar Regional
Iaşi, dosar 7/1912, fila 7f. Documentul este adresat de inspectorul local Ministrului cultelor
şi instrucţiunii publice, fiind datat 15 februarie 1912. Actul rezumă concluziile unei anchete
prelungite de verificare a comportamentului profesional al învăţătorului N. Rădeanu,
reclamat se pare, în repetate rânduri, de către dirigintele şcolii la care lucra. Denunţurile
erau din start suspecte căci dirigintele, „Dl. Dăscălescu”, fusese el însuşi elev al celui pârât,
cu care devenise apoi coleg de cancelarie. Acuzaţiile se pot doar deduce din argumentţia
raportului, care menţiona că „dl. Rădeanu nu a fost găsit în stare de ebrietate şi nu-i lipsit de
cunoştinţele cerute în şcoală”. A fost găsit însă vinovat de „neglijenţă şi nepăsare”, de
132 • Cătălina Mihalache

autorităţii superioare ierarhic a fost la fel de puţin credibilă, ca şi motivaţia

dirigintelui: „dl. Revizor şcolar în inspecţia făcută la 17. XII. 911, a pus pe
acest elev să citească pe ultima faţă de abecedar şi a citit mulţumitor. La
socoteală a mers ceva mai greu, dar tot a obţinut răspunsuri cari indică, că
nu e de tot străin materiei cl.I-a (s.n. C.M.)”59. Din această sumară înregistrare,
aflăm că soarta acelui copil a depins exclusiv de voinţa unuia sau altuia
dintre oamenii şcolii. Ei s-au folosit de labila lui prestaţie şcolară, pentru a
demonstra sau a infirma capacitatea profesională a învăţătorului său.
Arbitrariul examinării şi al criteriilor de promovare de la o clasă la alta este,
poate, o surpriză pentru cititorul neavizat. În realitate, surprinzătoare este
francheţea comunicării despre acest fenomen indisociabil vieţii şcolare, nu
fenomenul în sine. Şi asimilarea aleatorie a performanţei ocazionale a unui
elev cu întreaga valoare profesională a educatorului său, fapt care îi expune
pe ambii la judecăţi sumare şi abuzive, a rămas o practică şcolară frecventă;
de cele mai multe ori, a fost însă apelată public în sensul supra-valorizării,
nu al blamării profesorului.
Astfel de relatări, mereu incomplete, nu lasă aproape nici un spaţiu
pentru a înregistra explicit opinia copilului. Chiar şi participarea familiei la
viaţa şcolară a elevului este foarte mult restrânsă. Documentele şcolare din
a doua jumătate a secolului XX par să contrazică totuşi această observaţie.
Atunci când regimul disciplinar al şcolii s-a redimensionat drastic, prin
impunerea modelului sovietic, atât elevii cât şi familiile lor au fost mult mai
serios „scrutaţi” de autorităţi. Regimul comunist a produs, între altele, un
exces de înregistrare scriptică, mai mult sau mai puţin conformă realităţii -
procedeu strâns legat de intenţia tuturor factorilor de putere de a mări
eficienţa constrângerilor, a controlului, a incorporării. Principala urmare a
fost subordonarea mai vizibilă a familiei la cerinţele şcolii, recursul mult
mai frecvent şi mai ofensiv la învinovăţirea părinţilor pentru conduita
deficientă a copiilor. Tehnicile de disciplinare şcolară, în sine, nu au
cunoscut mari transformări, decât poate aceea că au ajuns un subiect mai
proeminent în actele administrative şi în literatura didactică a vremii.
Disciplina ca virtute obligatorie a întregii populaţii este, de altfel, o deviză
preferată a oricărui regim autoritar/totalitar, dând naştere la agresiuni în
„nerespectarea datoriilor ce are ca învăţător, şi care sunt prevăzute în regulamentul de
administr.[are] inter.[nă] a şcoalelor rurale art. 60-65”. Având deja „30 ani de serviciu”, s-a
propus ca pedeapsă doar reţinerea lefii inculpatului pe 10 zile, evitându-se sancţiunile
grave, de felul mutării disciplinare la o altă şcoală sau chiar al excluderii din învăţământ.
Dar şi pentru dirigintele reclamagiu s-a propus reţinerea salariului cuvenit pentru 5 zile
(Ibidem, fila 7v.).
59
Ibidem, fila 7f.
 Mici delicte....mari conflicte • 133

lanţ, de neconceput în societăţile moderne libere. Din această cauză,

înţelesurile conflictului de autoritate în societatea totalitară şi post-totalitară
au altă cheie de lectură decât pentru epocile precedente şi necesită un
studiu aparte.

Copilăria, o poveste pentru cei mari

Înregistrarea unor evenimente din copilărie în memoria maturităţii, ca şi în
documentele autorităţilor şcolare, se realizează după criterii relativ
similare, cu urmări la fel de previzibile. Toate aceste invocări ale vieţii
copilului aparţin, prin formulare şi interpretare, adulţilor. În perspectiva
propusă, ele mai au în comun şi amprenta pe care şcoala o lasă, inevitabil,
asupra celor care interacţionează cu ea.
Prima categorie narativă îşi propune să regăsească trăirile reale şi
foarte personale ale copilului, dar nu o poate face decât în exprimarea
adultului care rememorează. În această formă, imaginea invocată a fost,
fără îndoială, alterată de cei care au interacţionat atunci cu acel copil şi apoi
de propria sa experienţă de viaţă ulterioară faptelor evocate. Oricât de
sumare sau de incomplete sunt, aceste relatări aduc însă în discuţie
ipostaze mai puţin (re)cunoscute ale mecanismelor instituţionale şcolare.
Aparenta banalitate şi „firescul” nechestionat al şcolii au pus
copiilor probleme cu totul neaşteptate, pe care adulţii implicaţi nu le-au
sesizat. De ce o lecţie trebuie să decurgă doar într-un anume fel ?60 De ce
până şi joaca devine, la şcoală, o obligaţie restrictivă? 61 De ce cunoştinţele
unui elev nu par niciodată suficiente şi, mai ales, de ce profesorii nu
observă când un elev ştie mai mult decât ei ? 62 De ce un copil este vinovat
atunci când nu poate adera la programul impus tuturor, doar pentru că
ceilalţi nu îl contestă; de ce învăţătura în şcoală este doar colectivă, rutinieră
şi cu totul indiferentă la nevoile acute ale unui elev anume?63 De ce adulţii
nu admit că pedeapsa este un alt nume al şcolii64, care nu ar putea
funcţiona fără constrângeri cotidiene, chiar fizice, de mult banalizate?65 De

60
Cum era cazul învăţării sunetelor i şi u, care l-au traumatizat pe elevul Garabet Ibrăileanu.
61
Ceea ce a trăit mica elevă din Franţa, căreia i s-a interzis să citească în recreaţie.
62
Cazul lui Alexandru Graur, elevul care şi-a depăşit, pe neobservate, profesorii de latină.
63
Este cazul Ceciliei Cuţescu Storck, care prefera foarte de timpuriu şi foarte categoric
desenul în locul oricăror alte obiecte, exersând singură, în afara „lecţiilor” propriu-zise.
64
Aceasta nu este o figură de stil, nici o exprimare naiv-patetică, ci rezumă componenta
primară a oricărui mecanism formativ: auto-instituirea şi aplicarea continuă a unui sistem
de descurajare a comportamentelor indezirabile.
65
Aşa cum sesizase viitorul pedagog Stanciu Stoian, copilul care s-a jucat serios „de-a
şcoala”, încheindu-şi lecţia cu pălmuirea automată a „elevului” său.
134 • Cătălina Mihalache

ce şcoala opune atât de puţină rezistenţă tentaţiei colective de a face rău

celor lipsiţi de apărare, grăbindu-se chiar să răspundă unor comenzi
politice abuzive?66 Sunt chestionări care atrag atenţia în primul rând asupra
decalajelor considerabile între practicile educative în uz şi discursul care le
disimulează, ca şi asupra consecinţelor neprevăzute ale şcolarizării67.
Cea de-a doua categorie de surse istorice consultate, actele curente
ale administraţiei şcolare, aparţin întru totul lumii adulte şi instituţiilor care
o guvernează. Cum educaţia se defineşte, în primul rând, ca nevoie de
supraveghere a celor educaţi, în principiu a copiilor 68, întâlnim în acest
domeniu o suprapunere complexă de autorităţi. Administratorii superiori
supervizează un întreg lanţ ierarhic ce modelează, prin interdicţii şi
recomandări, activitatea educatorilor, obligaţi să îi disciplineze pe copii.
Intervin, în plus, familiile elevilor, uneori în dezacord făţiş cu reprezentaţii
şcolii, dar de cele mai multe ori acceptând să se manifeste în „sprijinul” (şi
în folosul) instituţiei de învăţământ. În această situaţie, vocea copilului este
aproape de neauzit, acoperită de un adevărat vacarm al celor mari, care îl
invocă doar pentru a şi-l disputa sau pentru a-i schimba comportamentul.
Dezacordurile par minore sau chiar ridicole celor nefamiliarizaţi cu
acest univers. Defecţiunile se datorează mai mult manierei de comunicare,
lipsită de obişnuita deferenţă ierarhică, şi mai puţin unor fapte realmente
îngrijorătoare. Conflictele invocate nu pun sub semnul întrebării
organizarea sau finalităţile şcolarizării, ci competenţele sau autoritatea unor
indivizi care personifică, la un moment dat, instituţia. Traseul reconstituirii
celor petrecute începe, de obicei, cu o plângere sau cu un denunţ. Continuă
cu anchetarea celor implicaţi, iar după expunerea raţionamentelor şi
argumentaţiei aferente, se îndreaptă spre o soluţionare în interiorul

66
Cazul tuturor copiilor nedreptăţiţi pentru că aparţineau unor comunităţi sau categorii de
populaţie blamate public, în mod difuz sau organizat, pentru o anume apartenenţă etnică,
confesională, socio-profesională etc.
67
Ceea ce pune serios sub semnul întrebării valoarea practică a prognozelor didactice şi a
tuturor operaţiunilor de birocratizare prospectivă a învăţării, de la nivelul „planurilor” de
lecţie, până la cel al definirii obiectivelor şi al idealurilor formative.
68
Dar copiii nu sunt singurul obiect al acţiunii formative a şcolii. Familiile lor sau educatorii
înşişi sunt adesea mizele cele mai importante ale intervenţiei autorităţilor, care în anumite
situaţii îşi fac totuşi cunoscute explicit adevăratele deziderate. Cele mai vizibile segmente
educative care ating şi infantilizează aceste categorii de adulţi prin intermediul şcolii sunt
stagiile de perfecţionare/redefinire profesională ale educatorilor şi cursurile speciale pentru
adulţi (inclusiv campaniile de alfabetizare). Acestea din urmă au variat foarte mult, în
ultimul secol, ca şi ofertă educativă sau grad de cuprindere, de la conferinţele învăţătorilor
săteşti din vremea lui Haret, până la „şedinţele cu părinţii”, de la sumare lecţii de civism şi
igienă până la cursurile de recalificarea profesională.
 Mici delicte....mari conflicte • 135

sistemului, pe cât posibil şi a micro-comunităţii în care au avut loc

evenimentele. În tot acest parcurs, copilul este o figură pasageră.
Depoziţiile sale sunt privite cu neîncredere, motivaţiile, trăirile sau
doleanţele sale sunt reflectate sumar, de obicei în forma unor
catalogări/etichetări fără rest ale unor situaţii sau atitudini69. Soluţionarea
este încredinţată aproape exclusiv adulţilor. Oamenii „mari” nu îşi cer
scuze în faţa unui copil, ci îi cer să îşi recunoască vinovăţia sa şi a altora,
inclusiv a familiei. Transmiterea unor mesaje ofensatoare sau, dimpotrivă,
conciliatoare, prin intermediul copiilor, are însă o relevenţă aparte în
şcoală, modificând sensibil semnificaţiile actului de comunicare.
Confruntarea celor două tipuri de surse îngăduie o privire mai
atentă asupra decalajelor dintre reprezentările şi motivaţiile educatorilor,
respectiv ale copiilor. Studiul acestor decalaje este, în general, asumat de
ştiinţele educaţiei, intrând mai ales în registrul psihopedagogiei. Copilul
poate fi însă privit şi ca obiectiv distinct al cercetării istorice. Nu ne referim
aici la „istoria copilăriei”, ci la faptul că un copil este o istorie în sine, că
reconstituirea şi înţelegerea existenţei sale are, în plus faţă de alte obiecte
ale investigaţiei istorice, dificultatea identificării unor surse cât mai puţin
mediate de alţi „autori”. Cum actul medierii este, cel mai adesea,
involuntar, rezumativ şi ulterior celor invocate, decriptarea „textului”
69
Sunt vehiculate intens în literatura pedagogică şi mai ales în aplicaţiile sale normative, de
tipul referinţelor şcolare pentru elevi sau foşti elevi, al proceselor-verbale de inspecţie, al
fişelor psihopedagogice întocmite de diriginţi etc. Fenomenul s-a acutizat în timpul
regimului comunist, când nimeni nu scăpa evidenţei publice, fiind supus de timpuriu la
proba caracterizărilor şi auto-caracterizărilor de uz instituţional. Pentru a proba
reducţionismul unor astfel de „fişe personale” amintim doar câteva dintr-o serie de
caracterizări ale unor elevi coreeni (!) care studiau în România la mijlocul anilor '50. Cu toată
complexitatea situaţiei şi a vieţii lor la mii de kilometri de ţara natală, ei nu au convins
autorităţile şcolare locale să iasă din clişeele descriptive în uz. Un document emis de Grupul
şcolar silvic din Câmpulung Moldovenesc rezuma astfel viaţa „elevilor coreeni în parte: 1)
Elevul Hong Ciang Oc: în aparenţă este liniştit, însă el conduce şi instigă pe ceilalţi elevi; 2)
Elevul Kim Bec Uăn: este cel mai refractar dintre toţi elevii coreeni. El a folosit forţă, atunci
când a fost mustrat. Din punct de vedere profesional promite să se îndrepte, fiind un băiat
inteligent; 3) Kim Zu Sic: asociat cu ceilalţi elevi coreeni refractar, n-a dat rezultate cu toate
că este mai sârguincios şi mai liniştit; 4) Elevul Pac Te San: este un elev mai liniştit, n-a avut
atitudini necuviincioase, însă a fost târât de ceilalţi colegi în desele abateri ce le-au săvârşit;
5) Elevul Ri Bu Uăn: este un elev sârguincios, cu mult interes pentru a-şi însuşi bine limba
română cât şi celelalte materii de specialitate. A fost împiedicat de ceilalţi elevi coreeni, care
l-au ameninţat luându-i mâncarea din faţă şi silindu-l astfel să-i urmeze în desele abateri de
pe semestrul II, dintre elevii coreeni; 6) Elevul Ri Uăn Biang: este un elev slăbuţ la carte,
totuşi cu voinţă şi promite a se îndrepta; 7) Elevul Să Man Boc: cu posibilităţi multe de a se
ridica, dar încăpăţânat şi leneş” (vezi Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Fond
„Liceul C.Negruzzi” Iaşi, dosar 5/1955, fila 176).
136 • Cătălina Mihalache

devine şi mai dificilă. Sau, dimpotrivă, se abandonează celor mai curente şi

mai neproblematice aşteptări, întreţinute de faptul că atât istoricii cât şi
pedagogii care cercetează trecutul, copilăria sau copilul, sunt categoric
depăşiţi de cei care relaţionează concret, zilnic şi reflex cu ele.
 Aspecte din viaţa elevilor de la Blaj
(sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX)

Daniela Mârza

Şcolile Blajului au avut o profundă semnificaţie în istoria modernă a

românilor din Transilvania. Considerate unele dintre cele mai bune şcoli
româneşti, au produs generaţii întregi de absolvenţi care plecau nu doar cu
un anumit bagaj de cunoştinţe, ci cu o întreaga atitudine modelată în
atmosfera Blajului.
Dacă despre personalităţile care s-au format aici, sau despre
momentele definitorii ale istoriei acestui oraş s-au scris numeroase pagini
în istoriografia română, despre viaţa obişnuită a elevilor există mai puţine
informaţii. Pentru recuperarea unor frânturi a acesteia, ne-am oprit asupra
documentelor de arhivă, în special cele referitoare la Gimnaziu şi la
Preparandie.
În ceea ce priveşte vârsta, copiii aveau, la Gimnaziu (care dura opt
ani), între 9-10 şi 18-19 ani, iar la Preparandie (care dura trei ani, apoi din
1903 patru ani), între 14 şi 18-19 ani. Ca origine socială, majoritatea erau de
provenienţă modestă, fii de agricultori („economi”), apoi de învăţători, mici
meşteşugari şi comercianţi, funcţionari.
Veniţi să studieze la Blaj, o parte dintre ei îşi găseau adăpost în
internatele şcolilor lor, unde, în schimbul unei taxe, li se asigurau condiţii
decente de cazare şi hrană, şi unde se aflau sub o supraveghere strictă atât
cât priveşte progresul la învăţătură, cât şi disciplina.
O parte din elevii de la Gimnaziu (115-135 din aproximativ 500)
erau cazaţi în renumitul „Internat Vancean”, în anumite condiţii: taxa
anuală era de 120 de florini (care puteau fi plătiţi în patru rate), în schimbul
căreia elevul beneficia de: cazare, hrană, iluminat, încălzit, spălat, şi la
nevoie asistenţă medicală şi asistenţă la studiu; pentru îmbăiere se percepea
suplimentar 1 fl. „taxă de scaldă”, apoi pentru călcatul rufelor încă 3 fl.
Cazarea era oferită „în săli mari, sănătoase, luminoase şi provăzute cu toate
cele de lipsă”; hrana era asigurată pentru toată ziua, şi consta de regulă din:
„la dejun: lapte cald cu pâine, la prânz: 2-3 feluri de mâncări, la cină 2-3
feluri; la prânz în zile de dulce va fi supă de carne, carne cu sos şi mâncare
groasă cu carne, eventual zamă acră cu carne şi mâncare groasă cu carne
sau friptură cu garnitură, iar în zile de post supă de legume şi mâncare
groasă, ori apoi mâncare groasă de legume şi mâncări făcute cu lapte,
138 • Daniela Mârza

brânză ori ouă. La cină în zile de dulce va fi friptură sau mâncare groasă cu
carne, în zile de post mâncări făcute cu lapte, brânză ori ouă”.
Elevii trebuiau, la rândul lor, să-şi aducă tot felul de obiecte de uz
personal: „4 perechi de schimburi de pânză sau de giolgiu bune, cel puţin 4
batiste, 2 perechi de încălţăminte şi cel puţin 4 perechi de ciorapi sau de
obiele, 1 saltea (sac de paie) şi 2 lepedee (cearşafuri) de pus pe saltea; 2
perini şi 4 feţe (de perină), 1 ţol sau plapomă şi 2 lepedee de plapomă, 2
lepedee albe de giolgiu pentru acoperirea patului (de lână şi colorate nu
sunt bune, căci nu se poate ajunge uniformitatea), 1 cuţit, 1 furcuţă, 1
lingură de metal, 1 pahar şi cel puţin 3 şervete; cel puţin 3 ştergare şi 2
piepteni, unul des şi unul rar”.
Părinţii erau rugaţi ca în timpul anului să nu trimită bani elevilor
personal, ci pe adresa direcţiunii, pentru a fi folosiţi la procurarea
rechizitelor şi cărţilor necesare. În mod firesc, presupunem că această
solicitare nu era respectată cu prea mare stricteţe; observăm, însă, concepţia
conducerii şcolii, care considera că internatul oferea elevilor toate cele
necesare, fără a fi nevoie de bani „de buzunar”/ de cheltuială în scopuri de
agrement. Părinţii erau rugaţi, de asemenea, să nu trimită copiilor nici
mâncare, deoarece erau suficient hrănţi în internat, mâncărurile totuşi
trimise urmând a fi împărţite între toţi elevii, sau în cazul în care erau
1
puţine, între conşcolarii elevului respectiv .
Elevii de la Preparandie beneficiau la rândul lor de un mic internat
cu o capacitate de 35-40 de locuri (la un total de 110-130 de elevi). Ca şi la
Gimnaziu, fiecare dormitor era pus sub supravegherea unui „ductor”,
coordonaţi de un „ductor primar” care prezenta zilnic prefectului un raport
2
despre conduita elevilor .
Pentru elevele şcolii de fete era prevăzut, de asemenea, un internat,
în care beneficiau de următoarele condiţii: „locuinţa în etajul institutului, în
sale mari, sănătoase şi luminoase, prevăzute cu mobilierul necesar; vipt
(hrană-n.n.) întreg şi anume: la dejun cafea cu lapte, la amiazi trei plese
(feluri-n.n.), duminica şi în sărbători 4, la cină două plese; spălat, luminat şi
încălzit; în fiecare lună băetele vor lua câte o baie”.
În ceea ce priveşte instruirea, fetele primeau (inclusă tot în taxa
anuală) asistenţă la studierea materiilor cuprinse în programă, „educaţie
religios-morală şi deprinderi în conversaţiunea maghiară şi germană”,
instruire în treburile casnice (fiert, spălat, călcatul cu fierul, coptul pâinii,
tors, ţesut, curăţit, grădinărit, croit, ţinerea socotelelor economiei de casă,
1
Foaia şcolastică, Blaj, 15/1900, f. 118.
2
Idem, 12/1899, p. 96-97.
 Aspecte din viaţa elevilor de la Blaj • 139

conservatul şi aşezatul alimentelor peste iarnă, creşterea animalelor etc.

Contra unei taxe suplimentare, puteau primi instruire din limba franceza
sau muzica instrumentală.
Purtarea uniformei la şcoala de fete era obligatorie, aceasta era
făcută, contra cost, în internat, şi consta din două „şurţe” în formă de
rochie, şi din două pălării, una de iarnă şi una de vară. La admiterea în
internat, fiecare elevă trebuia să aibă: „6 cămăşi, 6 camisoane, 6 pantaloni, 1
fustă de iarnă, 6 servete, 12 batiste, 6 părechi ciorapi, 2 părechi de papuci, 1
perie de dinţi, 1 perie de cap, 2 perii de încălţăminte, 1 plapomă, 2 pepteni,
o saltea de lână, 2 perini, 4 feţe de pat, 4 feţe de perină, 2 cuverte de pat din
3
giolgiu alb, 1 lavor de spălat, 6 ştergare, toate marcate cu umele elevei” .
Internatele erau concepute nu doar ca simple unităţi de cazare, ci ca
instituţii menite să continue formarea elevilor în manieră unitară cu
educaţia primită în sălile de clasă. Elevii erau ţinuţi împreună, într-un
mediu foarte controlat, în care timpul le era riguros organizat (din acest
motiv, se făceau auzite şi voci critice la adresa acestor instituţii, motivând
că ar izola elevii de viaţa socială), din punctul de vedere al profesorilor,
internatele ofereau posibilitatea de a-şi cunoaşte mai bine elevii şi de a
putea lucra mai bine la formarea caracterului lor.
Astfel, internatele erau văzute mai mult sau mai puţin ca
substituente ale familiilor copiilor, asumându-şi atât responsabilităţile cât şi
drepturile acestora; prin disciplina instituită şi condiţiile oferite, erau
garantate frecventarea şcolii şi petrecerea timpului într-un mediu sigur şi
4
adecvat nevoilor copiilor .
În mod evident, numai o parte dintre elevii şcolilor din Blaj îşi
găseau adăpost în internate. Ceilalţi stăteau în gazdă la diverşi proprietari,
condiţiile variind de la caz la caz: vreo 40-50 de elevi erau adăpostiţi în
condiţii civilizate pe la „familii mai fruntaşe din orăşelul nostru”, în schimb
restul erau cazaţi în condiţii grele, motiv de permanentă îngrijorare pentru
coprul profesoral: înghesuiţi „câte 4-10 în câte o chilie mică şi scundă de
abia 40-50 mc, pot să reziste numai mulţumită firii lor răbdătoare şi dedate
cu lipsa şi necazul din cea mai fragedă copilărie”; în această situaţie,
progresul lor la învăţătură era limitat la ceea ce reuşeau să asimileze în
5
timpul orelor de şcoală .

