istorii și imagini din

Bucureștiul Evreiesc
Celor care-și amintesc
Celor ce nu vor să uite

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Istorii și imagini din Bucureștiul Evreiesc

text: Felicia Waldman, Anca Ciuciu; layout: Irina Spirescu. –
Bucureşti : Noi Media Print, 2011
Bibliogr.
ISBN 978-606-572-000-8

I. Waldman, Felicia (text)

II. Ciuciu, Anca (text)
III. Stanciu, Emil (redactare)
dr. Felicia Waldman dr. Anca Ciuciu

istorii și imagini din

Bucureștiul Evreiesc

Cartea a apărut cu sprijinul financiar al Administrației Fondului Cultural Național

|
4 |
Cuprins

7 Prefaţă

9 De ce o carte despre Bucureştiul evreiesc?

11 Prezenţa evreiască în Bucureşti.

Repere istorice

49 Imaginea Bucureştiului evreiesc

în literatură şi în presă

58 Istorii din Bucureştiul evreiesc.

Poveşti despre câteva personalităţi evreieşti

81 Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi

142 Bibliografie selectivă

6 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Prefaţă
O veche glumă jurnalistică spunea că dacă îţi place secolul
al XIX-lea te vei îndrăgosti de România. Însă, aşa cum filosofa
Freud, unde e o glumă, există şi problema. Nu voi uita niciodată
prima mea vizită la Bucureşti în iarna anului 1985. Am stat
la Athenee Palace, care încă mai păstra ceva din şarmul zilelor
sale de glorie din anii 40. Am mâncat la Capşa, încă elegant ca
decorul unui film din anii 30. Am admirat arhitectura art deco
a Hotelului Lido. Îmi amintesc că m-am gândit: poate că nu aş
vrea să trăiesc în acest loc, dar cu siguranţă este un mare muzeu
arhitectonic – ba chiar are şi tramvaie.
Pe urmă am înfruntat zăpada până la strada Popa Soare. Aici
m-am trezit în vechiul cartier burghez, preponderent evreiesc, al
Bucureştiului, unde m-au întâmpinat case cochete, cu pretenţii,
din anii 1880-1930 – fiecare pozând într-un mic palat beaux
art sau art nouveau, iar la multe colţuri am dat peste blocuri art
deco cu balcoane sculptate.
În ciuda vântului puternic, a zăpezii spulberate, a străzilor
pietruite pustii, am simţit că mă aflam într-un cartier vrăjit.
Când m-am întors, şase luni mai târziu, l-am iubit şi mai tare.
Pomi înfrunziţi mărgineau străzile înguste. Tufişuri şi flori
înconjurau casele. Familiile curăţau zăpada rămasă din timpul
iernii de pe ferestre şi de pe copertinele de sticlă ale uşilor de
la intrarea în casă.
Îmi plăcea să merg la cantina comunităţii evreieşti, unde
întâlneam oameni în vârstă, sporovăiam cu femei aflate la vârsta
senectuţii, care îmi aminteau cu toţii de propriii mei bunici.
Spuneau bancuri excelente, precum “Ştii ce foloseam în România
înainte de lumânări?” “Nu ştiu”, le răspundeam. “Foloseam
electricitatea!” Pe urmă se plimbau cu mine pe străzi, arătându-
mi case ale unor prieteni sau familii, mulţi dintre ei plecaţi de
multă vreme.
7 | Prefaţă
Mi-au arătat şi sinagogi – Templul Coral era o clădire atât
de impunătoare şi elegantă, cu atât mai mult cu cât era construit
după modelul sinagogii din str. Tempelgasse din Viena, pe care
naziştii o distruseseră. Însă preferata mea era, şi încă mai este,
Sinagoga Mare, cu ale ei arcade colorate în auriu şi albastru. Era
remarcabilă în 1985 şi este la fel de frumoasă astăzi.
Altădată am vizitat cimitirele evreieşti Giurgiului şi
Filantropia. Aici era mai multă istorie decât puteam eu să
absorb. Victime ale pogromurilor în ambele cimitire. Scriitori
şi oameni de ştiinţă celebri. Pietre tombale de necrezut, precum
cea a fraţilor Bugici, care reprezenta un imens pian de granit.
Însă cele mai dragi amintiri ale mele din Bucureşti sunt
legate de povestea următoare: era o zi caniculară, în iulie 1987.
Tocmai îmi terminasem vizita de curtoazie la Rabinul Rosen,
în biroul lui de lângă Templul Coral. Mergând prin curte spre
ieşire, am auzit un băiat chinuindu-se cu lecţia de bar mitzvah,
iar sunetele veneau dintr-o clasă aflată undeva în interiorul
Templului. Ascultam aceeaşi parte din Tora pe care eu însumi
am cântat-o la propriul meu bar mitzvah, în sinagoga din
Savannah, Georgia, în 1962. Am recunoscut-o şi m-am oprit
acolo, în căldura arzătoare, ascultându-i pe băiat şi pe profesorul
lui recitând acea rugăciune evreiască. Pentru o clipă am cântat
şi eu cu ei, de afară, însă în tăcere, aşa încât să nu audă nimeni
(oricum nu era nimeni prin apropiere). Încă îi mai auzeam când
am ieşit spre poartă, şi încă mai port cu mine acea amintire.
Edward Serotta,
Director, The Central Europe Center for Research and
Documentation (Centropa), Viena
8 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
De ce o carte despre
Bucureştiul Evreiesc?
Deşi despre Bucureşti s-a scris mult1, în afară de micul
ghid tipărit de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România
(FCER) şi de câteva articole publicate în revista Studia Hebraica a
Centrului de Studii Ebraice Goldstein Goren de la Facultatea de
Litere a Universităţii din Bucureşti şi în Buletinul Centrului pentru
Studierea Istoriei Evreilor din România al FCER, nu există, din
păcate, nici o sursă unitară care să prezinte publicului larg un aspect
mai puţin cunoscut al prezenţei evreieşti în Bucureşti, şi anume
patrimoniul său arhitectonic, şi implicit cultural. Există, în ultima
vreme, câteva site-uri pe internet despre patrimoniul arhitectonic
al Bucureştiului care includ date despre clădiri, arhitecţi sau
constructori evrei. Unele dintre aceste site-uri reproduc în fapt
informaţii deja publicate, însă altele, precum bucharestunknown.
blogspot.com/2010/01/fostul-cartier-evreiesc-din-bucuresti.html, ori
www.bucurestiivechisinoi.ro, aduc perspective, unghiuri şi date
noi, şi mai mult decât atât, se constituie, aşa cum este cazul www.
rezistenta.net/2010/07/mostenirea-evreiasca-bucuresteana.html,
adevărate resurse informative prin contribuţiile de pe forumurile
de discuţie. Şi totuşi, în ciuda acestor eforturi meritorii, prea puţin
se mai ştie astăzi despre ceea ce au fost odată cartierele evreieşti din
capitală, cu tipicul lor (case care îmbinau spaţiul comercial cu cel
de locuit) dar şi cu stilul lor specific de viaţă (familia, relaţiile
dintre vecini, celebrarea sărbătorilor etc.).
În plus, aceste cartiere, dar şi clădirile individuale, atât cele
comunitare (sinagogi, spitale, şcoli etc.) cât şi cele construite de
arhitecţi şi ingineri evrei (precum cele create de Marcel Iancu şi
Marcel Locar, Edwin Reininger şi Emil Calmanovici, Harry Stern
şi Leon Stern, Leonida Negrescu şi Jean Monda, ş.a.), la comanda
I
unor oameni de afaceri evrei care au dorit să îşi exprime statutul
social prin luxul locuinţei (Palatul Spayer sau casa Mauriciu Blank),
ori de către antreprenori evrei interesaţi de afaceri (cum este cazul
casei Prager, al Băncii Marmorosch Blank, al Hotelului Herdan/
Bulevard sau al Hotelului Continental) nu sunt doar interesante
din punct de vedere estetic, şi nu reprezintă numai o parte din
marele patrimoniu arhitectonic al oraşului, ci se constituie, de
asemenea, într-o dovadă vie a contribuţiei evreilor la procesul de
urbanizare şi modernizare în Bucureşti şi în România.
Prin structura pe care o propune, cartea oferă o perspectivă
mai largă decât simpla trecere în revistă, combinând informaţia
istorică cu imaginea ei literară, pozele de epocă şi cele
contemporane, pentru a atrage atât interesul specialiştilor cât şi al
cititorilor dornici de cunoaştere.
Mai mult decât un ghid şi în acelaşi timp mai puţin, cartea se
doreşte a fi o invitaţie la descoperire, o incitare, pentru ca în urma
în răsfoirii ei, cititorul să plece şi singur în căutarea a ceea ce a rămas
din Bucureştiul evreiesc.

1. O listă aproape completă a textelor antebelice poate fi găsită în introducerea

cărţii lui Constantin C. Giurescu Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până
în zilele noastre, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966. S-a scris destul de mult
şi după 1989, în special despre Bucureştiul interbelic.

9 | De ce o carte despre Bucureștiul evreiesc ?

10 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Prezenţa evreiască în
Bucureşti. Repere istorice
Primele menţionări ale unei prezenţe evreieşti stabile în Bucureşti
apar la mijlocul secolului al XVI-lea. Un document emis în 1550 de
domnitorul Mircea Ciobanul atestă existenţa în Bucureşti a unor evrei
cu „prăvălii”, „poziţii” etc. Informaţia este coroborată de o responsă a
Marelui Rabin al oraşului Salonic, Samuel de Medina, emisă în aceeaşi
perioadă, la cererea unor evrei din Bucureşti, în legătură cu moartea unui
evreu din oraş, care atestă prezenţa stabilă a evreilor sefarzi în această zonă.
În responsă găsim chiar şi numele a mai mulţi dintre aceştia, toate de
vizibilă origine otomană: Habib Amato, Isaac Rufus, Iuda ben Gerson,
Iuda şi Iosef Rufus, David ibn Usa, Abraham ben Eliezer, Iacob ben
Habib, Samuel Estrelega. Interesant este faptul că regăsim numele lui
Habib Amato şi Samuel Estrelega într-o a doua responsă, emisă în 1559,
de astă dată de rabinul Iosef Caro din Nicopole, referitor la Moise Vidal,
trimis de fratele său, Solomon ibn Benvenist, să încaseze nişte datorii din
Valahia şi ucis de unul dintre datornici, un neevreu din satul Dridov de
lângă Bucureşti .1
Alte dovezi documentare care vin să completeze imaginea prezenţei
evreieşti în oraş la acea vreme includ un act emis în 1560 în cetatea de scaun
Bucureşti de diacul domnesc „Şain fiul lui Iosif”2, precum şi cele două
firmane ale sultanului Selim al II-lea din 1568 prin care se cere cadiului
din Cirmen (Cernova) să cerceteze pe evreul Istergun, aflat anterior în
slujba răposatului domn Mircea Ciobanul, care ar fi furat şase harabale de
efecte, şi să-l trimită sub escortă la Constantinopol pentru a fi pedepsit
(august) şi respectiv domnitorului Alexandru al II-lea să îi ocrotească pe
supuşii otomani faţă de evrei care împrumutau bani cu dobânzi mari
sătenilor în ajunul plăţii dărilor către Sublima Poartă, poruncind ca aceste
fapte să fie pe viitor împiedicate (octombrie). (În realitate, aşa cum indică
un act al domnitorului Alexandru Mircea din 1575, care întăreşte dreptul
1. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România,
vol. 1, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Republica Socialistă România, Centrul
de documentare, Bucureşti, 1986, p. 30-31, 34.
2. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în
zilele noastre, op. cit., p. 276.
11 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
II
de proprietate al fostului episcop Ilarion asupra moşiei Verneşti, obţinută
ca urmare a unor datorii neplătite de foştii proprietari, între creditorii
vremii, care împrumutau bani cu camătă, alături de evrei, gelepi şi greci
se aflau la loc de cinste şi turcii!3)
Mai mult, domnitorii înşişi se împrumutau la creditori evrei, dar
şi turci, gelepi şi chiar frânci, pentru obţinerea tronului. Acesta a fost
cazul lui Petru Cercel4, dar şi al lui Mihai Viteazul, aşa cum rezultă din
însemnările cronicarului Stefan Szamosközy, care menţionează: „când a
luat Mihai Vodă domnia la Ţarigrad, făcut-a multe cheltuieli, pe la greci,
evrei, turci, încât au trecut de patru sute de mii de florini. Când a ajuns
pe Scaunul ţării trimis-a cărţi şi a chemat din toate părţile pe aceia cărora
le era dator. După ce s-au strâns toţi – din Ţarigrad, din Adrianopol şi
din alte locuri – în Ţara Românească, i-a tăiat pe toţi”5. (O altă relatare
de epocă relevă faptul că Mihai Viteazul „nu vrea sub nici un chip să
îngăduie pe arieni şi calvini, ca şi pe cei ce împărtăşesc credinţa iudaică,
iar pe aceia vrea să-i stârpească până la unul”6. În aceste circumstanţe nu
poate fi de mirare, deci, că Mihai Viteazul „…are aproape toate categoriile
de oameni împotriva sa, până şi evreii…”7). Tot la creditori evrei a apelat
pentru a-şi cumpăra domnia, ceva mai târziu, şi domnitorul Radu Leon
(1664-1669)8.
Diverse acte oficiale din secolul al XVII-lea menţionează prezenţa în
Bucureşti a unor grupuri de familii evreieşti, evident neimpresionate
3. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 42, 47.
4. Scrisoare trimisă de Ecaterina, soţia lui Mihnea Turcitul, surorii sale, Marioara
Adorno, la 22 aprilie 1587, cf. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare
la evreii din România, vol. 2, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Republica
Socialistă România, Centrul de documentare, Bucureşti, 1988, p. 194-195.
5. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 64.
6. Toma Kendi către trimisul imperial Mihai Szekely, idem, p. 68.
7. Scrisoarea franciscanului Eustachio Fontana către cardinalul Cinzio
Aldobrandini referitoare la situaţia din Ţara Românească şi la relaţiile voievodului
cu Imperiul Otoman, idem, p. 70-71.
8. Raportul Marelui Cancelar Giovanni Battista Ballrino către Doge, cf. Mihai
Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op. cit.,
p. 220-221.
de faptul că pravilele judiciare redactate sub domnia lui Matei
Basarab (1632-1654), de pildă, conţineau prevederi discriminatorii
privind necreştinii , ori de faptul că „Pravila de la Govora”,
9
tipărită de arhiepiscopul Teofil în 1640, referitor la relaţiile
preoţilor ortodocşi cu evreii, arunca anatema asupra acelora dintre
preoţi care vor spune evreilor „frate” sau vor „mânca cu dânşii”,
deschizând o epocă de prozelitism religios . Deşi „Îndreptarea
10
Legii”, prin care Matei Basarab reglementează situaţia juridică a
evreilor, este tipărită abia în 1652, domnitorul îşi demonstrează
concepţiile şi mai devreme: în 1646 acordă o moşie la Uieşti lui
Tănase, al doilea portar la curtea sa, evreu creştinat, pentru a servi
ca exemplu11. (Întâmplător aflăm urmarea acestei poveşti dintr-o
relatare din august 1657 a lui Paul de Alep, care călătoreşte în Ţara
9. Vezi http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_04.
html
10. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 96.
11. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 214.
12 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Românească în vremea domnitorului Constantin Şerban Basarab
(1654-1658); autorul povesteşte cum Tănase, de fel el însuşi din
Alep, ajunsese să creştineze evrei, oferindu-le chiar argumente
teologice12).
Neurmând exemplul predecesorului său, Mihnea al III-lea
(1658-1659) îşi aduce, în 1659, din Leopole (Polonia) un medic
evreu, Mathea, „care după ce a vindecat pe Vodă de o boală grozavă
[…] a plecat umplut de binefacerile acestui stăpânitor”13.
Despre prezenţa evreiască în Bucureşti în această perioadă
aflăm şi din Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir, unde
autorul indică, la rândul lui, că între străinii ce puteau fi întâlniţi
în secolul al XVII-lea atât în Moldova cât şi în Ţara Românească,
mai ales în capitale, se numărau şi evreii14.
12. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 107.
13. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 219.
14. Demetriu Cantemiru, Descrierea Moldaviei, Tipografia Curţii, Bucuresci, 1875,
p. 129.
 Datele despre evreii bucureşteni se înmulţesc spre sfârşitul
secolului. Despre ei pomeneşte, de pildă, misionarul Urbano Cerri
în raportul lui către Papa Inocenţiu al XI-lea din 1676-1678: „în
Bucureşti se găsesc mulţi evrei şi turci, dar evrei din Turcia, bogaţi,
veniţi împreună cu celelalte elemente din Orient” . Informaţia 15
este parţial corectă, întrucât pe lângă sefarzii proveniţi în special
din Imperiul Otoman, în Bucureşti s-au stabilit şi evrei ashkenazi,
refugiaţi din Ucraina şi Polonia ca urmare a masacrelor cazace din
1648-1649 (Meyer Abraham Halevy susţine chiar că ar fi existat
evrei ashkenazi în Bucureşti încă din 1550 ). 16
Tot din 1678 avem şi o informaţie comercială: Gheorghe
Grigore Cantacuzino îi dă „lui Isac ovreiul şi soţiei sale Soria un
loc sterp în uliţa hanului Şerban Vodă, ca să facă prăvălii şi case
pe el, plătind chirie pe an taleri 6. Şi să stăpânească Isac şi urmaşii
lui, plătind chirie […]”17. Contrar aparenţelor („loc sterp”) era, se
pare, vorba de zona comercială cea mai „fashionable” a vremii!
Cu siguranţă, însă, cele mai multe documente care vorbesc
despre evreii din Bucureşti în această epocă au rămas din perioada
domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Astfel,
Condica Visteriei din 1694-1701 ne indică cu exactitate suma
încasată de la „breasla jidovilor”, inclusiv de la cei din Bucureşti,
reprezentând contribuţia lor la plata haraciului şi altor obligaţii faţă
de domnie19. În cuvintele istoricului Constantin C. Giurescu, „pe
vremea lui Brâncoveanu, evreii bucureşteni alcătuiau, ca şi armenii
şi chiprovicenii, o breaslă, plătind o dare fixă către visterie. Astfel,
în 1694 ei dau, la „poclonul Hanului”, suma de 100 de ughi, la fel
cu armenii20. Îşi aveau locuinţele în partea de sud-est a oraşului,
în mahalaua Jigniței, unde se găsea şi sinagoga lor. Cunoaştem
şi numele unui medic, „Avram jidovul”, care îngrijea, împreună
cu alţi confraţi creştini, pe Brâncoveanu” . Tot din Condica 21
Visteriei aflăm şi suma exactă pe care o cheltuia Vodă Brâncoveanu
cu Avram, medicul evreu (cunoscut în epocă, între altele, şi ca
autor al unei cărţi de specialitate publicate la Frankfurt/Main în
1700), respectiv un cal şi 20 de taleri, dar şi despre frecventele şi
importantele sume de bani împrumutate şi plătite de domnitor
unor evrei din Constantinopol şi Adrianopol22.
Alte câteva acte din vremea lui Brâncoveanu care completează
imaginea prezenţei evreieşti în Ţara Românească şi implicit în
Bucureşti la sfârşitul secolului al XVII-lea includ solicitarea
domnitorului ca toţi negustorii, între care sunt menţionaţi şi evreii,
să respecte vama stabilită de domnie (1695) precum şi aceea ca
toţi producătorii de seu, inclusiv evrei, să-l vândă consesionarului
domnesc, Hagi Vasile (1698)23; un document care arată că evreul
Isep a închiriat o prăvălie de la Mănăstirea Cernica (1698)24 şi
un altul care reglementează perceperea dărilor în târguri pentru
18
mărfurile vândute cu cotul, inclusiv de la evrei (1699)25; în sfârşit, o
scrisoare domnească adresată jupânului Echel Ghiorghe şi Sfatului
Cetăţii Braşovului despre greutăţile domniei şi necesitatea ca toţi,
inclusiv evreii, să plătească dările (1700)26. De altfel, o relatare
a lui Johann Kanold, din 1727 informează că Vodă obişnuia să
cumpere vechi manuscrise evreieşti pentru colecţia adăpostită la
Mănăstirea Hurezu, pe care o ctitorise27.
După mazilirea lui Brâncoveanu, însă, situaţia evreilor se
înrăutăţeşte. Despre eforturile depuse de Ştefan Cantacuzino
(1714-1715) pentru a-şi câştiga popularitatea şi a face utitat
rolul pe care l-a jucat în uciderea predecesorului său povesteşte
Anton Maria del Chiaro. Din corespondenţa acestuia aflăm că,
pe lângă interzicerea dării văcăritului si scutirea de taxe a clerului,
domnitorul „a pus să fie dărâmată sinagoga evreilor, măcar că se
afla într-un loc îndepărtat, poruncind cu străşnicie ca aceştia să nu

15. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 226.
16. M. A. Halevy, Comunităţile evreilor din Iaşi şi Bucureşti până la 1821, Institutul
de Istorie Evreo-Română, Bucureşti, 1931.
17. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 226.
18. Conform lui George Potra (în Istoricul hanurilor bucureştene, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti 1985), ar fi vorba de strada Lipscani de astăzi.
19. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 3.
20. În realitate, din Condica Visteriei reiese că evreii din Bucureşti şi Focşani
plăteau împreună un haraciu de 150 de ughi pe an.
21. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până
în zilele noastre, op. cit., p. 271. La p. 358 Giurescu îi aminteşte şi numele de
„Mahalaua Popescului”.
22. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., Studiu introductiv, p. XL, p. 4-6, 9.
23. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 128, 129.
24. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 233.
25. Victor Eskenasy (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 131.
26. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 234.
27. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii
referitoare la evreii din România, vol. 2, partea a II-a, Bucureşti, 1990, p. 524.