3
Ibidem.
4
Ioan Raţiu, Educaţiunea şi internatele, în Idem, 14/1899, p. 107.
5
Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale (în continuare: DJAN Alba), fond
Gimnaziul Greco-catolic Blaj, dosar nr. 5/1896, f. 1.
140 • Daniela Mârza

Autorităţile şcolare au făcut mari eforturi pentru a îmbunătăţi într-o

oarecare măsură condiţiile oferite acestor copii. Astfel, în 1897, se decide ca
şcolarii să fie îndemnaţi să se cazeze pe cât se poate în oraş (unde
locuinţele, mai apropiate de şcoală, erau şi mai igienice), mai degrabă decât
în sat; „încuartiruitorii” (gazdele – n.n.) să fie obligaţi să se înregistreze la
direcţiunea Gimnaziului (sau la celelalte instituţii de învăţământ), cu date
despre condiţiile pe care le oferă, iar pe baza acestei evidenţe părinţii să
6
poată fi îndrumaţi, atunci când vin cu copiii la şcoală, unde să-i cazeze . De
asemenea, conducerea Gimnaziului a împărţit oraşul în sectoare, alocate
câte unui profesor care răspundea de inspectarea „cuartirurilor” aflate
7
acolo . Rapoartele periodice dezvăluie condiţii considerate, dacă nu bune,
atunci cel puţin acceptabile. Una dintre problemele cele mai frecvente era
suprapopularea camerelor (era acceptată o normă medie de patru şcolari /
cameră)– în aceste condiţii se dispunea mutarea în altă parte a unor elevi;
de asemenea, acolo unde erau constatate condiţii precare de igienă, se
8
dispunea mutarea tuturor elevilor cazaţi în respectiva locaţie .
An după an, se încearcă impunerea unor măsuri care să
îmbunătăţească condiţiile oferite şcolarilor de către gazde. Astfel, în 1906,
în urma raportului asupra cuartirelor întocmit de profesorul Gavril Precup
de la Gimnaziu, împreună cu medicul şcolii, se decide: să fie interzisă
cazarea şcolarilor în „chilii care se folosesc de culină şi în de acelea în cari
dorm servitori sau servitoare”; să fie permisă cazarea a maximum patru
şcolari în cameră; dacă în aceeaşi cameră locuiau şi alţi „căseni”, atunci
împreună cu aceştia numărul persoanelor trebuia să fie de maxim patru,
depăşirea acestuia fiind posibilă doar cu aprobare scrisă de la direcţiunea
Gimnaziului; şcolarilor să li se recomande să se cazeze împreună cu şcolari
9
de aceeaşi vârstă şi de la acelaşi institut . O altă decizie dispune mutarea în
alte părţi a elevilor din anii mai mari care locuiau la femei care nu puteau
10
exercita un control suficient asupra lor . O dispoziţie repetată timp de mai
mulţi ani – semn că nu prea era respectată – interzicea, apoi, elevilor să
11
doarmă mai mulţi în acelaşi pat .
Printre cei care luau elevi în gazdă, se aflau inclusiv unii profesori;
în 1905, de exemplu, Augustin Caliani avea cazaţi doi şcolari, Aron Papiu -
6
Ibidem, dosar nr. 278/1894-189, f. 369-367.
7
Ibidem, dosar nr. 279/1897-1900, f. 195.
8
Ibidem, f. 205.
9
Ibidem, dosar nr. 281/1904-1906, documentul cu data 30 aug. 1906 (dosarul nu este filat).
10
Ibidem, dosar nr. 282/1906-1910, documentul cu data 25 oct. 1906.
11
Ibidem, 30 aug. 1908.
 Aspecte din viaţa elevilor de la Blaj • 141

cinci, Alexie Viciu - 11, Aron Deac - doi, Ioan F. Negruţiu - doi, Demetriu
Radu - doi, Victor Szmigelski - doi, Valeriu Suciu - doi, Gavril Precup,
Petru Ungureanu şi Ioan Sâmpălean câte unul; în unele cazuri era vorba
despre vreo rudă, dar de multe ori luarea în spaţiu era, pentru profesori, un
12
mijloc de suplimentare a veniturilor .
Autorităţile şcolare – nu doar cele din Blaj, ci şi cele din alte centre
culturale româneşti – depuneau mari eforturi pentru a-i păstra sub un
oarecare control şi pe şcolarii găzduiţi la particulari, prin trasarea, pentru
aceştia din urmă, a unui întreg set de norme. Astfel, aveau dreptul de a ţine
elevi în gazdă numai persoanele majore, cu reputaţie nepătată, „care se
obligă a substitui pe părinţi în privegherea copiilor încredinţaţi îngrijirei
lor”; mai precis: să-i cazeze în condiţii bune, în curăţenie, să vegheze ca şi
şcolarii să poarte de grijă igienei personale, să-i hrănească corespunzător,
să nu-i lase să citească în amurg la lumină slabă, să nu permită fumatul, să
aibă grijă „să nu bea apă rece năduşiţi”, să-i trimită la medic la primul
semn de boală, să le asigure liniştea necesară efectuării temelor, să nu le
permită ocupaţii care să-i distragă de la învăţat, să nu permită activităţi
imorale, să vegheze ca aceştia „să nu umble fără treabă prin oraş în afara
orelor de recreaţie”, să fie acasă seara cel târziu la ora 8 iarna şi 9 vara, să
nu-şi vândă nimic fără acordul părinţilor, să nu le împrumute bani fără
acordul părinţilor, să nu-i folosească la diverse servicii; în cazul în care
exercitarea acestor atribuţii ar fi generat conflicte, se putea face apel la
13
autoritatea şcolară . Aceste prevederi încercau să transfere asupra gazdelor
responsabilităţile care în mod normal reveneau familiei, să le transforme în
gardieni ai sănătăţii şi moralităţii copiilor; e uşor de presupus că aceste
frumoase directive rămâneau de multe ori literă moartă.
Elevii de la aceste instituţii (care funcţionau după programe
asemănătoare) aveau, în general 29-31 de ore pe săptămână, atât
dimineaţa cât şi după amiaza. O excepţie a fost făcută în anii războiului,
când, din cauza deficienţei mijloacelor de iluminat, se ţineau ore doar dimineaţa.
Obiectele de studiu erau concepute pentru a oferi elevilor o
instruire generală: limbile română, maghiară, germană, dar şi greacă şi
latină, istorie, filosofie, geografie, istorie naturală, fizică, matematică,
caligrafie, gimnastică, muzică, cânt bisericesc, dar şi „constituţia patriei”;
un rol important revenea orelor de religie, completate cu obligativitatea de
a participa la liturghie duminicile şi în zilele de sărbătoare (iar în sezonul
12
Ibidem, dosar nr. 173/1905, f. 43.
13
Instrucţiune pentru gazdele şcolarilor dela şcolile medii române gr. or. din Braşov, Braşov, f. a.,
passim.
142 • Daniela Mârza

cald şi la vecernie), şi de a se spovedi de două ori pe an. În plus faţă de

Gimnaziu, la Preparandie erau studiate şi obiecte de specialitate
(pedagogie, didactică, metodică, dar şi noţiuni de economie şi grădinărit).
La şcoala de fete erau predate, în plus, noţiuni de igienă, lucru de mână şi
„economie de casă”.
Una dintre sarcinille elevilor, era, ca şi astăzi, efectuarea unui
număr de teme scrise - „ocupări”, la redactarea cărora trebuiau să respecte
anumite reguli: pe coperta caietului să figureze numai numele elevului,
clasa, anul şcolar, studiul la care servea caietul, şi „nimic altceva, cum
scriau mulţi până acum”; „atât pe păreţii caietului, cât şi pe paginile
destinate pentru scris sunt a se înconjura (evita - n.n.) orice espresiuni sau
sentinţe, ce nu se ţin de cuprinsul ocupării respective”; „cu toată gravitatea
să se facă atenţi şcolarii la observarea curăţăniei şi în scrierea ocupărilor,
unde au a se înconjura tirade sau figuri de acelea, cari după preceperea lor
se par potrivite, aievea însă sunt caricaturi, ce detrag mult din curăţănia
lucrărei, şi cu totul repumnează simţului estetic”; să scrie numai cu culoare
14
neagră (cerneală, creion), nu roşie . Intuim din acest paragraf că şi elevii de
odinioară se lăsau ispitiţi, în momentele de plictiseală, de plăcerea de a-şi
„decora” caietele într-un mod considerat inoportun de către dascăli.
În încercarea de a gestiona în mod folositor timpul liber al copiilor,
şcolile organizau excursii în diverse zone de interes istoric sau geografic.
Vom prezenta numai câteva exemple în acest sens. Astfel, în octombrie
1903 elevii de la Gimnaziu au participat la o excursie de studii pe traseul:
Haţeg – Grădişte – Densuş – Hunedoara – Ghelar – Alba Iulia; conform
dării de seamă de la final, „excursia a fost cât se poate de interesantă şi de
instructivă. La Haţeg, Grădişte, Densuş băieţii au văzut urmele vechei
culturi romane şi ruinele acelei cetăţi de unde îşi trage originea neamul
nostru; în Hunedoara ni s-a deschis castelul Hunedeştilor, operă
monumentală a veacului de mijloc; apoi la topitoare am văzut creaţiunile
cele mai uimitoare ale mecanicii. La Ghelar sunt minele de unde se scoate
piatra de fier; iar în Alba Iulia băieţii au admirat cetatea lui Carol al VI-lea,
15
biserica lui Matias regele şi museul arheologic” . În iunie 1906, 44 de elevi
de la Gimnaziu au fost în excursie la Ocna Mureş (Uioara/Maros Újvár în
epocă): „s-au scăldat în băile de acolo, şi s-au desfătat în privirea Vării
Mureşului din parcul contelui Teleky din Uioara de Sus”, elevii fiind

14
DJAN Alba, fond Gimnaziul Greco-catolic Blaj, dosar nr. 278/1894-1897, f. 127.
15
Raport despre institutele de învăţământ din Balázsfalva – Blaş pe anul şcolastic 1903-1904,
Balázsfalva – Blaş, 1904, p. 81.
 Aspecte din viaţa elevilor de la Blaj • 143

16
„făcuţi atenţi într-una la productele naturale şi la frumuseţile naturii” .
Printre destinaţii s-au mai numărat zona Dunării de Jos (12-17 iunie 1912),
sau Munţii Apuseni (Alba Iulia-Zlatna-Detunata-Abrud-Turda, „unde
elevii, pe lângă frumuseţile naturii, pot vedea şi modul de exploatare al
17
băilor de aur şi aşezământuri industriale numeroase”) .
Este uşor de presupus că aceste excursii, mai ales cele care durau
mai multe zile, erau un excelent prilej de socializare şi de distracţie, aşa
cum sugerează şi ecourile din documente. Relevant este raportul despre o
excursie organizată în Munţii Apuseni, în anul 1913, de către Preparandie:
au participat profesorii Valeriu Suciu, Ştefan Pop, Iuliu Maior, şi 43 elevi;
au parcurs cu trenul, pe jos şi cu trăsura „frumoasele regiuni”: Turda,
Cheia Turzii, Câmpeni, Vidra, Roşia, Bucium, Abrud, Zlatna şi Alba Iulia;
excursia a durat şase zile şi a costat din banii fondului (de excursii – n.n.)
608 coroane; „ar fi costat încă o dată atâta dacă publicul românesc, pe unde
am umblat, n-ar fi adus şi însemnate jertfe materiale pe lângă atenţia şi
dragostea deosebită manifestată către excursionişti”; „am petrecut bine, am
învăţat mult, aşa încât oboseala mare împreunată cu această excusriune nici
nu o mai amintim. O mică călcare a disciplinei s-a întâmplat la Zlatna, când
elevii Gavrilă Drăgan şi Liciniu Sion din c. IV şi-au părăsit societatea fără să
18
spună ceva, mergând în alte părţi unde-i trăgea inima lor tinerească” .
Despre alte modalităţi de petrecere a timpului liber, mai ales al
elevilor cazaţi în afara internatelor, documentele nu oferă prea multe
informaţii. O excepţie o reprezintă acele situaţii în care aceste distracţii erau
dintre cele interzise de regulamentele şcolare.
Astfel, mai ales elevii mai mari se îndeletniceau cu frecventarea
cârciumilor şi consumul de băuturi alcoolice. Un asemenea caz (din
numeroasele consemnate) a fost acela al elevilor din clasa a IV a gimnazială
Marcu Patriciu şi Filon Tat care ar fi bătut crâşmele o noapte întreagă în
compania unor preparanzi: „de la 6 ore până după miezul nopţii au umblat
din crâşmă în crâşmă, au făcut zgomot pe stradă, au trezit din somn pe
19
oamenii pacinici”; se propune eliminarea lor, pentru a fi exemplu şi altora .
În acelaşi ton, profesorul Aurel B. Gajia de la Preparandie raportează în
1909, în şedinţa corpului profesoral, că la începutul anului şcolar au fost
surprinşi în restaurantul de la gară patru elevi din cursurile (clasele - n.n.)

16
DJAN Alba, fond Gimnaziul Greco-catolic Blaj, dosar nr. 281/1904-1906:, documentul cu
data 15 iunie 1904.
17
Ibidem, dosar nr. 298/1912-1917, f. 17, 23.
18
DJAN Alba, fond Liceul pedagogic de băieţi Blaj, dosar nr. 28/1912-1917, f. 38r.
19
Ibidem, dosar nr. 278/1894-1897, f. 325.
144 • Daniela Mârza

III şi IV; scuzele invocate de aceştia (au condus pe cineva la gară, ploua şi
au vrut să se adăpostească undeva) au fost respinse, urmând a fi dojeniţi de
director şi a li se retrage câte „două table de pâine” (ţipăi – n.n.); tot atunci
profesorul Petre Ungureanu semnalează că „elevii preparandiali şi în anul
acesta ca şi în trecut între ore merg cu grămada la Internatul preparandial şi
acolo fumează şi stau în poveşti. Vin la ore mai târzior şi dau cauză
publicului să facă glume pe seama Institutului”; se decide interzicerea
20
acestei „datine puţin plăcute” .
Altă distracţie ilicită larg răspândită era jocul de cărţi. Un exemplu
este cazul unor elevi din cursul II de la Preparandie care au fost surprinşi
jucând cărţi în sala de curs; cărţile de joc au fost confiscate şi a fost stabilită
o comisie care să ancheteze incidentul. Aceasta a decis eliminarea din
şcoală a iniţiatorului (mai exact a celui care adusese cărţile), iar pentru
ceilalţi scăderea notei la purtare, retragerea beneficiului de pâine până la
sfârşitul anului şcolar (până la care mai erau vreo trei luni bune),
informarea părinţilor, plus eliminarea în cazul în care aveau să mai comită
21
vreo „transgresiune” .
Relaţiile dintre elevi şi profesori erau în general caracterizate de un
respect strict, formal; presupusele abateri de la această conduită erau aspru
sancţionate. Relevantă în acest sens este următoarea întâmplare, aşa cum
apare consemnată în documente: studenţii de clasa a V a Demostene Ganea
şi Vasile Viciu (fratele profesorului Emil Viciu), cazaţi în internat, „în seara
de 22 iunie pe la 8-9 ore au sărit peste palangul convictului în grădina
botanică a gimnaziului. D. Ganea a lovit cu o prună luată dintr-un pom în
fereastra prof. Ioan German”; colegul său s-a mulţumit să privească.
Profesorii care au anchetat cazul nu au acceptat explicaţia elevilor în culpă,
care susţineau că totul a fost o glumă, ci i-au acuzat că „au lucrat din
maliţie”. Pentru D. Ganea a fost stabilită pedeapsa excluderii din
22
Gimnaziu, iar pentru colegul său mustrare în faţa corpului profesoral .
Un caz asemănător, care ar fi putut fi privit de o persoană mai
îngăduitoare drept o năzbâtie copilărească, a fost considerat ca o dovadă
gravă de lipsă de respect: Marian Drăghiciu, elev în clasa a VII a la
Gimnaziu, în timpul liber de după ora 9 seara, „a sberat ostentativ de câte
ori a intrat câte un profesor în grădina botanică a Gimnaziului, şi a sberat şi
atunci când 40 de min. mai târziu s-au întors cu toţii în edificiul
gimnaziului”; pentru această faptă elevul a fost eliminat, cei patru profesori
20
DJAN Alba, fond Liceul pedagogic de băieţi Blaj, dosar nr. 17/1903-1912, f. 128.
21
Ibidem, f. 143.
22
Ibidem, dosar nr. 280/1900-1903, f.48-49.
 Aspecte din viaţa elevilor de la Blaj • 145

„salutaţi” astfel (G. Precup, Al. Ciura, Aug. Caliani, Fl. Domşa) privind-o
23
drept „vătămare personală intenţionată” . Nici măcar în situaţii în care
vreun profesor intra în conflict cu câte o clasă întreagă corpul profesoral nu
considera necesar să analizeze şi punctul de vedere al elevilor, aşa cum
sugerează următorul exemplu: în 6-9 mai 1899, elevii clasei a VII a de la
Gimnaziu au făcut „grevă” la orele de limbă greacă, neprezentându-se la
curs în semn de protest faţă de profesorul Octavian Bonfiniu, şi trimiţându-
i acestuia o scrisoare cu doleanţele lor (acuzele principale fiind acele de
severitate excesivă şi nejustificată şi de încărcare cu prea multă materie);
profesorii şi directorul au respins această acţiune, pe motiv că nu era
permis ca o clasă să acţioneze „ca o corporaţiune” şi să ia hotărâri colective;
fără a lua măcar în calcul posibilitatea ca şi elevii să fi avut dreptatea lor,
corpul profesoral a pedepsit toată clasa cu note proaste la purtare şi cu
retragerea „favorurilor”: beneficiul de pâine, stipendii, dreptul de a merge
24
la petreceri; şase elevi, consideraţi drept iniţiatori, au fost eliminaţi .
Dincolo de aspectele privind organizarea instituţională sau
programa, istoria învăţământului trebuie să mai ia în considerare un aspect,
de maximă importanţă dar cel mai greu de reconstituit din documente:
acela al vieţii de zi cu zi a elevilor, al modului în care îşi trăiau anii de
şcoală, care le marcau, practic, cea mai mare parte a copilăriei. În prezentul
studiu am punctat doar câteva elemente referitoare la acest subiect: condiţii
de trai şi de studiu, modalităţi de petrecere a timpului liber, relaţiile cu
profesorii. Rămâne în sarcina unor cercetări viitoare reconstituirea, prin
coroborarea informaţiilor de arhivă cu cele oferite de memorialistică, a unui
tablou cât mai complet al vieţii şcolare a copiilor din perioada menţionată
(cumpăna secolelor XIX şi XX).

23
Ibidem, dosar nr. 281/1904-1906, documentul cu data 20 apr. 1906.
24
Ibidem, dosar nr. 279/1897-1900, f. 353-355.
 Micii oamenii mari: reprezentări ale copilăriei în memorialistică

Luminiţa Dumănescu

Între multiplele ipostaze în care poate fi regăsită copilăria

românească de altădată am ales să prezint aici una mai apropiată de ceea ce
numim o istorie a copilăriei – copilăria în sursele memorialistice. Titlul pe
care îl poartă poate avea mai multe explicaţii; nu este doar o figură de stil.
Cei care scriu despre copilăria lor sunt oameni mari: la propriu (toţi scriu la
vârsta deplinei maturităţi, chiar a senectuţii) şi la figurat - toţi cei pe care îi
citez au ajuns să reprezinte, la un moment dat, figuri importante, chiar
figuri cheie atât pentru comunitatea din rândul căreia proveneau dar şi
pentru întreaga naţiune.
Am ales să prezint câteva tablori ale copilăriei româneşti
transilvănene schiţate de câteva nume, unele cunoscute, altele rămase încă
anonime: mă voi referi aici la Timotei Cipariu, Ioan Slavici, Ion
1
Agârbiceanu, Liviu Rebreanu , Lucian Blaga, Alexandru Vaida Voevod
(dintre numele mari) dar şi la mai puţin cunoscuţii Vasile Grigore
Borgovan sau Ion Pop Reteganul.
Pentru început trebuie făcute câteva consideraţii legate de locul şi
rolul memoriei în „construirea” trecutului cu atât mai mult cu cât, după
cum vom putea constata, fiecare dintre autorii menţionaţi are în minte un
ţel bine conturat atunci când scrie. Halbwachs aprecia că reproducerea
amintirilor nu este nicidecum o regăsire ci mai degrabă o reconstrucţie; că
lumea memoriei este o lume imaginară, care amestecă chipurile reale cu
cele imaginare şi în care chiar identitatea individului este una
schimbătoare, în funcţie de rolul pe care şi-l asumă permanent în lumea
2
imaginară, construită de el însuşi . Halbawachs consideră că toate

1
Trebuie făcută precizarea că, atunci când ne referim la Liviu Rebreanu şi la memoriile sale
ne bazăm pe textele apărute în Jurnal şi în Amalgam, autorul lui Ion preferând ţinerea unui
jurnal secret, „o spovedanie” publicată postum, la 30 de ani de la moartea sa, conform
legământului. În ambele opere citate, ca şi în Amintiri din Maieru, Liviu Rebreanu evocă satul
(satele) natal (e), sau, mai bine spus, satele prin care a trecut şi a zăbovit copil fiind, copilăria
sa şi atmosfera familială (mai rar). De asemenea, cu ajutorul volumelor îngrijite de fiica sa,
Puia Florica, putem face o anologie între copilul Rebreanu şi tatăl Rebreanu, ceea ce
facilitează surprinderea unei anumite evoluţii în modalităţile de concepere a copilăriei şi de
valorizare a copilului peste timp.
2
Andrea Fehér, „Maurice Halbwachs şi socioconstructivismul. Rolul memoriei colective în
construirea trecutului” în Anuarul Şcolii Doctorale „Istorie. Civilizaţie. Cultură”, II,
 Micii oameni mari. Reprezentări ale copilăriei în memorialistică • 147

amintirile, inclusiv cele mai intime, sunt legate de cadrele sociale în care
individul a crescut iar socializarea se produce datorită comunicării cu
3
ceilalţi membri ai grupului . Acesta este unul dintre motivele pentru care
amintirile sunt ale noastre şi ale altora, în acelaşi timp.
Critica istorică manifestă scepticism faţă de acest tip de surse prin
prisma procesului de construire implicat în procesul de reconstituire a
trecutului. Procedeele implicate în scris, precum narativitatea, stilul,
identitatea sau autenticitatea textului sunt tot atâtea elemente care ar trebui
să conducă la o citire atentă şi la o interpretare rezervată a acestor surse. În
plus, cel care foloseşte aceste surse trebuie să fie conştient de faptul că,
aproape fără deosebire, cei care îşi scriu memoriile le scriu pentru un
anumit public, sunt conştienţi de faptul că cineva, cândva, va citi acele
rânduri. Ba mai mult decât atât, multe dintre memorii (însemnări) sunt
publicate în timpul vieţii autorilor – ceea ce face ca anumite lucruri să fie
omise, altele înfrumuseţate sau inventate, fie pentru a glorifica o viaţă fie
pentru a ascunde sau a da o altă interpretare unor fapte, evenimente, trăiri
pe care autorul le vrea altfel decât s-au consumat în realitate.
4
În ceea ce priveşte memoriile folosite în alcătuirea acestui capitol,
trebuie amintit încă de la început că cei care ajung să-şi scrie memoriile la
un moment dat sunt perfect conştienţi că acestea vor ajunge în mâna şi sub
ochii urmaşilor, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi. Unii îşi prezintă
intenţiile încă de la începutul lucrării şi îl putem cita aici pe Timotei Cipariu
care scria la începutul Jurnalului său:
„De mult mi-am fost propus să încep a scrie una specie de
memoriu din viaţa mea şi din cele ce am ajuns şi cunoscut io,
că nu doară acestea ar fi cu totul demne de neuitare, cu toate
că vor fi întrânsele unele nu numai de interes istoric ci chiar şi
fisiologic, ci şi ca să dau, de se poate, oareşcare impuls
conaţionalilor miei la asemenea scrieri originare, a cărora preţ
la toată întâmplarea pentru istoria şi literatura popoarelor
(este) prea însemnat, şi iarăşi pentru ca oarecum, prin atare

Cluj-Napoca, PUC, p. 234.

3
Ibidem, p. 234.
4
Reamintesc, consider memorii şi digresiunile şi revenirile la vremea copilăriei pe care le-
am întâlnit la Liviu Rebreanu în operele citate, chiar dacă scriitura are caracteristicile
specifice unui jurnal ţinut cu regularitate de autor. După cum mărturiseşte şi îngrijitoarea
ediţiei din care ne inspirăm, deşi a dorit ca în jurnal „să spun tot ce am în inimă şi-n suflet –
o spovedanie pentru mine însumi care altfel n-ar fi posibilă” şi a văzut în acesta un
„document sufletesc”, la masa de lucru Rebreanu a trecut adesa graniţa dintre jurnal şi
spovedanie, dintre confesiune şi amintiri.
148 • Luminiţa Dumănescu

scrisoare lăsată poporului mieu, de va merita a fi consultată

când şi când, mă voi vedea nu de tot a fi mort şi după moarte-
mi, ci sufletul mieu încă va via între acest popor, (pe) care
Providenţa mi l-a asemnat ca să-mi fie pre pământ părinte şi
frăţietate şi de care nice după moarte-mi nu voi a mă
despărţî”5.
Mai mult decât atât, autorii sunt conştienţi că memoria poate juca feste şi,
uneori recunosc că au „uitat, adăugat sau schimbat ceva”: Vasile Grigore
Borgovan se scuză aducându-l în spijinul său pe Goethe:
„Dacă pe ici voiu fi uitat câte ceva, pe colo voiu fi adăugat
altceva şi pe alocurea voiu fi schimbat ceva, binevoitorul cititor
şi mai ales colegii mei de clasă care mai trăesc şi vor ceti aceste
amintiri mă vor scuza cu marele Goethe care în a sa biografie
aşa motivează asemenea scrieri: Când voim să ne reamintim
întâmplările din cei dintâi ani ai tinereţilor, ajungem adesea pe
punctul ca să schimbăm ceea-ce am auzit de la alţii cu ceea ce
aievea posedăm din propria-ne experienţă intuitivă”6.
Agârbiceanu se plânge că a trăit toată viaţa singur şi deplânge în Amintirile
faptul de a nu se fi însurat niciodată dar, din biografia scriitorului ştim că s-
7
a căsătorit cu Maria Aurelia Radu în 1906, la 24 de ani . Tot astfel, deşi
scriitorul se întoarce mereu la portretele bunicilor (ale moşilor – Moş
Damian, cu precădere), ştim din însemnările sale că nu a apucat să îşi
8
cunoască bunicii, aceştia fiind morţi la data naşterii copilului . Desigur, am
putea accepta explicaţia criticului Mircea Zaciu, conform căreia nu trebuie
să facem confuzie între memorii şi amintiri şi că Amintirile lui Agârbiceanu
reprezintă „o sinteză de viziuni şi simţiri la care se adaugă perspectiva
9
plină de învăţăminte a vieţii trăite în urmă” .
După formula lui Sextil Puşcariu, „călătorului îi şade bine drumul iar
bătrânilor cu amintirile”10, memorialiştii invocaţi aici îşi scriu memoriile la
deplină maturitate şi, uneori, chiar spre sfârşitul vieţii. Blaga scrie

5
Timotei Cipariu, Jurnal, Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi glosar de Maria Protase, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 29.
6
Vasile Gr. Borgovan, Amintiri din copilărie. (Şcoala primară, românească şi nemţească, Preparandia şi
Gimnaziul), 1859-1873, Bucureşti-Braşov, Tipografia A. Mureşianu, 1907, p. 174.
7
Ion Agârbiceanu, Amintirile, Cluj-Napoca, Cartimpex, 1998.
8
Vezi Ion Agârbiceanu, Cuiburi cu soare, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2007, Ediţie de
Cornelia Lucia Frişan
9
Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, Bucureşti, Minerva, 1972, p. 243.
10
Sextil Puşcariu, Braşovul de altădată, Cuvânt înainte de Ioan Colan, Ediţie Şerban
Polverejan, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 27.
 Micii oameni mari. Reprezentări ale copilăriei în memorialistică • 149

„Hronicul şi Cântecul Vârstelor” în 1946, aşadar la 51 de ani; Agârbiceanu

publică Amintirile în 1940, la 62 de ani. Alexandru Vaida Voevod îşi scrie
cele 17 caiete de memorii (peste 2200 de pagini) în anii de domiciliu forţat
1944-1950 (are o scurtă propoziţie în primele pagini din primul volum în
care spune „eu, de la vârsta de 13 ani am început să fumez şi am rămas
11
fumător şi la 78 de ani...”) . Rebreanu se apucă de scrierea jurnalului său
12
la 42 de ani, „în puterea vârstei şi a gloriei” iar Ion Pop Reteganul se
apucă de scris la 46 de ani.
Cu excepţia copilăriei lui Timotei Cipariu, care se derulează în anii
de început ai secolului al XIX-lea, toţi ceilalţi autori invocaţi se nasc şi
trăiesc în cea de a doua jumătate a secolului: Slavici se năştea în 1848,
Borgovan în 1850, Ion Pop Reteganul în 1853, Vaida-Voevod în 1872, Ion
Agârbiceanu în 1882, Rebreanu în 1885, Blaga în 1895. Avem astfel înaintea
ochilor, o întreagă panoramă a copilăriei unei jumătăţi de secol, dată fiind
şi provenienţa geografică a acestora: copilăria în zona Albei de început şi
de sfârşit de veac, prin amintirile lui Cipariu şi apoi ale lui Blaga, copilăria
în satele de pe Someş – prin Reteganul, Liviu Rebreanu şi chiar Vaida
Voevod, copilaria pe de pe Bârgaie, prin Borgovanul, din Ţara Moţilor,
prin scriitura lui Ion Agârbiceanu. Şi totuşi, toate aceste copilării au un
numitor comun: legătura cu viaţa şi cultura nemţească, mai multă sau mai
puţină, dobândită la şcolile nemţeşti din Năsăud, Bistriţa, la Blaj sau în
micul târg al Sebeşului.
Având în minte aceste consideraţii putem, cred, să intrăm în
intimitatea, deja publică, a copilăriei celor aminţiţi.