13 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice

se mai adune împreună pentru a-şi face rugăciunile”28. Nu ştim
când a fost construită sinagoga, însă ştim că în perioada respectivă
exista, pe lângă ea, o confrerie sacră şi o „cutie a milei” iar staroste al
evreilor era Mordechai ben Yehuda . 29
În ciuda acestor probleme se poate observa că prima parte a
secolului al XVIII-lea înregistrează o creştere a imigraţiei evreieşti
în Ţările Române. Astfel, începând de pe la 1700 mulţi negustori
şi creditori evrei decid să se aşeze în Valahia din motive comerciale.
Menţionarea lor cu regularitate între categoriile de negustori vizaţi
de diversele acte de impunere emise de domnii din această perioadă
demonstrează că evreii constituiau deja o prezenţă permanentă. Mai
mult decât atât, participarea lor tot mai intensă la viaţa economică şi
socială duce la apariţia unor forme de auto-administrare, necesare atât
pentru funcţionarea comunităţilor, cât şi pentru asigurarea relaţiilor
lor cu autorităţile. Organizaţi în „breaslă” încă din timpul domniei
lui Brâncoveanu, evreii se bucură de un statut de autonomie internă
comunitară reglementat prin hrisoave şi privilegii, în schimbul plăţii
28. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 22-23.
29. Dr. Iosif Camil, “Un istoric. Comunitatea evreilor din Bucureşti, dela înfiinţare
şi până azi”, în Almanahul evreesc, 5704 (1943-1944), p. 206.
14 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
unor dări către stăpânire, care le asigură dreptul de aşezare30. (Nu e vorba
aşadar de un regim privilegiat al comerţului evreiesc, ci mai degrabă de
recunoaşterea utilităţii acestuia pentru veniturile visteriei).
Nu numai numărul negustorilor evrei creşte, ci şi varietatea
comerţului pe care îl practică. Mai mult decât atât, dacă în prima
fază negoţul este singurul domeniu de activitate care le este permis, în
această perioadă încep să apară referiri şi la unele meşteşuguri practicate
de evrei: sunt menţionaţi sticlari, bijutieri, argintari etc. Despre viaţa
lor în Bucureşti aflăm dintr-o relatare a aceluiaşi Antonio Maria del
Chiaro, din 1717-1718, în care povesteşte: „cât priveşte celelalte
neamuri de religie deosebită de a românilor şi romano-catolicilor,
sunt multe familii de evrei. Trăiesc destul de greu, îndeletnicindu-se
cu vânzarea rachiului şi cu altele, pentru a-şi câştiga traiul. În afară
de limba română, vorbesc nemţeşte şi poloneză. Nu le este îngăduit
să poarte haine de altă culoare decât neagră sau vânătă, şi nu se pot
încălţa cu conduri galbeni sau roşii, ci numai negri”31.
30. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România,
op. cit., Studiu introductiv, p. XXXI. Spielmann menţionează că regimul fiscal al
străinilor în Ţara Românească era totuşi mai avantajos decât în Moldova, pentru că
spre deosebire de breslele moldovene, incluse în categoria generală a birnicilor, cele
muntene erau sub autoritatea directă a Cămării domneşti.
31. Idem, p. 32.
 După Brâncoveanu, rolul important jucat de evrei în apariţia
pieţelor interne, în fluxul comerţului local şi legătura acestuia
cu economia internaţională, precum şi în dezvoltarea anumitor
meşteşuguri şi meserii este recunoscut şi de domnitori ca Nicolae
(1715-1716 si 1719-1730) şi mai apoi Constantin Mavrocordat
(1731-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758 şi 1761-1763), care
acordă, la rândul lor, comunităţilor evreieşti autonomie, drepturi şi
protecţie, şi angajează doctori şi consilieri evrei la curtea domnească.
Nicolae Mavrocordat a rămas în mod special cunoscut în istorie
pentru strânsa sa prietenie cu o celebră personalitate politică şi culturală
a vremii, apreciată deopotrivă în Occident şi în Imperiul Otoman:
evreul maran Daniel de Fonseca, pe care l-a „răpit” practic ambasadei
franceze de la Constantinopol, unde acesta servise timp de 17 ani, aşa
cum reiese din scrisoarea Ambasadorului francez, prin care acesta îi
permite lui de Fonseca să treacă în serviciul domnitorului muntean,
asigurându-i în acelaşi timp, în continuare, protecţia franceză32.
De la de Fonseca ştim despre celebra bibliotecă a lui Nicolae
Mavrocordat, din care maranul a descifrat şi copiat mai multe
manuscrise greceşti pe care le-a pus la dispoziţia unor savanţi din
32. Idem, p. 33.
15 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
Franţa şi Italia, propularizând printr-o vastă corespondenţă colecţiile
domnitorului, între care la loc de cinste se aflau, la fel ca şi în cazul lui
Constantin Brâncoveanu, o serie de manuscrise evreieşti. După cum
menţionează de Fonseca însuşi într-o scrisoare din 14 septembrie
1731 trimisă directorului Bibliotecii Regale din Paris, „în tot Levantul
nu se găsesc alte manuscrise [mai valoroase] decât cele din biblioteca
domnitorului Valahiei, care mi-a promis că îmi va permite copierea
acelora care ne vor fi necesare […]”33.
Avem date şi despre situaţia economică a evreilor în această
perioadă: un act de vânzare cumpărare din Bucureştiul anului 1724
menţionează casa „Sorii ovreaicii” ca punct de referinţă în mahalaua
Bisericii Grecilor, pe uliţa ce merge la Curtea Domnească, în timp ce
un document emis de Biserica Sf. Gheorghe în 1728 menţionează
că una dintre prăvăliile mănăstirii a fost ţinută anterior de Leul
ovreiul34. De la Constantin C. Giurescu aflăm că „la 1 iunie 1743,
‘Iosif sticlariul, feciorul lui Daniil ovreiul’, şi soţia lui, ‘Istera’ (Esther),
iau cu chirie anuală de 8 taleri un loc de casă la ‘poarta domnească
din jos’, de la biv-vel banul Manolache Lambrino şi soţia sa, ‘domniţa
33. Idem, Studiu introductiv, p. XL-XLI , p. 60-61.
34. Idem, p. 45, 59.
Bălaşa’”35. Că reuşesc să ridice casa ne-o confirmă un document
emis de domnul Grigore al II-lea Ghica în 1749, prin care dăruieşte
Mitropoliei Ţării Româneşti câteva locuri domneşti cu prăvăliile de pe
ele, între care este amintită şi casa lui Iosif ovreaiul sticlariul, „ce-i sînt
leamnile pă locul domniţii Bălaşii Brâncovencii” (Calea Moşilor de azi) . 36
Prezenţa negustorilor evrei pe ceea ce avea să devină Calea Moşilor în
1749 este confirmată şi de un alt document din acelaşi an prin care
Hristea Băcanul ia cu chirie 3 prăvălii lângă evreica Zerda . De altfel, cât
37
de importanţi sunt negustorii evrei în epocă rezultă şi dintr-un firman
al Sultanului Mahmud I prin care acesta cere eliminarea atât a lor
cât şi a negustorilor creştini de pe piaţa ţărilor române, întrucât fac
concurenţă comercianţilor otomani , precum şi dintr-un firman
38
al sultanului Mustafa al III-lea din 1764, care reiterează aceeaşi
poruncă39 (ceea ce demonstrează implicit ineficacitatea primeia).
Cât despre organizarea internă a societăţii evreieşti, se pare că,
după dărâmarea, în 1714, de către Ştefan Cantacuzino, a sinagogii din
Mahalaua Jigniţei sau a Popescului , „Celibi Bally obţine ca domnitorul
40
să permită reorganizarea comunităţilor, templelor şi aşezămintelor
evreieşti din Bucureşti, astfel că, la 1730, comunitatea spaniolă
primeşte o reorganizare definitivă şi o recunoaştere oficială” (întrucât
majoritatea evreilor din Bucureşti erau spanioli, însă până atunci nu
se organizaseră) . Tot din 1730 pare să dateze şi prima şcoală evreiască
41
de băieţi şi fete din capitală42. (Şcoala este, de altfel, o instituţie de bază
a obştii evreieşti, aşa cum arată documentele epocii, din care rezultă
existenţa pe lângă sinagogi a unor şcoli religioase numite Talmud-Tora,
cu predare în limba ebraică, la întreţinerea cărora contribuie obligatoriu,
prin taxe, breslele meşteşugarilor evrei43).
35. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în
zilele noastre, op. cit., p. 271.
36. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 173.
37. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii
referitoare la evreii din România, op. cit., p. 534-535.
38. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 175-176.
39. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii
referitoare la evreii din România, op. cit., p. 54-55.
40. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în
zilele noastre, op. cit., p. 358.
41. I. G. Cohen în cuvântarea ţinută la bicentenarul comunităţii sefarde din 1930,
citat de Mihai Spielmann în Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 23, nota 4.
42. Mihai Spielmann (ed.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, op.
cit., p. 23, nota 4.
43. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii
referitoare la evreii din România, op. cit., Studiu introductiv, p. LV.
16 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Informaţiile încep să se înmulţească în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea. Dintr-un zapis din 1753 aflăm, de pildă, că
în acel an „starostele de evrei” al oraşului este un oarecare Pilat (sau
Pelet), care îşi vinde povarna din mahalaua Brizoianului, în timp ce
în 1764 îl găsim în această poziţie pe Isac hahamul, fiul lui Beţal
hahamul, pe care Ştefan Racoviţă (1764-1765) îl confirmă baş-
haham peste „tot norodul evreiesc ce se află în Ţara Românească”.
La 1775 în fruntea comunităţii este din nou un Pilat (Pelet) (foarte
puţin probabil să fie acelaşi cu cel menţionat în documentul din
1753), aşa cum arată un hrisov emis de Alexandru Ipsilanti în luna
februarie, prin care domnitorul îl reconfirmă ca staroste de evrei,
recunoscându-i privilegiile dobândite anterior, atât de către el cât şi
de către comunitate44.
Tot în această perioadă sunt înregistrate ceea ce Iorga numeşte
încă două „încercări evreieşti: una imediat înainte de războiu, lângă
Hanul Sf. Gheorghe, dărâmându-se cu blastăm de la Patriarhul de
Ierusalim Efrem, şi alta lângă casa lui Ştefan Pîrscoveanu”45. Este
vorba de sinagoga ridicată în timpul domniei lui Alexandru Scarlat
Ghica (1766-1768) lângă Hanul Sf. Gheorghe Nou, şi respectiv de
cea construită în vremea lui Ipsilanti „mai jos de casele dumnealui
vornic răposatul [Ştefan] Pîrscoveanu” care „cu poruncă iarăşi s-au
stricat”46.
Tot mai mulţi negustori evrei sunt menţionaţi acum în Bucureşti,
şi nu oriunde, ci chiar în centrul comercial al oraşului. Astfel, ştim
că în 1762 negustorul evreu Solomon ţinea casă cu chirie la Hanul
Şerban Vodă, deci în zona cea mai propice negoţului. Constantin C.
Giurescu ne informează că „la 3 februarie 1764, într-o hotarnică a
unui loc din mahalaua Săpunari, se vorbeşte de prăvălia logofătului
Constantin Burche, unde şade ‘Sorica ovreica...’ Dintr-un act cu data
de 26 octombrie 1774 aflăm că pe ‘un loc sterp’, ‘de la puşcărie în
sus’, aparţinând Mitropoliei, au fost casele ‘Iancului ovreiului’”47. În
1777 alţi doi evrei, Marco şi Haim, sunt menţionaţi într-un act de
măsurare a unui loc domnesc din mahalaua Sf. Gheorghe Vechi48. În
44. Idem, p. 10, 52, 133-134.
45. Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, Ediţia Municipiului Bucureşti, Bucureşti,
1939, p. 183.
46. Paul Cernovodeanu, “Regimul evreilor sub fanarioţi (1711-1821)”, în Evreii în
societatea şi conştiinţa istorică românească, CSIER, Bucureşti, 2003, p. 70.
47. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în
zilele noastre, op. cit., p. 271.
48. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii
referitoare la evreii din România, op. cit., p. 180.
1782 e amintită prăvălia lui ‘Hîrşu ovreiul’, pe uliţa cea mare de la
scaunele vechi de carne49. În prăvăliile acestor negustori se vindeau:
tutun, bumbac, fier, orez, frânghii, aramă, ciubote, sare, articole
de gospodărie, dar şi bijuterii. Puţinii dintre ei care aveau drept de
proprietate la case şi prăvălii făceau şi tranzacţii imobiliare, în care
îi regăsim de ambele părţi, şi în calitate de vânzători şi în cea de
cumpărători50. Principala ramură de activitate a evreilor din Bucureşti
la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea o
constituia industria şi comerţul băuturilor, aşa cum o demonstrează
povernele de rachiu menţionate în diversele acte de privilegii din
această perioadă, ridicate pe locuri puse la dispoziţie de domnie.
Alte meserii includeau negoţul de manufactură („lipscănia”)
şi meşteşugurile. Între acestea pot fi enumerate cele legate de
prelucrarea textilelor (croitori, ceaprazari, işlicari), pielii (cizmari,
legători de cărţi), ai sticlei (geamgii, sticlari), ai metalelor (tinichigii),
ai prelucrării alimentelor (brutari, preparatori de caş), mulţi dintre
evrei fiind în acelaşi timp şi meseriaşi şi comercianţi. Scutirile
domneşti acordate zlătarilor şi argintarilor evrei demonstrează
aprecierea de care se bucurau în epocă. Zarafi erau destul de puţini,
marii creditori fiind de fapt de la Constantinopol. O serie înteagă de
însărcinaţi cu cercetarea cazului53. (Documentul demonstrează că
alte meserii răzleţe (telali, boccegii, căruţaşi, hangii, dar şi tălmaci,
practica închirierii de prăvălii de la biserici era destul de răspândită,
medici etc.) completează imaginea contribuţiei evreilor la viaţa
negustorii evrei nefiind excluşi dintre beneficiari).
economică a Bucureştiului 51.
Deşi nu întru totul exacte în ce priveşte vechimea prezenţei
Numărul locuitorilor evrei ai capitalei continuă să crească, atât
lor în Bucureşti, însemnările lui Franz Joseph Sulzer, din 1781,
prin spor natural cât şi prin imigraţie. În timpul ocupaţiei ruseşti
arată că la vremea respectivă cei mai mulţi evrei din Valahia locuiau
din 1769-1774 obştea din Bucureşti ajunge să se dubleze52. Despre
în capitală54, unde aveau cel puţin două sinagogi. Numărul lor
felul cum au afectat evenimentele politice ale anului 1769 populaţia
creşte în perioada 1782-1798, când, după deschiderea la Bucureşti
evreiască a oraşului aflăm dintr-un act de la 29 aprilie 1775, în care
a consulatelor Rusiei şi Austriei, în 1782, şi mai târziu al Franţei,
citim că ‘Leiţa ovreica din Bucureşti’, care se adăpostise de răzmeriţă
în 1796-1798, tot mai mulţi evrei din aceste ţări (în special din
în Transilvania, găsise la întoarcere locul pe care îl închiriase de la
Bucovina şi Ucraina) încep să se mute în capitala valahă, unde
Mitropolie cu 30 de ani înainte, pentru 30 de taleri pe an, şi pe
capătă statutul de „sudiţi”, fiind în continuare supuşi ai consulatelor
organizarea căruia cheltuise aproape cinci pungi de bani, distrus şi
ţărilor de provenienţă55.
dat altuia, lucru confirmat de raportul din 16 mai 1775 al celor
Despre negoţul practicat de evrei în ţările române vorbeşte şi
consulul austriac Ignac Stephan Raicevici în însemnările sale din
49. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în
zilele noastre, op. cit., p. 271.
50. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii 53. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în
referitoare la evreii din România, op. cit., Studiu introductiv, p. LVIII. zilele noastre, op. cit., p. 98-99.
51. Paul Cernovodeanu, “Regimul evreilor sub fanarioţi (1711-1821)”, op. cit., 54. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii
p. 69. referitoare la evreii din România, op. cit., p. 237-238.
52. M. A. Halevy, “Comunitatea din Bucureşti în epoca fanarioţilor (1716-1821)”, 55. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, 20 septembrie 1459 – 3 decembrie
în Sinai, vol.III, Bucureşti, 1931 p. 99-100. 1989, Compania, Bucureşti, 2007, p. 116.