Principalele reprezentări ale copilăriei în memorialistică

Memoriile care ne folosesc aici ca sursă au fost scrise din diverse
considerente, aşa cum am arătat la începutul acestui capitol. Însă, o
trăsătură comună a acestora este dată de faptul că prezintă începuturile
fiecărui autor în casa natală; casa în sine, ca loc de unde a plecat în lume,
familia, câteva date despre trecutul acelei familii, chiar un arbore
genealogic în anumite cazuri. Cu excepţia lucrărilor lui Ion Pop Reteganul,
- intitulate chiar Amintiri din copilărie şi Amintirile unui şcolar de altădată - şi
a lucrării lui Vasile Grigore Borgovan – de asemenea intitulată Amintiri din
copilărie – care se opresc numai la vârsta copilăriei şi vârsta şcolară a
autorilor lor, din toate celelalte memorii extragem pasaje mai mult sau mai
11
Alexandru Vaida Voevod, Memorii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, vol. I, p. 21.
12
Liviu Rebreanu, Jurnal, Bucureşti, Editura Minerva, 1984. Text ales şi stabilit, studiu
introductiv de Puia Florica Rebreanu.
150 • Luminiţa Dumănescu

puţin însemnate despre copilăria autorilor la începutul demersului literar.

La Vaida Voevod, spre exemplu, într-o economie de 4 volume, amintirile
despre copilărie se restrâng pe 35 de pagini la începutul primului volum
(paginile 13 – 50); Lucian Blaga este ceva mai generos în Hronicul şi cîntecul
vârstelor: îşi evocă copilăria de-a lungul a 50 de pagini. Mai trebuie
subliniat şi faptul că pe unii dintre autorii citaţi avem ocazia să îi
descoperim atât în ipostaza de copii, aşa cum s-au descris ei înşine, dar şi
în ipostaza de părinţi, după cum reiese din corespondenţa familială sau
din mărturiile celor apropiaţi lor sau ale contemporanilor. În cazul Blaga,
sunt prea multe citări ca să le invocăm aici pe toate; ne vom mărgini la
13
lucrările fiicei sale, Dorli ; Borgovanu se descrie el însăşi în ipostaza de
părinte, nu prin intermediul scrierilor memorialistice ci prin Ionel, fratele
14
românesc al lui Emile . Liviu Rebreanu e ipostaziat ca părinte (şi soţ)
15
iubitor de către fiica sa, Puia, dar şi de Fany Rebreanu .

Figuri feminine, figuri masculine: mama, tata, moşul, moaşa

Pentru toţi autorii aduşi în discuţie anii copilăriei înseamnă, înainte de
toate, casa natală luminată de figurile ce o locuiesc: părinţii, fraţii şi
surorile, moşii şi moaşele lor (titulatura de „bunic”, „bunică” nu se folosea
în sens larg pe vremea aceea, nici măcar în straturile sociale culte). Blaga
redă în amănunt alcătuirea întregii gospodării de la Lancrăm, inclusiv cu
detalii în ceea ce priveşte mobilierul casei. Dată fiind originea sa de fiu de
preot ne putem face de aici şi o idee despre starea materială a preotului de
la sat: Simion Blaga, bunicul, avea o avere consistentă.
Chipurile masculine şi feminină au semnificaţii diferite pentru
autorii citaţi, după cum şi prezenţa lor în cadrul memoriilor este diferită.
Spre exemplu, la Blaga sau la Agârbiceanu femeia (la Blaga mama, la
Agârbiceanu bunica) este principală figură care domină în casă şi în viaţa
micului copil; tatăl apare mai târziu, şi odată cu apariţia lui în prim-plan
universul copilului se lărgeşte. Pe de altă parte, în cazul lui Alexandru
Vaida Voevod, desigur, şi din motivul dispariţiei premature a mamei, tatăl
este personajul central În general la Vaida-Voevod partea masculină a
familiei este mai mult exploatată şi analizată, pozitiv sau negativ, după
caz. În alte situaţii, precum la Reteganul sau Borgovan, părinţii (sexele)
apar în egală măsură, desigur, fiecare cu rolul şi locul lui, însă vorbind
13
Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca Apostrof, 2004.
14
Vasile Gr. Borgovanu, Ionel. Principii morale şi creştineşti de educaţie, Sibiu, Tipografia Iosif
Marschall, 1904.
15
Fany Rebreanu, Cu soţul meu, Bucureşti, 1963.
 Micii oameni mari. Reprezentări ale copilăriei în memorialistică • 151

întotdeauna despre acea unitate a familiei ţărăneşti pentru care copilul este
un dar de la Dumnezeu, valorizat ca atare.
Cu excepţia lui Alexandru Vaida Voevod care-şi pierduse mama
devreme, toţi autorii prezintă figura mamei ca pe o icoană, la care se întorc
mereu. Mama este „întruparea duioşiei şi a grijei” la Blaga; „o singură
fiinţă pe lume care nu avea slăbiciune pentru mine, mă ţinea din scurt şi
nu era niciodată mulţumită cu felul meu de a fi, dar.....cu toate acestea, o
femeie vioaie şi aspră care toate le vedea şi le înţelegea şi pe care până şi
tata bătrân o ştia de frică dar aceasta îmi era mamă”, la Ioan Slavici. De
figura mamei se leagă practic, întreaga existenţă a copilului în primii ani
de viaţă: mama este cea care-l iubeşte, îl dojeneşte, îl ceartă şi îl apără în
faţa tatălui. Gustul mâncării făcută de mama se întipăreşte în memoria
copilului şi o duce cu el toată viaţa. Mama este cea care insistă pentru ca
băieţii să meargă la şcoală. Cu excepţia mamei lui Slavici, pentru care „nu
16
ştiinţa de carte ci deprinderea cu buna rânduială îl face pe om, om” toate
celelalte mame ard de dorinţă pentru a-şi da copiii la şcoli, să devină
domni, făcând adesea sacrificii greu de închipuit şi îndurând certurile
bărbaţilor lor numai ca băieţii să rămână la şcoală. Răzbate, mai mult
decât orice, ambiţia părinţilor români de a-şi trimite copiii la şcolile
„beamtărilor” respectiv la şcolile nemţeşti asumate ca net superioare celor
româneşti. În acest context putem aminti şi strădania de a găsi şcolarilor
gazde nemţeşti pentru a educaţia care ar fi primit-o în acest mediu.
Apoi, figura mamei este legată de lumea de basm a copilăriei, la
propriu, întrucât mama este cea care dă glas basmelor, poveştilor şi
pildelor din care copiii au de învăţat. Ea întruchipează partea frumoasă a
vieţii, chiar dacă, uneori, în iuţeala şi asprimea ei, îşi mai scapă mâinile în
chicile băieţilor. Este interesant de remarcat însă şi apariţia ideii de mamă
salvatoare, figura mamei învingătoare, mai ales la Blaga; în primul rând,
dată fiind natura femeii din acele timpuri, mai legată de casă, ea
preaîntâmpină distrugerea gospodăriei; lui Blaga i-a rămas în minte figura
mamei care încerca să-şi salveze casa de la incendiul care cuprinsese tot
satul iar citatul următor este deosebit de semnificativ în acest sens: „în
mijlocul primejdiei s-a ridicat în mine, în acea zi, credinţa că Mama va
învinge întotdeauna şi-n toate împrejurările elementele vrăşmaşe nouă şi
17
aşezărilor noastre” . (p. 221). Întotdeauna mama este, pentru Blaga,
Mama, cu M mare. Fără multă şcoală, „cu instincte materne şi feminine
preistorice, în sensul deplinătăţii vitale, grele, masive” mama trăia într-o
16
Ioan Slavici, Amintiri, București, Editura pentru Literatură
17
Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965, p. 23.
152 • Luminiţa Dumănescu

lume aievea celei folclorice, „fiinţă impersonală” ce nu trăia pentru sine ci

numai pentru familie, „mama era substanţa activă în jurul căreia luau
18
înfăţişare palpabilă toată rânduielile vieţii noastre” . La vârsta fericită a
copilăriei sale, mama, căreia Blaga îi scrie numele cu literă mare, ca unei
zeităţi, se integrează perfect în aura fabuloasă a mediului rural descris în
Hronic. Desigur, cititorii pot descoperi la tot pasul poetul, dincolo de
elementul documentar-biografic. Însă acest lucru nu este de natură să
19
ştirbească latura autentică a personajului descris. Mama lui Lulu Popii
este mama de la sat, pe umerii căreia cad toate ale casei, în condiţiile în
care tatăl guvernează spaţiul exterior căminului: câmpul, pădurea, relaţiile
cu sătenii. „Faţă de noi Mama se purta într-un fel şi tata într-altul”. Cum
vom constata mai jos, tatăl, bărbatul – în general – începe să joace un
anumit rol în viaţa copilului abia când cel din urmă este în stare să
priceapă bine anumite lucruri. Fiu (fiică) şi tată petrec primii ani de viaţa
într-o proximitate stranie.
Puternic ancorată în lumea satului, ca şi în memoria copilului Ion
Agârbiceanu, este o altă figură feminină marcată de adânci semnificaţii:
bunica. Autorul îşi prezintă copilăria prin intermediul poveştilor cu şi
despre satul natal aducând în prim-plan oamenii satului său: Ilarie, Moşul
Damian, Gabor, Culiţă şi alţii. Dar, figura centrală este bunica cea „uscată
ca un chip, ca o icoană din perete”, semănând cu Cuvioasa Paraschiva,
bunica mirosind a busoioc şi care porunceşte legiunii de femei adunate la
20
clacă, în vremea secerişului . Într-o variantă mai pământeană bunica este
„înaltă, uscată, cu şorţul negru de lână stropit cu făină, cum vine să aducă
21
un colăcel băiatului desculţ, cu capul gol...” . Bunica Iova domină curtea şi
bucătăria cu prezenţa ei totală dar mai ales cu limba ascuţită ca un brici;
„Nime pe lume nu-i putea face pe voie...dar bunica părea că a înmagazinat
în ea înţelepciunea lumii, atâtea-i spunea Moşului Damian. Drept că era
harnică femeie, harnică şi neodihnită! Moşul i-a cunoscut slăbiciunea şi s-a
dovedit mai cuminte decât ea. Uneori tăcea zile în şir în vreme ce bunica se
22
aprindea tot mai tare până se aprindeau vreascurile din ea şi se liniştea” .
Dar aceasta era bunica Iova, din partea tatălui; cât o priveşte pe bunica din
partea mamei, Agârbiceanu nu-şi aminteşte decât că o vedea rar, că în
puţinele ocazii când venea pe la ei venea călare şi părea că nu are nicio
18
Ibidem, p. 7.
19
Numele de alint al lui Lucian Blaga.
20
Ion Agârbiceanu, Amintirile, p. 157.
21
Ibidem, p. 154.
22
Ibidem,, p. 160.
 Micii oameni mari. Reprezentări ale copilăriei în memorialistică • 153

grabă. „Măruntă, sprintenă, cu ochii limpezi” această a doua bunică

23
aducea într-o traistă pere de Sfântă Mărie .
Deşi nu lipseşte, chipul mamei este vag conturat şi nu apare mai
deloc în acţiune iar atunci când în sfârşit apare o va face, desigur, în umbra
matroanei casei, în umbra bunicii. Mama este „durdulie, cu obrajii roşii, cu
părul negru ce se vede de sub năframa cu puişori” (p. 157). La vremea
secerişului, împreună cu alte femei, pregăteşte masa pentru clăcaşi; „ajută
la toate dar bunica porunceşte”. Copilăria lui Agârbiceanu e una olfactivă,
un tablou de miresme şi prospeţimi (vom analiza în detaliu importanţa
gustului şi mirosului în formarea amintirilor din copilărie într-un
subcapitol aparte).
În lumea dominată de figuri masculine avem câteva imagini despre
bunica tatălui lui Alexandru Vaida Voevod, cea care şi-a dedicat viaţa
creşterii copiilor după ce fiica sa pierise la naştere. În special vorbele de
alint s-au transmis pe cale orală, dinspre bunică înspre nepot, şi apoi
înspre strănepot, prin intermediul tatălui. „Holgoş, puiu mamii”, aşa îl
„mădărea” bunica pe copilul de 9 ani rămas orfan de mamă, şi al cărui
tată, tulburat după moartea soţiei, căuta alin şi consolare în chefuri cu
lăutari şi femei, ceea ce a adus cu sine, spune Vaida, „decăderea materială
24
şi pierderea energiei necesare pentru o viaţă ordonată” . Despre mama sa
Vaida Voevod are doar vagi amintiri moştenite de la tatăl său care, „în
fiecare seară, înainte de culcare, se închina cu noi copiii, unul de-a dreapta,
altul de-a stânga, iar după ce ne săruta de noapte bună îşi rostea
rugăciunile pentru amintirea mamei sale şi a mamei noastre, cu adâncă
25
evlavie” .
Dacă figurile amintite mai sus sunt conturate voalat, prinse fiind în
cadrele oratorice specifice talentului literar şi artistic al autorilor lor,
dinspre lumea satului ardelean avem consemnări ceva mai puţin stilizate,
mai puţin voalate, deşi nu scapă nici acestea de aura de idilic cu care sunt
îmbrăcate, în general, memoriile de acest tip. Avem, în primul rând,
amintirile lui Ion Pop Reteganul, a cărui copilărie, ca şi întraga viaţă, s-a
desfăşurat pe drumul dintre Cluj şi Beclean, în Reteag. Figurile individuale
sunt mai puţin portretizate aici; nu lipsesc diferenţierile de gen însă mama
şi tata sunt un tot, sunt împreună mereu. Sau, cel puţin aşa îi percepe
copilul, îi vede în continuă colaborare în ale casei (chiar dacă mama e
înăuntru şi tata afară), având împreună grijă de copii, din nou, primul în
23
Ibidem, p. 159.
24
Alexandru Vaida Voevod, op.cit., p. 13.
25
Ibidem, p. 15.
154 • Luminiţa Dumănescu

casă, al doilea în afara ei (remarcăm aici şi o diferenţiere după sex în

privinţa modului de petrecere a timpului în prezenţa părinţilor - fata stă
mai mult cu mama, în casă (deşi îi face deosebită plăcere să asiste la
activităţile meşteşugăreşti ale tatălui, la tăierea porcilor de Crăciun sau să
se zbenguie cu Ionică în zăpada proaspătă) în timp ce băiatul, deşi crescut
sub poala mamei, e antrenat de timpuriu în activităţi cu specific masculin,
petrecând încă de mic mult timp în prezenţa tatălui. Mama e „găzdoaie
harnică”, care nu concepe să nu isprăvească într-o zi văruitul casei,
tăbărând de dimineaţă şi dând lucrurile la loc spre seară; e cucernică şi
reţinută - n-a băut în viaţa ei altceva decât apă, chiar şi de sfintele
sărbători, când tatăl umplea ulcica cu rachiu pentru colindători dar şi
pentru cei a-i casei. Pe deasupra este milostivă şi răbdătoare; a luat de
suflet şi creşte împreună cu copiii ei pe una dintre nepoate, rămasă de
mică orfană de mamă. Bunica are un rol minor în amintirile lui Ion Pop
Reteganul; îşi aminteşte că ea dormea în tindă, în patul de după uşă
(aceeaşi tindă în care dormeau şi părinţii săi) şi că dădea mereu ajutor
mamei, la gătit şi întreţinut casa (spre deosebire de bunica Iova, moaşa
Reteganului avea un rol secundar în casă; iniţiativa aparţinea, deopotrivă,
26
fiului şi nurorii) .
În ceea ce priveşte figura tatălui, se remarcă, spre deosebire de icoana
mamei, o tipologie mult mai vastă. Tatăl este, prin excelenţă, capul
familiei. El rânduieşte treburile, el plăteşte gloabele, el administrează
27
adevăratele pedepse, este, pe scurt, „dreptatea ţărei” . În acelaşi timp, el
este cel care întreţine legătura cu restul comunităţii, el merge la tîrg, el se
preocupă de cele necesare bunului mers al casei. În aceeaşi măsură este şi
vinovatul în cazul în care lucrurile se mişcă greu sau iau o întorsătură
nedorită. Tatăl este mai întâi bărbat şi apoi tată şi este foarte interesant
felul în care autorii noştri, toţi bărbaţi, se raportează la taţii sau bunicii lor.
În mod particular ne vom opri asupra lui Alexandru Vaida Voevod,
28
intrând însă „în lumea taţilor” pentru a contura celălalt chip parentelar
dintr-un oarecare tablou de familie şi prin intermediul altor însemnări.
Lipsit încă de mic de prezenţa mamei, decedată la naşterea celui de-al
doilea copil din cauza febrei puerperale (lucru care îl va îndârji pe viitorul

26
Ion Pop Reteganul, Odinioară şi acum...Amintiri din copilărie, Biblioteca Poporală a
Asociaţiunii „Astra”, Sibiu, 1933, pp. 154-161.
27
Referirea lui Ion Pop Reteganul la tatăl său; op.cit. p. 115.
28
Formula lui Ştefan Zweig, fericit aleasă de Marta Petreu pentru a da titlul unui volum de
amintiri despre taţi; Marta Petreu (coord.) În Lumea taţilor, Cluj-Napoca, Editura Biblioteca
Apostrof, 2004.
 Micii oameni mari. Reprezentări ale copilăriei în memorialistică • 155

medic în încercarea de schimba câteva lucruri esenţiale în domeniul

moşitului la sate), micul Alexandru va face din figura tatălui una cu
adevărat legendară. Tata este eroul absolut, întruchiparea desăvârşirii. În
mod special, subliniază Vaida, tatăl său a ştiut să se ferească de manevrele
femeilor din preajmă, rezistând insistenţelor acestora, mai cu seamă că la
rândul său, copil mic fiind, de asemenea orfan de mamă, a avut mult de
suferit de pe urma femeilor cu care moşul Vaida intrase în cârdăşie (e un
termen tare dar este termenul lui Vaida Voevod). Femeile şi anturajul – cu
ţigani şi muzici, chefuri cu zilele – i-au mâncat averea bătrânului Vaida
silit în cele din urmă să-şi lase copiii în întreţinerea fratelui de la ţară.
Probabil că stilul de viaţă în care a trăit Vaida în anii de diplomaţie şi
ministeriat i-au influenţat mult „amintirile” despre copilărie întrucât aşa,
cum vom putea constata imediat, copilăria lui din anii 80 este una foarte
apropiată de modernitate - cu cadă de baie, dacă ne referim la igiena
personală, dar şi cu instrumente muzicale la Olpret (este ceva ce, cred,
astăzi nu mai putem găsi în acea zonă acum foarte săracă). Tatăl Vaida nu
doar că preia toate sarcinile mamei decedate dar se şi achită de ele cum nu
se poate mai bine. Cunoaşte foarte bine diverse tratamente empirice, ceea
ce-l ajută să-şi vindece copiii bolnăvicioşi de nenumărate ori. Impune baia
zilnică şi pieptănatul părului lung ca metode de evitare a păduchilor.
Toate aceste amănunte, chiar dacă le putem bănui înfrumuseţate, sunt
deosebit de grăitoare pentru a contura o figură a tatălui total diferită de
modelul general valabil. Desigur, ne putem pune întrebarea care era acest
model: în familia lui Blaga, de exemplu, relaţiile cu tata (ale tuturor,
inclusiv ale mamei) erau foarte reci: poetul spune că tata „cu noi nu mai
29
ajungea decât la un schimb de tăceri” deşi, mai târziu, povesteşte de
excursiile pe care tata le organiza vara în Munţii Sebeşului şi la care lua
parte întrega familie. Totuşi, tata e mereu absent. El aparţine mai mult
satului decât familiei şi comunităţii care îl renegă mai mult decât sieşi. Nu
de puţine ori se întâmpla „să ardă Bălgradul”, aluzie la nopţile petrecute
pe tatăl lui în cârciumile din Alba, ocazie cu care „sufeream amarnic şi mi
se sleia inima când găseam acasă, aşezată între părinţi, o tăcere de
plumb...”. În ciuda statutului de preot, Blaga presimţea în tatăl său, spune
el instinctiv, „tipul areligios”: „tata nu se îndemna acasă niciodată la vreo
rugăciune, necum la semnul crucii” ...motiv pentru copilul care spune că
petrecea una - două ore în rugăciune la 10 ani spune că era nevoit să se
ascundă pentru a-şi face semnul crucii”.

29
Lucian Blaga, op.cit., p. 209.
156 • Luminiţa Dumănescu

În lumea satului de pe Someş figura tatălui îmbracă alte valenţe: el

este blând şi darnic, cel care le ştie pe toate şi care impune prin simpla sa
prezenţă în timp ce mama e zugrăvită adesea în ipostaze mai „nervoase”.
Taţii copiilor Borgovanu sau Reteganul sunt întruchiparea ţăranului
harnic, cu gospodărie bine întreţinută şi cu trecere în lumea satului. Ei nu
se comportă nici de maniera oarecum feminizată a tatălui Vaida nici de cea
a părintelui Blaga. Nu sunt atât de prezenţi decât primul dar nici absenţi
precum cel de-al doilea. Prin intermediul figurilor lor pătrundem şi mai
mult în lumea idilică a familiei ţărăneşti transilvănene din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea. Lumea celor mici este una legată cel mai mult de
maternitate şi evident de figura mamei, care joacă rolul principal; însă aici
tatăl este cel care închide cercul, este cel care protejează şi dă stabilitate
acestui nucleu. Cel puţin aşa apare el din scrierile autorilor noştri.
Desigur, moşii şi moaşele eroilor noştri se bucură adesea de o
readucere nostalgică la viaţă prin intermediul condeiului. În unele cazuri,
cum a fost cel al lui Agârbiceanu amintit mai sus, icoana bunicilor este mai
sfântă decât cea a propriilor părinţi în mintea şi inima copiilor de
odinioară. Sociologii au încercat să ofere o explicaţie acestui fapt. Se pare
că din cele mai vechi timpuri şi la mai toate populaţiile, creşterea copiilor
se face sărind peste o generaţie; aceasta înseamnă că, de regulă, bunicii
aflaţi la o vârstă mai înaintată preluau din mers sarcina creşterii copiilor
propriilor copii de îndată ce aceştia erau înţărcaţi. La rândul lor, părinţii
biologici aveau mai mult timp pentru copii la bătrâneţe când, evident,
30
nemaiavând de crescut proprii copii recuperau crescându-şi nepoţii . În
mod paradoxal bunicii apar ca fiind foarte activi. Am văzut-o mai sus pe
bunica Iova dirijând în curte ca un maestru de ceremonii; cealaltă bunică,
chiar dacă este mai puţin prezentă, apare călărind o iapă. Dar ce fac
bunicii? Moşul Damian (nume fictiv, ne întrebăm cât de real e
personajul?), omul bunicii Iova şi bunicul lui Agârbiceanu, rămâne în
prima aminitire a copilului ca un străin misterios, un om lung, „cu cisme
31
cu clicin, cu o puşcă în spate, cu mustăţile mari, stufoase” . În mod
30
William Corsaro, Sociologia copilăriei, International Book Access, 2008, p. 320. Corsaro
constată că această practică se bucură încă de mare trecere în societatea italiană pe care a
studiat-o îndeaproape dar este specifică tuturor comunităţilor în care familia nu a încetat să
reprezinte principala unitate socială. Exemplului italian şi a altor societăţi „conservatoare”
este contrapus exemplul american, unde disoluţia familiei, modul contemporan de rezidenţă
(din motive legate de locul de muncă sau alte condiţii conjuncturale copiii se stabilesc, de
regulă, departe de părinţi) au făcut ca bunicii să ocupe un loc aproape neînsemnat în viaţa
nepoţilor lor.
31
Ion Agârbiceanu, Amintirile, p. 13.
 Micii oameni mari. Reprezentări ale copilăriei în memorialistică • 157

preponderent la Agârbiceanu reprezentările sunt mai întâi vizuale, apoi

olfactive. Citind, avem în faţă personajul; cu ochii minţii ni-l reprezentăm
pe moşul Damian din descrierea nepotului: „era înalt şi subţire. Purta
părul lung, dat pe spate. Când îndrăzneam să ma uit la el îmi răsturnam
32
capul pe umeri” . Moşul joacă astfel rolul străinului misterios, care apare
şi dispare tot timpul, făcându-l extraordinar de curios şi temător pe micul
copil, care nu ştie dacă omul cu căciula cât căpiţa de paie mişcătoare îi e
neam ori ba. Abia mai târziu copilul descoperă că într-adevăr, Moşul
Damian este bunicul lui dar că, sătul până peste cap de limba ascuţită a
bunicii Iova, omul prefera să îşi petreacă zilele pe hotar. Rămâne toată
viaţa „un om al pădurii, care mănâncă cu noi la masă” Cu toate acestea,
moşul a rămas stăpânul casei şi nimeni nu l-a necăjit vreodată şi nu a
încercat să-i submineze autoritatea. La masă el dă semnalul pentru
rugăciune, făcând nişte cruci largi, „ca cu rişchitorul”; în rest, bunicul i-a
rămas în minte nepotului ca un om care nu se simte bine între ceilalţi,
foarte scump la vorbă şi din care se desprindea mereu o distanţare de
lume, inclusiv de cei apropiaţi lui. Cum am amintit în capitolul anterior,
abia când copilul a crescut şi a fost capabil să înţeleagă câte în lună şi în
stele, a căpătat importanţă în ochii „străinului”. De atunci „moşul nu-mi
mai dădea drumul; îmi povestea cum cresc lemnele în pădure, şi cum toate
33
au numele lor şi la ce sunt bune fiecare” . De aici şi conflictul care se naşte
treptat între bunica şi bunicul, care ajung să se certe în faţa copilului. Este
interesantă una dintre remarcile puse de autor în gura bunicii Iova: „Până
sunt nepoţii mici nici nu-i vezi. Dacă răsar îi ţii lângă tine până-i îngheaţă
34
Dumnezeu” şi care ar putea trăda una din posibilele atitudini referitoare
la copii: aceştia dobândesc importanţă în ochii adultului abia când pot
înţelege esenţa lucrurilor. Atunci sunt priviţi ca egali şi nu ca fiinţe
inferioare, „muşti de-o zi, pe-o lume mică” care pot fi trecute cu vederea
fără nici o problemă.
Lui Slavici, figura bunicului, cea care i-a încălzit copilăria, i-a rămas
întipărită adânc în memorie. Bunicul este „un cărbunar rămas din timpul
lui Bonaparte şi care...odată ce am ajuns să umblu mă lua de mână şi mă
35
ducea la biserică unde-şi avea locul în cea dintâi strană din dreapta . Ca şi
Moşul Damian şi bunicul Fercu purta părul lung, „prins într-un pepten
larg şi-mpletit în coadă pe spate” dar nu purta căciulă ci pălărie, cu boruri
32
Ibidem, p. 14.
33
Ibidem, p. 16.
34
Ibidem, p. 16.
35
Ioan Slavici, Lumea prin care am trecut, Socec&Co, Bucureşti, 1950, p. 190.
158 • Luminiţa Dumănescu

largi şi strâmtată spre vârf. Descrierea este, din nou, în primul rând de
ordin vizual. Abia apoi vine Slavici şi mărturiseşte că bunicul Fercu, de
fapt un unchi din partea tatălui care şi-a asumat sarcina creşterii acestuia
atunci când a rămas fără părinţi, „ a fost cel mai însemnat dintre părinţii
mei sufleteşti; în tot cazul mai mult decât tata, care, om de o fire duioasă,
36
trăia mai mult pentru alţii decât pentru sine... ”. În Amintiri, însă, probabil
cuprins de remuşcări sau nostalgii, Slavici reia fraza despre tatăl său,
adăugându-i unele valenţe noi: „tatăl meu, om de o rară duioşie, mă avea
37
numai pe mine şi îmi făcea toate voile...” . Aici portretul tatălui, schiţat
aşa sumar cum este, nu se mai construieşte prin opoziţie cu portretul
bunicului şi nici invers. Fiecare personaj îşi are locul şi rolul său în sufletul
copilului de altădată.

Alte motive „copilăreşti” cultivate în memorialistică

Ar fi trebuit să folosim un colaj de sintagme regăsite la autorii noştri
pentru a reda amintirea copilăriei şi modul în care aceasta e prezentă în
memoria acestora. Aşa cum poate în mod subiectiv şi general ne aşteptam,
copilăria apare ca fiind partea cea mai fericită a vieţii. E destul să amintim
aici constatarea lui Slavici:
„Avusesem o copilărie care, acum la vârsta care mi-a fost dat să
ajung, după dezamăgirile prin care am trecut şi-n împrejurările în
care îmi petrec viaţa mi se pare înspăimântător de fericită”38.
La Rebreanu sau la Agârbiceanu amintirea copilăriei se amestecă cu gusturi
sau mirosuri; primul îşi aminteşte de „brazda afânată” al doilea de
„mireasma de ogor a copilăriei” dar şi de „mireasma fânului proaspăt,
acum tăiat cu coasa din claie, miros mai îmbătător decât al zăpezii”.
Reteganul simte încă pe vârful limbii gustul orezului cu lapte, aşa cum
Blaga îşi aduce aminte de gustul colivei de la Biserica Sfântul Nicolae din
Braşov. Pe lângă icoanele părinţilor şi ale bunicilor, ale fraţilor şi surorilor
în memorialistică mai predomină amintirile despre joc, despre năzbâtiile
copiilor, despre diversele sociabilităţi rurale ca şi amintirile despre anii de
şcoală.
În general, se constată o anumită liniaritate în cazul prezentării
autobiografice, extrasă din evoluţia vieţii acestor persoane. Aşa se face că
prezentarea jocurilor specifice, a solidarităţilor şi sociabilităţilor copilăreşti

36
Ibidem, pp. 190-191.
37
Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, ediţie, prefaţă, note şi indici de
George Sanda, 1964.
38
Ibidem, p. 10.
 Micii oameni mari. Reprezentări ale copilăriei în memorialistică • 159

ca şi a anilor de şcoală sunt celelalte elemente cheie ale scrierilor cu caracter

memorialistic.
Se impune, în unanimitate, ideea că timpul pentru joc era smuls din
timpul care trebuia alocat cu precădere activităţilor de tip casnic; Lucian
Blaga era trimis cu gâştele la păscut pe imaş iar jocul se lega în acest
context; evident, nu odată s-a întors acasă fără gâşte. Reteganul şi
Borgovanu erau trimişi cu vitele şi, din nou, regăsim aceeaşi modalitate de
a construi prietenii, solidarităţi şi jocuri. Se pare că numai Slavici putea să
umble nestingherit, tăind frunze la câini, când şi pe unde poftea, căci ai lui
se obişnuiseră, în cele din urmă, cu faptul că odrasla îşi făcuse un obicei
din a colinda prin podgoria Şiriei, adesea până la Pâncota, fără să-i pese
prea mult de consecinţe.
În schimb, în familia lui Vaida Voevod lucrurile se petreceau altfel:
lectura, plimbările în natură şi călăritul erau distracţii favorite pentru
viitorul ministru al României. Chiar dacă mai târziu, ca student, nu se
dădea în lături de la un joc de popice sau biliard, amintirile sale cele mai
dragi sunt de pe vremea când, pe capră lângă vizitiu, străbătea drumul de
la Olpret la Cluj sau verile când aduna pentru ierbarul său plante de pe
39
piscurile Ţibleşului . Nelipsit era de şi jocul de şah, la care Alexandru trişa
mai mereu în faţa mai tânărului său frate Ioan.
Nelipsite erau şi poveştile, scrise sau povestite la gura sobei. Deja o
serie de cărţi pătrunseseră pătrundeau în bibliotecile şcolare, iar din
amintirile unor „şcolari de altădată” ajungem la concluzia că erau într-
adevăr citite şi copiii se „băteau” pe ele. La Blaj, spre exemplu, Nicolae
Ponoreanu, umilul preot de mai târziu din Apuseni, a cerut de câteva ori
„Rănică vulpoiul” şi n-a reuşit să pună mâna pe el. Alţii preferau
poveştile spuse de părinţi la gura sobei, auzite pe la şezători sau de la
ciobani. Micul Lulu asculta poveştile spuse pe „un ton ireal” de către
mama lui. Mai ales Tinereţe fără bătrâneţe, adaptată la realităţile satelor din
40
jurul Lancrăm-ului . Asta atunci când nu construia biserici în nisip, cu
tovarăşii săi de joacă din sat. În schimb, când asemenea unui vrednic
păstor îşi ducea turma de gâşte la păscut sub arini, locul basmelor era luat
41
de poveşti din „cronica erotică a satului” . Nu-i trecea atunci prin cap
nimic din „Trilogia culturii” sau „Fiinţa istorică”, mult mai lumeşti fiind

39
Alexandru Vaida Voevod, Memorii, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, vol. I, p. 36.
40
Lucian Blaga, „Hronicul şi cântecul vârstelor” (1946), în Opere, II, Ed. Dorli Blaga, Petre
Nicolau, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1995, p. 216.
41
Ibidem, pp. 211, 212.
160 • Luminiţa Dumănescu

42
preocupările sale imediate. Ceva mai devreme, Ion Popu din Reteag ,
proaspăt iniţiat în meseria de ciobănaş, asculta la poalele Ciceului
43
poveştile păcurarului Bunzariu .
De activităţi „primejdioase” precum atacarea cuiburilor de
rândunele, soldată uneori şi cu spargerea ferestrelor plebanului catolicilor,
se ţinea şi Ioan Slavici în copilăria sa la Şiria. Sigur, copilul era din firea lui
cuminte, cu serioase principii morale primite acasă, numai că prietenii îl
44
îndemnau la rele! . Şi, chiar dacă mama îl învăţase acasă cum să se poarte
cu cei care nu sunt de-un neam cu el pentru că „nu e vina lor săracii că nu
s-au născut români” Slavici tot mai striga pe uliţi „ungur bungur” ca sa
primească înapoi „rumân munc fun”.
Specific anotimpului alb, atunci ca şi acum, era colindatul de
sărbători. Colindatul, uratul, sorcova constituiau importante motive de
socializare şi petrecere în comun a timpului. Adunaţi după prietenii sau
vecinătăţi, pregătiţi din vreme de către dascăl sau preot, copii îşi luau
foarte în serios misiunea lor de vestitori ai naşterii Domnului sau a sosirii
Anului Nou. Trăistuţele încăpătoare erau umplute de gazde cu mere,
colăcei şi nuci şi vai de gazda care primea urătorii, îi mergea vestea prin
tot satul! Români şi unguri laolaltă, ba şi ţigani pe ici pe colo, copiii nu se
sfiau să meargă împreună la colindat. Şi cum de multe ori la casele
maghiarilor Ajunul se ţinea cu câteva zile mai devreme, pentru copilul
Slavici sau pentru alţii ca el, trăitori în sate mixte sau amestecate, bucuria
era de două ori mai mare. Colindau şi mai devreme, umplându-şi
trăistuţele şi o făceau şi de două ori într-un an.
În nici un alt timp copilăria n-a fost mai frumoasă decât iarna, în
preajma sărbătorilor pline de gusturi şi mirosuri, adânc întipărite în
memoria adultului de mai târziu. Studii recente au confirmat că, în mare
45
parte, amintirile din copilărie nu se pot delimita de gusturi şi mirosuri .
42
Ion Popu, devenit mai târziu Ion Pop Reteganul, preluând numele localităţii în care s-a
născut (Reteag, jud. Bistriţa Năsăud), s-a născut la 10 iunie 1853 în familia fiului nobilului
Elie Bota din Măgoaja, cel care a renunţat la titlul nobiliar, devenind iobag de bună voie.
Autor al unor nuvele şi schiţe, ca şi al unui volum autobiografic, Ion Pop Reteganul se
distinge ca prozator, folclorist şi gazetar, a cărei activitate era cunoscută şi lăudată atât în
ţinutul de pe Someş cât şi dincolo, în Regat (Alecsandri, Hasdeu, Agârbiceanu, Bianu, Jan
Urban-Jarnik, îl considerau “unul dintre cei mai preţioşi cărturari ai noştri de la sfârşitul
veacului trecut” (apud. Elie Dăianu, Din viaţa dascălului Ion Pop Reteganul, Cluj, 1938, p. 15).
43
Ion Pop Reteganul, Odinioară şi acum...Amintiri din copilărie, Biblioteca Poporală a
Asociaţiunii „Astra”, Sibiu, 1933, pp. 154-161.
44
Ioan Slavici, Amintirile,. pp. 351-352.
45
Ronald D. LeBlanc, „Food, Orality and Nostalgia for Childhood: Gastronomic
Slavophilism in Midnineteenth Century Russian Fiction” in Russian Review, vol. 58, no. 2,
 Micii oameni mari. Reprezentări ale copilăriei în memorialistică • 161

Mirosul cozonacilor care umplea uliţele în ajunul Crăciunului, gustul

orezului cu lapte pregătit special pentru intrarea în postul Crăciunului, sau
„lăsata secului”, pârlitul porcului în paie cu mirosul inconfundabil, toate
46
acestea le vom regăsi în amintirile despre copilărie . La Blaga, papila
gustativă reţine gustul colivei de la biserica Sfântul Nicolae din Braşov. Ion
Pop Reteganul îşi aminteşte că la cină aveau „mămăligă cu fasole, „ori cu
47
curechi acru oloiat – în post, cu carne de porc ori altceva” . Borgovanul
înşiră bucatele pe care le aveau la masă de Crăciu: „zamă de găină cu
tăeţăi, găluşte (cu păsat şi cu carne grasă afumată de porc), cârnaţi cu puţin
usturoiu, binişor afumaţi şi de un gust special, cum nu se găsesc pe la
oraşe; iar blidul cel mare cu plăcinte, făcute cu brânză şi cu ouă, stătea în
mijlocul mesei casă mănânce cine avea poftă...o cană de vin de două cupe
48
întregea ospăţul” . Însă cele mai sugestive amintiri despre gustul propriu
al copilăriei, cel de mâncare adevărată, pregătită de o mână de femei
adunate în jurul cuptorului din curte, le regăsim la Agârbiceanu. Nu o
dată scriitorul revine cu adevărată patimă la subiectul mâncare. În primul
rând îşi aminteşte despre mâncarea pregătită pentru clăcile din vremea
secerişului când se puneau pe masă „vro trei mămăligi cât roţile de plug,
49
două pâni mari neîncepute, un leghion de linguri şi străchini” . Apoi, pe
masa amintirilor se înghesuie, ca la un ospăţ de zile mari, „bruşi de
brânză, mămăligă rece, ceapă, slănină, iar în zilele de post pâine şi cartofi
fierţi, ceapă, ridichi, mere şi prune uscate, nuci”. Nu lipseşte „glaja de
bere” răchia, vinul. Uneori apar urzicile şi alte verdeţuri de primăvară
fierte şi drese cu smântână şi acritură (oţetul zilelor noastre). În semn de
răsfăţ copiii primeau gogoroane de zahăr roşii sau colăcuţi pudraţi cu
50
zahăr . Şi cu toate acestea în minte nu poţi să nu exclami, asemenea
scriitorului „Icoane fragede din copilărie! Cât de vii v-aţi păstrat în sufletul
51
meu! ”
Anii de şcoală sunt invocaţi fără excepţie în toate memoriile
consultate. Amintirea lor se leagă fie de icoana vreunui dascăl, fie de
colegii de năzbâtii. Am putut surprinde în memorii, uneori chiar în
(apr. 1999), pp. 244-267.
46
Pentru descrierea unor asemenea momente vezi Ion Pop Reteganul, op.cit, pg. 4-24, Vasile
Gr. Borgovan, Amintiri din copilărie, (Şcoala primară, românească şi nemţească, Preparandia şi
Gimnaziul), 1859-1873, Tipografia A. Mureşianu, Bucureşti-Braşov, 1907, pp. 16-35.
47
Ion Pop Reteganul, Amintirile uni şcolar de altădată, p. 28.
48
V. Gr. Borgovan, Amintiri din copilărie, p. 30.
49
Ion Agârbiceanu, op.cit., p. 155.
50
Ibidem, p. 122.
51
Ibidem, p. 125.
162 • Luminiţa Dumănescu

ipostaze inedite, frânturi dintr-o viaţă care, şcolarilor de astăzi, obişnuiţi

cu ultimele găselniţe ale tehnicii şi confortului, cu siguranţă li s-ar părea de
nesuportat. Şi totuşi, ce farmec aparte avea viaţa şcolărească, trăită de
multe ori departe de casă, pentru cei care, cu atâtea greutăţi şi sacrificii,
reuşeau să meargă la şcoală! Aventura începea desigur cu parcurgerea,
cale de 4-5 zile, de cele mai multe ori pe jos, una –două când mergeau cu
trăsura, a drumului care despărţea satul de şcoală. Reteganul şi
Borgovanul sau Blaga au plecat cu căruţele trase de boi spre şcoală şi cu
carele încărcate cu bucate cât să le ajungă până la Crăciun. Preotul
Ponoreanu din Apuseni a ajuns la Blaj pe jos, la fel ca toţi cei care „veneau
cu desagii pe umăr, îmbrăcaţi cu cioareci şi cu ţundre, sure ori negre, de
52
pănură” . Vaida, evident, a călătorit cu trăsura spre Bistriţa, tot aşa cum
mai târziu aceste umile dar folositoare mijloace de transport aveau să fie
înlocuite de tren. De cele mai multe ori apropierea de oraşul învăţăturii
aducea şi prima transformare în înfăţişarea viitorilor „diecuţi”; de
exemplu, cei care veneau din satele Apusenilor, schimbau opincile, mai
uşoare la mers, cu „cismele unse” purtate în desagi până în Hula Blajului
şi care, adesea, se dovedeau mai grele decât purtătorii lor (putem
identifica aici un posibil rit de trecere). Începea apoi acomodarea cu gazda,
„nana” care primea câte 10-12 copii în cartel şi care împărţeau cu bucurie
şurile, podurile, adăposturile pentru lemne şi mai rar camerele, pe toată
durata anilor de şcoală. „Paturile” încropite din fân proaspăt uscat peste
care se arunca „o ţundră” sau un „lipedeu” se transformau în cele mai
dulci lăcaşuri ale primei tinereţi. Şi cui îi mai păsa de frig sau foame când
merele stăteau ascunse în otava găzdoaiei iar animalele din grajd încălzeau
atmosfera cu respiraţia lor! Numai râia care-şi făcea de cap indiferent de
obrazul gazdei le strica atmosfera. Căci acesta pare să fi fost un numitor
comun tuturor memorialiştilor noştri. Râie a avut şi Ponoreanul din
Apuseni (vezi, în anexă, episodul Spitalul Ţoloboaii), şi Reteganul şi
Vaida. Numai leacurile par să fi fost diferite, după vremuri şi dare de
mână.
După vacanţele de Crăciun sau de Paşti copiii se întorceau de acasă
cu desagii plini de „cărnuri”, pâine şi merinzi care să-i ţină cât mai mult.
Cât despre aventurile din şcoală putem să ne facem o idee din aminitirile
preotului unit Coroiu, care îi trimite spre publicare lui Alexandru Lupeanu
Melin, pe atunci director al Bibliotecii Centrale din Blaj şi al foii Unirea
Poporului, fragmente din amintirile sale de pe vrememea când a fost
52
Alexandru Lupeanu-Melin, Călăuza Blajului. Însemnări şi lămuriri istorice, Blaj, Tipăritura
Seminarului Teologic Greco-Catolic, 1922, p. 84.
 Micii oameni mari. Reprezentări ale copilăriei în memorialistică • 163

şcolar la Blaj. Sunt amintiri fermecătoare şi au remarcabila calitate de a

proveni de la un om simplu, din popor, unul dintre cei nebăgaţi în seamă
de către „marea istorie” şi care poate servi la conturarea unui mic
fragment de puzzle din ceea ce a însemnat copilăria altădată.
Desigur că şi aici întâlnim diferenţe şi am exemplificat deja că
părinţii cu dare de mână căutau gazde săseşti pentru odraslele lor. Vaida
Voedod a locuit chiar la familia directorului şcolii din Bistriţa şi amintirile
care îl leagă de gazdă sunt dintre cele mai profunde.
Trebuie adăugat faptul şi faptul că, legat de şcoală, se întipăreşte în
mintea autorilor şi este redată uneori destul de complex figura dascălilor,
fie blândă sau aspră, molcomă sau dojenitoare. Ion Pop Reteganul alătură
pe peretele imaginar al amintirii icoanele tuturor dascălilor care i-au
încălzit copilăria de ciobănaș: Ion Dan, de la care n-a învățat nimic,
Gheorge Figa, care era „strict al dracului” şi despre care copilul îşi
aminteşte că fuma din pipă cu „ţeava lungă”, că purta haine domneşti
„amu-l văd, nădragi strâmţi, suri, cu şinore mici, vinete, ciubote potrivite,
ungureşti, căput cam scurt ar cu şinore şi pălărie neagră...se purta ras şi cu
53
muştaţele tunse scurt” . Nu-i vorbă că învăţătorul era mândru nevoie
mare în cămăşile ţesute de nevastă dar mai avea şi căruţă colorată şi un cal
54
„zestre cu muierea” . Aşa cum precizam la început, citându-l pe
Halbawchs, amintirea nu este individuală; este amestecată cu a
comunităţii. Omul îşi aminteşte din copilăria sa ce îşi aminntesc şi alţii
despre acelaşi lucru, eveniment sau persoană. Doar uneori amintirile sunt
strict personale. Cel mai drag i-a fost însă Gregoriu Iuga, din Negrileşti,
„om tânăr, absolut al preparandiei din Năsăud” de la care copilul a învăţat
într-un an să scrie şi să citească după metoda silabizării. Însă apropierea de
„domnişor” este mai profundă decât cea prilejuită de simpla întâlnire de la
şcoală; copilul doarmea adesea la şcoală, care servea de şi de casă
55
învăţătorului (situaţie întâlnită în multe sate până în 1989 ) şi seara asculta

53
Ion Pop Reteganul, Amintirile unui şcolar de altădată, p. 26.
54
Ibidem.
55
Şcoala din satul meu natal, Acriş, din judeţul Braşov, avea, de asemenea, această dublă
funcţie: partea dinspre uliţă adăpostea 2 săli de clasă, iar în spate locuiau învăţătorii, la care
tot satul se spunea Cazacu şi Cazaca. Îmi amintesc că aceştia creşteau ierpuri şi curcani, că
livada şcolii, plină de meri, pruni, zmeură, le aparţinea în întregime, că ne adunau toamna
pe noi copiii să le adăpostim lemnele pentru iarnă şi câte şi mai câte însă pentru noi erau
lucruri de o deosebită importanţă. Cea mai mare mândrie era să vi a doua zi la şcoală şi să
spui că te-a chemat Cazacu sau Cazaca să îi ajuţi la ceva şi ţi-au dat mere sau dulceaţă. Cum
locuiam a doua casă de la şcoală aveam mereu acest privilegiu şi nu odată am fost chemată
să-i ţin de urât „tovarăşei învăţătoare” când „tovarăşu” era plecat acasă, „în Regat”.
164 • Luminiţa Dumănescu

vrăjit poveştile acestuia, împreună cu ceilalţi „şcoleri” aflaţi în gazdă în

casa învăţătorului.
La Reteganul amintirile despre dascăli sunt străbătute şi de un soi de
pilde şi judecăţi legate de moralitate şi micimea umană: chiar dacă cei
amintiţi au fost dascpli buni, fiecare cu hibele lor, înintând în carieră,
devenind notari la Beclean sau Năsăud, aceştia şi-au pirdut bunăvoinţa
umană, cinstea, au „început să umble cu marafeturi” astfel încât toţi au
ajuns calici, unii la propriu, cărând cărbuni prin sate.
Pentru Lucian Blaga „cel mai luminat dascăl, din a cărui artă
educativă m-am împărtăşit cât am urmat şcoala primară din Sebeş” a fost
56
Hans Wolf , „mâncătorul de valahi”. Blaga găsea că, în ciuda severităţii
sale, învăţătorul nu-şi merita acea faimă negativă; simţea că Wolf
manifestă o simpatie deosebită faţă de el pe care însă „mi-o servea în doze
omeopatice, încât niciun moment nu m-aş fi încumetat să abuzez sau să fac
57
pe răsfăţatul” . De ce a rămas întipărită figura acestui dascăl în memoria
filozofului de mai târziu dar, mai ales, ce l-a atras pe copil la acest personaj
cu o faimă atât de cumplită? Blaga mărturiseşte că dascălul îi plăcea
datorită faptului că „se interesa îndeaproape de dezvoltarea mea”, că îl
încuraja să înveţe limba germană şi, mai presus de orice, îi analiza în clasă,
„cu satisfacţie”, lucrările scrise. Cu alte cuvinte, îi dădea importanţă. Însă
cei doi mai aveau ceva în comun: ambii stăteau teribil de prost în ceea ce
priveşte cunoştinţele de limbă maghiară astfel că „ne întâlneam pe un
58
teren unde era dispus îngăduinţelor celor mai surâzătoare” .
59
Apoi descrie cu lux de amănunte figura profesorului de latină N.S.
de la liceul Şaguna din Braşov, care îi este simpatic din acelaşi motiv: îi dă
importanţă, găsindu-l potrivit pentru a-i examina pe ceilalţi copii din clasă
în absenţa lui spirituală, dictată de stări de spirit şi furtuni sufleteşti situate
60
deasupra meseriei de dascăl .
Pozitive sau negative, chipurile de dascăli zugravite de către foştii lor
elevi, mulţi dintre ei ajunşi ,la rândul lor, dascăli, „pedagogi de şcoală
nouă”, fac parte din viaţa copiilor de altădată. Pentru cei care au mers la

56
Lucian Blaga, op.cit., p. 243.
57
Ibidem.
58
Ibidem, p. 244.
59
Posibil Nicolae Sulică.
60
Blaga povesteşte că acest N. S. Era un cunoscut polemist al vremii, care era absent de la
catedră deşi fizic era întotdeuna prezent, „găsind o splendidă metodă de a ocoli orice inutilă
încărcare a memoriei sale de dascăl” – scriind, în timp ce clasei îi acorda un „soi de
autonomie”.
 Micii oameni mari. Reprezentări ale copilăriei în memorialistică • 165

şcoală şi au lăsat o cât de mică însemnare despre viaţa lor de şcolar,

dascălii au reprezentat, după caz, modelele sau contramodelele unei epoci.