17 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice


1782-1788, unde menţionează că întreg comerţul şi micile industrii
de primă necesitate se găsesc în mâinile străinilor, între care se află
şi evrei din Galiţia, dar şi că în Valahia, fiind în număr foarte mare,
evreii au căpătat învoirea de a avea sinagogi în multe părţi .
În ce priveşte atitudinea domnitorilor faţă de populaţia
evreiască, documentele vremii indică faptul că unii, ca de pildă
Constantin Mavrocordat (1731-1733, 1735-1741, 1744-1748,
1756-1758) în 1762, continuă să folosească serviciile zarafilor
evrei de la Constantinopol. Alţii, cum este cazul lui Nicolae
Caragea (1782-1783), nu ştiu cum să le facă mai grea viaţa
negustorilor evrei, interzicându-le atât lor, cât şi armenilor, la 15
ianuarie 1783, să-şi deschidă dughenele de sărbătorile ortodoxe.
56. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii
referitoare la evreii din România, op. cit., p. 250.
Mihai Şuţu (1783-1786, 1791-1793) ordonă, în august 1783,
spătarului, să asigure liniştea şi avutul orăşenilor, să perceapă
taxele de la negutorii în trecere şi să raporteze cine intră şi cine
iese din oraş, incluzând între categoriile vizate şi pe evrei. Tot
el îl întăreşte, în octombrie 1783, pe Iosif Simon ca staroste de
evrei şi vechil de hahambaşa (poziţie în care Simon va fi mai apoi
confirmat de Nicolae Mavrogheni printr-un act din ianuarie
1787), iar în 1785 porunceşte, la cererea orăşenilor, ca povarna de
lângă Curtea Domnească cea veche, pe care o ţineau un evreu şi un
creştin (aşadar un joint venture româno-evreiesc, pentru producţia
de rachiu, într-un loc închiriat de la preoţii bisericilor domneşti!)
să fie închisă pentru că reprezenta un pericol de incendiu pentru
vecini57.
La rândul lui, printr-un hrisov din ianuarie 1787,
Nicolae Mavrogheni le dă dreptul evreilor din Bucureşti să-şi
reconstruiască sinagoga din mahalaua Popescului. În cursul celei
de-a doua domnii a lui Mihai Şuţu staroste şi vechil de hahambaşa
în Bucureşti era un anume David (1792), care, 6 ani mai târziu,
în 1798, este reconfirmat printr-un hrisov emis de domnitorul
Constantin Hangerli58.
Informaţii referitoare la evreii bucureşteni avem şi din
perioada domniei lui Alexandru Moruzi (1793-1796, 1799-
1801), care decide, în 1793, să înfiinţeze o breaslă a giuvaergiilor
şi dă carte de „giuvaergiu-başa”, sau staroste al meşteşugarilor din
acest domeniu, lui Eliazar, ca „unul care are ştiinţa şi cunoştinţa
deplină a acestui meşteşug”, dându-i mână liberă în organizarea
„rufetului”59. Interesant este că pe Eliazar îl regăsim, alături de alţi
cincizeci de negustori evrei, pe lista sudiţilor austrieci care făceau
56
afaceri în Bucureşti la 180460.
După ce rezolvă, printr-un act din noiembrie 1793, un
conflict între locuitorii din mahalaua Răsvanului şi evrei, prin
dărâmarea (din motive de concurenţă comercială) a sinagogii pe
care aceştia din urmă şi-o construiseră în hanul Nicolescului, ca
dovadă a bunelor sale intenţii Moruzi porunceşte, în ianuarie
1794, agiei să ocrotească breasla evreilor împotriva oricăror
vexaţiuni. Grija domnului pentru drepturile evreilor rezultă şi
57. Idem, p. 44, 250, 258-259, 261, 309-310, 281-282.
58. Idem, p. 382-383, 383, nota 2, 454-455.
59. Idem, p. 389.
60. Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, op. cit., p. 206.
18 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
din porunca dată în iulie 1794 pentru pedepsirea unui oarecare
Petre Croitorul, care a vrut să creştineze un copil evreu împotriva
voinţei lui, prin „certare cu 100 toiege la tălpi” şi surghiun „peste
hotar în ţara Moldovei” . 61
Că în Bucureştiul anului 1794 exista un sticlar evreu pe nume
Moise care, se pare, producea sticlă şi pentru curtea domnească,
aflăm dintr-un document emis de Alexandru Moruzi în luna mai,
prin care domnitorul cere analizarea solicitării acestuia de a obţine
anumite privilegii. Preocupat de reglementarea meşteşugurilor,
Moruzi se ocupă, între altele, şi de activitatea zarafilor evrei prezenţi
pe piaţa valahă, emiţând, în mai 1796, un pitac domnesc prin care
stabileşte modul în care aceştia trebuie să opereze . 62
Este interesant de remarcat că atunci când domnitorul
Constantin Hangerli (1797-1799) decide să fie construite „case de
61. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii
referitoare la evreii din România, op. cit., p. 404, 426.
62. Idem, p. 410, 434-435.
19 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
musafiri” pentru călătorii oficiali, în special turci, care veneau în
capitala valahă cu treburi, şi pe care până atunci locuitorii fuseseră
obligaţi să îi găzduiască în propriile locuinţe, pitacul domnesc emis
în acest sens în februarie 1798 menţionează că breslele meşteşugăreşti
vor da câte un tacâm fiecare în timp ce „evreii şi armenii la un loc
dau un tacâm”. Tot din documentele emise de Hangerli ştim că în
1798 la curtea domnească funcţionau „Serşu ovreiul” ca legător de
cărţi şi „Isaac ovreiul” ca ceaprazar, pentru că în luna octombrie
domnitorul îi dă fiecăruia dintre ei câte o „carte de scuteală”63 de dări
şi obligaţii pentru serviciile aduse şi priceperea lor profesională. Mai
ştim şi că în acelaşi an, 1798, evreii din mahalaua Schitu Măgureanu
îşi construiesc o sinagogă de lemn (care va arde în incendiul din
1813)64. Ba chiar ştim şi despre un „ovrei argintar”, Haim, care
în februarie 1800 dezvăluie autorităţilor informaţii despre soarta
obiectelor de cult furate în ianuarie din biserica mahalalei Popa
63. Idem, p. 445, 458.
64. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op.cit., p. 137.
Petre (pentru că hoţii avuseseră proasta inspiraţie să încerce să i
le plaseze). Din acelaşi an, 1800, ne-a rămas şi prima menţiune a
procedurii şi formulei jurământului pe care trebuiau să-l depună
evreii în Ţara Românească în faţa instanţelor de judecată . 65
Secolul al XIX-lea începe cu o serie de manifestaţii anti-evreieşti
(aprilie-mai 1801). Detalii ne sunt furnizate de informarea din 8
aprilie a lui Michael Merkelius, consulul austriac la Bucureşti, către
superiorul său din Viena, din care aflăm despre acuzaţia adusă unui
evreu, supus austriac, că ar fi ucis un creştin în prima zi de Paşte. Sub
imperiul convingerii că evreii foloseau sângele creştinilor în scopuri
rituale, populaţia locală s-a dedat la atacuri violente, maltratându-i pe
locuitorii evrei. A fost nevoie de intervenţia personală a domnitorului
Alexandru Constantin Moruzi (în cursul celei de-a doua domnii,
1799-1801) pentru a se restabili ordinea. Poziţia domnitorului faţă de
evenimente este confirmată de rezoluţia pe care o pune pe adresa din
13 aprilie prin care marele agă Caragea îl informează despre jalba a doi
negustori evrei, jefuiţi de localnici în timpul agitaţiilor antievreieşti
din 8 aprilie: Moruzi dispune pedepsirea imediată a răufăcătorilor.
O nouă încercare de agitaţie declanşată de un „holtei“ amestecat şi
în zarva de la începutul lunii aprilie, Gheorghe Condorogiul, care,
răspândind calomnia că evreii ar fi comis „noi asasinate în rândul
locuitorilor creştini”, a îndemnat populaţia să iasă cu arme şi ciomege
împotriva evreilor, se termină cu trimiterea la ocnă a calomniatorului
de către domnitor, sub „osânda fără soroc” . 66
O atitudine asemănătoare faţă de populaţia evreiască arată şi
domnitorul Constantin Alexandru Ipsilanti (1802-1807), care în
1804 îi adresează lui Dositei Filitti, mitropolitul Ungrovlahiei, o
scrisoare prin care îi cere să lămurească poporul, şi mai ales preoţii,
despre neadevărul învinuirilor aduse evreilor că ar omorî creştini
pentru a le folosi sângele în scopuri ritualice. Domnitorul conchide
că este o calomnie inventată de „netrebnici şi proşti numai pentru a se
dobândi pe sine – şi cu nedrepte jafuri” . 67
În ce priveşte situaţia economică a evreilor la începutul
secolului al XIX-lea, într-un raport din 1802 al marelui cămăraş
Iancu Suţul către domnitorul Mihail Constantin Suţu (1801-
65. Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Izvoare şi mărturii
referitoare la evreii din România, op. cit., p. 464-466, 467-468.
66. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, vol. III/1, Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 285, 287.
67. Idem, p. 307.
20 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
1802), găsim informaţii despre cererea breslei evreilor pământeni
din Capitală de a i se aproba majorarea „gabelei”, venitul obţinut
din tăierea rituală din care acoperea salariile hahamului, dascălului
şi celelalte cheltuieli necesare vieţii comunitare, pe care domnul o
aprobă. Pe de altă parte, continuitatea prezenţei negoţului evreiesc
în mahalaua Sf. Vineri este confirmată de o adeverinţă din 1804 în
care Simon, feciorul lui Leib postăvar, menţionează că a închiriat
de la mănăstirea Sf. Vineri două dughene pe şapte ani, precizând
obligaţiile pe care şi le-a asumat faţă de proprietară şi semnând actul
cu caractere ebraice68.
Cât despre organizarea internă a comunităţii evreieşti, un
hrisov din 1805 al domnitorului Constantin Alexandru Ipsilanti
indică numirea ca staroste şi hahambaşa al evreilor din întreaga
Ţară Românească a lui David, căruia trebuie să i se supună
evreii pământeni şi străini deopotrivă, reconfirmând privilegiile
din vechime ale breslei evreilor şi ale conducătorilor lor, cu
menţiunea că pricinile cele mici ce vor avea evreii între ei vor fi
judecate de starostele lor, iar cele mari, pe care nu le-a rezolvat
starostele, de marele cămăraş. Ceva mai târziu, în 1811, apare şi
statutul Hevra Kaddisha a evreilor sefarzi, prin care sunt stabilite
obligaţiile membrilor faţă de confraţii lor în caz de boală sau
deces şi acţiunile de solidaritate şi binefacere cărora trebuie să li
se conformeze toţi membrii societăţii. Însă viaţa comunitară nu
este lipsită de probleme, aşa cum rezultă din adresa Divanului
din 1812, semnată de mitropolitul Ignatie, banul Manolache,
Isaac Ralit şi marele vistiernic Barbu Văcărescu către guvernatorul
Principatelor Române din timpul Administraţiei militare ruse,
prin care informează despre plângerea breslei evreilor pământeni
din Bucureşti împotriva numirii în fruntea ei a unui staroste
neamţ, încălcându‑se astfel privilegiile breslei dobândite încă din
vechime şi cere reinstalarea obiceiului de a avea staroste propriu,
iar de va fi „să rămâie acest neamţ tot asupra evreilor, să fie numai
asupra evreilor străini, iar nu şi asupra evreilor pământeni”69.
Tot din 1812 provine o nouă referire la sinagoga de lemn de
la Fântâna Boului, respectiv de pe strada Cişmigiului, în Mahalaua
Schitu Măgureanu, în curtea căreia exista şi o baie rituală. Sinagoga
a căzut pradă unui incendiu în luna octombrie a anului următor.
68. Idem, p. 291, 308.
69. Idem, p. 312, 345, 356.
După acest eveniment, enoriaşii s-au răspândit în o mulţime de
case de rugăciuni improprii, mai toate luate cu chirie prin hanuri70.
Date fiind neînţelegerile care se ivesc în sânul comunităţii
evreieşti, în acelaşi an (1813), Vodă Caragea (1812-1818) îl confirmă
staroste al evreilor pe Haim Herş, însărcinându-l să exercite controlul
şi asupra sudiţilor71. Mai mult decât atât, o scrisoare adresată de
Caragea lui Nectarie, mitropolitul Ungrovlahiei, în aprilie 1813,
prin care cere transmiterea prin intermediul preoţilor a interdicţiei
domneşti pentru evrei de a angaja slujnice creştine tinere, ci numai
persoane vârstnice, cuprinde explicaţii ce denotă grija domnului
pentru ca superstiţia legată de folosirea ritualică a sângelui creştin
de către evrei, care ducea la turburări, să nu aibe bază pentru a
prolifera72. De altfel, a doua zi Caragea aprobă cererea breslei
evreilor pământeni ca, în conformitate cu obiceiurile din vechime,
70. Idem, p. 535, nota 1.
71. Dr. Iosif Camil, “Un istoric. Comunitatea evreilor din Bucureşti, dela înfiinţare
şi până azi”, art. cit., p. 207.
72. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, op. cit., p. 362. Interdicţia se va regăsi şi în legislaţia antisemită din
perioada celui de-al Doilea Război Mondial din cu totul alte pricini şi în cu totul
alte scopuri.
21 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
numai ei (nu şi cei străini) să aibă dreptul să taie vite şi să încaseze
pentru fiecare oca de carne o taxă suplimentară necesară acoperirii
cheltuielilor comunitare73, hotărâre pe care o reiterează în 1817.
O nouă dovadă a prezenţei negoţului evreiesc în zona centrală
a capitalei o găsim într-un document din 1816, prin care Caragea
întăreşte actul de cumpărare al lui Leibu care, primind acordul
Stărostiei de Negustori, achiziţionase la mezat un teren în mahalaua
Sf. Vineri cu condiţia de a nu construi pe acest loc sinagogă, şcoală
sau măcelărie evreiască, pentru ca „Leibu ovreiul să stăpânească acest
loc, cu binalele ce sânt pe dânsul, în bună pace”74. (Este interesant
de remarcat că un alt „Leibu overiul” (sau poate acelaşi) apare
într-un contract încheiat în 1835 cu epitropul bisericii Sf. Vineri,
prin care lui Leibu i se închiriază un teren în mahalaua Sf. Vineri,
cu condiţia să plătească anual câte 5 lei preoţilor şi bisericii şi să nu
construiască pe acel teren sinagogă, şcoală evreiască sau scaun de
tăiat carne75.)
73. Idem, p. 363.
74. Idem, p. 395-396.
75. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, vol. III/2, Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 88.
 Doi ani mai târziu, în 1818, Caragea aprobă solicitarea
evreilor sefarzi de a-şi construi o sinagogă pe terenul ce-l
cumpăraseră în Mahalaua Popescului, „din vreme ce vreo biserică
acolo aproape nu este” şi cere ca în jurul sinagogii să se ridice „un
zid înalt” . Sinagoga, Marele Templu Spaniol, sau Cahal Grande,
76
va fi construită în 1819 pe strada care mai târziu se va numi
Negru Vodă, la nr. 12, din iniţiativa lui Gabriel Cohen şi Marcu
Aschlech. Datorită terenului nisipos, clădirea a trebuit refăcută în
1853 şi reclădită în 1890, în stil maur, după planurile lui Grigore
Cerkez, prin grija lui Solomon Halfon, nepotul bancherului cu
acelaşi nume de la începutul secolului, la inaugurare participând
şi primarul de atunci al oraşului, Pache Protopopescu. Reparată
în 1938, a fost distrusă în timpul rebeliunii legionare din ianuarie
1941 şi nu a mai fost reconstruită, fiind demolată în 1955 .
Despre viaţa evreilor în vremea lui Vodă Caragea avem
informaţii nu numai din documentele epocii ci şi dintr-o carte,
Lettres sur la Valachie, scrisă de Francois Recordon, elveţianul
care i-a fost secretar domnitorului, publicată la Paris în 1821.
De la Recordon ştim de pildă că cei cinci, şase mii de evrei ai
Ţării Româneşti din această perioadă, masaţi în majoritatea lor în
Bucureşti, Craiova şi Ploieşti, unde puteau să-şi valorifice cel mai
bine talentul comercial şi priceperea în meseriile în care excelau, se
bucurau în general de libertate în exercitarea cultului lor din partea
domniei, dar trebuiau să facă faţă insultelor obişnuite din partea
oamenilor simpli, în special în mediul urban, unde locuitorii
intoleranţi îşi făceau un titlu de glorie din a-i persecuta. Totuşi,
Recordon remarcă faptul că, deşi supuşi oprobiului şi privaţi de
unele avantaje disponibile celorlalţi, evreii din Bucureşti sunt
buni soţi, buni părinţi, familişti care îşi caută liniştea în interiorul
căminului şi îşi ajută coreligionarii în nevoie, nu cerşesc şi respectă
cu stricteţe practicile religioase78.
Domnitorul Alexandru Nicolae Şuţu (1818-1821) emite, la
rândul său, în 1819, un hrisov de întărire în funcţia de staroste
şi hahambaşa a evreilor din Ţara Românească a lui Moise, fiul lui
David, în care sunt precizate atribuţiile sale judecătoreşti şi scutirile
76. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, vol. III/1, op. cit., p. 419.
77. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 168, 388.
78. Francois Recordon, Lettres sur la Valachie, Lecointe et Durey, Paris, 1821,
p. 76-79.
de dări ce-i sunt acordate, iar ceilalţi evrei „numai ruptoarea lor să
o dea, cum sunt aşezaţi, şi mai mult să nu fie supăraţi”79.
Tot în această perioadă „breasla” evreilor devine „companie”
şi, conform registrului companiilor meşteşugăreşti şi celor de profil
etnic, „cu banii datoriei lor” pe ultimul trimestru al anului 1820,
în care găsim şi numele şi ocupaţiile membrilor companiei evreilor
din Bucureşti, ea numără 127 de meşteri, care compun 32 de „lude”
(unităţi fiscale). Fiecare lude plăteşte 14 taleri şi 48 de bani anual, ceea
ce duce la un total 460 de taleri şi 96 de bani 80. După Constantin
C. Giurescu, cele 127 de nume reprezintă capi de familie, ceea ce
înseamnă un număr aproximativ de 635 de persoane (deşi, aşa cum
constată Moses Schwartzfeld, compania nu cuprindea toţi membrii
obştei, ci numai meşteşugarii, ceea ce înseamnă că nu putem evalua
77
numărul populaţiei evreieşti). Pe listă apar zarafi, giuvaergii, argintari,
„boccegii” (negustori ambulanţi), un „lipiţcan” (lipscan), pe nume
„Moise Bavaniste” (probabil Benvenisti), un „tăetor da carne”, un
„logofăt evreesc”, povarnagii, tinichigii, cizmari, croitori, ceaprazari,
mămulari sau negustori de mărunţişuri, „mamelegii” (telali), un
„pecetar” (furnizor de peceţi sau sigilii), un ciubucciu etc.,81 care dau
imaginea contribuţiei evreieşti la viaţa economică a Bucureştiului. De
la Iorga avem şi numele a patru negustori evrei înregistraţi cu doi ani
înainte, la 1818: Abraham de Lion, Isac Elias Kohen, Moses Zisu şi
Efraim Nahmias. Tot de la Iorga ştim că tinichigiii evrei au lucrat în
curtea Mitropoliei „la fabricarea ghiulelelor de tinichea umplute cu
sticlă, pietricele şi cuie pentru cele patru guri de tunuri româneşti
care fuseseră ridicate de la Cotroceni după plecarea lui Tudor”
(Vladimirescu)82.
Cât despre viaţa comunitară a vremii, starostelui evreilor
pământeni din Bucureşti i se aprobă, în 1822, ca vechilul lui, care
merge prin judeţele ţării, să judece pricinile dintre evrei şi să strângă
dările, să aibă, conform vechiului obicei, o împuternicire scrisă de la
marele cămăraş. Pricinile mai mari care nu vor putea fi rezolvate de
vechil vor fi cercetate de marele cămăraş, şi, dacă nici judecata lui nu
va fi acceptată, se va apela la Divan83.
79. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, vol. III/1, op. cit., p. 427.
80. Idem, p. 462.
81. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în
zilele noastre, op. cit., p. 272.
82. Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, op. cit., p. 207, 240.
83. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, vol. III/1, op. cit., p. 478.
22 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
 O cerere adresată domnitorului Grigorie al IV-lea Ghica (1822-
1828) de către fruntaşii obştei evreilor pământeni şi sudiţi în 1826 de
a-şi amenaja o sinagogă într-o clădire din spatele hanului lui Manuc
este întâmpinată cu o recomandare negativă din partea marilor
dregători, care consideră că nu se cuvine să funcţioneze o sinagogă
în mijlocul oraşului . (Se pare că respectiva sinagogă nu a mai fost
84
construită niciodată, dacă luăm în considerare faptul că în 1832 în
Bucureşti existau 10 lăcaşuri sfinte din care numai cel spaniol avea
sediu, toate celelalte fiind instalate în case particulare85; iar şapte
dintre ele aveau să ardă în marele incendiu din 1847 .) 86
Dintr-o scrisoare de protest adresată în 1832 de obştea evreilor
spanioli generalului Pavel Kiseleff, preşedintele plenipotenţiar al
Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti, aflăm despre jurământul
înjositor impus evreilor în această perioadă . 87
84. Idem, p. 534.
85. Idem, p. 535, nota 2.
86. Dr. Iosif Camil, “Un istoric. Comunitatea evreilor din Bucureşti, dela înfiinţare
şi până azi”, art. cit., p. 207.
87. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, vol. III/2, op. cit., p. 62.
23 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
În ce priveşte organizarea internă a obştii, în august 1832,
autorităţile stabilesc ca toate pricinile dintre evrei să fie prezentate
vornicului oraşului, iar pentru strângerea dărilor către stat să se aleagă,
din doi în doi ani, câte doi îngrijitori din rândul evreilor spanioli şi
doi din partea evreilor lehi, fiecare fiind răspunzător pentru breasla lui.
Hahambaşii şi dascălii urmau să fie aleşi din rândul evreilor pământeni,
iar neînţelegerile dintre membrii urmau să fie cercetate de îngrijitori88.
Despre situaţia lăcaşelor de cult evreieşti aflăm dintr-o jalbă
adresată în 1835 de evreii bucureşteni, care aveau casă de rugăciune
în zona Foişorului de Foc, domnitorului Alexandru Dimitre Ghica
(1834-1842), în care protestează împotriva unui grefier de judecătorie
care şi-a zidit o casă lipită de sinagogă, aducând „multă supărare”
evreilor. Incidental, acesta a fost unul dintre cele patru lăcaşuri de cult
desfiinţate în 1848, fiind considerate „cu totul netrebuincioase”89.
În toată această perioadă viaţa economică a evreilor continuă
să se diversifice. Un meşteşug mai puţin obişnuit ne este semnalat
88. Idem, p. 34.
89. Idem, p. 86.
în 1835, când suditul austriac Iancu Friedman se oferă să fabrice
pentru domnitorul Alexandru Ghica... praf de puşcă. Ghica decide
ca Departamentul din Lăuntru „să ia în băgare de seamă coprinderea
acestei jelbi” (probabil şi la propriu şi la figurat).
90
Contribuţia evreilor la dezvoltarea vieţii industriale şi
comerciale a Bucureştilor este remarcată şi de Constantin C.
Giurescu, care menţionează faptul că aceasta „a fost favorizată
şi de reţeaua de bănci care ia naştere în această vreme, asigurând
creditul în condiţii mai bune decât înainte. Bancheri şi case mai
mici de bancă au existat încă din prima jumătate a secolului
al XIX-lea. Cităm astfel pe Solomon Halfon, de la care s-a
păstrat o scrisoare cifrată adresată lui la 17 septembrie 1830 de
căminarul Ştefan Hagi-Moscu, al cărui răsunător faliment, în
1838, după ce i se protestaseră câteva poliţe la Viena, a lovit
pe mulţi bucureşteni ce-i încredinţaseră nu numai economiile
lor, dar şi zestrea fetelor, banii copiilor minori şi, uneori, întreg
capitalul; pe Manoah Hillel, al cărui contoar a ars în focul cel
mare din 1847 şi care a donat, prin testament, importanta sa
avere Universităţii din Bucureşti pentru burse şi premii. Aceşti
bancheri dădeau bani cu împrumut, dar cu dobânzi ridicate;
90. Idem, p. 89.
24 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
aveau şi relaţii cu casele din străinătate, trăgând asupra lor poliţe şi
onorând pe ale acelora”91.
Cât de importantă era activitatea lui Hillel Manoah (ca de altfel
şi a lui Solomon Halfon) ne-o demonstrează mai multe documente
ale epocii, care relevă faptul că, spre deosebire de cazurile anterioare,
în care domnitorii au luat bani cu împrumut de la zarafii evrei, de
această dată avem de-a face cu împrumuri acordate statului însuşi.
Astfel, pe lângă cartea domnească emisă de Grigorie al IV-lea Ghica
în 1827, prin care se adevereşte că zaraful Hillel Manoah şi fratele
său Israel au fost scutiţi de plata dărilor către Vistierie şi beneficiază
de diferite privilegii, ca răsplată pentru serviciile aduse domniei92,
s-a păstrat chiar lista de împrumuturi acordate Visteriei statului
în 1836, din care aflăm că în perioada ianuarie – august zaraful a
împrumutat statul cu 61.690 de galbeni şi 1.950.085 lei93. Manoah
este, în plus, şi furnizor al armatei, aşa cum rezultă din actul emis
în acest sens de Ministerul de Război în 1837. Un an mai târziu îl
găsim din nou gratificat pentru serviciile aduse vistieriei printr-un
91. Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în
zilele noastre, op. cit., p. 168-169.
92. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, vol. III/1, op. cit., p. 548.
93. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, vol. III/2, op. cit., p. 131. Pe listă îl găsim şi pe Solomon Halfon, cu
2.860 de galbeni şi 90.090 lei.
decret semnat, de astă dată, de Alexandru Dimitrie Ghica. Chiar
şi în vremea lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) statul beneficiază
de ajutorul creditorului, după cum arată raportul Vistieriei către
domnitor din 1843 despre înţelegerea făcută cu Manoah ca acesta să
aducă monedă mică de argint de câte cinci şi trei creiţari în valoare de
10.000 de galbeni, necesară pentru o normală circulaţie monetară în
Ţara Românească94.
Din 1836 avem statutele de funcţionare a Confreriei Sinagogii
Meşteşugarilor Evrei, care după toate aparenţele exista de ceva
vreme, fiind construită de către croitori. Când vechea sinagogă a
fost dezafectată, s-a hotărât refacerea ei, în 1848-1850, în fundătura
Mămulari . Inaugurată în 1852, reconstruită în 1910 de arhitecţii
95
H. B. Iancovici şi Iulius Gruenfeld, renovată în 1935, restaurată în
1945 şi 197896, astăzi sinagoga se numeşte Templul Unirea Sfântă şi
adăposteşte Muzeul Comunităţii Evreieşti.
O scrisoare de mulţumire adresată de obştea evreilor spanioli şi
leşi, în 1838, domnitorului Alexandru Ghica, pentru grija părintească
pe care o poartă întregului popor, inclusiv evreilor, stă mărturie
bunelor relaţii ale obştei cu domnia. În răspuns, Ghica îşi arată
94. Idem, p. 147, 174, 300-301.
95. Idem, p. 109.
96. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 240.
25 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
preocuparea pentru dezvoltarea comerţului şi „cinstirea ce are asupra
celor ce cultivează un aşa însemnător izvor de obştesc folos”97.
Despre viaţa evreilor bucureşteni în această perioadă aflăm
dintr-o scrisoare din 1841 a doctorului Iuliu Barasch, care tocmai
căpătase dreptul de a emite reţete medicale şi care ceva mai târziu,
în 1845, este confirmat, printr-un act domnesc emis de Gheorghe
Bibescu, în funcţia de medic al judeţului Dolj. Aflăm astfel că în oraş
sunt puţini evrei, „poate în totul vreo 2.000-2.500 suflete”, alcătuiţi
„din două elemente eterogene”: „evrei poloni, care şi-au păstrat şi
aci, ca pretutindene, costumul lor naţional, afară doară de câteva
mici modificări. Cei mai mulţi din ei sunt profesionişti, dar care
stau încă pe o treaptă prea joasă de cultură; bogaţi nu găseşti între ei
decât puţini sau mai deloc” şi „aşa numiţii frănci sau spanioli, [care]
se poartă după portul ţării, adică munteneşte, şi vorbesc între sine
un dialect spaniolo-castilian, care este desigur acum mai mult sau
mai puţin corupt în gura lor. Ei nu se pot înţelege cu creştinii şi cu
evreii polonezi, decât numai în limba română. […] Interesul pentru
partea intelectuală şi mai ales pentru progres în sânul iudaismului
este încă aci, din nenorocire, o terra incognita. [...] nimene nu are aci
cunoştiinţă despre un ziar evreiesc. [...] Poziţia publicului creştin faţă
97. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, vol. III/2, op. cit., p. 150-151.
26 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
cu cel evreiesc este destul de suportabilă. Cât priveşte partea materială,
evreii trăiesc aci îndestul de bine; ei nu plătesc dări de fel şi se pot
îndeletnici în toată libertatea cu tot felul de industrii şi profesii”98.
În ceea ce priveşte viaţa comunitară, îndeplinind rezoluţia pusă
de domnitorul Gheorghe Bibescu pe jalba celor 267 de evrei lehi
şi luând în considerare proiectul înaintat de evrei şi Regulamentul
din 1832, în 1843 se alcătuieşte un nou Regulament de organizare
şi funcţionare a Obştei Evreilor Pământeni din Bucureşti,
precizându-se că obştea evreiască este subordonată Vorniciei
capitalei; conducerea trebuie să se aleagă din doi în doi ani de
către reprezentanţii aleşi ai sinagogilor şi ai caselor de rugăciune, iar
starostele, hahamul, împreună cu ceilalţi şase aleşi şi confirmaţi de
Ministerul din Lăuntru trebuie să se îngrijească de buna funcţionare
a aşezămintelor evreieşti, să cerceteze pricinile ivite între evrei şi să
răspundă de aplicarea tuturor prevederilor fiscale şi administrative
ale autorităţii de stat privind evreii . 99
O preocupare majoră a evreilor bucureşteni în această perioadă
este educaţia copiilor lor. La 1843 funcţionează deja în oraş 13 şcoli
confesionale evreieşti, cu 13 învăţători şi 232 de elevi. (Câţiva ani mai
târziu, la 18 iulie 1857, sunt înregistrate în Bucureşti 6 şcoli particulare
cu 126 de elevi evrei, şi una publică, cu 310 elevi evrei .) 100
Şi construcţia sinagogilor ia avânt. În 1845 preşedintele
comunităţii evreilor spanioli din Bucureşti, Iancu Cohen, îl
informează pe Barbu Ştirbei, şeful Departamentului din Lăuntru,
despre intenţia comunităţii de a-şi ridica o nouă sinagogă în
Mahalaua Popescului şi îl invită să patroneze noul lăcaş, templul
mic spaniol, numit Sinagoga Păcii101, Cahal Kadoş Şalom sau Cahal
Cicu. Sinagoga a fost construită în strada Banul Mărăcine, fosta
stradă Spaniolă, în 1846, şi demolată în 1987.
În 1846, Stărostia Obştei Evreilor lehi iniţiază şi ea un proiect
similar, cerând Vorniciei oraşului aprobarea pentru cumpărarea
unui teren în mahalaua Sf. Vineri în vederea construirii unui spital,
a unei şcoli, a unei case pentru haham şi a unei sinagogi. Vornicia
recomandă aprobarea solicitării, pentru că şi ei „au dreptul a face
orice pentru folosul obştesc”. Construcţia Singogii Mari Poloneze
98. Idem, p. 260, 261-262, 383.
99. Idem, p. 297-300.
100. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 220, 260. din România, vol. III/2, op. cit., p. 452-454.
101. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, vol. III/2, op. cit., p. 401-402.
27 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
începe în decembrie 1846 pe str. Saul (mai apoi Dr. Schachmann, azi
Clucerul Udricani), la colţul cu str. Sinagogii (azi Vasile Adamache),
în Mahalaua Popescului, după planul fraţilor Israil Herş şi Aşer
Ancel, şi în antrepriza lui Anschel Hirscher, dar este întreruptă de
câteva ori: mai întâi de o jalbă a locuitorilor creştini din mahalalele
Sf. Vineri şi Udricani care cer să nu se aprobe evreilor construirea
unui spital şi a unei sinagogi în mahalaua lor, în urma căreia Vornicia
hotărăşte oprirea lucrărilor de construcţie până va decide domnitorul
cum să se soluţioneze conflictul. Gheorghe Bibescu aprobă, în
aprilie 1847, construirea sinagogii şi a şcolii, dar nu şi a spitalului.
Ulterior, Departamentul din Lăuntru aprobă ca arhitectul statului să
controleze rezistenţa construcţiei noii sinagogi, întrucât în ea urmau
să intre cel puţin două mii de enoriaşi, şi solicită Vorniciei oraşului
organizarea imediată a alegerilor conducătorilor obştei, pentru ca să
se hotărască împreună cu ei orânduielile noii sinagogi şi numărul
havrelor şi al caselor de rugăciuni ce urmează a fi desfiinţate102.
Sinagoga este reparată între 1865-1867, apoi în 1903 arhitectul
D’Alfonce de St. Omer îi dă o nouă înfăţişare, iar în 1909 este extinsă
pe baza planurilor arhitectului Petre Antonescu. În 1913-1915 este
electrificată şi remobilată, iar în 1926 şi 1930 se construiesc două
corpuri suplimentare de clădire. În 1931-1932 este renovată, în 1936
Gershon Horowitz pictează plafonul iar în 1980 este restaurată103.
Declarată monument istoric, astăzi sinagoga adăposteşte Muzeul
Holocaustului al FCER.
Tot în 1847 se înfiinţează şi prima breaslă profesională, stărostia
croitorilor evrei din capitală, pentru cercetarea şi împăcarea pricinilor
dintre membri şi a celor ce se pot ivi cu clientela croitorilor, fixând
condiţiile de funcţionare şi obligaţiile membrilor104.
Conform deciziei luate în 1847, în 1848 Vornicia oraşului
Bucureşti comunică Departamentului din Lăuntru lista sinagogilor
care vor continua să funcţioneze (respectiv cea din mahalaua Sf.
Vineri, cea a lui Moise Zissu, cea a lui Leibu din Mahalaua Popescului,
cea a patentatorilor şi cea de pe Podul Caliţei105) şi a celor socotite „de
prisos”, care urmează a fi închise. Faptul că listele au fost întocmite
de comun acord cu starostii Obştei Evreilor Lehi Pământeni nu
102. Idem, p. 426-428, 431, 446, 450-451.
103. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 232.
104. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
105. Dr. Iosif Camil, “Un istoric. Comunitatea evreilor din Bucureşti, dela
înfiinţare şi până azi”, op. cit., p. 207.

previne apariţia problemelor. Evreii prusaci solicită Consulatului lor
să intervină la forurile competente ca să nu li se închidă sinagoga,
care există în Bucureşti din vechime, şi să se aprobe efectuarea unor
reparaţii strict necesare, iar evreii austrieci cer acelaşi lucru Agenţiei
Consulare Austriece, pentru sinagoga din mahalaua Stelii, şi ea veche
de 50 de ani. Ambele solicitări se lovesc însă de orgoliul autorităţilor,
care le consideră a fi „necuviincioase” şi, în loc să le găsească o rezolvare,
recomandă Secretariatului Statului să intervină la consulatele de care
aparţin respectivii evrei pentru a fi opriţi a mai face astfel de solicitări.
Şi totuşi, în mod neaşteptat, numai patru luni şi jumătate mai târziu
ministrul „celor din afară”, I. Voinescu, informează printr-o adresă pe
ministrul „celor din lăuntru” despre o cerere a evreilor sudiţi ai Prusiei,
care doresc a avea o sinagogă proprie, propunând aprobarea cererii,
pentru că „nu ar fi de cuviinţă a să strămtora nimeni în exercisiul
religiei sale”106.
În tot acest timp viaţa economică a evreilor bucureşteni
continuă să se diversifice. Aşa de pildă, în 1848, un întreprinzător
original, Solomon Rosenthal, anunţă Poliţia Capitalei că a înfiinţat
106. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, vol. III/2, op. cit., p. 459-460, 462, 466-467, 470-471, 507.
28 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
o cursă de trăsuri, care circulă între Bucureşti şi moşia de la Băneasa
a domnitorului Gheorghe Bibescu107. Tot în 1848, se înfiinţează şi
Banca Marmorosch Blank, care timp de 100 de ani va fi una din cele
mai importante şi redutabile bănci româneşti108.
Dar nu numai la economia ţării contribuie evreii ci şi la
îmbunătăţirea situaţiei ei politice. Astfel, între multe alte dovezi
privind ajutorul dat de evrei Revoluţiei de la 1848 avem şi scrisoarea
de recomandare dată de medicul evreu Louis Mandl, agent secret al
Franţei în Muntenia, delegatului revoluţionarilor, Ion Ghica, către
ambasadorul Franţei în Turcia, generalul Aupick, în vederea acordării
unui sprijin delegatului român în demersul de contracarare a acţiunii
guvernului ţarist de împiedicare a măsurilor de reformare a regimului
politic în Ţara Românească. De altfel, în Decretul din 14 iulie 1848
al Guvernului Provizoriu de numire a Sfatului Orăşenesc Bucureşti,
printre membrii recomandaţi se află şi Hillel B. Manoah. Numele lui
apare şi printre semnatarii procesului verbal al adunării notabilităţilor
Ţării Româneşti din 10/22 august 1848, care şi-au exprimat încrederea
faţă de conţinutul discursului lui Suleiman Paşa şi au recunoscut
Locotenenţa Domnească instalată în locul Guvernului Provizoriu109.
La rândul lui, pictorul C. D. Rosenthal este împuternicit
printr-o adresă a Ministerului Treburilor din Lăuntru către Sfatul
Orăşenesc să se ocupe de ridicarea unui arc de triumf în capitală
în onoarea comisarilor Înaltei Porţi care urmau să sosească. Drept
urmare a acţiunilor sale revoluţionare, Locotenenţa Domnească a
Ţării Româneşti îi acordă cetăţenia110.
Davicion Bally, redactor al ziarului „Pruncul Român”, contribuie
şi el, împreună cu soţia lui, cu bani, la Revoluţia din 1848. La rândul
lui, Bernhard Joseph Popper lansează, în acelaşi „Prunc Român”, un
apel către populaţia evreiască din capitală pentru a sprijini Revoluţia.
Chiar şi oamenii simpli participă la efortul comun, după posibilităţi:
în lista întocmită de autorităţi cu numele membrilor Gărzii Naţionale,
constituită în timpul revoluţiei din 1848, sunt menţionati şi Ianche
107. Idem, p. 479.
108. Banca Marmorosch Blank a funcţionat între anii 1848-1951. Alte bănci
evreieşti au fost Banca Berkovitz 1922-1945, Banca Bernstein Leo S.A.R. Bucureşti
1947-1948, Banca Friedman, Iuster & Comp, S.A.R., Bucureşti, 1933-1940,
Banca Haim et Comp, S.I.N.C., 1931-1947, Banca Levy S.A.R., 1944-1949,
Banca S. Mayer şi Fii, 1937-1948 (vezi http://www.arhivelenationale.ro/images/
custom/image/Pdf-uri/DJAN-uri/DMBAN_fonduri_si_colectii_date_in_cercetare.
pdf, accesat la 30 august 2011).
109. Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Izvoare şi mărturii referitoare la evreii
din România, vol. III/2, op. cit., p. 491-492, 497.
110. Idem, p. 498, 502.
cojocaru, Ghenhăr croitoriu, Fredel starostea sudiţilor, Vais sau Vasile
botezat, Iancu ovreiu, Haim croitoriu, Moisi ovreiu şi Freiţ croitoru.
Şi asta cu toate că guvernul revoluţionar îngreunase viaţa comunitară
prin desfiinţarea gabelei, care făcuse imposibilă strângerea de fonduri
pentru acoperirea cheltuielilor obşteşti111.
După 1848, viaţa evreilor bucureşteni ia o nouă întorsătură. În 1849,
la recomandarea Consulatului Rus şi a Agenţiei Austriece, autorităţile
aprobă cererea evreilor lehi de supuşenie rusească şi austriacă de a avea
dreptul să-şi aleagă starosti şi epitropi proprii, separaţi de pământeni,
dispunând însă ca ei să conlucreze cu pământenii la cercetarea socotelilor
şi alcătuirea bugetului, la stabilirea gabelei ş.a.112.
Şi viaţa culturală evreiască bucureşteană începe să înflorească. În
1852 se înfiinţează, la iniţiativa lui Iuliu Barasch, prima şcoală israelită
cu predare în limba română. Tot Barasch este cel care iniţiază, în
1857, gazeta bilingvă „Israelitul român”113. În acelaşi an se întemeiază
„Comunitatea Cultului Israelit”, sub conducerea lui Isac Leib Weimberg,
epitropul obştei evreieşti, reformator religios moderat care urmăreşte
modernizarea religioasă a evreilor. „Comunitatea” are scopul declarat de
a construi un Templu Coral în Bucureşti, pe care de altfel îl şi începe în
anul respectiv, piatra de temelie fiind pusă la 21 iulie.
raionul Moşilor, dar va căpăta personalitate juridică abia în 1926.
Sinagoga şi şcoala vor fi demolate după 1990 pentru a face loc clădirii
Poştei Române. De altfel, în 1861 existau în Bucureşti 33 de sinagogi,
majoritatea lăcaşuri de cult funcţionând în case particulare115.
În vara anului 1862 Iuliu Barasch fondează Societatea de cultură
israelită, prima societate literară evreiască, ce susţine, între altele,
iniţiativa lui Isac Leib Weimberg de modernizare religioasă şi de
ridicare a unui Templu Coral în Bucureşti.
În 1864, în zona Căii Văcăreşti este semnalată construcţia
Sinagogii Malbim, pe locul unei case de rugăciune de la 1848.
Sinagoga, construită de rabinul Meyer Leib Malbim, un mare savant
dar, în acelaşi timp, adept al unui tradiţionalism strict şi adversar
declarat al modernizării, ceea ce a dus la expulzarea sa în acelaşi an, a
fost refăcută în 1904 şi 1912, modernizată în 1928, reparată în 1944,
1955 şi 1977 şi demolată în 1987116.
Atunci când, în 1865, Alexandru Ioan Cuza concesionează,
printr-un decret domnesc, unui grup de bancheri englezi, francezi şi
115. Idem, p. 261, 271, 274.
116. Idem, p. 284.

La sfârşitul lui 1858, un grup de sefarzi înfiinţează o societate

de ajutor reciproc care dă împrumuturi nu cu dobândă ci cu gaj.
Societatea va deveni funcţională un an mai târziu sub numele de
„Fraterna”, sub conducerea lui A. Focşăneanu, iar în 1863 îşi va
construi o casă de rugăciune, înlocuită în 1887 cu un templu114.
Tot în 1858, pe str. Sticlari, pe locul unei sinagogi „austriece”
menţionată încă din 1831, filantropul Azriel Gaster şi soţia sa Ethel
construiesc o sinagogă nouă, care le poartă numele. Sinagoga va fi
consolidată de arhitectul Adrian Schwartz şi decorată de Gershon
Horowitz în 1937, şi demolată de comunişti în 1987. Doi ani mai
târziu, în 1860, se înfiinţează Societatea „Voinţa” a evreilor din zona
Calea Moşilor – Piaţa Romană, care în 1878 va construi pe str. Sălcuţei
(actualul Bd. Dacia nr. 140) o sinagogă şi o şcoală. Sub numele
Societatea, Templul şi Şcoala „Voinţa” societatea va fi reorganizată
la 6 septembrie 1893, pentru clădirea şi întreţinerea Şcolii primare
mixte israelito-române şi a altor instituţii culturale şi filantropice din