Concluzii
Dacă ne-am propune să identificăm o atitudine faţă de copii şi copilărie
plecând de la sursele memorialistice probabil că aceasta s-ar apropia
frapant de mult de atitudinea contemporană faţă de cei mici şi faţă de
această vârstă a vieţii. Imaginea desprinsă de aici este una idilică,
desprinsă parcă din poveşti (evident, nu mă refer la cele dickensiene).
Chiar dacă nu lipsea latura economică, copilul era valorizat afectiv şi era,
într-adevăr, bunul cel mai de preţ al familiei. Altfel nu ne putem explica
gesturile profund emoţionante din momentul despărţirii de copii când
aceştia plecau la şcoală, la Năsăud, Bistriţa sau Braşov, cum nu am putea
explica nici insistenţa cu care memorialiştii conturează chipurile părinţilor
şi ale celor dragi din preajma lor. Nu poate fi doar talentul scriitorului cel
care pune în mişcare asemenea sentimente şi nici vanitatea celui care scrie
aşa pentru că ştie că este citit.
Într-adevăr din scriitura lui Blaga răzbate din toate rândurile
maturitatea celui care scrie; el se foloseşte, foarte abil, de tot ce ţine de
psihologia copilului, deprinsă cu forţa adultului, punând în seama micii
făpturi fapte, sentimente şi trăiri pe care e greu, poate chiar imposibil de
imaginat că le poate trăi sau gândi un copil, chiar genial aşa cum a fost
Blaga. Am urmărit aici, în principal, surprinderea tablourilor prin
inetermediul cărora oamenii se raportează la copilăria lor. Am descoperit,
cum dealtfel mă şi aşteptam, o lume a copilăriei dominată de figuri dragi,
părinţi şi bunici, de amintirea satului natal şi a casei părinteşti, o lume
dominată de gusturi şi mirosuri. Memoria celor chemaţi să răspundă, prin
însemnările lor, întrebării Ce a reprezentat copilăria altădată (evit să
interoghez sursele despre cum a fost copilăria altădată?) chiar dacă reţine şi
întâmplări şi evenimente mai puţin plăcute, unele chiar traumatizante,
dovedeşte a fi înmagazinat imaginea idilică a primilor ani ai vieţii. Ne
deosebim total (repet, din perspectiva acestei categorii de surse) de ideea
copilului-problemă şi cea a copilăriei ca perioadă marcată de abuzuri şi
violenţe, de exploatare şi dominare a copilului de către adult. Sigur, se
poate invoca, poate, că cei de ale căror amintiri am abuzat în acest capitol
nu reprezintă o majoritate, că sunt exponenţii unor familii mai răsărite şi
că, luate în acest context, amintirile lor şi ideea de copilărie degajată din
acestea nu sunt reprezentative pentru un spaţiu atât de mare precum cel
aferent acestei lucrări. Este foarte posibil ca în lumea satelor, în casele
166 • Luminiţa Dumănescu

ţăranilor săraci pe care istoriografia ni-i înfăţişează copleşiţi de greutatea

sarcinilor şi a vieţii, copilăria să fi avut o cu totul altă înfăţişare, o cu totul
altă valenţă. Din păcate, în lumea acestor oameni ne este imposibil să
pătrundem, la nivelul pe care l-am dori. Ei nu şi-au scris memoriile şi
cărturarii au scris prea puţin despre ei în ipostaza lor umană, cea în care se
nasc, iubesc şi mor. Istoria le-a refuzat acest statut.
Cu toate acestea, cred însă că putem acorda credit memorialisticii ca
sursă istorică şi, coroborând imaginea copilăriei astfel conturată cu cele
desprinse prin intermediul altor cadre de lectură vom putea să conturăm
imaginile copilăriei la românii ardeleni. Copilăriei în familiile de ţărani, a
celei trăite în casele micilor meşteşugari, în tina mahalalelor sau în
confortul dantelat al caselor nobiliare. Pentru că, în mod cert, avem de-a
face cu mai multe tipuri de copilărie, chiar dacă figurile centrale sunt
practic aceleaşi.
 Povestea copilului «întunecat» în istorie

Adrian Majuru

Aceasta este povestea acelor suflete care fie se nasc altfel decât
majoritatea, fie sunt nevinovate victime ale unor cutume sau coduri de
circumstanţă istorică, a căror toleranţă, în raporturile dintre cel născut
diferit şi ceilalţi, a variat de la o epocă istorică la alta.
Istoria a cuprins în paginile sale diferite realităţi ale acestui subiect:
dacă spartanii îi sacrificau pe nou născuţii cu beteşuguri sau prea sensibili
aruncând-i de pe muntele Tayget, alte culturi, mai puţin radicale îi
converteau unor ocupaţii pasive, chiar dacă la periferia socialului.
Beletristica a descifrat şi ea tainele unor destine „întunecate”, şi
amintim aici selectiv renumitul roman «Cocoşatul» al lui Paul Féval,
«Notre-Dame de Paris» de Victor Hugo sau recentul roman al scriitorului
danez Pär Lankervist, «Piticul».
În pravilele româneşti „copilul întunecat” era acea fiinţă a nimănui:
iară când muierea va naşte copilul şi niminea nu ştie care tată l-au făcut,
nice cela ce l-au semănat, acela se chieamă întunecat”. Era cel mai nefericit
dintre bastarzi. Apoi, dacă un bărbat „ţine muiare în casa lui neblagoslovită
şi să culcă cu dânsa de faţă, de va face copil, se cheamă hireş”. Dacă
muiarea neblagoslovită era „afară de casa lui, acela copil ce va face se
1
chiamă cópil”.
Tradiţia românească este foarte savuroasă în legende şi poveşti, cu
un dram de adevăr istoric, despre fiinţe stranii care au existat aievea şi care
au pus comunitatea într-o stare de cumpănă. Naşterea unui copil în satul
tradiţional românesc era o adevărată confruntare cu fiinţe nevăzute, care
trebuiau îmbunate, astfel încât copilul să vină pe lume fără beteşuguri, şi cu
stea norocoasă. Zeci de ritualuri se desfăşurau şi multe ofrande erau
dăruite naşilor sau celor din vecinătate, dar mai ales ursitoarelor şi altor
fiinţe de pe „celălalt tărâm”. Uneori însă acest efort nu dădea roade.
Copilul diform sau cu alte neajunsuri de care familia afla în decursul
timpului devenea o victimă a unui social, care-l „încadra” lumii
„nevăzutelor”. Comunitatea deşi tolera, traseul lui în viaţă era total diferit
de a-l celorlalţi de seama lui. Multe elemente mitologice ar fi apărut din
astfel de copiii născuţi diferit, care s-au retras pe o falie de timp, undeva
1
Adunarea izvoarelor vechiului drept românesc scris, vol. VII, «Îndreptarea Legii (1652)»,
Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 215.
168 • Adrian Majuru

între cei de aici şi cei de dincolo. Trăiau retraşi, erau priviţi cu teamă şi
adesea un singur membru ales de comunitate, eventual o rudă apropiată a
nefericitului, era calea de acces către comunicare şi îmbunarem cu acesta
din urmă. Zeităţi precum «Omul Pădurii», «Marţolea», «Muma Pădurii»,
«Sânpetrul Lupilor», «Vasilca», «Mătăhulă», «Uitata», «Vântoasele»,
«Vedenia», «Strigoii Vii» etc., au alimentat cu fiecare generaţie poveşti şi
2
suflete altfel venite pe lume.
Literatura de specialitate a încercat să medieze, să calmeze, să
elimine faliile milenare. În secolul al XIX-lea, antropologii Debierre şi
Lacassagne sugerau „în privinţa stării civile a monştrilor, o modificare a
dispoziţiunilor privitoare la actele de stare civilă şi anume: un monstru cu
două trunchiuri, dar cu un cap, să fie înscris în registru ca un singur
individ; un monstru cu două capete şi un singur trunchiu, să fie privit ca
3
doi indivizi”.
Cele mai întâlnite încadrări în sintagma de „copil întunecat” îi
reprezentau pe copii normali, dar care se năşteau în afara căsătoriei, dar şi
„pater semper incertus”.
În Codul civil românesc de la începutul secolului al XIX-lea, „copii
născuţi din nelegiuită împreunare, ce s-au făcut prin cea în urmă săvârşită
căsătorie a tatălui cu mama lor, (care au fost ţiitoare sau şi altă slobodă
femeie), se numără şi ei şi pogorâtorii lor în rândul fiilor celor născuţi din
legiuită însoţire”.
Cum timpurile s-au mai schimbat, „nelegiuita însoţire nu poate să
pricinuiască copilului jignire la cinstea politicească şi la înaintirea lui; deci
n-are trebuinţă pentru un sfârşit ca acesta să ceară de la stăpânire vreo
deosebită privileghie, spre a fi cunoscut de fiu legitim”. Faţă de copii
legitimi ai tatălui, copii nelegitimi „cu totul se depărtează de driturile
familiei şi a rudeniei, precum şi de numele familiei tatălui, de evghenia
(nobleţă din naştere n.m.), de marca neamului, cum şi de alte părinteşti
4
privileghii, ci dobândesc numai numele familiei de pe mamă”.
O situaţie aparte o aveau „copiii cei din curvie a roabei”, care,
„după legi, urmează soartei mamei lor”. Lucrurile se schimbau „dacă
2
Literatura de specialitate în domeniul entologiei este foarte bogată. Aici amimtim selectiv
lucrările: Ion Ghinoiu, (Obiceiuri populare de peste an, Editura Fundaţiei Culturale Române,
Bucureşti, 1997; Cărările sufletului, Editura Etnologică, Bucureşti, 2004; Comoara satelor,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005); Constantin Eretescu, Fata pădurii şi omul nopţii,
Editura Compania, Bucureşti, 2006
3
dr.Mina Minovici, Tratat complet de medicină legală, vol. II, Editura Socec, Bucureşti, 1926, p. 28
4
Adunarea izvoarelor vechiului drept românesc scris, vol. III, Codul Calimach – ediţie critică,
Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1958, p. 133 şi p. 135
 Povestea copilului «întunecat» în istorie • 169

cineva, având roabă ţiitoare până la sfârşitul vieţii sale, n-au slobozit-o pre
ea din robie, atunce să rămîie slobodă şi, dacă au făcut copii cu dânsa, să
rămîie şi ei slobozi”. Cu toate că „între oameni slobozi şi robi nu se poate
alcătui însoţire legiuită”, se mai întâmpla, ca un om slobod să se însoare cu
o roabă, fie păcălind pe preot, fie cu sprijinul lui sau al stăpânului roabei,
după ce omul slobod o răscumpărase de la stăpân. În acest caz, „copiii
născuţi dintr-o asemine însoţire pururea rămân slobozi, sau că ar fi tatăl lor
slobod sau mama lor slobodă; (...)pentru că de-a pururea slobozenia este
covârşitoare şi iubirea de oameni biruieşte întru asemine întâmplare, atât
5
după legea bisericească, cât şi după cea firească”.
Punerea pe o linie apropiată a copiilor naturali cu cei legitimi de
către Codul Civil al lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o premieră
juridică şi socială, care a determinat revolta unor jurişti din lumea bună.
Apropierea de interdicţie şi dizolvând-o prin legi, părea un act „nebunesc”.
Nicolai Rosetti Rosnovano scria despre primul cod civil modern al
României, că-l citea „când cu indiferenţă, când cu dezgust. (...) Deja, eram
deprinşi cu contra-sensurile, cu falsificaţiunile, cu imposbilităţile morale şi
materiale; şi, cu toate acestea, ereziile juridice şi sociale ale reformatorilor
ne lăsau impasibili. Aşteptam. Dar când am ajuns la capitolul ce tratează
despre succesiuni, noi am fost cuprinşi de spaimă! Am citit şi recitit acest
capitol şi ne refuzam de a crede chiar aceea ce vedeau ochii noştri. Ne-am
pus să-l citim şi cu alte persoane şi ne-am convins, că de azi înainte, în
România, în virtutea codicelui Cuza, nu numai copiii naturali simpli, dar
chiar copiii adulterini şi incestuoşi sunt puşi pe aceeaşi linie cu copiii
legitimi. În tot cazul, pot fi recunoscuţi şi legitimaţi de către autorii lor”.
Astfel, „nu numai bastardul va veni să spolieze copilul născut din unirea
solemnalmente consacrată de lege şi religiune, dar, cu fruntea ridicată, el va
intra în familie pentru a o de brava; el va profana încă, prin prezenţa sa,
sanctuarul pe care naşterea sa l-a fost mânjit şi – cu codicele Cuza în mână –
fără de nici o teamă, - prin gura legilor, - el va striga către familia
6
înspăimântată: «Muma mea este adulteră»!”
Codul Civil intrat în vigoare la 1865 a rămas valabil, cu mici
modificări, aproape o sută de ani deşi, potrivit lui Nicolai Rosnovanu, acest
Cod Civil „nu recunoaşte decât o singură clasă de copii naturali. După

5
Ibidem, pp. 118-119 şi p. 12.
6
Despre dreptul de succesiune a copiilor naturali după codicele civil Alexandru Ioan Cuza, editor
Nicolai Rosetti Rosnovano, Tipărit la Rudolf Eckhardt, Cernăuţi, 1865, pp. V-VI. Pentru alte
detalii vezi «Codicele Civil Alexandru Ioan Cuza», art. 652, 677, 679, 304, Monitorul Official al
României, din anul 1864, nr. 271,
170 • Adrian Majuru

dânsul tot copilul născut afară din căsătorie este natural. Asfeliu el nu mai
face sub-diviziunea copiilor naturali, în copii naturali simpli, copii
incestuoşi (sau „hireşi” după vechile pravile, n.m.), şi copii adulterini (sau
7
„întunecaţi”, potrivit legilor din vechime, n.m.)”.
La începutul secolului XX, optica s-a schimbat foarte mult; juriştii,
prin „legitimarea copiilor naturali” considerau că este o „binefacere a legei,
căci părinţii, pe cât le stă în putinţă, pot să repare neregularitatea unirii din
care s-a născut copilul natural şi legea îi socotesce ca copii eşiţi din
căsătorie”. Continua să fie totuşi o „mare deosebire” între „condiţia”
copiilor naturali şi aceea a copiilor legitimi. Deosebirea consta în faptul că
„aceştia din urmă au o familie pe când primii nu au altă familie decât acea
a părinţilor care i-au recunoscut”, deosebire cauzată de actul de filiaţiune
existent doar pe linia paternă sau maternă. Actul de recunoaştere fiind doar
„o manifestare de voinţă, ea nu poate să aibă efectul decât cu privire la
8
acela de la care emană, adică, la tatăl şi mama copilului natural”.

7
Nicolai Rosetti Rosnovano, op.cit., p. 18
Iată cum face autorul de mai sus, compartimentarea cea mai potrivită a tipurilor de copii în
funcţie de naştere, după legea franceză din epocă:
1. Copiii legitimi erau „copii concepuţi sau născuţi în timpul căsătoriei tatălui şi
mumei lor”.
2. Copiii legitimaţi erau aceia care, „fiind simpli copii naturali în momentul
concepţiei lor, devin în urmă legitimi prin căsătoria tatălui şi mumei lor”.
3. Copiii naturali simpli reprezintă pe copiii născuţi „afară din căsătorie. Se numeşte
natural simplu, cînd relaţia din care este născut nu constituie nici adulter şi nici
incest, adică cînd el este ieşit din două persoane care, în momentul concepţiei sale,
erau libere de ori ce legămînt conjugal şi între care nu exista nici un legămînt de
înrudire sau de alianţă(cunscrie) susceptibil de a forma un obstacol la căsătoria lor.
4. Copii naturali adulterini erau acei copii „născuţi din două persoane care, în epoca
concepţiunei sale, n-ar fi putut să se căsătorească împreună, sau pentru că una din
ele sau pentru că amîndouă erau deja legate prin legămintele unei alte căsătorii
nedesfăcute încă şi prin urmare existente”.
5. Copiii naturali incestuoşi erau considerraţi acei copii a cărora „tată şi mumă erau,
în epoca concepţiunei lor, uniţi prin un legămînt de înrudire sau de alianţă
susceptibil de a face obstacol la căsătoria lor.
6. În sfîrşit, să amintim aici şi copiii adoptivi, care potrivit legii franceze erau aceia a
căror „filiaţiune avea sorgintea sa într-un contract solemn intervenit între dînşii şi
persoana care-i primeşte de copii”.
Un studiu mai amplu este acela semnat de C.C.Săvoiu, Despre copii naturali în dreptul român,
Teză pentru licenţă, Tipografia «Corpului didactic» C.Ispăşescu & G.Brătănescu, Bucuresci,
1898
8
Nicolae Al.Farra, Condiţiunea juridică a copiilor naturali în dreptul roman şi român, teză pentru
licenţă susţinută la 2 decembrie 1903, Stabilimentul de Arte Grafice „Universala”, Bucuresci,
1903, pp. 31-32
 Povestea copilului «întunecat» în istorie • 171

Copilul „întunecat” a fost un proscris, purtând stigmatul toată

viaţa, era cel mai nefericit dintre bastarzi. De multe ori, femeia şi copilul
său, şi chiar adesea familia ei, părăseau comunitatea pentru a scăpa de
ruşine, de proscriere. Pentru că „aerul oraşului te face liber”, cum spunea
un proverb medieval, multe astfel de situaţii nefericite s-au stins în
tumultul târgurilor urbane. De multe ori cronicile nescrise ale mahalalelor
mai amintesc de câte o femeie cu un copil, care apăreau din neant şi se
aşezau pe la cineva, mama lucrând cu ziua pentru a-şi câştiga existenţa.
Situaţia acestor copiii se va îmbunătăţi treptat începând cu secolul XX,
îndeosebi după Primul Război Mondial.
Pentru lumea satului avem o prelungire de cutumă până dincolo de
anii’ 70 ai secolului XX. Urbanizarea progresivă a grupurilor de vârstă
tânără din mediul rural a adus cu sine şi schimbări de mentalitate privind
întemeierea unei familii. Desigur, planurile difereau iar copiii, adolescenţii
sau tinerii jucau roluri diferite în funcţie de decor: oraşul, cu unele libertăţi
neîngăduite la casa părintească iar la polul opus lumea satului natal unde,
în vacanţe respectau codurile comunităţii, ascunzând „progresele” cucerite
în celălalt peisaj. Bariera dintre cele două spaţii comportamentale a
explodat după 1990: copii legitimi sau nu, copii de suflet sau „întunecaţi”,
au deopotrivă drepturi recunoscute prin lege iar societatea şi-a schimbat
atitudinea faţă de interdicţiile şi catalogările nefireşti venite din pravile.
Dar s-a născut o lume nouă, pe care societatea modernă nu a reuşit să o
digere juridic şi nici să o supună mecanismelor asistenţei sociale: copii
subteranului, numiţi în folclor „aurolaci”. Se pare că, sintagma de „copil
întunecat” îşi schimbă geografia şi simbolurile sale au dobândit un conţinut
nou.
172 • Adrian Majuru

Copii cu diformităţi de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Arhiva INML

Mamă şi copil cu deficienţe fizice la sfîrsitul secolului în Bucureşti.

Arhiva INML
 Povestea copilului «întunecat» în istorie • 173

Tată şi fiu cu handicap locomotor la cerşit în 1900 în Bucureşti. Arhiva INML.

Un copil al nimănui, în luptă cu supravieţuirea. Bucureşti, 1900. Arhiva INML

 Joacă şi joc: de la copilărie la teoria culturii fizice

Bogdan Popa

Este discutabil cât de actuală mai este cunoscuta expresie „a bate

(toată ziua) mingea pe maidan”. Referire la fotbalul jucat, după reguli
proprii, instabile, contradictorii, adesea generatoare de conflicte, de către
copii, expresia de mai sus pare să îşi aibă originile în perioada de început a
fotbalului ca disciplină sportivă modernă.
Fără a fi însă o încercare de istorie semantică, textul de faţă îşi
propune să analizeze relaţia dintre „joc”, „joacă” şi „cultura fizică” din
chiar punctul de vedere al manifestărilor acestora în copilărie. Perioada
aleasă este cuprinsă, cu aproximaţie, între sfârşitul secolului al XIX-lea şi
jumătatea celui de-al XX-lea iar cadrul geografic, politic şi social este
reprezentat de lumea românească.
Voi analiza, pentru început, legăturile teoretice dintre joc şi cultura
fizică. Cel de-al doilea punct de interes este reprezentat de locul jocului în
cadrul educaţiei fizice şi sportului pentru copii. În a treia parte a articolului
voi discuta ceea ce am putea denumi „joaca de-a sportul” şi anume
întrepătrunderea dintre elementele sportului modern şi jocurile copilăriei.

Jocul: o privire teoretică

În 1938, Johan Huizinga a scos jocul din lumea copilăriei şi l-a aşezat la
temelia culturii, între „nebunie” şi „înţelepciune”, între „seriozitate” şi „ne-
seriozitate”1. „Homo ludens” a devenit un text fundamental pentru
antropologii, sociologii şi istoricii preocupaţi de trecutul culturii fizice.
Pentru aceştia, jocul nu mai reprezenta doar unul dintre motoarele
preocupărilor individuale sau colective pentru educaţie fizică şi sport, ci şi
o cale de a înţelege mai bine societăţile şi culturile, contemporane sau
trecute. Într-un text de mică amploare, publicat iniţial în 1972, Clifford
Geertz a arătat mecanismele create de pasiunile stârnite de luptele de
cocoşi în societatea din Bali2. Horst Bredekamp a analizat instrumentalizarea
„calcio” de către familia Medici în Florenţa renascentistă3.
1
Johan Huizinga, Homo Ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii,
Bucureşti: Humanitas, 2002, p. 37, 43, 94.
2
Cf. Clifford Geertz, “Deep play: notes on the Balinese cockfight”, în Daedalus, Volume 134,
Number 4, Fall 2005, p. 56-86.
3
Cf. Horst Bredekamp, Florentiner Fussball. Die Renaissance der Spiele: Calcio als Fest der
 Joacă şi joc: de la copilărie la teoria culturii fizice • 175

În spaţiul cultural românesc, Lucian Blaga4 sau Ionel Teodoreanu5

s-au oprit în fugă asupra jocului ca fenomen abstract. Nu s-a ajuns la
închegarea unei teorii aparte. Impedimentul principal pare să fi fost exact
acea ne-seriozitate care l-a fascinat pe Johan Huizinga. Jocul era asociat de
teoreticienii români acelei părţi a vârstei copilăriei încă neinfluenţată de
sobrietatea impusă de şcoală6.
Considerat a fi, încă din primele luni de viaţă, un „exerciţiu fizic”
instinctiv7 sau „o funcţie a personalităţii cu scopul în ea însăşi”8, supus
sentimentului atât de uman al plăcerii, jocul copiilor trebuia să îşi piardă
caracterul spontan prin intervenţia educatorilor9. Scopul final era de a fi
ordonat şi transformat, în spirit utilitarist, în educaţie fizică, considerată a
face parte din educaţia integrală de pe urma căreia urmau să beneficieze
statul, societatea şi individul.
Constantin Calavrezo a căutat să demonstreze existenţa unei
componente ludice a sportului modern. Într-un studiu dedicat comparaţiei
ştiinţifice între jocurile copiilor şi cele sportive, el a pornit de la concepţiile
lui Hans Sippel şi Ludwig Engelert (jocul ca test al vitalităţii, respectiv ca
act creativ, ca intrare în legătură du divinitatea). Calavrezo a împărţit
„jocurile mici” pe momente şi le-a asociat stărilor psihice pentru a
demonstra matematic, nu filosofic, înrudirea dintre joacă şi marile întreceri
ale adulţilor10.
Nota aparte a fost dată de tratarea dansurilor populare româneşti ca
exemple de cultură fizică. Dincolo de metonimie, confuzia între „joacă” şi
„dans” se poate explica prin faptul că Gheorghe Moceanu, primul profesor

Medici, Frankfurt, New York, Paris, 1993.