111. Idem, p. 503-505, 505-506, 509, 511.

112. Idem, p. 513-514.
113. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 260.
114. Idem, p. 261, 262.

29 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice

austrieci, dreptul de a înfiinţa Banca României, societate anonimă cu
un capital iniţial de 25 milioane lei (care va funcţiona practic din 1866
ca sucursală a Imperial Ottoman Bank of Constantinople şi care se va
numi ulterior Bank of Romania Limited), între fondatori îl găsim şi pe
Iacob Löbel , cumnatul lui Jacob Marmorosch.
117
În 1866, breasla croitorilor evrei îşi construieşte pe str. Olteni
nr. 72 o nouă casă de rugăciune, care va fi refăcută în 1885 şi transformată
în 1898 în Templul Unirea Fraternă a croitorilor de confecţii de gata.
Reparată în 1925, devastată de legionari în ianuarie 1941 şi refăcută din
nou după război, sinagoga este demolată în 1987 . 118
Tot în 1866 se finalizează şi construcţia în stil neo-maur a
Templului Coral, la ridicarea căruia contribuie financiar, între mulţi
alţii, acelaşi Iacob Löbel, dar şi Mihail Kogălniceanu, şi se pregăteşte
inaugurarea edificiului. Din păcate însă acesta este anul când încep
marile probleme legate de refuzul autorităţilor de a acorda naturalizarea
evreilor români . Clădirea Templului Coral este devastată în cursul
119
manifestărilor antisemite determinate de vizita la Bucureşti, la 20 iunie,
a lui Adolphe Cremieux, preşedintele Alianţei Israelite Universale, care
solicită în termeni neechivoci Adunării Constituante să renunţe la
restricţiile puse în calea naturalizării evreilor . Refăcută, între altele,
120
cu sprijinul financiar al casei regale, sinagoga este în sfârşit inaugurată
în iulie 1867, devenind centrul vieţii religioase evreieşti bucureştene.
Imobilul este renovat în 1932 şi extins cu o aripă nouă în 1933.
Scuturat de cutremurul din 1940 şi devastat în timpul rebeliunii
legionare, Templul este refăcut în 1945. Este mai apoi reparat din nou
după cutremurul din 1977 şi în zilele acestea.
În 1870, pe un loc cumpărat cu trei ani înainte de societatea
„Muntele Sinai”, pe strada Şelari, este amenajată Sinagoga Rusă.
Anterior aici funcţionase, încă din 1806, o casă de rugăciuni a breslei
ceaprazarilor, care arsese în 1847 şi se mutase temporar într-un spaţiu
improvizat din Hanul Golescu. Noul imobil al sinagogii se va construi
însă abia în 1904, după planurile lui St. Omer. Se va numi Lumina
Nouă (Or Kudosh) şi va fi mărită în 1917, restaurată în 1948 şi
demolată, ca şi alte sinagogi, în 1987 . 121
117. Idem, p. 293.
118. Idem, p. 294.
119. Mai multe în Carol Iancu, Evreii din România, de la excludere la emancipare (1866-
1919), Hasefer, Bucureşti, 2009.
120. www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_19.html,
accesat 1 octombrie 2011.
121. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 309.
30 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Anul 1877 îl aduce in Bucureşti pe Avram Goldfaden, fondatorul
primei trupe de teatru idiş din lume, care dă primele 12 reprezentaţii
teatrale în idiş, la Teatrul Jitniţa. Trei ani mai târziu, în 1880, la
reprezentaţia cu piesa Învierea morţilor, susţinută în acelaşi loc, între
spectatorii săi se află Titu Maiorescu cu familia122.
Anii ’80 ai secolului al XIX-lea văd pe de o parte naşterea, în capitală
(dar şi în alte oraşe) a unor societăţi sioniste, preocupate cu emigrarea
ca soluţie la problemele cu care se confruntă populaţia evreiască, cum
este cazul Societăţii „Fiicele Sionului” (1883; primul ziar sionist din
Bucureşti avea să apară abia în 1899123), şi pe de altă parte ascensiunea
unor remarcabile personalităţi evreieşti cu contribuţii majore la studiul
limbii, culturii şi istoriei române (în 1883 Moses Gaster conferenţiază la
Atheneu despre „Apocrifele în literatura română”, în 1884 se infiinţează
Societatea literară şi de cultură iudaică „Maimonide”, iar în 1886
Moses Schwatzfeld iniţiază Societatea istorică „Iuliu Barasch”, menită
să adune materiale despre istoria evreilor din România. Moses Gaster
va fi ulterior expulzat de autorităţi, alături de o altă personalitate, Lazăr
Şăineanu, din cauza luptei lor pentru emancipare).
O nouă sinagogă, „Eizik Ilie”, ridicată la 1890 pe str. Vânători,
după planurile arhitectului C. Savary, va avea aceeaşi soartă, fiind
demolată în 1987. Tot în 1890 se înfiinţează Asociaţia Generală a
Evreilor Pământeni (născuţi în ţară şi cu serviciul militar satisfăcut)
condusă de doctorul A. Vianu (tatăl lui Tudor Vianu). Notabil, pe de
altă parte, este că la întrunirea organizată în 1893 la Sala Lieblich din
str. Negru Vodă pentru a protesta împotriva restricţiilor impuse evreilor
prin noua lege a instrucţiunii publice participă C. Mille, A. Bacalbaşa,
G. Costaforu, V. G. Morţun124.
Anul 1895 e marcat de apariţia mai multor şcoli israelito-
române (Calea Moşilor, str. Sevastopol) dar şi de donaţia de 20.000 lei
făcută Universităţii din Bucureşti de Solomon Halfon. În 1898 sunt
înregistrate trei şcoli de băieţi evrei şi una de fete, iar la 1900 o nouă
şcoală de fete, „Instrucţiunea”, apare pe str. Eliade. În acelaşi an mai
multe organizaţii evreieşti înfiinţează Policlinica „Ajutorul” deschisă
pacienţilor de orice religie, care se va ocupa şi de vânzătorii ambulanţi,
iar în 1902 se inaugurează Şcoala profesională de fete „Filip şi Raşela
Focşăneanu”. În 1903 existau deja 16 şcoli evreieşti: 7 şcoli primare
de băieţi, 4 de fete, un gimnaziu, o şcoală comercială, şcoli de meserii
122. Idem, p. 355.
123. Idem, p. 421.
124. Idem, p. 386, 396.
(între care şi cunoscuta „Ciocanul”)125. Tot în 1903 se ridică pe locul
unei case de rugăciuni de la 1850, pe str. Măcin, după planurile lui
A. I. Rosenstein, sinagoga Craiover Ruf (Spilman), reparată în 1955 şi
demolată în 1987.
În 1908 se construieşte încă o sinagogă ce va fi devastată de
legionari în 1941 şi dărâmată de comunişti în 1987, „Unirea Sfântă”,
a tâmplarilor, pe str. Emigrantului (între Antim şi Sf. Apostoli).
Tot acum se ridică şi capela Cimitirului Evreiesc Filantropia, după
planurile lui Leonida Negrescu (Schwartz). O altă sinagogă cu aceeaşi
soartă, „Caritatea”, este inaugurată pe str. Legislatorului în 1909. (Nu
numai sinagogi construiesc evreii: în 1897 fraţii Itic şi Iosif Serafim
sunt angajaţi să refacă pictura Bisericii Popa Hierea, mai târziu zisă
Biserica Sfinţilor sau Biserica Sibilelor126).
La sfârşitul anului 1910 se înfiinţează Uniunea Evreilor
Pământeni, care urmăreşte obţinerea cetăţeniei române pentru
toţi evreii din ţară, ceea ce se va întâmpla abia în 1923, când îşi
va schimba numele în Uniunea Evreilor Români. După război, în
1919, se înfiinţează clubul sportiv „Macabi” dar şi Comunitatea
Israelită din Bucureşti, iar în 1923 Societatea teatrală „Teatrul
nostru” condusă de I. Peltz. În 1930 este creat Partidul Evreiesc
din Vechiul Regat iar în 1935, Victor Brauner deschide prima
expoziţie de pictură surrealistă din România, la Sala Mozart. Tot în
1935 Societatea „Credinţa”, înfiinţată în 1926, construieşte, după
planurile arhitectului Mihai Doliner, pe str. V. Toneanu, templul
Hevra Emuna, care include un azil şi o cantină, pentru elevii săraci
ai şcolii „Ciocanul”, aflată în apropiere, iar în 1936 se ridică Spitalul
Elias, proprietate a Fundaţiei „Menachem Elias”, administrată de
Academia Română, legatar al averii lui Jacques Elias, donată în acest
scop , al doilea spital evreiesc după Caritas, înfiinţat la începutul
127
secolului. În 21-23 ianuarie 1941 în Bucureşti are loc rebeliunea
legionară, în cursul căreia sunt jefuite, incendiate, devastate
magazine, sinagogi şi locuinţe evreieşti şi sunt torturaţi şi ucişi cu
bestialitate peste 100 de oameni. În perioada 1938-1944 evreii sunt
supuşi legislaţiei antisemite care îi scoate practic în afara societăţii,
lăsându-i fără mijloace de trai, educaţie, proprietăţi...128
125. Idem, p. 418, 425, 433, 436.
126. Idem, p. 84, 453, 461.
127. Idem, p. 461, 493, 509, 572.
128. Mai multe în Lya Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din
România, 1940-1944, Hasefer, Bucureşti, 2001.
31 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
După război, mulţi dintre oamenii de afaceri evrei sunt arestaţi
politic (fraţii Max şi Sever Herdan în iunie 1948, Max Auschnitt, care
finanţase în 1935 construcţia Palatului Prefecturii Poliţiei, în octombrie
1948 etc.)
În perioada comunistă evreii sunt trecuţi la categoria „alte
minorităţi” şi sunt vânduţi contra unor sume variabile de bani în
străinătate (în principal statului Israel, pe baza mai multor acorduri
secrete, dar prin extindere au fost nevoiţi să plătească şi mulţi din cei
care au plecat în SUA, Germania etc.)129.
În 1975 în Bucureşti sunt înregistraţi 5.000 de evrei, cu 2 temple
şi 14 sinagogi130. Doar 2 ani mai târziu, în 1977, mai sunt numai 3.000
de mozaici cu 13 sinagogi şi temple131. În 1987 sunt dărâmate Templul
Spaniol Mic, sinagogile Malbim, Zissu, Reshit Dath, Craiover Ruf,
Friedman, Baron M. de Hirsch etc.
Astăzi, evreii constituie una din cele 20 de minorităţi naţionale
recunoscute de statul român, având un deputat propriu în Parlament
(Dr. Aurel Vainer). Din cei 69.885 de evrei, reprezentând 10,9% din
populaţie, care trăiau în Bucureşti în 1930, astăzi mai sunt sub 4.000,
care au la dispoziţie 6 sinagogi, din care numai două funcţionează
religios (Templul Coral din str. Sf. Vineri, momentan în reparaţii şi ca
atare înlocuit temporar cu Sinagoga Mare, unde se organizează serviciul
religios până la redarea în funcţiune a Templului, şi Ieshua Tova din
Piaţa Amzei).
Totuşi, în ciuda dimensiunilor sale reduse, comunitatea evreilor
bucureşteni (CEB) este extrem de vie şi activă. Condusă de un tânăr
şi energic regizor şi actor, Erwin Simsensohn, beneficiind de o editură
foarte apreciată (Hasefer), de un ziar cu recunoaştere internaţională
(Realitatea Evreiască), de un Centru pentru Studierea Istoriei Evreilor
din România cu propriul său Buletin, dar şi de un post de radio prin
internet (Radio Shalom Romania), precum şi de multe alte structuri
comunitare aparţinând FCER şi Joint, CEB organizează pentru
membrii de toate vârstele atât activităţi educative (seminarii, conferinţe,
mese rotunde, cursuri) cât şi recreative (petreceri, excursii, participări la
întruniri internaţionale), păstrând vie tradiţia evreiască.
Felicia Waldman
129. Mai multe în cartea lui Radu Ioanid Răscumpărarea evreilor, istoria acordurilor
secrete dintre România şi Israel, Polirom, Bucureşti, 2005.
130. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 722, 737.
131. Idem, p. 742.
Templul Coral
Str. Sf. Vineri, nr.9-11; Monument istoric
Construit în stil maur, după modelul sinagogii din strada Tempelgasse din Viena şi inaugurat
în anul 1867, Templul Coral din Bucureşti a rămas astăzi o bijuterie arhitectonică unică, după
distrugerea de către nazişti a sinagogii vieneze.

32 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

33 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
34 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
35 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
36 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Sinagoga
Mare
Str. Vasile Adamache, nr. 11;
Monument de arhitectură.
Ridicată în anul 1847 Sinagoga
Mare poloneză a fost transformată
în 1903 după planurile arhitectului
Stomer, iar în 1909 s-au realizat
adăugiri după planurile arhitectului
Petre Antonescu. Din 1992 sinagoga
adăpostește expoziția permanentă
“Memorialul martirilor evrei - Rabin
Șef dr. Moses Rosen”.

37 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice

38 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
39 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
40 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Templul
“Unirea Sfântă”
Str. Mămulari, nr.3; Monument de arhitectură.
Inaugurat în anul 1852 Templul Unirea Sfântă adăpostește astăzi
Muzeul de Istorie al evreilor din România “Dr. Moses Rosen”.

41 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice

42 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
43 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
44 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
45 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
Sinagoga Ieşua Tova
“Podul Mogoşoaiei”

str. Take Ionescu, nr. 9

Construită în 1840, într-o zonă periferică
a Bucureștiului din acea perioadă, a fost
extinsă în 1890 prin adăugarea unor anexe.