4
Lucian Blaga, „Mah-Jongul”, în Cuvântul, an II, nr. 251, 7 septembrie 1925, p. 1; retipărit
sub titlul „Culturi şi jocuri” în Zări şi etape, Bucureşti: Minerva, 1990, p. 235-238.
5
Ionel Teodoreanu, „Yo-yo şi diabolo”, în Idem, Iarbă, Bucureşti: „Universala” Alcalay &
Co., f. a., p. 107-110.
6
Cf. Constantin A. Botez, „Efectele fiziologice ale jocului”, în Buletinul Educaţiei Fizice, an II,
nr. 1, aprilie 1924, p. 12-14; Virgil Roşală, „Jocul şi munca la copii”, în Buletinul Educaţiei
Fizice, an IV, nr. 7-8, iulie-august 1926, p. 92-94; L.Y.X., „Jocul şi recreaţia la sate”, în
Buletinul Educaţiei Fizice, an VII, nr. 7-8, iulie-august 1929, p. 159.
7
D. Ionescu, Instrucţiunea gimnasticei în şcólele de băeţi şi de fete, Bucureşti: Ig. Haimann, 1891,
p. 3-4.
8
Gheorghe Zapan, „Teorii asupra jocului”, în Buletinul Educaţiei Fizice, an VI, nr. 1, ianuarie
1928, p. 2.
9
Constantin Kiriţescu, „Sport şi cultură”, în Idem, În slujba unei credinţe. Campanii - figuri -
mărturisiri, Bucureşti: Cartea Românească, 1933, p. 168.
10
Constantin Calavrezo, „Sensul jocurilor mici”, în Analele educaţiei fizice, Nr. 3-4, 1942, p. 63-
66.
176 • Bogdan Popa

de educaţie fizică din Vechiul Regat, a inclus dansurile populare româneşti

ca specific naţional al sistemului gimnastic pe care l-a creat. G. T.
Niculescu-Varone, unul dintre cei mai citaţi autori atunci când se vorbeşte
despre jocurile populare ca exerciţiu fizic, a propus, la câteva decenii
distanţă, includerea jocurilor în programa de educaţie fizică în funcţie de
specificul regional11. George Costescu, istoricul oficial al generaţiei
fondatoare a instituţiilor sportive româneşti, considera jocurile şi cântecele
populare exerciţii fizice propriu-zise pentru a demonstra existenţa unui
fond ancestral propice împământenirii culturii fizice occidentale. Scopul
său era de a combate acuzaţia de import snob aruncată sportului, atacat ca
un dăunător al tradiţiilor româneşti12.
Constantin Kiriţescu a considerat baladele populare, jocurile copiilor
şi dansurile româneşti ca surse credibile pentru studiul trecutului educaţiei
fizice, egale poemelor homerice şi medievale. Kiriţescu le cita pentru a
demonstra evoluţia neîntreruptă şi raţională a culturii fizice ca specific al
fiinţei umane.13 Maria Postolache şi Nicolae Postolache au căutat să explice
prin creaţia folclorică, inclusiv prin jocurile copiilor şi ceremoniile rituale,
legătura profundă dintre exerciţiul fizic şi cultura populară românească,
urmând, ca şi Kiriţescu, aceeaşi schemă a evoluţiei neîntrerupte de la omul
primitiv la omul modern, inspirată de gândirea marxistă14.
În ultimele decenii cercetătorii români au adus propriile contribuţii la
teoria jocului în special datorită studiului „timpului liber”, devenit o temă
fundamentală a cercetării sociologice. Pentru psihologul Emil Verza jocul
nu se mai încheia la vârstele copilăriei, ci se prelungea în viaţa adultă,
inclusiv prin sportul practicat în cadru organizat sau spontan15.

Jocul în cadrul educaţiei fizice şi sportului şcolar

11
G. T. Niculescu-Varone, Jocurile naţionale româneşti, Bucureşti: Editura ziarului Universul,
1938, p. 279.
12
George Costescu, Douăzeci şi cinci de ani de viaţă sportivă în România, [Bucureşti, 1937], p. 3-4.
13
Constantin Kiriţescu, Palaestrica, Bucureşti: Casa Şcoalelor, 1943, p. 420 sqr.; Idem,
Palestrica, Bucureşti: Editura U.C.F.S., 1964, p. 497 sqr.; cf. Ion Todan, „Exerciţiile fizice
practicate de poporul român oglindite în baladele populare”, în Cultură Fizică şi Sport, an
XIX, nr. 2/1966, p. 46-54; Al. Alexianu, „Vechi jocuri, lupte şi întreceri la români”, în Cultură
Fizică şi Sport, an XX, nr. 1/1967, p. 61-64.
14
M. Postolache, N. Postolache, Tradiţiile sportive ale românilor, Bucureşti: Editura C.N.E.F.S.,
1969, passim.
15
Emil Verza, Omul, jocul şi distracţia, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p.
18-22, 73.
 Joacă şi joc: de la copilărie la teoria culturii fizice • 177

O anchetă printre elevi, realizată în anul şcolar 1923-1924, a arătat că

aprecierea de care se bucurau orele de educaţie fizică se datora asocierii cu
libertatea de a se juca. Întrebaţi care ar fi scopurile materiei, şcolarii au
numit sănătatea, voioşia, dezvoltarea muşchilor. La rândul lor, elevii
nemulţumiţi acuzau oboseala sau faptul că la oră nu erau lăsaţi în voia lor.
Unii dintre elevii chestionaţi cu acel prilej nu s-au sfiit să se declare mai
interesaţi de educaţie fizică, de excursii şcolare sau de bradul de Crăciun
decât de gramatică şi caligrafie16.
Dincolo de cerinţele programei, conţinutul orelor de educaţie fizică
ţinea de capacitatea profesorului de a-şi adapta metodele la acestea şi, în
acelaşi timp, la trebuinţele elevilor şi la condiţiile existente. Profesori şi
profesoare au publicat dări de seamă în care şi-au prezentat munca într-o
lumină favorabilă, folosindu-se de greutăţile întâmpinate pentru a sublinia
rezultatele pozitive obţinute. Cazul cel mai fericit pentru cercetătorul de
astăzi este cel al lui Augustin Latiş, care a predat la Liceul „Aurel Vlaicu”
din Orăştie şi la Şcoala Normală din Galaţi. Experienţa sa didactică a fost
valorificată într-o carte tipărită pe speze proprii, în 1943, la Cernăuţi.
Augustin Latiş a criticat de la bun început etichetarea educaţiei fizice
ca dexteritate17, principala sa acuză fiind că se încuraja astfel lipsa de
disciplină a elevilor la orele de gimnastică, jocuri şi dansuri naţionale.
Neatenţia elevilor ar fi fost, susţinea autorul, accentuată de „pasiunea”
pentru fotbal. Rostul educaţiei fizice era „disciplinar, igienic şi naţional”,
fundamental diferit de ceea ce Augustin Latiş pretindea că îl deducea din
reacţiile elevilor, părinţilor şi chiar ale unor colegi profesori. Din punctul
său de vedere, educaţia fizică nu era o materie introdusă în programă doar
pentru a imita străinătatea şi nici nu se reducea la spectacole şi serbări de
sfârşit de an. Orele ţinute de Augustin Latiş constau din gimnastică
suedeză, atletism şi dansuri naţionale18. După încheierea anului şcolar,
elevilor li s-a cerut să răspundă la chestionare privind binefacerile sau
inutilitatea materiei pe care o preda. Majoritatea covârşitoare s-a declarat
încântată. Totuşi, elevii şi-ar fi dorit mai multe jocuri sportive, în timp ce
profesorul era de părere că pasiunile stârnite de meciurile între clase sau
16
R. Petre, „Anchete: preferinţele elevilor asupra obiectelor de învăţământ”, în Revista
Generală a Învăţământului, an XIII, nr. 5, mai 1925, p. 309.
17
Pentru distincţiile introduse prin Legea învăţământului din secundar din 1934 între
materii fundamentale, pe de o parte, şi arte şi dexterităţi, pe de altă parte, precum şi pentru
diferenţierile de salarizare şi prestigiu, a se vedea Bogdan Popa, „Maeştri şi profesori de
educaţie fizică în România interbelică”, în Revista Istorică, tom XVIII, nr. 3-4, 2007, p. 347.
18
Augustin Latiş, Educaţia fizică. Principii-metodă-rezultate. Cu aplicaţiuni la educaţia tineretului
român, Cernăuţi, 1943, p. 14-16, 59.
178 • Bogdan Popa

şcoli degenerau în violenţă fizică şi verbală. Cel mai important efect obţinut
prin acest experiment a fost sporirea eficienţei la învăţătură. Desigur,
putem spune că Augustin Latiş maximiza realizările sale, dar experimente
similare, făcute fie în şcoli din nordul industrializat al Angliei în 1935 19, fie
în alte şcoli din România, tind să îi confirme teoria.
Rolul hotărâtor în câştigarea bunăvoinţei elevilor revenea
profesorilor, obligaţi să găsească strategii eficiente de a-şi convinge
învăţăceii. La Şcoala Normală de Fete „Regina Maria” din Sf. Gheorghe
trebuia înfrânt dezinteresul viitoarelor învăţătoare, din cauza căruia un
număr mare de copii ar fi urmat un exemplu prost. Metoda aleasă de
profesoara Maria Blajiu, absolventă a I.N.E.F., a fost înlocuirea exerciţiilor
ce puneau accentul pe eleganţa feminină studiată, dar statică, cu „ program
de gimnastică educativă, jocuri mici, jocuri mari, dansuri naţionale”20.
În unele instituţii şcolare continuau să se manifeste rezerve faţă de educaţia
fizică, în ciuda îndelungatelor campanii de sensibilizare duse de intelectuali şi
politicieni care proclamau întărirea naţiunii prin antrenamentul corpului alături
de cultivarea spiritului. Reacţia de respingere observată la elevi şi eleve era
încurajată, uneori deschis, de către profesorii sau părinţii neîncrezători în cultura
fizică21, mergându-se, în cazuri extreme, până la interzicerea înscrierii elevilor în
cluburile sportive22. La polul opus, licee precum „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti
îşi făceau un titlu de glorie din a prezenta în paralel rezultatele la învăţătură cu
cele obţinute pe terenurile de sport, numele performerilor regăsindu-se pe
amândouă listele. Totuşi, insuficienţa bazei materiale făcea ca o mare parte din
timpul petrecut pe terenul de sport să scape, de fapt, de sub controlul cadrelor
didactice23.
19
Două clase de valori aproximativ egale au fost testate după o jumătate de an, timp în care
prima a avut un orar normal, cu două ore săptămânale de educaţie fizică, în timp ce a doua
clasă avea zilnic o oră, obţinută prin renunţarea la câte o lecţie de franceză, engleză, latină şi
matematică. Clasa care se bucura de mai multe exerciţii fizice a avut rezultate mai bune; cf.
Internationale Zeitschrift für Erziehung, Berlin, 1935, p. 394.
20
Maria Blajiu, „Educaţia fizică în Şcoala Normală de Fete din Sf. Gheorghe”, în Buletinul
Educaţiei Fizice, an VII, nr. 5, mai 1929, p. 96-97.
21
Augustin Latiş, op. cit., p. 61; Ioan Coja, „Necesitatea unor organizaţiuni şcolare de
Gimnastică şi Sport în învăţământul secundar şi realizarea lor”, în Buletinul Educaţiei Fizice, an
VII, nr. 7-8, iulie-august 1929, p. 145; P. Manolescu, „Pentru o fărâmă de sport!”, în Curentul,
an X, nr. 3228, 27 ianuarie 1937, p. 10; Octav Şuluţiu, „Rezistenţa la efort”, în România, an I,
nr. 149, 28 octombrie 1938, p. 7.
22
Cf. „Autorităţile şcolare şi sportul”, în Gazeta sporturilor, an II, nr. 74, 2 aprilie 1925, p. 1.
23
„Şcoala şi sportul. O mare anchetă. Răspunsul d-lui Const. G. Ionescu, directorul Liceului
Lazăr”, în Gazeta sporturilor, an I, nr. 1, 14 septembrie 1924, p. 4; „Activitatea Liceului
Gheorghe Lazăr”, în Gazeta sporturilor, an I, nr. 48, 30 decembrie 1924, p. 1.
 Joacă şi joc: de la copilărie la teoria culturii fizice • 179

Elevii au simţit nevoia de a compensa absenţa sau puţinătatea orelor

afectate relaxării minţii şi educării trupului prin înfiinţarea unor asociaţii sportive
proprii24. Ei revendicau un timp care să poată fi folosit altfel decât pentru studiu,
menţinut însă în cadrele stricte ale şcolilor şi internatelor. Asemenea iniţiative,
puse în practică în licee importante din Bucureşti, Craiova 25, Turnu Severin26 sau
Iaşi, erau posibile în medii favorabile ideii de sport.
Dacă investiţia de timp nu era o problemă, cea financiară era
considerabilă, având în vedere faptul că dotările necesare erau obţinute
aproape în întregime prin eforturi proprii. Conducerea şi elevii Liceului
Internat din Iaşi revendicau un rol de pionierat în dezvoltarea vieţii
sportive locale. Iniţiativa aparţinuse unui grup de elevi, probabil plictisiţi
de cele 19 ore petrecute în fiecare zi în clase şi dormitoare. Hotărârea
adoptată în timpul directoratului lui Dragomir Hurmuzescu de a urma
modelul şcolilor englezeşti27 a creat condiţiile necesare pentru acceptarea
acestei propuneri venită din rândul tinerilor. Primele înjghebări sportive de
la Liceul „Gheorghe Lazăr” datau din 1912 (fotbal şi atletism), se datorau în
mare măsură iniţiativei profesorului de limbă engleză, H. Waltuck, şi s-au
dovedit, în timp, hotărâtoare pentru mişcarea sportivă locală şi naţională28.
Un alt liceu din capitală, „Spiru Haret”, organiza regulat întreceri între
clase. Paradoxul era că acestea se datorau iniţiativelor profesorului de
educaţie fizică P. Tănăsescu, a cărui concepţie înclina spre tradiţia
gimnastică a secolului al XIX-lea mai degrabă decât spre entuziasmul
sportiv al deceniilor de după primul război mondial29.
Exista şi o latură urâtă a sportului şcolar. Ştiri despre campionate

24
Cf. Ion Todan, „Din istoricul educaţiei fizice şcolare”, în E.F.S., an XXI, nr. 8, august 1968, p. 62.
25
Victor N. Popp, „Amintiri din liceu”, în Ion Maiorescu, Craiova: an III, nr. 7-8, septembrie-
octombrie 1933, p. 105-106.
26
Statutele Societăţii de Lectură, Sporturi şi Excursiuni a Elevilor Liceului Traian, Turnu Severin:
Tipografia şi Leg. de Cărţi Luiza I. Niculescu, 1919, art. 3, lit. h), i). Sporturile propuse erau
oina, jocurile cu mingea, înotul, canotajul şi, de la 15 ani în sus, tirul .
27
Ionel Petrovanu, Mihai Cârlan, „Dare de seamă asupra activităţii Societăţii sportive «Gh.
Lascăr» a elevilor Liceului Internat, Iaşi, de la înfiinţare până azi”, în Patruzeci de ani ai
Liceului Internat „C. Negruzzi” din Iaşi 1895-1935, Iaşi: Institutul de Arte Grafice „Brawo”,
1937, p. 341-343; cf. p. VII, IX, 27.
28
George Cretzianu, „Participarea Liceului Lazăr la primele campionate interşcolare”, în
Monografia Liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti 1860-1935. Cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la
înfiinţarea lui, Bucureşti: Institutul de Arte Grafice „Luceafărul”, 1935, p. 278-281.
29
„Educaţia fizică la Liceul Spiru Haret”, în Universul, an XLIX, nr. 167, 26 iunie 1931, p. 7.
Vezi şi articolele din revista liceului, de genul „Un spectator”, „Foot-ball associaţie. Cl. a 6-a
– Cl. a 5-a 2-0 (0-0)”, în Vlăstarul, an I, nr. 2, 3 ianuarie 1924, p. 17.
180 • Bogdan Popa

aranjate sau întâlniri degenerate în violenţă30 întregesc, neplăcut, imaginea

de ansamblu a unei mişcări sportive fără consistenţă, în ciuda existenţei
unor vârfuri incontestabil valoroase şi a unor încercări mai mult sau mai
puţin coerente de popularizare31.

Joaca de-a sportul

Este interesant faptul că atunci când s-a pus problema unui sport naţional
românesc, jocurile copiilor au fost privite ca surse fireşti de inspiraţie. Oina
a fost aleasă în detrimentul buşitei, banului, mingii bătute, mingii la zid sau
poarcăi32 în urma discuţiilor purtate de cei şase profesori de gimnastică din
Vechiul Regat cu ministrul Spiru Haret, care considera că elevii „trebuie să
se joace, căci pentru asta sunt copii şi scopul gimnasticei, acesta este, ca să
cureţe şcolile de plaga bătrânilor de 15 ani”33.
În jocurile copiilor din România primei jumătăţi a secolului XX pot fi
percepute diferenţele dintre sat şi oraş, precum şi cele de natură economică
şi socială dintre familiile jucăuşilor. Peste tot însă copiii moştenesc,
improvizează, adaptează sau inventează jocuri şi jucării. Multe erau bazate
aproape exclusiv pe abilităţi fizice, altele de conceput doar prin segregarea
sexelor. Copiii de atunci se jucau în timpul liber şi în timpul şcolii, se
relaxau şi învăţau şi prin serbări, ore de educaţie fizică, excursii, activităţile
Cercetaşilor României sau cele organizate sub egida Straja Ţării34.
30
[C. P.], „Notă”, în Liceul, an II, nr. 5-6, mai-iunie 1936, p. 3; [C. U.], „Tragi-comedie
sportivă”, în Liceul, an III, nr. 4-5, martie-aprilie 1937, p. 6.
31
În Liceul, an VI, nr. 1-4, septembrie-decembrie 1939, pagina 4 era intitulată „Ne vorbesc
colegii - mari sportivi ai Ţării” şi găzduia impresii ale campionului naţional de tenis de masă
Nicu Naumescu, „Amintiri din Egipt” şi ale colegului său Vinicius Rurac, „Primul meu
turneu internaţional”. Pentru o critică a subdezvoltării sportului şcolar a se vedea Virgil
Economu, „O problemă de interes covârşitor care nu se bucură de atenţia cuvenită în ţara
noastră”, în Sportul capitalei, an I, nr. 70, 9 mai 1937, p. 1. Acelaşi ziar cuprindea o rubrică de
sport şcolar, ce cuprindea informaţii şi provocări lansate de echipe de elevi şi de asemenea
oferea acestora, contra dovedirii bunelor rezultate la învăţătură, bilete gratuite la diferite
evenimente; cf. Sportul capitalei, an I, nr. 24, 22 martie 1937, p. 4.
32
D. IONESCU, Istoricul gimnasticei şi al educaţiei fizice la noi, Bucureşti: Tipografia Revista
Geniului, 1939, p. 45-46, afirmaţie reluată din IDEM, „Domnul Sp. C. Haret ca iniţiator şi
propagator al educaţiunii fizice la noi în ţară”, în Lui Sp. C. Haret. Ale tale dintr’ale tale. La
împlinirea celor şeasezeci de ani, Bucureşti: Tiparul şi Editura Institutului de Arte Grafice
„Carol Göbl”, 1911, p. 485.
33
Apud D. IONESCU, Istoricul gimnasticei şi al educaţiei fizice la noi, Bucureşti: Tipografia Revista
Geniului, 1939, p. 80, fragment dintr-o circulară datată septembrie 1908 a ministrului către
maeştrii de gimnastică, redactată de Haret însuşi.
34
Mirela-Luminiţa, Murgescu, Silvana Rachieru, „Studiu introductiv: O geografie spirituală
a copilăriei şi adolescenţei de altădată”, în Copilăria şi adolescenţa de altădată. Tinerii de azi
 Joacă şi joc: de la copilărie la teoria culturii fizice • 181

Există în biografiile sportivilor din perioada interbelică un element

comun. Portretul colectiv al fotbaliştilor, alcătuit de St. Buiuck în 1933,
pornea de la maidan, loc prin excelenţă masculin, element biografic comun
tinerilor orăşeni de origine socială modestă şi explicaţie a tarele de
comportament (dezinteresul pentru studii, nevoia unui loc de muncă
asigurat de club pentru a masca profesionismul, vedetismul) care duceau la
decadenţa ca sportiv şi om35.
Trecerea dinspre maidan spre stadion, spre sportul de performanţă
amator sau profesionist, era punctul final al unui un proces de selecţie al
celor mai buni dintre jucători, urmat de familiarizarea cu regulile oficiale,
stadioanele amenajate după standarde oficiale, în multe cazuri cu un
echipament propriu-zis (tricouri şi ghete), teoretic cu norme diferite de
comportament în societate şi cu un alt stil de viaţă. Ionel Teodoreanu a
explicat într-un text din 1936 rolul de anticameră a stadionului ce revenea
locului de joacă al copiilor de orăşeni: „cuvântul „sport” adus din Occident,
maidanul nu-l cunoaşte, fiindcă limbi străine n-a învăţat; dar faptele
cuprinse în acest cuvânt i-alcătuiesc viaţa de toate zilele”36.
Decizia de a face din fotbal un mod de a-şi câştiga existenţa în viaţă
era consecinţa excesului pasional pentru joc. Printre spectatorii echipelor
formate din băieţi de vârste diferite ale căror cunoştinţe despre fotbal se
reduceau la minge şi la isprăvile câte unui idol al cartierului, recrutat de o
echipă mai importantă37, îşi făceau din când în când apariţia personaje
hulite de către adepţii amatorismului total – „racoleurii”38, oamenii care
mijloceau contracte cu cluburile, de unde putea porni creşterea pe scara
valorică sportivă, în consecinţă şi pe cea socială.
Majoritatea (auto)biografiilor de sportivi (în majoritate fotbalişti) au,
de asemenea ca punct comun, elogierea rolului de instructori şi de modele
ce revenea băieţilor deja iniţiaţi în sport. Cunoştinţele acestora fuseseră
dobândite la şcoală sau empiric, prin imitarea sportivilor mai cunoscuţi.
Fotbalul era astfel doar unul dintre jocurile transferate din curtea liceelor

cercetează istoria de ieri - Concursul Istoria Mea - EUSTORY, ediţia I, 2000, Bucureşti: Do-minoR,
2003, p. 36-40.
35
St. Buiuck, „Portrete”, în Sport, Constanţa, nr. 2, 17 martie 1933, p. 1. Autorul era şi arbitru
de fotbal; cf. „Constanţa. Victoria-Marina 1-1”, în Curentul, an V, nr. 1591, 21 aprilie 1932, p. 6.
36
Ionel Teodoreanu, „Întâiul stadion: maidanul”, în Iarbă, Bucureşti: Universala Alcalay &
Co., f. a., p. 103.
37
Neagu Rădulescu, Fotbal cu pâine, Bucureşti: Stadion, 1971, p. 17, amintiri despre Mitty
Niculescu, căpitanul echipei Venus Bucureşti
38
Mihai Vinţu, „Târgul de sclavi”, în Sportul Capitalei, an I, nr. 65, 2 mai 1937, p. 1; Mihai
Flamaropol, Amintiri din fotbal şi hochei, Bucureşti: Sport-Turism, 1981, p. 7.
182 • Bogdan Popa

pe maidane: dacă Ştefan Dobay vorbea simplu despre copiii din cartierul
său ca despre „polisportivi”, amintind doar atletismul şi faptul că se juca în
apropierea Begăi, unde a şi învăţat împreună cu alţi copii să înoate39, fostul
său coechipier Lazăr Sfera adăuga maidanelor timişorene gimnastica la
aparate şi, oarecum subînţelese la vârsta copilăriei, luptele şi boxul40.
Pe lângă şcoală, rolul de diseminare a fotbalului revenea, în funcţie de
implicarea ofiţerilor din garnizoanele locale, instituţiilor militare. Anghel
Creţeanu mergea să joace la „Casa Ostăşească” din Galaţi, unde orele de
antrenament erau urmate de o trataţie cu cacao şi un film, preţioase pentru
unul dintre cei şase copii ai unui modest muncitor la căile ferate41. Trataţia
poate fi considerată o strategie de atragere a copiilor săraci spre sport, act
reciproc avantajos echipelor şi tinerilor aspiranţi la glorie, dar informaţia
ridică de fapt problema alimentaţiei modeste a tinerilor din cartierele
sărace ale oraşelor. În 1938, clubul Venus din Capitală îşi inaugura cu
pompă sediul propriu şi anunţa printre realizări posibilitatea de a oferi
juniorilor o gustare caldă (ouă, pâine prăjită, cafea cu lapte) în fiecare zi.42
Anghel Creţeanu a urmat liceul comercial, deşi putea fi uşor admis la
Şcoala Normală sau la Seminarul Teologic, justificându-şi alegerea tocmai
prin posibilitatea de a juca fotbal, inexistentă în celelalte două instituţii de
învăţământ. Mai târziu, această decizie i-a folosit în carieră, el primind la
transferul de la Galaţi la Bucureşti o slujbă la o bancă.43 Asemănător a
procedat şi Constantin Teaşcă, el cerând părinţilor să îl transfere la o şcoală
comercială pentru a scăpa de rigorile orelor de educaţie fizică conforme cu
programa liceului teoretic.44
Aşadar, liceul putea deschide calea şi spre o carieră sportivă, deşi un
loc în echipa şcolii era teoretic accesibil numai elevilor silitori, notele
proaste aducând excluderea.45 Ca şi în cazul jocurilor dezordonate de pe
maidane, reprezentanţi ai cluburilor urmăreau meciurile jucate între licee
pentru a recruta jucători46.

39
Ştefan Dobay (în colaborarea cu Ileana Dolea), Şut… Goool!, Bucureşti: Sport-Turism, 1979, p. 10.
40
Mihai Ionescu, Confidenţe la marginea gazonului, Bucureşti: Sport-Turism, 1987, p. 179.
41
Anghel Creţeanu, 20 de ani în urmărirea balonului rotund, Bucureşti: Stadion, 1972, p. 7, 11.
42
„Venus şi-a amenajat un sediu ultraelegant”, în Timpul, an II, nr. 536, 29 octombrie 1938, p. 12.
43
Anghel Creţeanu, op. cit., p. 13, 56.
44
Constantin Teaşcă, Ce rău v-am făcut?, Iaşi: Junimea, 1976, p. 13.
45
Cf., pentru cazul Liceului Piarist din Timişoara, Ştefan Dobay, Ileana Dolea, Şut… Goool!,
Bucureşti: Sport-Turism, 1979, p. 16.
46
George Mihalache, „Il Dio” şi „diavolii” din faţa porţii… Amintirile lui Mircea David, fostul
portar al echipei naţionale de fotbal, Bucureşti: Albatros, 1979, p. 21.
 Joacă şi joc: de la copilărie la teoria culturii fizice • 183

Şi în România interbelică sportul făcea parte din viaţa copiilor sau

adolescenţilor, din modurile lor de crea legături de prietenie sau de a le
întări, nu în ultimul rând din posibilităţile de a păcăli rigorile morale ale
vremii şi de a întâlni colege de la şcolilor de fete47.