46 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

47 | Prezenţa evreiască în Bucureşti. Repere istorice
48 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Imaginea Bucureştiului Evreiesc
în literatură şi în presă
Prezenţa semnificativă a imaginilor Bucureştiul evreiesc
în literatură şi presă de-a lungul timpului, şi în special în prima
parte a secolului al XX-lea, demonstrează că acesta a constituit
o sursă de inspiraţie atât pentru scriitori şi reporteri evrei, care
au dorit să îl prezinte publicului larg aşa cum era în realitate, în
contrast cu stereotipurile vremii, cât şi pentru unii reporteri din
presa românească, oameni care au socotit important să imortalizeze
diverse momente ale vieţii sale cotidiene. Să ne amintim astfel
de romanele lui I(sac) Peltz, care şi-a dedicat literalmente cariera
literară descrierii vieţii cartierului evreiesc, cu problemele cărora
trebuia să le facă faţă, cu necazurile şi cu bucuriile, cu sărbătorile
dar şi cu înmormântările lui, oferind imaginea unor oameni în
majoritatea lor săraci şi chinuiţi, în completă opoziţie cu stereotipul
evreului bogat, afacerist ori finanţist, spre marea surpriză a
contemporanilor săi, aşa cum autorul însuşi mărturiseşte intr-
un articol din Revista Cultului Mozaic pe care îl reproducem în
continuare. Ne amintim, de asemenea, de reportajele lui F. Brunea
Fox (Filip Brauner), supranumit „prinţul reportajului”, considerat
a fi cel mai mare reporter român, dat fiind talentul său de a da
unor fapte senzaţionale dimensiunea umanului, în materiale pe
care nu le considera complete fără pozele lui Iosif Berman, văzut, la
rândul lui, ca fiind cel mai mare fotograf de presă al interbelicului,
dintre care reproducem în continuare unul cu adevărat unic despre
sărbătorirea Purimului. Readucem, în acelaşi timp, în actualitate,
pe Rex, reporter al Ilustraţiunii Române preocupat de aspecte ale
lumii evreieşti bucureştene, aşa cum apărea ea în anii ‘30, care ne-a
lăsat, la rândul lui, imagini de neşters ale vechilor negustori evrei de
stambe, pe cale de dispariţie, în Hanul cu Tei.
Iată, aşadar, trei imagini diferite ale Bucureştiului evreiesc din
prima jumătate a secolului al XX-lea:
49 | Imaginea Bucureştiului evreiesc în literatură şi în presă
III
F. Brunea-Fox:
Imaginile Purimului
O singură dată pe an Raionul şi Nerva-Traian îşi permit ca, la
o chemare misterioasă, să evadeze din Ghetto. O singură dată pe an
câinii lupi sunt legaţi în fun­dul parcurilor, iar slugile din Aleea Blank
sau Călăraşi au poruncă să nu ceară cartă de vizită.
Ştiu că unele saloane „ce pri­mesc mascaţi”, deschid uşa nu­
mai celor cu invitaţie... S’a lan­sat chiar o parolă, pentru a se concilia
restricţiile cu secretul deghizării.
Anul acesta parola a fost: „Col Isruel haverim” (2).
Purimul are firmă la tribunal. E o întreprindere bănoasă... Am văzut
pe Văcăreşti ghereta unui negustor de fructe transformată în dugheană
de costume. La toate ferestrele rânjeau măşti ştirbe. Înăuntru o femeie
tra­vestită în evreică octogenară aştepta clienţi pentru dominouri.
O firmă de pânză vestia afară îndeletnicirea provizorie. Interio­rul
mirosea binişor a naftalină.
Un trecător – desigur miop – a deschis uşa şi a cerut din prag un
chil de mere.
— Peste trei zile! a răspuns bătrâna. Nu vezi că avem acum alt
comerţ?
Dar răzgândindu-se – afacerile’s afaceri – a dat la o parte un
maldăr de boarfe colorate şi a scos la iveală un coş. Merele aduceau cu
nişte măşti mici de copil vătămat de bubă-dulce.
Mi-am dat seama, zăbovind prin cartier, cât contează în redusa
acti­vitate comercială, o atare festivitate. Strada a devenit peste noapte
album de carnaval. Librării, frizerii, magher­niţe de mărunţişuri, s’au
gătit ca nişte cabine de teatru.
Din vitrine au dispărut călimările prăfuite, calendarele; sticluţele
cu eau de Cologne, ismenele ieftine, testelele cu ace, marfă mizerabilă
de ghetto, ce se uzează de nemişcare, decolorându-se paralel cu
negustorul. În locul lor privesc afară capete de carton, costume de
arlechin, rochii ti­roleze, antereie, şalvari, pantaloni, de cowboy,
catrinţe, uniforme de amiral, fracuri.
E Liga Naţiunilor desbrăcată.
Într’o vitrină, aşezate cu acea artă a intervalelor ce pune în valoare
con­turul obiectelor, trei auxiliare pentru cap: un coif de clown, neutru
(pe măsura întregei umanităţi), o tichie de mefisto, ca o flacăre închegată,
îmbietoare la violenţe şi un joben. Acesta din urmă înclinat niţel pe o
rână, ştrengăreşte, sugera un irezis­tibil optimism. Eram amuzat. Avea
un aer atât de juvenil, încât mi-am spus că-i imposibil să nu te facă fe­
ricit o noapte de Purim.
Am întrebat pe negustor dacă-l în­chiriază:
— Da, mi-a răspuns el, cu costum cu tot. E un joben de cioclu.
Am intrat intr’o prăvălie în uşa căreia spânzurau ca nişte scalpe,
ca nişte trofee de piei roşii, două măşti păroase, de anul trecut. Erau
punc­tate de muşte. Vânzătorul – îi reproşasem că nu-şi îngrijeşte marfa
– mi-a explicat can­did:
— Nu-s urme de muşte, ci pis­trui!
Când eram mic, un vecin, de câte ori era avertizat că se aruncă la
gu­noi sdrenţe, avea obiceiul să inter­vină:
— De ce să le daţi afară, îs bune pentru Purim!
Coaforul din colţ, devenit şi el pen­tru circumstanţă „magazin de
locaţiune, costume pentru bal şi familie”, văzând că mă uit nehotărât la
căpăţinele vopsite înşirate pe o sfoară:
Îmi daţi voie!
Mă rog!
Mi-a pus o mână pe umăr şi aplecându-se îndărăt, m’a examinat în­
cruntând din sprâncene, atent ca un doctor adulmecând un diagnostic di­ficil.
— D-voastră v’ar veni de minune masca asta de mort!
Sunt scârbit de banalitatea măştilor de carnaval. Fabricantul
ignorează arta misterului. Mulează cartonul sau pânza pe faţa umanităţii
de toate zi­lele. Aceleaşi infirmităţi, aceleaşi deformaţiuni, acelaş grotesc
prost con­ceput – nas exagerat, ochelari, gri­mase, chelie – pe cari le
întâlneşti şi în stradă.
Masca e un chip artificial ce trebue să ofere o imagine, stranie,
turburătoare, a unei lumi halucinante, să înfăţişeze nu un corp plastic,
ci un gând, un mit, o viziune, un mister.
Această realizare o găsim numai în industria poporului, care deţine
se­cretul mijloacelor simple, primitive, aşa cum se construeşte un om de
ză­padă sau o sperietoare pentru vră­bii.
Nu vreau să mă duc până la arta neagră, până la măştile polineziene,
ca să-mi ilustrez intenţia. Am înaintea mea două măşti româneşti,
50 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
originare din Ardeal. O bucată de piele gal­benă de oaie, găurită în trei
locuri, conturate cu lână roşie, şi tivite cu păr de cal, adică barba. Pusă
pe faţă e ca şi cum ai vedea călugărul păcă­tos schimbat în strigoi.
Măştile din Văcăreşti sunt fotografii colorate. La o vitrină am
recunoscut imitaţi în carton, pe vecinul meu croi­torul cu nasul umflat,
pe doctorul X de boli secrete, pe venerabilul haham, pe Ludo, pe Ross,
pe Sternberg şi chiar pe mine.
Doamne, cât suntem de banali!
În prăvălie, a intrat un tânăr, slă­buţ, modest îmbrăcat, desigur
func­ţionar comercial, şi după o îndelungă scotocire şi-a ales un costum
de mar­chiz, numai catifea şi dantelă.
Unde să vi-l trimitem?
La domnul Mihai, str. Locote­nent 18.
Mihai şi mai cum?
Calman, a adăogat tânărul jenat, căci râvnea desigur un Purim
care să-l camufleze de la nume si până la mizerie.
Pe Dudeşti am întâlnit numeroşi copii cu şalhamunes (3). E un
obicei simpatic dar monoton. Cum în ultima analiză, nu faci decât să
schimbi cu prietenii aceleaşi daruri, invariabil, ajungi la un moment
dat, să plimbi aceiaşi cinci umântaşân (4) prin tot car­tierul La sfârşit te
pomeneşti cu pro­priul tău plocon întors de unde a purces, după ce a
circulat din casă’n casă.
Gospodina n’are măcar satisfacţia că arta i-a fost apreciată altfel
decât cu ochiul şi degetele.
Am intrat într’o curte din Dudeşti atras de larma unor copii ce
ţopăiau în cămăşi lungi ţărăneşti şi ţinând cu mâna măştile nelegate
după ceafă. În uşa casei sărmane, perete’n pe­rete cu o latrină rurală
neoblonită, mama copiilor îi privea, în braţe cu un al cincilea plod.
Lângă prag, ca să întregească tabloul: o căldare cu gunoi, un lighean
bubos şi un ţucal mic.
În cadrul ăsta umil, sărbătoarea trebuia să se târască pe brânci, să
se reducă, în proporţie cu lucrurile, să zâmbească latrinii, ligheanului
bubos şi copilului din braţele mamei. Ce mască înfiorătoare s’au găsit
să-i puie acestui suflet de doi ani! O mască de bătrân stigmatizat de vicii
târzii, mai oribilă decât masca grimasantă sau hilară a celorlalţi copii ce
ţopă­iau în curtea puturoasă.
M-am adresat femeii:
— Scoate-i masca să văd cum e fără.
Femeia m’a privit nedumerită. Am repetat rugămintea, întinzând
chiar mâna spre chipul copilului, hotărât să smulg cartonul infernal.
Femeia s’a dat înapoi’ îngrozită. A murmurat:
— N’are nici o mască, aşa este el!...
51 | Imaginea Bucureştiului evreiesc în literatură şi în presă
 Berman, amicul meu şi fotograful iscusit al „Dimineţei” s’a dus
în Vă­căreşti să fotografieze noaptea, pa­rada măştilor. Toată strada era
neagră de lume. Cortegiile pedestre sau în vehicule, treceau ca într’o
alee de vuet, multicolore şi turbulente.
Berman a luat dintr’un balcon două clişee, cu magnezium. Când
le-a co­piat am constatat nu fără surprindere, că fotografiile înfăţişau un
grup de oameni, oarecari. Nimic din carna­valul ce a servit drept obiectiv.
Am tras concluzia că Purimul e o mascaradă iluzorie, că e o
proecţie a veseliei noastre, odată pe an, un cai-naval de fantome, al
cărui resort e într’o agadă (5) veche ce nu se lasă ui­tată, deşi n’am mai
ascultat-o din co­pilărie.
Purimului îi trebuie candoare. Nu-l speriaţi!
Aparatul fotografic în cazul acesta, e ca şi cântecul cocoşului
pentru Dansul ielelor, pentru Sabat.
(Revista Adam, an 1, nr. 19, 1 aprilie 1930, pp.9-14)
Note:
(1) Purim = sărbătoarea „zarurilor”, care celebrează salvarea
locuitorilor evrei ai Imperiului Persan, ameninţaţi de un complot
al dregătorului Haman de la curtea Împăratului Ahasverus, de
către Împărăteasa Esther şi unchiul ei Mordechai. Povestea apare în
Cartea Estherei din Biblie.
(2) Col Isruel haverim (în idiş) = toţi fiii lui Israel sunt prieteni/fraţi
(3) Şalhamunes (în idiş) = provine din expresia ebraică „lishloah
manot” (a trimite porţii de mâncare), a da „cadouri alimentare”
prietenilor şi vecinilor de Purim
(4) (H)umântaşân = prăjitură cu nucă şi miere, specialitate care se
mănâncă cu ocazia sărbătorii de Purim
(5) Agadă = legendă
Peltz îşi aminteşte:
Cum am scris “Calea
Văcăreşti”
[…] Dorinţa de a scrie romanul m-a preocupat încă de acum
cincizeci de ani şi mai bine.
Familia mea, din partea tatei, obârşia din Botoşani, a mamei,
din Bucureşti. Eu m-am născut aici, în Capitala ţării, am trăit printre
personajele cărţii, le-am cunoscut aspiraţiile, biruinţele, înfrângerile,
bucuriile şi necazurile lor, sunt un copil al uliţei evreieşti.
52 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Cum am scris cartea?
Am început prin a face portretul câtorva cunoscuţi, oameni
de toată mâna, negustori ambulanţi, actori jucând în idiş, peţitori,
funcţionari comerciali, mici prăvăliaşi, meseriaşi cu şi fără ateliere,
croitorese, cusătorese, coafeze, chelneri, birjari, portari de hotel,
proletari şi lumpen-proletari, o lume asupra căreia am întârziat
multă vreme cu privirea, asupra căreia mi-am îngăduit să proiectez
o lumină personală.
În acest fel am scris şi adunat timp de zece ani multe, foarte
multe file.
Într-o revistă a vechiului meu prieten Ion Pas („Şantier” sau
„Omul liber”) am şi publicat – sunt cincizeci de ani şi mai bine de-
atunci – un fragment al romanului.
Titlul acestuia a fost: Conspiratorii din Calea Văcăreşti. (Îţi
mai aduci aminte, dragă Pas?).
Aceste portrete au suferit diferite transformări. Cum cunoşteam
pe viu existenţa personajelor, înălţările şi prăbuşirile lor, am umplut
alte sute de file cu secvenţe din această zbuciumată viaţă a ghetto-
ului bucureştean de altă dată.
Moş Oişîie
Câteva din figurile care mi-au populat existenţa şi care au
alcătuit materia primă a romanului.
Primul om datorită căruia am luat contact cu literatura poporană
a fost un biet croitor bătrân, o rubedenie de-a noastră, pe nume Oişîie.
Meseria în care zice-se că era tare priceput n-a practicat-o, însă, decât
pe apucate. În schimb era un mare povestitor. Când l-am cunoscut
mai bine aveam şase ani.
Îmi plăcea foarte mult moş Oişîie. Mic de stat, spătos, cu un
ochi mai mare şi cu altul mai mic, cu un obraz brăzdat şi tuciuriu şi
veşnic cu o pălărie în cap – o pălărie neagră care îşi petrecuse existenţa
prin cârciumi şi cafenele. Din pricina asta nu era bine primit, nici
bine privit în familie. El simţea răceala, chiar dispreţul alor săi, dar
nevoia îl împingea să apeleze cu orice risc, la câte o soră, la câte un
frate, la câte o nepoată şi, măcar că nu izbutea totdeauna să facă
rost de băncuţa sau de francul după care gonea, se alegea, totuşi, cu
o ţuică, sau cu o cafea, cu o ţigare sau cu o dulceaţă. Până la urmă
ciupea, dacă nu o băncuţă sau un franc, măcar câţiva gologani.
Bătrânul – avea pe atunci peste 70 de ani – continua să ducă
aceeaşi viaţă de boem, trecând dintr-o cârciumă în alta şi dintr-o
ceainărie în alta.
Mie îmi arăta o mare simpatie, o reală afecţiune. Citise multe
basme şi romane în fascicole. Episoadele povestite căpătau în gura
lui, şi în „interpretarea” lui, un farmec deosebit. Pe atunci, copil
de şase ani, bănuiam că bătrânul e un fel de vrăjitor, în stare să-mi
lumineze existenţa, una din cele mai triste din câte se pot închipui.
Mama era în permanenţă bolnavă şi aşa, prăbuşită de dureri, muncea
la maşina ei de cusut din zori şi până seara târziu. Taică-meu lucra
şi el ca să poată face faţă împrejurărilor. Nu aveam prieteni, nu mă
jucam cu nimeni. Nu cunoşteam plăcerile vârstei, n-aşteptam de
la nimeni nimic. Singura bucurie pe care o aveam, era atunci când
moş Oişîie povestea. Bătrânul era, fără îndoială, un mare meşter al
vorbei. El nu se mulţumea să repovestească basmul citit cândva, sau
capitolul din romanul de aventuri (Rocambole, de pildă) – ci mai
înflorea fabulaţia. Făcea ce făcea şi viteazul apărător al nevoiaşilor
zdrobea pe făcătorii de rele, frumoasa captivă era eliberată de
viteazul ei iubit, cei flămânzi şi nevoiaşi erau ajutaţi… Povestitorul
îmi cunoştea sensibilitatea aproape maladivă. Mă privea cu ochiul
lui mai mare decât celălalt, plin de compasiune, şi-mi spunea:
Nu fi atât de slab, dragul meu, viaţa are să te chinuiască, trebuie
s-o înfrunţi!
Şi cum să fac? l-am întrebat.
Bătrânul ridica din umeri. Tocmai pentru că nu ştia „cum să
fac” schimba finalul poveştilor, ca să nu rămâie bietul copil care
eram p-atunci cu otrava în suflet. Nu puteam rezista la evocarea
suferinţei cuiva fără ca să nu-mi simt ochii umezi.
Mai târziu, la vârsta de opt sau nouă ani, începusem să scriu
poezii. Primul căruia i le arătasem era, fireşte, moş Oişîie. Le asculta,
clătina din cap admirativ şi spunea că asemenea poezii n-a mai citit
el niciodată. Şi în chip de elogiu suprem adăuga: sunt mai frumoase
decât alea din Abecedar.
Acest bătrân, boem din creştet până în tălpi, care a iubit florile,
păsările, câinii, poveştile, acest vagabond cu suflet curat, mi-a
luminat, din când în când, copilăria.
Pe moş Oişîie l-am descris, aşa cum mi s-a înfăţişat după
decenii, în roman.
Alte personaje: mătuşa (Mime Haike)
Era o femeie în aparenţă blajină, dar cu un sistem nervos
deficitar. Cine ştie ce atavisme operaseră asupra temperamentului
ei, pentru că de câte ori îmi aduc aminte de ea, o văd în panică.
N-avusese parte această femeie, niciodată, de o zi liniştită, – ce zic?
– de un ceas calm. Numai când dormea – şi nici atunci, bântuită
fiind de cele mai multe ori, de vise catastrofale. Şi închipuiţi-vă că o
53 | Imaginea Bucureştiului evreiesc în literatură şi în presă
asemenea fire avea o soră grav bolnavă (mama) căreia căuta să-i vie
în ajutor. Dar panica permanentă în care se afla nu era – se-nţelege
de la sine – de natură s-o consoleze.
Mătuşa n-a ieşit niciodată din cartierul în care s-a născut. N-a
fost niciodată la vreun spectacol de teatru, la vreun film (pe-atunci
cinematograful era încă mut), la vreo petrecere. Singura „escapadă”
pe care i-o îngăduia soţul era un drum vara la Constanţa – două
sau trei săptămâni la mare. De vacanţa asta mătuşa avea cu ce să se
laude tot anul.
Unchiul era un bărbat voinic, mâncăcios şi cu tabieturi, fără
preocupări grave, la antipodul temperamentului soţiei.
Atât mătuşa, cât şi unchiul (acesta din urmă fără o prea intensă
viaţă interioară) trăiesc în paginile romanului.
De ce şi cum i-am descris?
Explicaţia e simplă: de aceste personaje am dat cu ochii în
anii copilăriei şi în casa lor am trăit până la moartea mamei (când
împlinisem vârsta de 11 ani).
Deşi nevârstnic, de pe atunci, m-am gândit să-i înfăţişez într-o
carte aşa cum s-au întipărit în mintea mea, cu luminile şi cu umbrele
lor. Fireşte, m-am gândit chiar la Calea Văcăreşti. Cam de la vârsta
de 8 ani scriam, iar cartierul, ghetto-ul bucureştean de pe vremuri, în
care m-am născut, am trăit şi trăiesc, mi-a stârnit totdeauna interesul.
Scriam pe ascuns poezii şi povestiri, – pe acuns pentru că unchiul nu
putea înţelege cum un copil, în loc să joace oina cu ceilalţi puştani ai
mahalalei, stă toată ziua-bună ziua aplecat peste hârţoage şi mâzgăleşte
Dumnezeu ştie ce. Mătuţa era ceva mai tolerantă, măcar că în sinea
ei era convinsă că voi fi, datorită acestei patimi, un nenorocit. (M-ar
fi vrut doctor, inginer sau comerciant.)
După ani şi ani de zile, cam prin 1920-1921, examinând filele
scrise, portretizările făcute, ale oamenilor pe care i-am întâlnit,
m-am gândit că va trebui să lucrez la acest roman: Calea Văcăreşti.
În timp ce scriam la alt roman (Viaţa cu haz şi fără a numitului
Stan, carte premiată de către vechea Societate a Scriitorilor Români,
în 1929, Comisia fiind prezidată de Liviu Rebreanu) revedeam
aproape zilnic proiectul Căii Văcăreşti.
Metoda mea de lucru: indiferent de obligaţiile cotidiene (eram
redactor la „Adevărul” şi „Dimineaţa”, apoi la „Lupta”) stăruiam
seară de seară la masa de scris, continuam să fixez pe hârtie câte
o trăsătură majoră a personajelor, reveneam asupra observaţiilor
anterioare, când credeam că e cazul, şi adăugam filelor vechi altele.
Între timp am scris şi publicat, după Viaţa cu haz şi fără a
numitului Stan, romanele Amor încuiat şi Horoscop.
 În noiembrie 1933 a apărut Calea Văcăreşti. Dar să revenim
la personajele romanului, preocuparea mea constantă – şi aşa explic
cum l-am scris – era să realizez o lucrare autentică, realistă, chiar
dacă stilul este pe alocuri poematic. (Nu pot trece peste faptul că am
scris şi publicat poeme în proză, vezi Fantoşe vopsite, scrisă între anii
1916 şi 1920 şi apărută în 1924 în editura de pe vremuri Alcalay).
Fraţii mătuşii
Am în minte, bine fixaţi, fraţii mătuşii. Să încep cu Paul.
(I-am păstrat numele şi în roman.) Era un visător incorigibil Îl
văd umblând cât era ziua de lungă cu o imensă servietă subsuoară,
căutând să plaseze marfa clientului, hanurilor din cartier. Muncă
grea, câştiguri mici. Acest Paul, mânat de o boală grea (epilepsia) şi
care pe atunci o trata empiric, iubea, la nebunie, teatrul, îndeosebi
opereta. Cât era de nevoiaş, nu scăpa nici o reprezentaţie şi îl
auzeam, adesea, fredonând câte o arie din spectacolele văzute. Una
din vedetele Operetei de acum 60-65 de ani era Florica Florescu. De
această mult dăruită cu har artistă Paul era îndrăgostit.
Alt frate: Rubin. (Şi lui i-am păstrat numele în carte.)
Acest meseriaş perier era un fantezist. Cu ochii mei, întâi de
copil, apoi de adolescent şi în urmă de tânăr scriitor, l-am surprins
în variate ipostase…
Inimă bună, temperament straniu, n-a fost niciodată mulţumit
cu meseria lui. Se visa… profesor de dans. Am fost de câteva
ori la balurile organizate de societatea „Umanitas” a chelnerilor
bucureşteni: Rubin se dovedea cel mai talentat dansator.
A încercat să-şi realizeze visul, – dar n-a izbutit. A murit pe
front, de tifos exantematic, în primul război mondial.
Alt frate: Moriţ. (Şi acestuia i-am păstrat numele în carte.)
Moriţ era tapiţer, un adevărat artist în meserie. Visul lui: America.
De altminteri, pe atunci, în 1905-1906, America era visul de aur al
celor mai săraci dintre săracii cartierului. Circulau versiuni fantastice
despre subita îmbogăţire a cutăruia şi a cutăruia. Micul prăvăliaş
care nu izbutea să facă faţă impozitelor şi şicanelor subcomisarilor
şi perceptorilor, trăgea obloanele şi se pregătea de drum. La fel
micul meseriaş, neînstare să-şi câştige o existenţă decentă, îşi părăsea
atelierul, amăgindu-se cu viaţa îmbelşugată pe care o va duce peste
mări şi ţări.
Moriţ era însurat, avea o soţie care îi pretindea mai mult lux
decât putea el să-i ofere şi un copil, o fată tot atât de pretenţioasă. Şi
într-o zi, spre disperarea familiei, îndeosebi a bătrânei sale mame şi a
surorilor, a plecat în America. Părăsirea alor săi a fost dramatică. Am
54 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
asistat, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, la despărţirea lui Moriţ de
ai săi.
Cu trei-patru ani mai târziu mi-am notat într-una din filele de
lucru (pentru Calea Văcăreşti) aceste cuvinte: unchiul Moriţ s-a dus.
N-o să-l mai vedem niciodată.
Erau aceste cuvinte, ca un fel de anticipare a celeilalte morţi
– definitive.
Mai soseau, e drept, din când în când scrisori de la el, până au
încetat cu totul. Bătrâna lui mamă (bunica mea Leia) rostea versul
unui cântec popular evreiesc inspirat în vremea aceea tocmai de
asemenea despărţiri: „Un fiu de hârtie”1, adică un fiu pe care îl are
doar în fotografia trimisă de peste Ocean în primul an al statornicirii
sale pe meleagurile străine.
Alte figuri
N-am să-l uit pe profesorul dr. Gerota (în carte Gruescu),
atenţia dezinteresată cu care a examinat-o pe mama, omenia lui
adânc impresionantă; n-am să-l uit nici pe profesorul Leontescu (în
carte Leonte), nici pe doctorul Strominger (în carte Stromer) care
s-au străduit din răsputeri să prelungească zilele bolnavei.
Nu i-am uitat niciodată pe negustorii ambulanţi, pe aceşti „cavaleri
rătăcitori” prin toate uliţele Bucureştilor, prin toate târguşoarele ţării
cu biata lor marfă; îi vedeam înotând în sudoare sub arşiţa lui Cuptor,
tremurând de frig în luna lui Gerilă.
Dar „isteţul” hanului în care am copilărit? Acest Alfred,
aventurier fără noroc, neaderând la suferinţe, flămând, adesea,
dar nerenunţând la zâmbet, – o figură a Căii Văcăreşti, cum figuri
ale cartierului au fost şi feciorii lui Oişîie, nişte zugravi, zdrahoni
înalţi-înalţi şi mardeiaşi cunoscuţi, gata oricând să se încaiere cu
„adversarii” mahalalei, băutori serioşi şi berbanţi.
… Apoi lumea anonimă a ceainăriilor, a cârciumilor. Am fost
din adolescenţă clientul acestor localuri. Am văzut pe „depravaţii”
ceaiului sorbit economic, cu câte o bucăţică de zahăr în gură şi
săturându-se adesea cu o scrumbie, consumată în doi sau în trei,
am văzut pe „fericiţii” în stare să bea o cinzeacă sau un „sfert” în
1. Papirene Kinder, cântec de Morris Rund, compozitor David Meyerowitz (1867-
1943). Textul integral în idiş, engleză şi ivrit este disponibil la adresa http://www.
nizza-thobi.com/papirene_kinder.htm: „Mă uit la fotografii şi vorbesc singură/ Copii
de hârtie am pe pereţi./ Copii de hârtie – mâna mi se rupe./ Hârtie sunt acum cei
care sunt carnea şi sângele meu./ Mă plâng, strig şi ţip în van./ Ce simt bucăţelele de
hârtie?/ Copii de hârtie am pe pereţi... (traducere după versiunea engleză). Mai multe
despre codurile fotografiei de familie în Anca Ciuciu „Papirene kinder... Umbrele celor
ce au plecat”, în Andi Mihalache, Silvia Marin-Barutcieff (coord.), De la fictiv la real.
Imaginea. Imaginarul. Imagologia, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din
Iaşi, 2010, p. 747-754.
cârciumile ponosite şi ameţindu-se nu numai cu alcool, ci şi cu
planuri fără a doua zi. Şi am întârziat şi la „David cel bun” unde se
2
adunau poeţii şi visătorii altei lumi, mai drepte, mai bune.
În Calea Văcăreşti această ceainărie ocupă, pe drept cuvânt, un
loc important în desfăşurarea acţiunii romanului.
Inima mea s-a aplecat asupra lumii în care am trăit şi bătăile ei
se uneau cu ale lor.
De ce am scris-o?
Figura majoră a cărţii nu este, cum s-a crezut, Ficu.
E adevărat că Flaubert, întrebat cine e madam Bovary, a
răspuns: Madam Bovary sunt eu!
Ficu sunt eu, dar personajul cel mai important al cărţii este
Ester, adică mama, răpusă în floarea vârstei. Răpusă de boală, dar şi
de munca supraomenească pe care a făcut-o din copilărie, ani şi ani,
ani grei de lipsuri şi de năzuinţe neîmplinite. Acestei sfinte figuri am
2.Pe str. Sf. Vineri nr. 31 (Reclama în Curierul Israelit, 1916).
55 | Imaginea Bucureştiului evreiesc în literatură şi în presă
vrut să-i aduc, prin scrierea romanului, smeritul meu omagiu.
Şi când un publicist m-a întrebat de ce am scris Calea Văcăreşti,
i-am răspuns, cu toată sinceritatea, cu toată convingerea: pentru că
am vrut să eternizez, mai cu seamă, chipul mamei.
În ce priveşte mediul social al cărţii, reamintesc câteva mărturii
pe care le-am făcut cu prilejul apariţiei în 1957 a unei noi ediţii.
Născut şi crescut în mijlocul acestei lumi, cunoscându-i
elanurile şi deprimările, familiarizat cu fiecare dramă consumată
în curţile, hanurile şi casele lipsite de lumină, am ţinut s-o descriu
în chipul cel mai autentic cu putinţă. Material uman ignorat, pe
nedrept ignorat – el se cerea transfigurat şi m-am socotit chemat
pentru o asemenea operă de fixare pe hârtie – în timp şi în spaţiu
– a figurilor binecunoscute din cartierul acela al Bucureştilor de
altădată. Până la Calea Văcăreşti am cochetat cu poemul în proză
şi cu literatura cazurilor stranii, singulare. Romanele pe care le-am
scris au atacat subiecte „excepţionale” şi, prin urmare (aşa cum le
văd toate azi) neputând suscita decât interesul unor preţuitori de
extravaganţe literare. În Calea Văcăreşti, ca şi în romanele celelalte
pe care le-am publicat de atunci, accentul a fost pus pe autenticitate,
pe conflicte reale, pe tot ceea ce alcătuia tumultul vieţii.
La apariţia cărţii, unii critici şi cronicari literari au fost
surprinşi de existenţa acestei umanităţi în permanentă goană după
un codru de pâine, după un strop de soare, după o fărâmă de tihnă.
Deşi la doi paşi de ei, oamenii Căii Văcăreşti n-au intrat niciodată în
sfera lor de cunoaştere. S-au publicat, atunci, zeci de recenzii, s-au
făcut conferinţe şi procese literare privitoare la acest roman. Unii
critici şi conferenţiari au mărturisit că, prin această carte, au luat
pentru întâiaşi dată contact cu realităţi cu totul ignorate. Ţin să arăt
aci, că eroii Căii Văcăreşti nu sunt, însă, de fel, tipuri deosebite,
tipuri bizare, – fantastice. Ficu, Soifer, Ester, Paul, Rubin, Haike,
actorul-cântăreţ de mahala, negustorul ambulant, micul meseriaş,
preşedintele societăţii filantropice, toate personajele astea trăiau în
mii de exemplare. E adevărat, în carte am ales din mulţime, eroi şi
eroine a căror viaţă, al căror destin rezuma viaţa şi destinul celorlalţi,
a Esterelor, a Soiferilor, a Paulilor…
(Revista Cultului Mozaic, nr. 314, 15 ianuarie 1974, pp. 5, 7)
56 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Rex: Bucureştii care
dispar - Hanul cu tei
Ce parfum arhaic din Bucureştiul de altădată, cu boieri în
caftane de mătase, trecând în goana telegarilor cu caleştele peste
poduri de lemn, ne aminteşte frumosul nume al Hanului cu tei!
Pe locul acesta din inima Capitalei s’a răsfăţat pe vremuri un
han cu tei umbroşi, ale căror flori, în faptul primăverii, parfumau
până departe, la biserica Zlătari.
Dăinuind până în vremurile noastre, Hanul cu tei3 este un
mo­nument desuet al unei capitale care ia aspect de New-York, în
miniatură. Comerţul a cotropit de mult cartierul şi astfel Hanul
cu tei şi-a schimbat menirea, devenind şi el un umil supus al zeului
Mercur.
Hanul cu tei a avut vremurile lui de glorie, cari au ţinut până
în ultimii zece ani. Se găseau aici în special lucruri de marchitănie
şi cucoanele mondene se îmbulzeau în curtea pavată cu pietre de
râu, prin magazinele elegante, ca să cumpere ce-i mai ieftin şi mai
frumos. Mărfuri de Lipsca, de Pa­ris, de Dresda şi de Viena stăteau
burduf în rafturile de lemn nevopsite şi aurul curgea ca un val
furtunos în buzunarele negustorimii, instalată aici.
Pentru acele vremuri, negustorii din Hanul cu tei erau o elită
închisă, unde se intra cu mare greutate. Pentru un magazin cât
de mic, în curtea hanului se plă­teau bani grei, sume ce par astăzi
fabuloase, având în vedere halul de uitare în care erau lăsate aceste
prăvălii cu dever de milioane.
Astăzi aspectul Hanului cu tei e neschimbat. Aceeaş viaţă
patriarhală de bazar turcesc, aceeaş molcomă prietenie domneşte între
negustorii, cari vând mai toţi mărfuri identice.
Mai la faţă, stau pânzarii, alături postăvarii şi marchitanii,
amestecaţi unul ici, unul colea, la întâmplare.
Dar de unde aici era un du-te vino permanent, acum e o pace,
o linişte care prevesteşte agonia.
3. Evocând o întâmplare de la 1821, David H. Paves povesteşte că „ în primele
decenii ale acestui veac locuea un Evreu, anume Simcha Şuman, negustor, în
proprietatea lui situată pe locul unde se află acum Hanul cu teiu. Pe atunci Hanul
cu teiu era format astfel: în faţă, spre uliţa Lipscani, erau patru prăvălii la rând,
apoi o curte mare şi case de locuit. Curtea era despărţită printr-un gard în două
părţi. Doue din aceste prăvălii împreună cu odăile de locuit şi o jumătate curtea
din stânga erau proprietatea lui Simcha Şuman, iar prăvăliile şi curtea din dreapta
erau proprietatea lipscanului Costia poreclit Cocoşatul. Ambii negustori, Evreul
şi Românul, erau stabiliţi atât cu prăvăliile precum şi familiile lor în sus numita
lor proprietate”. (“Amintiri despre zavera de la 1821. În Moldova şi Muntenia” în
Analele Societăţii Istorice Iuliu Barasch, Bucureşti, 1888, p. 217).
 Mărfurile stau ca şi înainte, expuse pe tarabe de lemn,
promiţând cumpărătorului toată tentaţia lor de lumini, de foc şi
de culori. Dar nimeni nu trece pe-acolo, nimeni nu se apleacă să
pipăie calitatea unei ţesături, nimeni nu priveşte desenul măestrit
al unei pânze.
Pe scaune, în faţa dughenelor insalubre, cari altădată produceau
aur curat, negustorii stau şi aşteaptă bând cafele (3 lei ceaşca mică)
şi discutând politică.
Cel mai bătrân negustor din Hanul cu tei, un moş simpatic şi
vorbăreţ, ne spunea oftând:
— Sunt zile când închid prăvălia fără să fac un ban saftea.
Ehei! ce vremuri am apucat noi şi unde am ajuns! Altădată, seara,
mi-era frică să mă duc cu banii acasă, atâta bănet făceam toată ziua
în prăvălie...
Eram înainte eu şi patru băieţi pricepuţi şi nu puteam sta un
minut locului, atâta ne hărţuiau clientele. Azi sunt singur şi am
timp să mă plictisesc, de mi s’a urât şi mie!
— Bine, dar cum explici d-ta decăderea Hanului cu tei? am
întrebat.
— Cum să explic? Alte vremuri, alţi oameni, cu alte obiceiuri.
Noi nu le mai cunoaştem. Femeile de azi cumpără marfă proastă în
| Imaginea Bucureştiului evreiesc în literatură şi în presă
magazine frumoase, cu lumină şi galantare „cubiste”. Noi le dăm
marfă aleasă, dar avem nişte chichineţe de magazine, în cari nici nu
vor să calce... Se schimbă vremurile!
Bătrânul negustor, decanul Ha­nului cu tei, ne părăseşte. După
48 de ore, în sfârşit, se arată o clientă. E o bătrână sărmană, care vrea
să cumpere jumătate metru de stofă, pentru peticit o haină ce i se
pare ei încă bună.
Din înfloritorul Han cu tei nu a mai rămas nimic. Multe
prăvălii, pentru cari altădată s’ar fi dat bani grei, stau astăzi goale,
cu jalnicele bilete de închiriat, atârnând îngălbenite pe uşă.
Şi curând Hanul cu tei se va prăbuşi sub loviturile casmalelor!
Povestea lui romantică a durat prea mult...
În curând pe locul acesta, cu amintiri şi parfum vechi în nume,
se va ridica un anost block-haus, la fel cu toate celelalte, răspândite
în diferitele colţuri ale oraşului. Şi suntem siguri că nimeni nu va
plânge după Hanul cu tei, măcar pentru numele lui, frumos ca o
doină cu haiduci şi prinţese.
(Ilustraţiunea Română, nr. 42 (An VII), miercuri 9 octombrie 1935)
IV Istorii din Bucureştiul evreiesc.
Poveşti despre câteva
personalităţi evreieşti

Moise CILIBI spunea în glumă, o spunea cu prieteşug. Către mulţime se adresa numai

(Froim Moise Schwartz; 1812, Focşani – 1870, Bucureşti1) cu vorba Domnilor, că unde sunt mulţi, nu-i unul şi mulţimii se cuvine
cinste. Dar şi cu lumea mare vorbea tot drept făţiş, verde în faţă.3

Negustor ambulant, recunoscut ca primul scriitor popular Personalitate agreabilă, va reuşi cu umor să facă publicitate

evreu de limbă română. Este poreclit întâi Moise evreul, apoi Moise marfei sale (Marfă ruptă gata pe un sfanţ bucata, O gheată pe bani şi

Vestitul sau Vestitul din Ţara Românească şi mai târziu Moise Cilibi una de pomană4) şi un renume ca negustor ambulant de mărunţişuri

(cilibiu fiind folosit ca titlu de respect pentru inteligenţa sa). prin ţară şi apoi în Bucureşti (lângă Tribunal, pe Calea Rahovei şi

Îşi adună pildele într-o cărticică din 1858, care va fi urmată de mai târziu pe strada Carol sau strada Şelari): Era un negustor de

alte 14 broşuri, multe în câteva ediţii anuale. Cărticelele erau scoase mobile vechi pe strada Şelari, foarte hazliu şi când te prindea, spunea

in zece mii de exemplare, un adevărat record al vremii. De altfel, atâtea încât nu îţi mai venea să pleci. Toate câte le ştia el le publica în

Moise Cilibi nu ştia să citească decât evreieşte şi dicta oricui găsea broşuri, reclame. Paturile le recomanda aşa: pat pentru o persoană, un

pildele sale, pe care le şi numerota (George Călinescu îl numeşte galben, pentru două persoane doi galbeni. Unul peste altul, mai eftin5.

în Istoria literaturii române, geniu oral fără ştiinţă de carte). La Adresându-se cu umor problemelor din viaţa oamenilor simpli,

tipografie i se reciteau textele şi de multe ori adăuga pe loc altele fără deosebire de naţionalitate, devenise un adevărat erou popular

noi. Despre această pedanterie a formei mărturisea I. L. Caragiale: printre ţărani şi negustori, ajutând la nevoie mulţi nevoiaşi. Venirea

Dacă sunt ceea ce sunt, aceasta o datorez lui Cilibi Moise. lui în târguri era considerată un adevărat eveniment şi câştiga mai

Observând mirarea mea, adăugă: Cilibi Moise era prieten cu tatăl meu mult din vânzarea cărticelelor decât din marfa adusă.

şi venea adesea la el. Din când în când îmi dădea o hârtie ce purta un Din pildele lui Cilibi Moise:

număr curent (era numărul lui de control că nu e indus în eroare) şi - Două feluri de indivizi sunt fuduli pe acestă lume, un slujbaş

îmi dicta nişte cuvinte şi îmi striga: Şterge, mă prostule şi dicta din nou mic sau un prost mare.

acelaşi lucru cu alte cuvinte, în altă formă, mai concentrată. De la un - Precum molia strică haina aşa strică şi pizma pe om.

scris la altul se tot gândea, spre a găsi o formă mai potrivită. Aceasta - Dumnezeu nu se uită la mâinile pline ci la cele curate.

mi s-a întipărit în minte şi m-a făcut să înţeleg că nu se scrie cum îţi - Timpul este o scară, unul urcă, altul coboară.

trăzneşte prin cap, ci trebuie chibzuit şi muncit la scris.2 - Acel care deosebeşte om de om nu este om.

Cărţile sale erau tipărite în preajma anului nou şi date în dar, - Prietenia rudeşte oameni şi interesul îi desrudeşte.

însă dacă erau cumpărate preţul fluctua în funcţie de persoană. - Câinele ce latră nu muşcă, vrăjmaşul ce tace, teme-te de el.

El cunoştea doar pe fiecare din scoarţă în scoarţă, le ştia doar la - Cearta în public e prostie, pe câmp e hoţie şi în casă sărăcie, iar

toţi spiţa neamului. Apoi când Cilibi Moise spunea „mă prostule” o unde e linişte şi unire e mare avuţie.

1. A murit la 58 de ani din cauza tifosului. Este înmormântat în cimitirul evreiesc

Filantropia, din Bucureşti. 3. Idem, p. 8.
2. Practica şi apropourile lui Cilibi Moise. Vestitul din Ţara Românească. Adunate şi 4.Ibidem.
aranjate după materii şi precedate de biografia autorului, Editura Librăriei Universala, 5. Dr. C. D. Severeanu, „Figuri bucureştene din alte vremuri”, în Gazeta
Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1936, p. 5. Municipală, 1943.

58 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

 - Femeia de la naştere şi până la moartea ei are patru perioade
în care are trebuinţă de patru lucruri: primul period: păpuşa,
al doilea: oglinda, al treilea: broderiile şi al patrulea: cartea de
rugăciuni.
- Unele muieri se gândeşte cu ce să se îmbrace şi bărbaţii lor pe
cine să desbrace.
- Sunt unele muieri aşa de vrednice: în lipsa bărbatului fac de
toate, până şi copii.
- Foametea şi boala strică amorul.
- Tinereţea este uşoară ca pasărea, bătrâneţea e grea ca o piatră.
- Cel mai greu lucru e adevărul, de aceea prea puţini îl poartă.
- Patru lucruri topesc bogăţia: lăcomia, jocurile de cărţi, resbelul
şi femeile.
Maria VENTURA
(Mărioara Ventura; 1886, Bucureşti – 1954, Paris)
Actriţă cu o paletă largă de interpretare (tragedie, comedie,
dramă), membră a societăţii Comediei franceze (Teatrul Naţional
francez) . Fiica Leei Vermont (sora pictorului Nicolae Vermont şi a
6
astro­nomului B. V. Vermont) şi a dramaturgului Grigore Ventura.
Debutează în 1905, la 19 ani, la Paris, sub patronajul actriţei şi
profesoarei sale de la Conservatorul din Paris, Sarah Bernhardt,
apoi în România, în 1910, la Teatrul Naţional, cu piesa Copila din
flori. Obţine succese fulminante în Franţa, unde se va stabili, dar în
timpul primului război mondial face muncă de caritate în România.
Spectacolul Ester, reluat în 1912, în regia lui Antoine este un
eveniment şi un succes în Franţa, rememorat de Marius Mircu : 7
Sarah Bernhardt i-a încredinţat mai multe roluri, alături de ea,
toate primite excepţional de cronicarii drama­tici; iar în rolul titular
din „Andromaque” de Racine, stârnise pur şi simplu en­tuziasm.
„Ester” (spectacolul în general şi în mod special rolul titular) a
fost un tri­umf care multă vreme n-a fost uitat. [...] În anul 1912, în
preajma Purimului, la Monte Carlo mai întâi (5 ianuarie) şi ime­diat
la Paris (8 februarie), a fost repre­zentată, cu mult succes, drama în 4
acte „Ester, prinţesa Israelului”, de doi poeţi francezi: Andre Dumas
şi Sebastien-Charles Leconte. În rolul titular: Maria Ventura. A fost,
6. Societate de elită a actorilor francezi, creată în 1680. Vezi Andrei Magheru,
„Comedia Franceză – un sanctuar al Thaliei”, în revista Clipa, decembrie 2009
(www.revistaclipa.com).
7. Marius Mircu, „Maria Ventura în rolul Ester”, în Revista Cultului Mozaic, nr.
317, 1 martie 1974.
59
arăta critica, cel mai frumos spectacol montat vreodată la Teatrul
Naţional Odeon din Paris. Directorul teatru­lui, marele Antoine, îşi
asumase regia piesei.
„Punerea în scenă este o reconstituire, poate sa­vantă, în orice caz
vie, a splendorilor din Susa. O muzică voluptoasă, scânteietoare însoţeşte
drama. Dansurile, costumele, sunt o sărbătoare pentru privire. Dar
toate aceste accesorii nu fac să uiţi poemul. [...] Domnişoara Ventura a
personificat, cu o artă rafinată, prinţesa fină, iscusită, întreprinzătoare,
crudă când a fost nece­sar, în care poporul lui Israel şi-a pus la un
moment dat întreaga speranţă şi nu a fost dezamăgit”.
În toate rolurile, interpreţi de frunte; până şi sclavele (figurante)
– remarcau ziarele – erau artiste de mâna întâi. Piesa s-a bucurat de
un lung şir de re­prezentaţii (cu deosebire animată în sea­ra de Purim,
de o anumită parte a popu­laţiei pariziene) şi a constituit unul din
triumfurile Mariei Ventura. Teatrul nu precupeţise nici un sacrifi­ciu
ca să realizeze acest spectacol în cele mai bune condiţii: muzica (din
Borodin, Ceaikovski, Glazunov, Léon Jemin, Rimski-Korsakav) era
susţinută de celebra or­chestră Colonne (120 executanţi), iar dan­surile,
de baletul Operei din Paris.
[…] A strălucit la Paris concomitent cu alţi doi compatrioţi: Eduard
De Max şi Yonnel (fiul dr. Max Schachmann din Bucu­reşti).
Când a apărut o lege, că societari ai „Comediei Franceze” nu pot
fi decât cetăţeni ai ţării, i s-a propus lui Yonnel să devină francez; a
refuzat să renunţe la cetăţenia română.
Şi Mariei Ventura i s-a propus atunci să devină cetăţeană
franceză. Şi ea a refuzat categoric:
– Sunt prea bună româncă pentru a putea fi bănuită că nu sunt
tot atât de bună franceză!
În primul război mondial, Maria Ven­tura s-a înapoiat în
ţară, ca să se pună în slujba răniţilor de pe front: alături de George
Enescu a cutreierat spitalele din Moldova, atât ca să-şi dea concursul
la festivaluri dar mai ales ca să ajute (efectiv) răniţii; ajuta simplii
soldaţi, de preferinţă ţărani. Era numită „infirmiera eroică”, deoarece
nu şovăia să activeze în mijlocul bolnavilor de tifos.
Mai târziu revine anual şi dă reprezentaţii în ţară, unde se
constituie chiar un teatru „Maria Ventura”8. În timpul celui de
al Doilea Război Mondial face parte din mişcarea de rezistenţă
franceză (îndepărtată din teatru din cauza originilor evreieşti).
8. Maria Ventura, societară a Comediei Franceze, fusese chemată de autorităţile
româneşti să-şi deschidă propriul său teatru. Sala Comedia [astăzi Teatrul Odeon]
a găzduit Teatrul Maria Ventura de la deschidere (1929) până la desfiinţare (1934)
(Lucian Sinigaglia, Sala Comedia din Bucureşti. Istorie şi perspective, p. 6, pe www.
istoria-artei.ro).
| Istorii din Bucureştiul evreiesc. Poveşti despre câteva personalităţi evreieşti
Iosif BERMAN de 1 aprilie. Şi ţin minte una foarte… La Cercul Militar, Casa Centrală

(1890, Burdujeni – 1941, Bucureşti) a Armatei, de acolo aveam obiceiul să luăm maşină până acasă sau ne
plăcea foarte mult cu trăsura, cu birja. Şi a anunţat prin ziar că o barză a

Fotoreporter al interbelicului, marchează vizual această perioadă poposit pe semaforul de la Bd. Elisabeta, colţ cu Calea Victoriei şi a făcut

şi este considerat unul dintre cei mai buni fotografi români. Va începe un montaj fotografic: o barză într-un cuib cocoţată sus pe semafor. Invita

să publice în 1912, sub numele Behrman, Bermann şi mai târziu chiar publicul să vie să vadă barza! Acolo era un surdo-mut agent de circulaţie şi

Urseanu (Berman în limba română). Influenţat la începutul carierei s-a mirat teribil agentul că atâta lume era topor acolo să vadă barza care

de fotografii de studio îşi începe adevăratele experienţe ca fotoreporter a poposit pe Calea Victoriei şi s-a supărat, căuta să decongestioneze. Asta

de război. Ataşat unui regiment în timpul Primului Război Mondial, vă povestesc ca să vă daţi seama ce om glumeţ era, da. Şi atunci unul din

Berman e surprins la Odessa de revoluţia rusă. Din păcate, clişeele sale de privitori a văzut că ăsta făcea crize de nervi şi făcea gestică că nu ştie de ce

atunci s-au pierdut. Aici o cunoaşte pe soţia sa, Raisa, şi se căsătoreşte. Se s-a aglomerat, atunci a venit cu ziarul Dimineaţa în faţa lui şi a arătat

stabileşte la Istanbul (pe atunci Constantinopol) în perioada 1920-1923, barza acolo. Atunci şi-a dat seama, a văzut şi Berman scris, îl cunoştea din

unde va lucra în calitate de corespondent-fotoreporter pentru mai multe vedere că lua de acolo întotdeauna maşină, era staţia lui (râde). Şi când a

ziare române şi străine. Între 1925 şi 1938, Berman este în principal venit i-a făcut aşa (arată obrazul). Din ziua aia am fost şi noi cunoscute că

fotograful ziarelor Adevărul şi Dimineaţa, ilustrând multe din reportajele suntem familia lui Berman.

lui F. Brunea-Fox9, care i-a fost şi un prieten apropiat. Acesta relata că: Ştiu că noi veneam de foarte aproape de la Opera, unde făceam şcoală

Berman n-a fost un vulgar salahor al meseriei. Ci un profesionist de de balet.  Veneam să-l luăm pe tata seara de acolo, însoţite de mama. Toată

înţeles înalt. În mâna lui de dresor, cutia cu lentile nu era o simplă sculă copilăria mergeam să-l luăm pe tata la masă şi atunci ne duceam undeva

menită să îndeplinească o strictă funcţiune automată. Devenea un organ în împrejurimi: o dată la Carul cu Bere, o dată la Caffe Royal, altădată la

altoit pe inteligenţă diriguitoare, încă un nerv optic, încă o antenă. Aşa se alte restaurante, că seara nu mai era timp să pregătim. Noi când veneam

explică rezultatele uimitoare ale colaborării dintre om şi lucru, confundaţi aveam un consemn să nu dăm buzna la laborator: Tata, am venit! Da? E,

într-o singură armonie... În mâna lui Berman, ca la alţii vioara, aparatul mai duceţi-vă la un cinema, că eu mai am treabă. Şi ne duceam la unul

cu ochean se umaniza.10 dintre cinematografe (pe Bd. Elisabeta). Întrebam: Şi cum o să ne găseşti?

A lucrat pentru un număr impresionant de publicaţii11, pe un registru Păi, o să îmi spuie oamenii de la intrarea în cinema! Şi într-adevăr noi

diferit, de la fotografie de război, fotografie oficială, fotoreportaj, până la nu îi spuneam la ce cinema mergem că nu eram hotărâţi ce film vrem să

portretele ce însoţesc anchetele sociale ale lui Dimitrie Gusti, sau portrete vedem şi el venea şi întreba pe domnii de la control: Familia mea nu e

informale ale Casei Regale (documentează ascensiunea lui Carol al II lea şi aici? (râde). Îi răspundeau poate: Nu sunt aicea, dar încercaţi alături! Erau

copilăria regelui Mihai I). A lucrat corespondenţe pentru agenţiile de presă cinematografele unul lângă altul. Când dădea de noi ne duceam împreună

Associated Press şi Scandinavian Newspaper Press şi a avut numeroase la unul dintre restaurantele astea şi era o veselie la masă13.

colaborări cu New York Times, sau National Geographic12. Din păcate, în timpul legilor rasiale studioul şi laboratorul lui au

Fiica lui îşi aminteşte de umorul lui care transpare din fotografii, fost închise, iar aparatura, materialele şi fondul de fotografii, confiscate.

dar şi în felul în care se raporta la personajele oraşului. Berman devenise indezirabil ca fotograf evreu. La scurtă vreme s-a

Era un tip foarte spiritual. Nu mai spun de farsele pe care le făcea îmbolnăvit grav. Deşi în anul 1946 a fost instituit, în memoria sa, de

de 1 aprilie. Apăreau în ziar în Dimineaţa sau Adevărul, păcălelile lui către Sindicatul Ziariştilor, Premiul Iosif Berman pentru cel mai bun
reportaj fotografic, pozele sale au fost puţin circulate şi din ce în ce mai
9. Vezi şi „Nostalgia unei lumi pierdute. Simbolismul reportajelor despre Sighet uitate în perioada comunistă. Fotografiile cu ţăranii fericiţi nu serveau
şi Bucureşti (1929-1930, 1939) de Brunea-Fox şi ilustrate de fotograful Iosif
Berman”, în Holocaust. Studii şi cercetări, vol. III, nr. 1 (4), Curtea Veche, Bucureşti, luptei de clasă. Redescoperirea lui Berman coincide cu deschiderea
2011, p. 197-212. Muzeului Ţăranului Român şi redescoperirea colecţiei lucrate pentru
10. În „Renaşterea noastră”, apud Suplimentul publicaţiei Realitatea evreiască, nr.
314-315, mai 2009, coordonat de Geo Şerban, consacrat lui Iosif Berman (1891- Dimitrie Gusti. Urmează studii, expoziţii şi filmul documentar dedicat
1941).
11. Adevărul, Dimineaţa, Realitatea Ilustrată, România Ilustrată, Ilustraţiunea
de Alexandru Solomon, Omul cu o mie de ochi (2001).
română, Adam, L’Independence Roumaine, Cuvântul liber etc.
12. V. Domnica Macri, „Iosif Berman. Un fotograf român la National Geographic”,
în National Geographic. România, iunie 2008, p. 34-43. 13. Interviu Luiza (Lili) Berman , Bucureşti, decembrie 2008, reporter Anca Ciuciu.

60 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

Clara HASKIL Enescu nu era numai o colaboratoare pe plan muzical, era acelaşi izvor

(1895, Bucureşti – 1960, Paris) care ţâşnea, acelaşi suflu... care dădea viaţă muzicii. Am avut atunci o
viziune de paradis.15

Pianistă, născută în familia Haskil-Moscuna, formată la Charlie Chaplin era printre puţinii care o făceau să râdă.