Concluzii
„Jocul sportiv” şi „joaca de-a sportul” (remarc dilema traducătorului cărţii
lui Huizinga, H. R. Radian: copiii care bat mingea pe stradă joacă un fotbal
adevărat sau se joacă de-a fotbalul?) 48 au devenit, în prima parte a secolului
al XX-lea, mai timid înainte de primul război mondial, mai cu seamă în
deceniul de relativă stabilitate şi creştere economică ce l-a precedat pe cel
de-al doilea, prezenţe familiare în societatea românească.
Mai mult în mediul urban decât în cel rural, mai degrabă în marile
oraşe industriale şi cu precădere în păturile micii şi mijlocii, joaca de-a
sportul semnifica atât o anticameră a unei cariere de profesionist sau
amator, cât şi o modalitate de a imita un fenomen social din ce în ce mai
prezent şi mai obsesiv discutat în mediile intelectuale. Pentru teoreticienii
educaţiei fizice, această pasiune pentru jocurile dezordonate trebuia să
servească drept un auxiliar al procesului de predare şi învăţare a materiei.
Realitatea i-a contrazis uneori, elevii fiind mai atraşi de posibilitatea de a se
juca pur şi simplu, decât de a urma instrucţiunile profesorilor. Treptat,
însuşi elementul ludic ca motor al pasiunii adulte pentru sport a intrat în
atenţia sociologilor, antropologilor şi istoricilor, atât prin tentativa de a
înţelege fenomenul sportiv contemporan, cât şi ca o poartă spre
cunoaşterea unei societăţi. Prin amploarea luată de preocupările pentru
cultura fizică, jocurile copilăriei s-au îmbogăţit prin preluarea şi prelucrarea
constantă a regulilor şi formelor de manifestare ale disciplinelor sportive.

47
Cf. mărturiile strânse de la foşti absolvenţi ai Seminarului Pedagogic Universitar din Cluj
de către Mădălina Valeria Vereş, Crâmpeie ale şcolii clujene de acum 60 de ani, în Arhiva
Concursului ISTORIA MEA – EUSTORY, 26/2000, p. 2-5.
48
Cf. Johan Huizinga, Homo Ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii,
Bucureşti: Humanitas, 2002, p. 28-29. Imaginea, încă familiară în zilele noastre, se regăseape
un maidan bucureştean din zona Şerban Vodă, unde copii de 13-14 ani organizau concursuri
atletice, stimulaţi de ştirile despre Jocurile Olimpice din 1936, sau participă la un concurs al
unei fabrici de chibrituri pentru a câştiga o minge de fotbal nouă; cf. Filip Lucian Iorga, Spre
neuitare. Copilăria şi adolescenţa lui Mircea Stănescu, în Arhiva Concursului ISTORIA MEA –
EUSTORY, p. 28-29.
Felul în care copiii percep viaţa şi ce se păstrează din această viziune în memoria
adultă continuă să fie teme neglijate de antropologia socială în general, ca şi de
studiile de memorie orală. Cu toate acestea, suntem astăzi cu toţii de acord că
identitatea culturală generată în copilărie păstrează un impact puternic asupra
integrării sociale şi culturale la maturitate. De aceea, înregistrarea mărturiilor în
timpul, sau măcar despre copilărie poate deveni un demers nu numai de interes
ştiinţific, ci şi un impuls de dezvoltare pentru crearea unor strategii de integrare
adaptate copiilor. Rămâne însă nerezolvată problema metodelor de documentare
prin care astfel de culegeri pot fi înregistrate, interpretate şi folosite, având în
vedere comunicarea cu totul aparte, proprie vârstei.
În speranţa că voi reuşi să trezesc interesul pentru memoratele vârstei mici,
propun deocamdată o prelucrare1 de interviu despre experienţa copilăriei mele în
comunism. Interviul a fost conceput şi aplicat de către Maria Manolescu, studentă
la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti,
Mi-aş dori să se coaguleze cât de curând un proiect de cercetare asupra relaţiilor cu
părinţii, a percepţiilor şi rezolvărilor sociale şi culturale ale copiilor, încă de la
vârsta preşcolară.

Comunismul în mic

Ioana Popescu

Aproape 40 de ani din viaţa mea, cei mai tineri şi presupuşi a fi cei
mai activi, i-am petrecut în comunism. Aşa încât, aş putea să încep chiar cu
perioada dinainte de a mă naşte, aşa cum am construit-o eu din frânturile
de poveşti auzite în copilărie.
Mama şi tata făceau parte din „pătura de mijloc” cum se spune astăzi,
ca să ocolim capcanele conceptului de „burghezie”. S-au cunoscut la Bran,
loc în care străbunicul din partea tatei construise două case mari, cu vitralii
la geamlâc (sic!) care există şi acuma în centrul Branului. Mama se ducea în
vacanţe la casa Puşcăreştilor, care erau tot brăneni şi care locuiau în
apropiere. Aşa s-au cunoscut şi s-au căsătorit, într-o perioadă în care tata
era încă avocat şi o ducea încă normal, fără să fie foarte bogat, dar fără griji
materiale.
După ce s-au căsătorit, a început balamucul, au venit comuniştii şi
tata a refuzat să pledeze într-un proces politic regizat, hotărând atunci că el
pentru ăştia nu lucrează şi că demisionează din barou. Ăsta a fost primul pas
pe care l-a făcut tata după 1945, un gest admirabil care s-a dovedit până la
urmă a fi fost plătit de întreaga familie. Pentru început, mama şi cu el s-au
1
Pentru uşurarea lecturii, am eliminat întrebările şi am aşezat cronologic mărturiile.
 Comunismul în mic • 185

trezit muritori de foame. Şi atunci, s-au gândit ei că cel mai bine ar fi să

plece la vie; tata mai avea încă o vie moştenită, undeva lângă Mizil. Şi au
plecat la Vadu Surpat, unde au muncit pe rupte, ajutaţi uneori şi de
localnici, dar au muncit îngrozitor de mult, muncă silnică aproape. Foarte
curând după ce m-a născut în Bucureşti, mama m-a luat cu ea acolo şi se
pare că în primul an de viaţă am fost hrănită aproape în exclusivitate cu
mămăliguţă, pentru că la început au investit în beciuri climatizate, în cramă
şi în soiurile nobile de viţă. Rezultatul a fost că mai târziu, când am ajuns la
Bucureşti, nu mai vroiam să mănânc nimic în afară de „băbălieeegă,
băbălieeegă!”. În câţiva ani de muncă grea, au ajuns în sfârşit să aibă o
primă recoltă minunată de soiuri nobile.
Şi în momentul ăla (asta se petrecea prin anii 50 cred, eu eram foarte
mică) a apărut hotărârea că toată lumea trebuia să predea cote – cote de
grâu, de porumb, etc. Nu începuse colectivizarea acolo în zonă, dar
trebuiau să predea cote. Tatei, pe lângă că i se cereau cote, i se cereau, colac
peste pupăză, cote de grâu! El avea vie, nici urmă de grâu, avea soiuri
nobile, şi i se cereau saci de grâu. Şi atunci tata a făcut un alt gest naiv, a
scris o scrisoare către guvernanţi, un protest, în care a spus că el se
străduieşte de ani de zile să obţină această vie nemaipomenită şi lui i se
cere acum să renunţe şi să predea cotă de grâu, ceea ce el consideră un gest
„anti-patriotic şi anti-naţional” şi, în concluzie, refuză să predea aceste cote.
Tot satul aflase de scrisoare şi aştepta să vadă dacă vor mai fi obligaţi la
cote sau nu. Singurul lucid a fost preotul satului, care a refuzat să mă mai
boteze la biserică, cum fusese programat, de frica represaliilor viitoare.
Atunci a hotărât tata că, decât pe ascuns, mai bine nu mă mai botează deloc
şi aşa se explică botezul meu destul de ciudat la vârsta de cinci ani, la
Bucureşti. Bineînţeles că după o săptămână sau mai puţin, tata a aflat din
gură în gură de la ţăranii din sat, că în dimineaţa următoare urma să vină
Securitatea să-l ridice, pentru a fi arestat. Ştiind treaba asta, a fugit cu o
noapte înainte, cu mama şi cu mine, la Bucureşti. Şi noi am rămas la noi
acasă în mansarda din Dorobanţi, dar el s-a ascuns. Am aflat foarte târziu
unde a stat el ascuns, de altfel eram aşa de mică atunci, încât nu ştiam mare
lucru. Dar timp de un an de zile, tatăl meu a fost pur şi simplu inexistent
pentru mine. Timp în care noi locuiam cu o valiză mare plină, permanent
pregătită şi ascunsă sub pat. Mai târziu am aflat că acolo erau lucrurile
necesare pentru cazul că îl descoperă pe tata şi ne iau şi pe noi. Am stat,
cred că vreo doi ani de zile, cu lucrurile împachetate în valiză, eu într-o
candoare impecabilă fiindcă nu ştiam nimic despre toată povestea, mama
într-o apăsare cumplită, cu atât mai mult cu cât în perioada respectivă au
186 • Ioana Popescu

venit de două ori s-o ia la întrebări la Securitate pentru că tata nu era de

găsit. Şi a doua oară au ridicat-o noaptea, cu mine în braţe. Mult mai târziu
îmi povestea mama că atunci a trăit o spaimă cumplită, fiindcă s-a gândit
cu groază că ar fi fost de ajuns să o ameninţe cu o palmă, ca ea o să spună
tot, numai de groaza de a nu mă supune pe mine cine ştie cărei traume. N-a
primit nici o palmă, n-a trebuit până la urmă să divulge locul în care era
tata ascuns. Despre ascunzătoarea tatei am aflat mult mai târziu, acum vreo
doi ani. Mi-a povestit, în sfârşit, cum a petrecut el în acea perioadă. De fapt,
a locuit în pivniţa casei unor rude ale noastre prin alianţă, doi bătrâni care
trăiau undeva la marginea oraşului, unde era mai puţin probabil să fie
căutat. Şi povestea tata, că ziua stătea în beciul respectiv, iar noaptea urca
în casă şi juca pinacle şi pocher cu bătrânii până dimineaţa. Deci asta a
făcut el cam un an de zile, timp în care noi îl căinam îngrozitor. Sigur că
plăcut nu era, nu se putea mişca de acolo, stătea permanent cu paltonul pe
el, pentru că îmi spunea că trebuia să fie pregătit să poată fugi în orice
secundă, mă rog… Lucruri de care nouă ne-a plăcut să ne amuzăm mai
târziu dar care au fost destul de cumplite.
Bunicul meu, care era şi el avocat, un avocat foarte cunoscut în
Bucureşti, a făcut tot felul de întâmpinări, şi până la urmă tatăl meu a fost
nu graţiat, ci reabilitat. Deci nu mai era „duşmanul poporului” şi a putut să
iasă din ascunzătoare. Dar s-a trezit complet pe drumuri pentru că
renunţase la barou, via între timp le fusese luată şi făcea parte din
gospodăria de stat, împreună cu beciurile climatizate. Tata era complet pe
drumuri şi noi eram muritori de foame. Casele de la Bran fuseseră
naţionalizate şi ele. Şi atunci tata s-a hotărât să înceapă cu munca de jos. S-a
gândit, în fond sunt un bărbat în toată firea, nu-i nici o problemă, pot să fac
orice fel de muncă fizică. Şi iniţial i s-a părut lui foarte simplu să facă
dulgherie. Şi a învăţat din cărţi, a experimentat, mai am şi acuma în pivniţă
un scăunel cu patru picioare, un taburet mic, este singurul obiect pe care a
reuşit să îl facă tata cu mâna lui, după care s-a tăiat îngrozitor la un deget şi
a renunţat, şi-a dat seama că nu e asta vocaţia vieţii lui.
Şi atunci a citit alte cărţi, de teorie a zugrăvelii, vopsitoriei şi aşa mai
departe şi a hotărât că se face zugrav. Şi asta a şi mers într-adevăr, a fost un
foarte bun zugrav, era într-una din cele câteva celebre echipe de zugravi ale
Bucureştiului. Era ceva foarte nostim la echipa asta de zugravi. Căci tata a
rămas zugrav până când s-a pensionat, asta a fost viaţa lui profesională,
cariera lui. Ce era amuzant pe vremea aia era că dacă erai muncitor, adică
dacă-ţi schimbai profesia din intelectual în muncitor, te aşteptai să intri
într-o altă lume, în care să nu fii potrivit, despre care să nu ştii cum
 Comunismul în mic • 187

funcţionează, în care să nu te poţi integra uşor. Însă tata a intrat exact în

lumea lui. Colegii lui de echipă zugravi erau un fost procuror şi un fost
colonel, care din motive diferite, unul prin demisie, unul pentru că fusese
dat afară din armată aleseseră aceeaşi cale şi erau zugravi. Deci ei erau o
echipă de intelectuali care făceau zugrăveală. Au început prin a zugrăvi la
prieteni; bineînţeles că toată lumea ştia că sunt nişte oameni de perfectă
încredere, deci puteau fi lăsaţi în casă oricând, oricum, şi nu lipsea un ac
din casa respectivă. Şi încet-încet, din gură în gură, li s-a dus vestea şi au
ajuns să zugrăvească la oameni importanţi, la oameni cu bani, şi să
zugrăvească din ce în ce mai sofisticat, învăţaseră tot felul de tehnici de
preparare a vopselelor, de aruncare a vopselelor pe perete şi aşa mai
departe.
Mama nu terminase facultatea pentru că s-a măritat înainte să-şi dea
diploma. Apucase foarte puţin să fie funcţionară la telefoane, ca să se afle
oarecum în treabă. Când m-am născut eu s-au dus la vie; când ne-am întors
de la vie, ea a ţinut foarte tare să fie cu mine acasă şi să cresc oarecum sub
aripa ei: încerca să mă ferească de educaţia în cine ştie ce grădiniţe despre
care nu se ştia cu ce ideologie te îndoapă, ce te învaţă şi aşa mai departe. În
anii ăia... socoteşte că era în plin stalinism, ca să poată sta acasă şi totuşi să
poată câştiga un ban, fiindcă bineînţeles ceea ce câştiga tata din zugrăveală
nu ne ajungea, a lucrat ani de zile noaptea acasă nasturi daţi prin ojă
sidefie. În felul ăsta se obţineau un fel de nasturi de sidef. Se lucra în cadrul
unei cooperative care accepta lucrul la domiciliu. Mama şi-a petrecut
nopţile într-un miros înţepător de acetonă, făcând aceste minuni... năsturei,
perluţe, cerceluşi, lucruri de astea care se lucrau manual, se îmbăiau apoi
într-o baie de sidef şi pe urmă se puneau la uscat; mi-aduc aminte şi acum,
se uscau pe nişte ace lungi înfipte într-un fel de burete dur, rezultau nişte
arici, care în vârful acelor aveau perluţe de diverse dimensiuni, de diverse
forme şi de diverse nuanţe. Mi-aduc aminte că erau perluţe roz, gri, albe,
mă rog, ceva foarte rafinat...
Aşa am crescut eu la vârsta preşcolară. În perioada respectivă, aşa-
zisele grădiniţe particulare în limbi străine erau un soi de formă de
dizidenţă să spunem. Nu dădeai copilul la grădiniţa de stat unde îl învăţau
despre tătuca Stalin. Prin anii `50, când eram eu de vârstă preşcolară, erau
tot felul de doamne prin Bucureşti, mai mult sau mai puţin în vârstă,
doamne de origine străină: franţuzoaice, englezoaice, nemţoaice, care se
măritaseră cu români într-o anume conjunctură, în general cu nobili şi
intelectuali români, iar aceştia în perioada respectivă erau în puşcării sau
erau morţi. Aşa se face că ele nu prea mai aveau nici o sursă de trai. Şi
188 • Ioana Popescu

trăiau din aceste mici grupuşoare de copii pe care-i învăţau franceză,

engleză, fiecare în funcţie de limba ei maternă. Eu am fost, împreună cu
nişte copii din cartier - o să-ţi spun cu cine eram colegă de grădiniţă - am
fost la „grădiniţa” unei doamne Greceanu. Doamna Greceanu era de
origine elveţiană, din Elveţia romandă, drept care vorbea o franceză destul
de caraghioasă (mult mai târziu mi-am dat seama de asta), limba pe care o
vorbesc şi acuma elveţienii francofoni. Fusese măritată cu domnul
Greceanu, care era în puşcărie, şi ea trăia din plimbatul şi vorbitul cu aceşti
câţiva copii, pentru nişte preţuri ultramodeste. În sfârşit, îmi spunea mama
că îşi cumpăra un pachet de unt pe lună şi mânca pâine cu un miros de unt
mai mult decât unt, timp de o lună de zile: cam pentru atâta îi ajungea ceea
ce primea ea de la noi, copiii pe care-i ţinea. Şi această doamnă ne-a învăţat,
cum spuneam, o franceză destul de amuzantă, în aşa fel încât după primele
zile în care ne-a făcut puţină gimnastică şi ne-a învăţat un cântecel, eu am
venit acasă şi cântam de una singură „zamba-zamba, zamba-zano”. Mamei
i s-a părut destul de ciudat ceea ce cântam eu, se pare că aveam un aer
african pentru că dădeam şi din braţe în sus şi în jos şi m-a întrebat ce-i asta
şi eu am răspuns, păi asta cântăm noi la gimnastică. Ce înseamnă zamba?
Zamba era de fapt les bras en bas, les bras en haut, fiindcă madame Greceanu
fiind elveţiancă făcea legătura între cuvinte şi exista acest „z” între cuvinte
care dădea o cu totul altă sonoritate limbii.
Doamna Greceanu nu ne-a învăţat numai gimnastică şi această
franceză particulară; doamna Greceanu ne-a învăţat toate cântecelele de
copii pre-şcolari francezi, pe care le ştiu şi acum mai bine decât cântecele de
pre-şcolari români pe care nu le prea ştiu. Nici nu ştiu dacă noi avem un
bagaj obligatoriu de cântecele pre-şcolare urbane... Nu există un repertoriu
bogat de cântecele pre-şcolare pentru lumea oraşului. Sigur că ele există în
lumea satului, şi pe alea întâmplător le ştiu fiindcă le-am studiat. Dar în
lumea oraşului nu sunt, iar pe vremea aceea existau doar cele de
propagandă comunistă.
Aşadar, ea ne-a învăţat acest repertoriu foarte bogat de cântecele de
copii, dar ne-a învăţat şi să facem podoabe de pom de Crăciun. Şi asta iarăşi
e foarte amuzant fiindcă ne învăţa să facem jucărele de pom aşa cum făcuse
ea în Elveţia. Mai precis, pe lângă nişte lănţişoare din hârtie colorată - cum
bănuiesc că fac copii de oriunde - ne învăţase să facem coşari; din pomul lor
elveţian nu lipsea nicidecum coşarul care era aducător de noroc. Coşarul
purta în spinare o scăriţă cu totul şi cu totul de aur (din poleială), mă rog,
 Comunismul în mic • 189

era ceva foarte drăguţ, iar eu l-am păstrat pe al meu până la revoluţie, când
2
a ars în casa părinţilor mei împreună cu toate jucăriile de pom .
Doamna Greceanu ne-a învăţat, aşadar, o groază de lucruri utile în
patru ore pe zi. Ne plimba, ne ţinea mult la aer, a fost o perioadă foarte
bună în viaţa mea. Doar că la un moment dat, când împliniserăm vreo cinci
ani cu toţii, s-a gândit ea că e momentul să ne înveţe să şi citim şi să şi
scriem – să ne pregătească pentru şcoală. Ceea ce a şi făcut. Şi cum noi eram
probabil nişte copii buni şi atenţi la ce ne învăţa ea, am reuşit să citim şi să
scriem în franţuzeşte binişor până când ne-am dus în clasa întâi la şcoala
română. Ceea ce a fost catastrofal, pentru că la şcoala română, bineînţeles se
citea cu totul altfel; dacă ni se dădea o dictare, orice „u” nu se scria altfel de
cum ştiam eu, şi aşa mai departe.
La madame Greceanu am fost colegă de serie de grădiniţă cu un băiat
cu care m-am şi împrietenit după aceea destul de tare, de altfel mamele
noastre erau prietene; el lucrează şi acum la ambasada franceză. Aşa că lui,
într-un fel, grădiniţa doamnei Greceanu i-a fost de bun augur. Am fost
colegă cu un politician binecunoscut astăzi, a cărui mamă vorbea foarte
bine franceză şi care mai târziu a deschis ea însăşi o grădiniţă de franceză.
Dar pe vremea aceea nu exista decât doamna Greceanu şi a fost şi el la ea.
Şi am mai fost colegă de grădiniţă cu un copil, pe care chiar mi-l aduc
şi acum aminte în detaliu, pentru că avea cele mai minunate jucării din câte
văzusem eu în viaţa mea. Nu ştiu ce erau părinţii lui, era limpede că la
vremea aceea erau încă nişte oameni avuţi, ori deveniseră avuţi, ori
fuseseră, oricum ştiu că, din când în când, ne întâlneam cu toţii la el acasă.
Asta făcea parte tot din sistemul pedagogic al doamnei Greceanu: ca să ne
cunoaştem mai bine, o dată pe săptămână, orele se făceau prin rotaţie în
casa unuia dintre noi. Şi când am ajuns în casa lui Andrei Vladimirescu, am
înţepenit cu toţii de uimire, pentru că avea un trenuleţ electric care umplea
aproape toată camera. Şi mai avea ceva Andrei Vladimirescu: nu ne dădea
voie să ne atingem de nimic. A fost prima persoană pe care am detestat-o,
cu toate că între timp, când nu eram la grădiniţă, mă jucam cu tot felul de
copii din vecini, care mă băteau uneori, mă scuipau sau mă fugăreau şi pe
care totuşi nu i-am detestat niciodată. Dar acest Andrei Vladimirescu mi-a
rămas înfipt în memorie. Şi acum când revăd în minte trenuleţul lui şi aud
„nu pune mâna, nu pune mâna”, mi se încrâncenează carnea pe mine. Cu

2
Pentru că biografia alor mei s-a desfăşurat mereu sub semnul lui „de la capăt“, în
decembrie 1989, mansarda lor de vis a vis de Televiziunea Română a fost ţinta tirului.
împotriva „teroriştilor“, până a luat foc. Părinţii mei au fost mutaţi într-un apartament de
bloc, unde s-au instalat doar cu câteva lucruri dăruite de rude şi prieteni.
190 • Ioana Popescu

asta vreau să spun că erau puţini copii pe vremea aceea care să aibă nişte
jucării cât de cât mai săltate, şi că ăia ştiau foarte bine că sunt ale lor şi că
nu trebuie atinse de nimeni.
În cartier mă jucam (asta la insistenţele părinţilor să nu fac nici un fel
de diferenţă între copiii cu care mă joc, ei mă pregăteau pentru o lume
nouă, proletară), mă jucam cu un copil din vecini care scuipa foarte des şi
foarte artistic (la înălţime, la distanţă, etc.), Drept care mă scuipa de sus şi
până jos de dimineaţă şi până seara. Şi cu o fetiţă de la subsol, unguroaică,
care era fata unui miliţian – miliţianul Pali. O chema Iulişca şi era cu un an
mai mică decât mine. Ea era cel mai frumos copil pe care l-am văzut eu
vreodată, roşie în obraji permanent, avea un aer de copil sănătos, cu un păr
blond, ondulat, lung pe spate, cam nepieptănat. Ulterior am aflat că era aşa
roşie în obraji pentru că în fiecare dimineaţă i se dădea să dea pe gât un
pahar de palincă. Deci asta era trezirea de dimineaţă. Biata de ea, copil
fiind, a făcut la un moment dat o leucemie şi s-a prăpădit. De la Iulişca am
învăţat la vremea aceea să număr în maghiară, am învăţat poezele de tipul
„Fekete Kukio” şi am învăţat să mă uit pe gaura cheii. Ceea ce de la mine
de acasă n-aş fi avut cum să învăţ. Mi s-a părut atunci ceva extraordinar de
fascinant să mă uit prin gaura cheii. Nu aveam ocazia să privim ceva
interzis, pentru că ne uitam ziua. Dar faptul că ceea ce vedeam era încadrat
în aceea formă de gaură a cheii avea ceva fascinant pentru mine. Şi am
continuat să o fac până m-a prins mama şi am mâncat o bătaie soră cu
moartea; mama nu avea dileme pedagogice, mă cârpea de nu mă vedeam.
Curiozitatea însă mi-a rămas. Poate de aceea am devenit etnolog...
La noi în casă s-a mâncat în general întotdeauna simplu. Simplu la
graniţa cu rudimentarul, nu sofisticăreli culinare, ci s-a mâncat relativ
sănătos, dar lucruri care se preparau foarte simplu. După perioada neaoşe
românească, de copilărie cu mămăligă, am trecut la perioada conflictual-
europeană. Pe linia tradiţiei influenţelor culturale franceze şi germane,
alimentaţia noastră vorbea despre afinităţile lingvistice ale familiei. În
familia noastră toată lumea ştia franceză şi de multe ori o şi folosea
fragmentar în vorbirea curentă, în construcţii de frază de-a dreptul
caragialeşti. Pentru că doar generaţia bunicii mai vorbea curent germana,
aceasta a rămas limba secretă a „celor mari” atunci când noi copiii nu
trebuia să înţelegem unele informaţii.
În privinţa hranei, raportul de forţe al influenţelor era schimbat: zilnic
mâncam frust şi nemţeşte, în timp ce duminicile mâncam elaborat şi
franţuzeşte. Prânzurile cu Eintopf de cartofi, varză sau alte legume fierte,
ieftine, neapetisante şi de aceea foarte spornice, alternau cu mesele
 Comunismul în mic • 191

duminicale de familie, cu feţe de masă brodate, resturi de veselă bună şi

consommeuri, soufleuri şi clafoutis. Materia primă continua să fie
preponderent vegetală, dar câtă diferenţă de gust, frumuseţe şi efort! După
ce mi-a furnizat cei şapte ani de acasă, mama s-a hotărât să îşi ia un serviciu
şi s-a înscris la o şcoală postliceală de trei ani de asistente medicale. Şi la
vârsta ei, avea deja 30 şi ceva de ani, s-a trezit colegă cu fete care terminau
liceul la vremea aia, fete de 18 ani. A terminat cursurile premiantă fiind,
pentru că mama, când se apuca de ceva, o făcea serios. Şi după aceea s-a
angajat asistentă medicală la un institut, unde fratele ei era medic şi unde a
funcţionat până când s-a pensionat şi a funcţionat foarte bine. Dar mama
lucra acum şi lucra şi în ture până când a fost asistentă şefă, atunci probabil
că nu mai făcea ture. La un moment dat lucra însă şi în ture. De aceea nu
avea timp să stea să gătească. Tata pleca dimineaţa, venea seara. Pe scurt,
de la vârsta de 7-8 ani, eu am cam mâncat exclusiv materie comestibila
aruncată în cuptor. Se aruncau o găină şi niscai cartofi necojiţi în cuptor, şi
din tava aia mânca toată lumea pe rând când ajungea acasă.
Numai că în perioada respectivă, de la un moment dat, nici gând să
mai găseşti carne şi, uneori, nici gând să mai găseşti cartofi. Mama avea
însă avantajul că lucra cum ţi-am spus, ca asistentă medicală. Şi a avut la un
moment dat o bolnavă care lucra la abator, bolnavă care i-a fost atât de
recunoscătoare încât ani de zile, dacă nu un deceniu după ce se externase
bună-zdravănă de acolo, ne aducea nouă o dată pe săptămână carne furată
de la abator. Acuma, cum o scotea ea din abator nu ştiu, dar ştiu cum o
aducea la noi, ceea ce şi acuma îmi încrâncenează carnea pe mine. Ca să
poată să circule cu carnea fără să fie prinsă, amendată, băgată în puşcărie,
sau nu ştiu ce, aducea carne foarte bună în general, muşchi de vacă, pe care
îl înfăşura sub formă de fâşii, în jurul burţii peste chiloţi, după care
acoperea totul cu o foaie de plastic, se îmbrăca, şi circula tot oraşul cu
carnea pe ea. Poate că mai circulau şi alţii cu carnea pe burtă, dar oricum,
carnea pe care o mâncam noi era adusă pe burtă de această amărâtă, săraca
de ea. Deci, din punct de vedere carne, noi n-am avut probleme. Din când
în când, bineînţeles, mai venea câte un bolnav cu o găină bătrână, cu un
cocoş bolnav. Era singura formă de recunoştinţă pe care o accepta mama,
pentru ca bani nu a primit niciodată, fiindcă asta i se părea chiar peste
poate. Şi atunci, când venea cineva la spital, se ştia că mama nu primeşte
bani, veneau cu un aliment, sau cu flori; nici astea nu se refuzau. Deci din
punct de vedere proteină n-am dus lipsă.
Toate celelalte, începând cu hârtia igenică, erau un lux şi
achiziţionarea lor - o aventură. Era o aventură să poţi să ai un sul de hârtie
192 • Ioana Popescu

igenică în casă, iar atunci când îl aveai era un fel de hârtie antiderapantă,
un fel de carton creponat care îţi rodea fundul, dar oricum era mai bine
decât ziarul, care-ţi întindea cerneala tipografică Scânteia pe buci; erau o
aventură săpunul de toaletă, cafeaua, chiar şi plicul de nechezol – despre
care se zicea că sunt boabe de orz prăjite, pe care adulţii le beau pe post de
cafea, şi pentru că orzul este hrana calului îi ziceau nechezol.
Deci toate astea se obţineau foarte greu. Doar că ai mei practicau un
sistem pe care cred că-l practica multă lume, dar mă întreb de ce nu-l
practicau toţi: sistemul cu telefonul la casa de comenzi. Mama avea un
număr de la o casă de comenzi şi cineva, de obicei bunica, o dată pe lună
sau cam aşa ceva, îşi sacrifica o dimineaţă stând la telefon. Pentru că acolo
era încontinuu ocupat; şi stăteai la telefon şi formai acest număr, nota bene
nu erau clape, nu exista redial, formai pe discul telefonului de ebonită care
se mai şi înţepenea din când în când la altă cifră decât vroiai tu şi făceai
acest număr la casa de comenzi până când, în sfârşit, îl prindeai pe
Dumnezeu de un picior şi îţi răspundea o funcţionară plictisită, scoasă din
minţi, pentru că o suna telefonul de dimineaţă. Şi te întreba ce doreai, şi tu
aveai o listă pregătită decuseară, îi dictai prin telefon ce doreşti, ea îşi nota.
Şi a doua zi venea o maşină care aducea acasă toate aceste produse, pe care
le plăteai probabil puţin mai mult decât dacă le-ai fi luat din magazin, unde
oricum nu existau. Aşa că noi în mare parte am fost scutiţi de cozi.
Dar se făcea coadă, în schimb, la lapte. Şi îmi amintesc că la lapte se
ducea tata la coadă de dimineaţă pe la 5. Pe urmă la şapte, când trebuia să
se ducă la lucru, lăsa sacoşa sau aveam un suport special, pe care îl avea
multă lume – un suport de sârmă, în care încăpeau patru sticle de lapte –
iar după şapte trebuia schimbat la coadă. Ei, nimeni nu se scula aşa de
devreme ca să se ducă să-l schimbe, şi lăsa frumos suportul cu sticlele goale
acolo; multă lume făcea treaba asta. Iar la un moment dat ne duceam şi noi
copiii, cunoşteam suportul nostru după o aţă albastră pe care o legam
special acolo, altul şi-l cunoştea după nu ştiu ce semn îi pusese, o bucăţică
de ceară galbenă, sau, mă rog, altceva. În aşa fel încât dimineaţă, la o
anumită oră, cam după ora 7, era o perioadă în care la lapte nu prea erau
oameni, mai erau unul doi, dar era o coadă interminabilă de suporturi şi de
sacoşe cu sticle. Dar această coadă era respectată cu sfinţenie, nimeni nu
venea să îşi ia sacoşa din spate să şi-o pună între alte două sacoşe mai în
faţă. De cele mai multe ori, cozile se formau fără să existe laptele, erau în
speranţa laptelui; se făceau de cu noapte, se lungea coada, până la urmă
coada de obiecte devenea coadă de oameni şi şedeam, şedeam, şedeam,
până când, dacă aveai noroc la un moment dat, spre prânz, se anunţa „Vine
 Comunismul în mic • 193

maşina!”. Cineva vedea duba de lapte care venea de departe. Şi atunci

începea înghesuiala, pentru că duba de lapte avea şi ea un număr limitat de
sticle de lapte şi de pachete de unt care-i încăpeau înăuntru. Şi atunci de
abia începeai să vezi câţi sunt în faţa ta, câte locuri de sticle au, în aşa fel
încât să numeri dacă mai ajunge până la tine sau nu. Şi atunci începea să se
dea laptele; de grabă şi de înghesuială, mai cădea câte o sticlă pe jos, se
spărgea, mai doseau cei de la duba de lapte câte zece sticle pentru rude. Şi
când se apropia rândul tău, vedeai că în maşină scade numărul de sticle de
lapte, şi că nu mai ajunge la tine. Şi atunci începea urletul, nu mai daţi câte
patru, daţi numai câte două! „Da de ce doamnă, eu stau de dimineaţă, mi-a
venit rândul, vreau să iau patru!”, „Nu, luaţi numai două să ajungă şi până
la noi!”. Scandaluri, certuri, dar se dădeau numai câte două. Tot nu ajungea
până la tine. Din nou strigăte, „Nu mai daţi câte două, daţi numai câte
una!”. Se dădea numai câte una, apucai şi tu o sticlă, sau nu apucai. Deci
stăteai la coadă la nişte produse care nu existau pentru moment, despre
care se zvonea, sau sperai că vor veni la un moment dat, care veneau, dar
de obicei nu erau suficiente. Şi pe ultimii metri, când începeau să se
împuţineze obiectele, se înghesuiau în faţă copiii de ţigani. Copiii de ţigani
din cartier, aici a fost în general plin de ţigani, şi acum continuă să
locuiască pe aici, se aglutinau şi urlau „Mama e bolnavă, e în spital!”, „Tata
e nu ştiu ce!”, „Eu nu am tată!”, „Eu nu am mamă!”, „Dă-mi mie!”, „Dă-mi
mie!”. Şi, dacă nu îi dădeai, te scuipau, îţi luau din sacoşă... Până la urmă,
într-un fel sau altul, tot ieşeai păgubit din aceste cozi absolut isterice şi
interminabile.

Vacanţe la ţară
Am o verişoară cu experienţă la cozi, care când era copil stâtea într-un
cartier de blocuri unde permanent în spatele blocurilor se forma câte o
coadă. Ea stătea la geam şi se uita. La un moment dat se aşezau nişte
oameni la rând. Nu era nimic, nu era o măsuţă, o tarabă, se forma doar o
coadă. Pac, cobora şi ea să se aşeze în coadă. Aşa se obişnuise şi cam aşa şi-
a petrecut copilăria, jucându-se la coadă. Uneori, după o vreme, întreba, da
la ce se stă la coadă? Nimeni nu ştia ce avea să se bage, dar lumea stătea. Şi,
într-adevăr, la un moment dat ceva se băga. Tu nu aveai nevoie de hârtie
igenică, că tocmai îţi luase socrul sau nu ştiu cine, tu vroiai să iei portocale.
Stăteai la portocale şi până la urmă apărea tot hârtia igenică. Pe loc luai
oricâte suluri de hârtie igenică ţi se dădeau că şi astea erau numărate, le
puneai pe o sfoară, le purtai după gât şi te duceai fericit cu ele la mama
acasă, pentru că pe urmă ea putea să facă fericit pe vecinul care nu avea
194 • Ioana Popescu

hârtie igenică şi care avea o portocală în plus şi putea să i-o dea ei pentru
copil. Deci se revenise şi la troc între altele.
Am învăţat tot felul de lucruri bune din această copilărie amestecată.
Şi mi s-au întâmplat tot felul de lucruri. Îmi amintesc pregnant din
copilărie, faptul că aveam o prietenă foarte bună în colţul străzii, cu care pe
urmă am fost şi colegă de bancă la şcoală timp de 11 ani. Ne jucam pe
stradă, sau vizavi de casele noastre din Dorobanţi, pe locul unde este acum
Televiziunea Română şi unde era înainte un maidan, se numea maidanul
Cherchez. Acolo ne jucam noi îngropând gândaci şi cântând prohoduri,
plângând sincer la mormântul unui căţel pe care-l avusesem şi care fusese
călcat de maşină, şi pe care îl îngropaserăm acolo... Într-o zi ne-am luat
inima în dinţi şi nu ne-am mai jucat numai în Cherchez, ci am luat-o spre
Dorobanţi în sus, până la parcul actual Herăstrău, pe vremea aceea parcul
Stalin. La intrarea în parcul Stalin era o statuie uriaşă a lui Stalin însuşi, pe
un soclu de marmură roşie, în trepte, o statuie din bronz, bineînţeles. Pe
soclul ăsta în trepte, pe prima treaptă stăteau înşirate ghivece cu primule,
care erau stropite în fiecare dimineaţă de nişte îngrijitoare, care veneau
special ca să stropească aceste flori. Şi noi ne-am făcut curaj, Marie-Jeanne
şi cu mine, ne-am dus acolo la intrarea în parc, şi când am văzut atâtea flori
ne-am gândit că ar trebui să ducem şi noi acasă pentru mamele noastre. Şi
am cules toate florile din ghivecele alea. Am venit cu braţele pline cu
bucheţele de primule acasă la mama mea şi la mama ei. Bietele mame au
îngheţat când au văzut că noi am venit cu primule: astea nu erau flori de
câmp, mai aduceam noi buruieni de pe maidanul Cherchez, dar astea era
limpede că nu erau culese de acolo. Şi ne-au întrebat de unde le-am luat. Şi
noi am arătat, de acolo de la statuia aia mare, am cules toate ghivecele şi le-
am adus acasă. Ceea ce a declanşat o teroare în ambele case, zile întregi n-
am fost nici una din noi lăsate să ieşim din casă, că dacă ne-a văzut cineva,
şi dacă ne vor prinde, şi dacă ne vor băga la şcoala de corecţie, că dacă o să
interpreteze că e un gest anti-statal... Întâmplător, atunci nu ne-a văzut
nimeni, sau cine ne-a văzut nu ne-a urmărit sau turnat. Lucrul ăsta a rămas
fără consecinţe, dar a fost un gest pe cât de plăcut, pe atât de inconştient
din partea noastră.
Asta a fost perioada preşcolară, în care mare treabă cu comunismul
nu prea am avut, noi copii fiind. A fost o copilărie absolut normală, mi se
pare mie acum. Crăciunul se făcea bine-mersi acasă, când se mai boteza
câte un copil în familie, se boteza acasă, eu am crezut că aşa e obiceiul, să fii
botezat acasă, şi nu mi-am închipuit nici un moment că trebuie să fii
botezat la biserică. N-am simţit în nici un fel că suntem îngrădiţi cumva.
 Comunismul în mic • 195

Faptul că aveam prieteni amestecaţi era de natură să îmi facă copilăria mai
interesantă, aşa învăţam o mulţime de lucruri pe care altfel nu le-aş fi
învăţat probabil.
Am intrat la şcoală, unde am avut noroc de o învăţătoare
extraordinară, înţelegătoare, blândă, etc., care s-a purtat foarte corect cu
noi. La şcoală am stat în bancă cu Marie-Jeanne, prietena mea, deci n-a fost
nici un fel de problemă. Din prietenie şi solidaritate, Marie-Jeanne a spus la
şcoală că tatăl ei e inginer tinichigiu, pentru că eu spusesem că al meu e
zugrav. În schimb, mi-amintesc şi acum că erau două fete ale unor
personaje importante din vremea aia, pe care nu le înţelegeam şi cu care nu
ne înţelegeam: una din ele a plâns sincer cu lacrimi de crocodil când a
murit Gheorghiu Dej, a venit la şcoală îmbrăcată în negru, era cutremurată
sincer, dar era impede că acasă propaganda era intensă. Cealaltă, mi-aduc
aminte că venea la Înviere, pentru că în ciuda faptului că eram ţinuţi la
şcoală înainte de Paşti, la vremea aceea chiuleam pe rupte şi ne duceam la
biserică. Ei, fata asta, colega noastră, venea acolo şi când începea toată
lumea să cânte „Hristos a înviat”, ea începea să urle, împreună cu alţi copii
din cartier „huă!”, şi scuipa, şi arunca tot felul de pietroaie ca să facă
zgomot, pocnea pungi de hârtie, mă rog. Era „destabilizatorul” Învierii.
După aceea, mult mai târziu, terminase şi facultatea cred, m-am întâlnit cu
ea şi era un om absolut normal şi îndrăznesc să spun o femeie
fermecătoare, inteligentă, drăguţă. Deci bănuiesc că era montată de acasă să
vină să destabilizeze în mod eroic Învierea creştină.
La şcoală a început să vină moş Gerilă. Moş Gerilă era un câştig
comunist, pentru că la noi acasă venea moş Crăciun şi învăţasem şi de Père
Noël. Ei, la şcoală nu era nici unul din cei doi, la şcoală era moş Gerilă. La
serbările de iarnă, care nu se chemau de Crăciun, ci de Iarnă, şi care se
petreceau între Crăciun şi Anul Nou, deci după ce se terminase cu serbările
de acasă de Crăciun, venea moş Gerilă, care împărţea daruri la elevi. Moş
Gerilă (am aflat ulterior că el vine direct din Uniunea Sovietică, Dead
Moroz, moşul ger) era îmbrăcat într-un halat de pânză de steag roşie, cu
glugă şi cu un fel de margine din vată cusută urât. Moş Crăciun avea un aer
mai elegant decât moş Gerilă. Ăsta era ceva foarte mizer şi dotat cu o barbă
din vată prăfuită. Pomul de iarnă, nu de Crăciun, era decorat cu hârtiuţe în
general, fundiţe de hârtie, şi tot felul de lucruri îngrozitor de sărăcăcioase,
şi cu multă vată şi el. Pentru că trebuia să pară acoperit cu zăpadă. Era o
sărbătoare a vetei ca să zic aşa. La aceste serbări, copiii trebuiau să se
producă cu poezii învăţate la şcoală, cu cântecele… Nu ajungea că moş
Gerilă era urât şi în general în clasele mici ne cam speriam de el, dar, după
196 • Ioana Popescu

ce ne spuneam acolo numerele, ar mai fi trebuit în principiu să ne facem

numerele şi la Moş Gerilă de la instituţii. Pentru că, de exemplu, la tata la
cooperativa unde era el zugrav se organiza pom de iarnă şi trebuia să te
duci cu copilul să-ţi iei pachetul cumpărat de sindicat. Serbarea Pomului de
iarnă a durat până la Revoluţie, dar vata din pom şi Moş Gerilă au dispărut
odată cu criza de vată din magazine.
Eu am început şcoala în uniformele ruseşti, pe care le vezi şi acuma în
filmele ruseşti vechi, cu şorţuri negre, cu părul pieptănat în două cozi şi cu
funde, cum purtau rusoaicele. De fapt totul era negru, nu era nimic colorat,
eram ca nişte ciumafăi negre. Şi am început într-o clasă numai de fete, după
aceea s-a făcut şcoala mixtă şi ne-au schimbat şi uniformele.
De fapt, oroarea de uniformă era aşa de mare în mentalitatea noastră,
încât orice fel de uniformă ar fi fost, tot am fi detestat-o. În plus, uniforma
cu număr matricol era şi o formă de control ca la Auschwitz, în felul ăsta
fiecare devenea un număr.
La şcoală eram înregimentaţi în detaşamente de pionieri. Pe vremea
mea erau detaşamente de pionieri, ridicam drapelul, cântam imnul, lăsam
drapelul, salutam, în sfârşit... Lucrurile astea erau aşa de pisăloage, aşa de
îngrozitoare, aşa de exterioare în ultimă instanţă şi de lipsite de conţinut
încât Toader, băiatul meu, care le-a apucat în primele clase primare, a ajuns
ulterior să nu vrea să fie membru la străjeri. S-au organizat după ’90 tot
felul de grupuri din astea de tineri şcolari sau studenţi, exploratori şi aşa
mai departe. Şi n-a vrut să se bage în aceste grupuri, pentru că spunea, eu
nu mai vreau să fiu înregimentat niciodată.
Bun, deci în şcoală: Moş Gerilă, pomul de iarnă, detaşament, „salut
voios de pionieri”. Eu am fost făcută pionier în seria a doua; cam prin clasa
a doua se făcea prima serie de pionieri. Erau făcuţi pionieri primii copii
care împlineau nouă ani. Pe mine mama m-a dat puţin mai devreme la
şcoală, şi eu nu aveam nouă ani, aşa că nu am fost făcută pionieră în prima
serie şi am suferit ca un câine, mi s-a părut că sunt marginalizată, mă rog,
m-am simţit îngrozitor. Am fost făcută pionier în clasa a treia, când am
împlinit, în sfârşit, nouă ani. La vremea aceea nu mi-a mai făcut nici o
impresie, văzusem cum funcţionau. În schimb, îmi aduc aminte şi acum că
un coleg de clasă, care fusese numit să mă caracterizeze, a fost obligat să
mă şi critice; şi atunci a spus că am unele lipsuri la caligrafie, dar e sigur că
mă voi îndrepta cu ajutorul colegilor.
Am mai avut oarece supărări din cauza sistemului pedagogic,
introdus tot de la sovietici: sistemul cu ajutatul la învăţătură. În orice clasă
există nişte elevi mai tocilari şi nişte elevi mai nebunatici. Şi repetenţii
 Comunismul în mic • 197

trebuiau să fie ajutaţi de premianţi. Întâi mi-a fost dată în grijă o colegă care
era copilul unor părinţi surdo-muţi. Erau nişte oameni foarte cumsecade,
care se descurcau, erau perfect autonomi, munceau amândoi, dar fetiţa lor,
fiind perfect normală, fusese crescută de mică într-o lume mută, într-o lume
a semnelor, aparent haotică pentru mine, care veneam din afară. Copilul
ăsta învăţa greu, nici nu putea fi ajutat acasă, părinţii erau sărmani, nu s-ar
fi pus problema să îi ia un meditator. Şi atunci mi-a fost repartizată să ne
facem lecţiile împreună. Stând aproape, nu era nici o problemă, ea venea la
noi acasă şi ne făceam lecţiile, ne-am descurcat foarte bine. Într-un an de
zile mi-aduc aminte că începusem chiar să mă cam cred grozavă, aveam
impresia că sunt atoateştiutoare. Faptul că, într-un an de zile, un copil care
nu se descurca mai deloc a reuşit să termine fără corigenţe, m-a făcut să mă
umflu în pene. De bine ce m-am umflat în pene, anul următor mi-a fost dat
în grijă numitul Becheru. Numitul Becheru era copilul unor ţigani din
groapa Floreasca. Nu uita că până prin anii `55-`56, nu mai ştiu exact, în
spatele casei noastre, unde acum e patinoarul, era groapa Floreasca, care
era chiar o groapă-groapă, şi în care erau numai bordeie sau cocioabe
peticite din carton, cu ţigani. Şi până în fundul gropii, din pământ ieşeau
nişte acoperişuri; fiindcă altfel totul se desfăşura sub pământ; un miros
pestilenţial. Erau ţigani care ieşeau din groapă la răsăritul soarelui şi se
întorceau pe întuneric, nu furau prin preajmă, nu se întâmplau crime, nu
nimic, dar nu prea se putea din afară la ei în groapă. Din câte îmi amintesc
eu, groapa Floreasca era deja îngrădită cu nişte panouri, încât dacă treceai
pe stradă nu vedeai ce se întâmplă acolo. Puteai să intri pe o străduţă
lăturalnică, dar eu n-am îndrăznit niciodată. Aveam nişte veri mai mari
care îşi făceau un punct de mândrie din a intra din când în când în groapa
Floreasca, pentru că erau colegi de clasă cu ţigani din groapă, şi dacă erai
cunoscut ca fiind coleg sau prieten cu unul de-al lor, nu păţeai absolut
nimic, ba chiar erai protejat.
Deci, eu am fost aşezată în bancă cu numitul Becheru, care provenea
din groapa Floreasca, căruia pur şi simplu nu-i ardea de şcoală. Era un
băiat deştept, care n-avea nici un fel de problemă intelectuală sau de altă
natură, dar care nu era interesat de şcoală. Şi eu trebuia să îl îndrept pe
3
„tovarăşul Cârlig” . Ei, nu numai că n-am reuşit să îl îndrept pe tovarăşul
Cârlig, dar a reuşit Becheru, care avea un haz nebun, să mă facă să râd în
timpul orelor într-o asemenea demenţă şi într-o asemenea obrăznicie, cu
gura mare, că nu mai urmăream orele; a reuşit să mă facă să ating marea
3
Un banc al vremii zicea că s-a organizat un comitet de reeducare, ca să „îl îndrepte pe
tovarăşul Cârlig”.
198 • Ioana Popescu

performanţă de a obţine 9 la purtare. Ăsta era sistemul: trebuia ca ăia mai

buni să se ocupe de ăia mai răi ca să ne egalizăm. Ei, el m-a egalizat, în
sensul că am ajuns şi eu cu 9 la purtare. Eu n-am reuşit să-l schimb pe el în
nici un fel. Dar a fost un an de mare veselie pentru mine, de care îmi
amintesc cu plăcere şi acum. Asta se întâmpla prin clasa a şasea, a şaptea.
De altfel, el n-a mai dat examen între a şaptea şi a opta.
N-am simţit cine ştie ce propagandă în şcoală, n-am suferit de faptul
că învăţ o istorie falsificată, mare lucru nu mi se spunea nici acasă. Acasă,
contrabalansarea propagandei şcolare era în cu totul alt sens. Era în sensul
unui oarecare snobism. Acum înţeleg că pe vremea aceea unul dintre
modurile de opoziţie la sistem era snobismul. La vremea aceea a fi snob te
detaşa periculos de ceea ce voiau ei să facă din tine, un om nou. Ar fi trebuit
să devii „omul tip” care se comportă la fel cu ăla din stânga, la fel cu ăla din
dreapta, saluţi la fel, scuipi la fel, „băi tovarăşe!” la fel, totul trebuia să fie la
fel. Faptul că nu spuneai „băi tovarăşe” şi că spuneai „domnule”, faptul că
spuneai „sărut mâna” şi nu „să trăiţi, tovarăşa”, faptul că te duceai de
Înviere la biserică şi nu urlai „huă, huă” de pe margine, toate lucrurile
astea, care păreau puţin preţioase într-o vreme în care te zbăteai să ai ce
mânca şi să poţi să-ţi cumperi o carte de şcoală, erau gesturi de afirmare a
diferenţei. Luptând împotriva uniformizării luptai într-un fel, împotriva
sistemului. Erai dus cu sila să sortezi „voluntar” cartofi la şcoală, erai pus
să cureţi closetele la Sala Polivalentă, ceea ce am şi făcut, erai obligat în
vacanţă să culegi porumb, erai învăţat să faci tot felul de lucruri pe care nu
aveai să le practici mai târziu în viaţă şi totuşi cu asta îţi petreceai timpul
liber. Şi atunci, familia trebuia să compenseze, poate puţin exagerând chiar,
cu lucrurile pe care considera necesar să le ştii.
Printre acestea din urmă, mama a considerat că a bine să îmi
povestească despre ţăranii din Măgurele, unde şi-a petrecut copilăria. Ei au
fost în copilărie modelele mele, chiar dacă nu i-am cunoscut niciodată.
Poate datorită lor mi-am ales profesia de etnolog. Dar abia ca etnolog am
descoperit că ţăranii ideali ai mamei nu au existat niciodată, ei erau doar un
sprijin constant în efortul de a continua să creadă în destinul românesc.
 Lista autorilor

LUMINIŢA DUMĂNESCU, Centrul de Studiere a Populaţiei, Universitatea

„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca
ANA GRAMA, Complexul Muzeal ASTRA, Sibiu.
ADRIAN MAJURU, Muzeul de Arta Populară „Doctor Nicolae Minovici”,
Bucureşti
DANIELA MÂRZA, Centrul de Studii Transilvane, Academia Română,
Cluj-Napoca
CĂTĂLINA MIHALACHE, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iaşi
BOGDAN POPA, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Bucureşti
IOANA POPESCU, Muzeul Ţăranului Român, Bucureşti
NICOLETA ROMAN, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Bucureşti