Conservatorul din Viena şi Paris. Are numeroase turnee cu cei mai Chaplin şi însuşi Charlot erau sub vraja fragilei Clara16.

renumiţi dirijori ai vremii, iar concertele sale sunt un eveniment al vieţii Prietenă a lui Charlie Chaplin, Clara Haskil... era oarecum

culturale pariziene, elveţiene şi româneşti. Personalitatea ei, dedicată vecină... şi marele actor o invita adesea la el, iar la desert ea îi cânta

studiului şi cititului, depărtarea de casă14, fragilitatea ei, datorată bolii câteva pasagii. ...Se adapta cu plăcere, ea, cea foarte timidă, la această

care o chinuia o fac să fie retrasă, dar se bucură de prietenia lui Dinu dorinţă de a cunoaşte a unui artist. ...Clara nu putea să se împiedice să

Lipatti, George Enescu sau chiar Charlie Chaplin (care este vecinul ei surâdă povestind astfel Mozart şi Beethoven acestui mare clovn, pentru

când se stabileşte în Elveţia). Personalitatea ei este încă un reper, păstrat moment cuminţit.

de înregistrările Pathé Philippe ale vremii şi prin faptul că există o stradă Chaplin avea chiar darul de a o face să râdă în hohote. Într-o

Clara Haskil în localitatea Vevey din Elveţia (unde a rezidat din 1942 seară oarecare, în mod deosebit, când ea îl văzu pe Chaplin redevenit

până în 1960). Este înmormântată în cimitirul Montparnasse (Paris). Charlot, ridicându-se brusc de la masă, repezindu-se cu farfuria

Despre prietenia cu Dinu Lipatti vorbeşte Madeleine Lipatti să golească, cu gesturi de prestidigitator, conopida în sos morney în

pentru Radio Köln, pe 5 decembrie 1965: ghiveciul unei plante verzi: „Nu aş fi vrut să jignesc pe bucătarul meu,

La Paris, în 1934... la sfârşitul unui concert dat de Clara Haskil la el nu ştie că detest conopida”. De asemeni, uneori Chaplin mergea până

prinţesa de Polignac, Lipatti o abordă pentru a-i spune entuziasmul său. la a imita pe pianişti virtuozi cu un cabotinaj exagerat, ceea ce incita

Din această întâlnire s-a născut o prietenie care va dura 16 ani. La Paris pe Clara, pianista autentică.17

se vedeau foarte des, îşi telefonau zilnic, chiar şi de mai multe ori pe zi...
Diferenţa de vârstă dintre ei nu avea nici o importanţă, similitudinea
gusturilor lor, a aspiraţiilor lor a creat o camaraderie frăţească, aproape Marcel IANCU
o complicitate... Le plăcea mult să cânte împreună la două piane, au dat (1895, Bucureşti – 1984, Ein Hod, Israel)

chiar concerte la Paris, înainte de război, în public şi în case particulare...

După sosirea noastră în Elveţia, Clara venea deseori să ne vadă, ea locuind Pictor avangardist (unul dintre fondatorii dadaismului)

de multe ori în încântătorul oraş Vevey, la marginea lacului Leman... şi arhitect modernist. Se afirmă la Paris, la Cabaret Voltaire în

Clara sosea la noi la sfârşitul dimineţii, dejunam împreună, conversaţia era mişcarea de avangardă şi reuşeşte să conecteze Bucureştiul la cele mai

animată, veselă. Lui Dinu îi plăcea să-şi tachineze prietena „Clarinette” moderne curente. Capitala este marcată de clădirile sale practice şi

(cum îi spunea mereu), reuşea să o dispună dacă era tristă sau neliniştită, de noile idei arhitecturale. Voia să plece în Palestina, iar asasinarea

de câte ori n-a certat-o el că este atât de modestă, că se îndoieşte de ea... cumnatului său în timpul pogromului legionar din Bucureşti

După fiecare concert al Clarei, Lipatti era emoţionat, profund mişcat, (ianuarie 1941) îi întăreşte decizia de a pleca din ţară. Îşi continuă

entuziast... activitatea în Israel, unde în 1953 convinge guvernul să construiască

Cea mai puternică impresie pe care am resimţit-o a fost aceea colonia pentru artişti Ein Hod. Aici există un muzeu Marcel Iancu

a unui concert de sonate dat de Clara Haskil şi George Enescu, al dadaismului.

marele compozitor şi violonist român, la Vevey. Se ştie ce admirabilă, Conferinţa lui Eugen Relgis despre Marcel Iancu ţinută

incomparabilă colaboratoare era Clara pentru iluştrii săi parteneri. Cu la Biblioteca, Muzeul şi Arhiva istorică a Templului Coral din

14. De un talent excepţional, descoperit încă de la vârsta de 7 ani, Clara Haskil

devine cunoscută în străinătate, unde studiază cu profesori renumiţi. Suferă de
dorul de acasă şi tânjeşte după afecţiunea celor dragi. Aflată sub protecţia unchiului
său la Paris, în jurul vârstei de zece ani, după ce doi ani nu îşi văzuse familia, făcea
păsări de hârtie pe care scria Bucureşti, Bucureşti, vino la Paris. Întreba mereu 15. Idem, p. 181-183.
Când mergem la Bucureşti? (după relatarea surorii ei, Lili Haskil, apud Adriana 16. Actorul declara că a întâlnit în cursul vieţii sale trei genii: „Profesorul Einstein,
Moscuna (ed.), Clara Haskil. O viaţă dăruită muzicii, Editura Muzicală a Uniunii Sir Winston Churchill şi Clara Haskil” (Idem, p. 165).
Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Bucureşti, 1992, p. 14). 17. Idem, p. 208.

61 | Istorii din Bucureştiul evreiesc. Poveşti despre câteva personalităţi evreieşti

Bucureşti în decembrie 193618 ne oferă o privire asupra impactului
pe care îl are asupra contemporanilor noua sa viziune:
[...] Opera pictorului şi arhitectului Marcel Iancu poate fi
situată şi înţeleasă în cadrul acestor scurte consideraţiuni asupra artei
moderniste. A avut un punct de plecare: dadaismul. Trebuie să spunem
însă că, înainte de a porni pe această cale, a fost, între 1912 şi 1915,
elevul lui Iser. Când a plecat în Elveţia era deci pregătit: căci cine îl
putea iniţia mai bine ca marele Iser în tainele culorilor şi a luminii,
cine îl putea învăţa că tehnica e tot atât de indispensabilă unui artist
ca şi unui fizician sau chirurg? Dar o personalitate viguroasă se desparte
tot­deauna de maestrul ei, ca să se reali­zeze apoi pe sine, să-şi caute
expresia ei personală. Astfel, Marcel Iancu a ajuns împreună cu poetul
Tristan Tzara animatorul mişcării dadaiste, în plin război european.
Desena, grava, însoţind neobosit cuvântul colaboratori­lor de imaginile
şi compoziţiile sale. „Insurecţia dela Zurich”, proclamată la celebrul
„Cabaret Voltaire”, n-a fost pentru Marcel Iancu un capriciu ju­venil, ci
un semnal de luptă continuată prin diverse capitale europene, paralel
cu studiul arhitecturii şi practica te­nace a picturii. Când a revenit în
ţară, prin 1923, avea un nume, un stindard – şi totodată o pregătire
ideologică care l-a pus în mod firesc în fruntea ini­ţiativelor de artă
nouă. Căci Marcel Iancu n-a rămas la o formulă: dadais­mul, punct de
plecare, a fost absorbit, amplificat, prelungit de un mare bule­vard sonor
şi policrom, cu blocurile sale de piatră şi marmoră, de ciment şi sticlă,
de metal şi reclame luminoase. Dadaistul a devenit cubist, pictorul a
devenit şi arhitect, adăugând la penel şi planşă, articolul, manifestul,
foaia volantă a propagandei entuziaste. Re­vista „Contemporanul”
a stăruit vreo zece ani în Bucureşti (1923-1932) gra­ţie energiei lui
Marcel Iancu, care 1-a avut alături pe Ion Vinea, ca să nu pomenesc aci
decât un nume. Alţii, mai competenţi vor arăta mai târziu că Mar­cel
Iancu a pregătit, fără să-şi pună ochelari doctorali, o întreagă pleiadă de
artişti tineri care lucrează cu succes în pictură, sculptură şi arhitectură.
Re­pet, nu vreau să înşir nume – dar lista lor e impresionantă. Şi cutez
să spun că dacă Bucureştii au căpătat altă faţă decât acea a unui mare
sat oriental, dacă urbanismul a început să devină şi aci o realitate,
aceasta se datoreşte în bună parte lui Marcel Iancu, arhitectul care
a înălţat printre faţadele roase de lepra ornamentului inutil, primele
clădiri cubiste, ce se disting şi azi prin arta lor esenţială, originală, de
cuburile şi blocurile ieşite cu miile, ca din pă­mânt, în iureşul uriaşei
transformări a Capitalei.
18. Publicat în Templul Coral din Bucureşti. Buletinul Bibliotecii, Muzeului şi Arhivei
istorice, nr. 2, Editura Prietenii Bibliotecii, Muzeului şi Arhivei istorice, Strada Sf.
Vineri 13, Bucureşti, 1936.
62
***
[...] Pictorul nostru e şi constructor, îşi aşterne gândul pe pânză
– dar mo­delează şi materia, o toarnă în cofraje – şi iată că se înalţă
casa omului, li­niară, schematică, simplă ca găoacea puiului, ca spirala
de calcar a melcului, însă plină de toate cuceririle tehnice, culturale,
estetice. Astăzi, adăpost pen­tru privilegiaţii soartei, casa va cu­prinde
mâine, în blocuri mari cât pira­midele faraonilor, şcoli şi muzee, cli­nici
şi amfiteatre ale oamenilor elibe­raţi, cari la rândul lor muncesc pen­tru
izbăvirea tuturor semenilor.
Marcel Iancu e o conştiinţă construc­tivă; ştie că arta e integrală şi
că im­pune artistului truda de a crea. Arta, chiar acea cubistă, nu poate
fi conside­rată ca o plăcută trecere de vreme pen­tru diletanţi, nici ca o
sperietoare pen­tru paraziţii tradiţiei. Cubismul (poate că mâine se va
numi altfel), este o ex­presie a năzuinţei de universalizare a artei care,
în fond, trebue să fie umană, accesibilă tuturora – dar nu în forme
vulgare. În slujba acestei arte stăruie să lucreze pictorul şi arhitectul
Marcel Iancu – a artei care în vechime avea un rost divin şi începe să
coboare azi de pe înălţimile unde a fost izolată, spre văile unde freamătă
viaţa miriadară a indivizilor liberi şi a popoarelor solidare sub semnul
păcii, al binelui şi frumosului.
Isac PELTZ
(1899, Bucureşti – 1980, Bucureşti)
Scriitor al Căii Văcăreşti. Se identifică cu destinul şi
personajele acestei lumi (primind de multe ori scrisori cu adresa...
I. Peltz, Calea Văcăreşti), tranformând o dramă personală în
roman, ca o formă de exorcizare a suferinţei. Subiectul e prezentat
într-un moment istoric oportun, suscită interes, dar are în plus
valoarea de reconstituire sentimentală a unui loc iubit. Peltz are
o intensă activitate publicistică, conferinţe şi publică numeroase
cărţi ale căror personaje se inspiră din mahalaua evreiască.
O interesantă evocare face în 1979 regretatul reporter
Marius Mircu (1909-2008) asupra traseului sentimental şi a
adreselor care l-au însoţit pe scriitor de-a lungul vieţii sale în
Bucureşti.
[...] Nu întâmplător l-am căutat pe I. Peltz la sinagogă, la o
anumită sinagogă. E una la câţiva paşi de Calea Văcăreşti (nici nu
se putea altfel), pe strada Mămulari (în trecut avea intrarea prin
Fundătura Sti­clari), strivită între cele două temple im­pozante: unul
| Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
alături (Fraterna19) altul peste drum (Unirea Sfântă20 — actualul
mu­zeu evreiesc) într-un cartier cu multe si­nagogi arătoase.
Sinagoga Avram Berl Zissu 21
(fondată în 1865, eu doi ani
înainte de Templul Coral) este, se spune, cea mai veche sina­gogă
ortodoxă din Bucureşti (se are în vedere clădirea, pentru că sinagogi
au fost şi mai înainte).
În fiecare dimineaţă de sâmbătă – de aproape şaptezeci de
ani – şi la fiecare sărbătoare îl găseşti acolo, în primul şir de bănci,
cu tales şi sidur [şalul şi cartea de rugăciune], pe I. Peltz. Vine în
mod regulat de când, la unspre­zece ani, a început să spună Kadiş
[rugăciunea pentru morţi] după mama sa şi n-a lipsit decât când a
fost prea serios bolnav ori a avut, cum spu­ne, un cunoscut „accident
biografic”. Altădată sinagoga era plină, arhiplină, ceea ce nu mai e
cazul în anii din urmă; dar I. Peltz vine mai departe şi îşi pro­pune
să vină încă multă vreme.
- ...Câtă vreme va rezista... sinagoga!
[…] I. Peltz este strâns legat de fostul car­tier evreiesc — Calea
Văcăreşti, acolo şi-a trăit viaţa. Despre el nu se poate spune că-i un
om umblat. Este unul din puţinii scriitori care se poate lăuda că n-a
tre­cut decât o singură dată graniţa: în 1930, la Viena, împreună
cu soţia, vreme de două săptămâni. Din ghetou nimerise în plină
civilizaţie. Prea a fost fascinat: muzica – opera mai ales – muzeele.
Îl scosese brutal din lumea lui. L-a încântat, dar n-a suportat. De-
atunci nu şi-a mai părăsit atmosfera de-acasă, să n-o piardă, să nu-l
piardă. E drept, în urmă cu câţiva ani a ţinut nespus să viziteze
Ţara Sfântă, şi nu numai pentru ca să i se înmâneze premiul „Iacob
Groper”; dar medicii l-au oprit categoric.
Desigur, a călătorit prin ţară (dar, Doamne fereşte, nu de
dragul de a călă­tori, ci doar ca să ţină conferinţe!). A călătorit mult.
Foarte mult. Dar cele mai de seamă călătorii le-a făcut în jurul
propriei persoane (căci despre asta e vorba în lucrările sale) şi în
jurul carti­erului său, a poposit în toate ungherele cartierului.
În anul 1971, când am lucrat la evocarea vieţii sale (din care
o parte a apărut în numărul 249 al Revistei Cultului Mozaic), am
refăcut, împreună cu scriitorul, tra­seul pe care I. Peltz l-a efectuat
o viaţă întreagă, locuinţele pe care le-a ocupat succesiv. Am avut ce
umbla!
S-a născut în strada Sfinţilor. La un an a locuit pe strada
Udricani. Pe urmă în strada Zaverei (prin strada Labirint). La zece
19. Din strada Mămulari nr. 10; construit în 1887.
20. Din strada Mămulari nr. 3; construit în 1848-1950, reconstruit în 1910.
21. Din strada Mămulari nr. 8; după alte surse fondată la 1870 (v. Atlas Ghid).
63
ani locuia pe Calea Văcăreşti, aproape de strada Nerva Traian, în
plin cartier Dudeşti. Când i-a murit mama, locuia în strada Traian
numărul 19 (ală­turi de locuinţa sa din ultimii ani, numă­rul 21):
— Aici, la etajul casei din fundul curţii— mi-a arătat
scriitorul — s-a consumat întreaga dramă din romanul Calea Văcă­
reşti!
Am urcat numai eu scările, I. Peltz a refuzat să mă însoţească,
singurul loc unde nu m-a însoţit.
— Nu suport. Acolo am văzut murindu-mi mama!
Pe urmă, timp de cîteva luni a locuit în Hanul de pe strada
Nerva Traian 99; în Campoduci numărul 15.
— Nici aici n-am stat mult: tata s-a recăsătorit, iar eu am fost
trimis înapoi în strada Traian 19, la unchiul meu. Atunci, ca să
mai uit de necazuri şi de greutăţi, am debutat în gazetărie: corec­tor
la revista politică Îndrumarea, pe care apoi am şi redactat-o.
Când a intrat ca funcţionar la inginerul Porn, s-a mutat,
singur, la începutul stră­zii Bravilor. Când s-a însurat, în 1921, a
locuit în strada Bravilor 21, unde a scris Fantoşe vopsite şi Viaţa cu
haz şi fără a numitului Stan; şi tot acolo i s-a născut prima fată,
Tia (pictoriţa). După care a avut iluzia că poate avansa mai spre
centru: s-a mutat iar în strada Traian, dar spre sfârşitul ei, aproape
de Foişo­rul de foc. Ca să scape de obsesia carti­erului evreiesc, a
îndrăznit apoi mai de­parte, pe bulevardul Pake.
— Acolo l-am găzduit o vreme pe Panait Istrati.
Era prea mult, centrul nu i-a priit, se simţea ca peştele pe
uscat; s-a retras nu departe, pe strada Mecet.
— Aici mi s-a născut a doua fată, Lea (profesoara).
A revenit în cele din urmă în cartierul său, la epopeea care îl
aştepta. În strada Jigniţei numărul 16, în curtea teatrului Jigniţa, la
etaj (cu balconul spre scenă), a definitivat prima parte din romanul
Calea Văcăreşti. În Calea Văcăreşti colţ cu Apele Minerale a scris
Foc în Hanul cu Tei. Câţiva ani a locuit pe strada Aurora colţ cu
Calea Văcăreşti. În 1935 şi-a cum­părat casa din strada Traian 2122,
22. Casă cumpărată în rate, la 21 de ani. Despre atmosfera casei şi a cartierului
vorbeşte, în ultimul său interviu, fiica sa, Tia: Trebuie să stiţi că, în ciuda regulei
care însemna respectarea orei de masă, la noi găseau câte ceva de mâncat toţi copiii
cartierului. Şi toţi câinii şi toate pisicile străzii. În schimb, “golanii” tatei – nu!
“Golanii” însemnând tot soiul de puşlamale, de beţivani, de oameni fără căpătai, care,
ştiindu-l pe tata scriitor de succes, gazetar care semna în mai toate marile ziare ale
Capitalei, se ţineau de el şi-l jecmăneau de bani. Pe aştia, mama nu-i primea nici în
casă, nici la masă... Îi gonea ca pe nişte muşte... Tata avea un suflet ne-mai-po-me-nit!
Nu voia să supere pe nimeni. Ţin minte, erau două frizerii pe strada Traian. Şi tata
se bărbierea o zi la unul, o zi la ălălalt... Îl pândeau din uşă patronii... Nu cumva să
încurce zilele... (Silvia Kerim, „Ultimul interviu. Adio Tia Peltz”, în Formula AS, nr.
353, 15 martie 1999, p. 8). 
| Istorii din Bucureştiul evreiesc. Poveşti despre câteva personalităţi evreieşti
ultimul domiciliu: aici a scris cele mai multe din cărţile sale, aici
continuă şi azi să scrie.
Dar cu aceasta peregrinările sale prin Bucureşti nu s-au sfârşit:
în 1942 regi­mul fascist l-a evacuat şi s-a mutat pe Calea Văcăreşti,
aproape de uzinele Lemaître. Nevoit să iasă din cartierul evre­iesc, s-a
adăpostit o vreme tocmai pe şo­seaua Bonaparte, unde a fost bombardat.
A revenit în Calea Văcăreşti colţ cu Apele Minerale, unde a scris
Horoscop şi Amor încuiat. Şi încă nu s-au terminat atunci rătăcirile,
de vreme ce de trei ori i s-a devastat avutul (cărţile, manuscri­sele), iar
scriitorul a fost izolat – ironie a soartei! – la închisoarea... Văcăreşti.
Ca un meteor a apărut în viaţa lite­rară Calea Văcăreşti, dar n-a
avut aceeaşi soartă, efemeră, dimpotrivă; romanul s-a impus, a prins
rădăcini, e tot atât de viu azi, după o jumătate de secol.
Scris definitiv în 1928, după ce pagini răzleţe au apărut în
reviste (de pildă Şantier), iar primele capitole au fost pu­blicate, spre
verificarea autorului, în re­vista Viaţa Românească, abia în 1933 a
prezentat întreg manuscrisul la editura Cultura naţională. Secretarul
editurii, scriitorul Isaiia Răcăciuni, entuziasmat, n-a mai aşteptat să
se înapoieze din con­cediu directorul, profesorul Al. Rosetti: a plecat
la el, la Câmpulung-Muscel, lo­cul său de baştină. I-a citit cîteva
pagini. Impresionat, profesorul a acceptat să asculte, în câteva şedinţe,
întregul ma­nuscris. Cartea a apărut în acelaşi an.
Nu sunt rare evenimentele în literatura română. Acesta a
fost unul. A fost ca o izbucnire: zeci, sute de recenzii, confe­rinţe,
simpozioane, procese literare, dez­bateri pasionante în cafenelele literare
şi în ceainăriile evreieşti, prelegeri la Uni­versitate. Toate publicaţiile,
toţi croni­carii literari – de la E. Lovinescu la G. Călinescu, de la N. D.
Cocea la Perpessicius, de la Tudor Vianu la Pompiliu Constantinescu
– i-au consacrat cronici superlative. Calea Văcăreşti (romanul, dar şi
cartierul) a devenit o modă, ghetoul bucureştean ieşise din matca lui.
Trebuia să fi văzut atunci ce pelerinaj pe Calea Văcăreşti! La câţiva
paşi de cen­tru, trei sferturi din populaţia Capitalei nu-i cunoscuse
existenţa! Îmi amintesc de un impresar care organiza săptămânal
excursii în Bucureşti, de vineri după-amiază până duminică seara,
cu plecări din Suceava, din Iaşi, din Cluj, din Ti­mişoara, 50 la sută
reducere pe căile fe­rate, pentru grupuri de câte o sută de persoane. Pe
vagonul respectiv, o inscripţie mare: „Calea Văcăreşti”, cu caractere
la­tine şi cu caractere ebraice... I. Peltz in­trase deja în legendă...23
23. Marius Mircu, „Întâlnirile mele cu I. Peltz”, în Revista Cultului Mozaic, nr. 431,
15 februarie 1979.
64
N. STROE
(Nacht Stroe, 1905, Răcăciuni – 1990, Tel Aviv)
Actor de revistă şi regizor. A făcut parte din celebrul cuplu
Stroe şi Vasilache24 care a jucat în spectacolele de revistă ale companiei
Stroe Vasilache la Teatrul Majestic, la Compania Cărăbuş a lui
Constantin Tănase, la Teatrul Atlantic etc. Cei doi au jucat împreună
şi în primul film muzical românesc, Big Bang (1935), care reda
povestea unor şomeri optimişti care câştigă la loto (în fapt o reclamă
pentru Loteria de stat). Printre şlagărele scrise şi compuse de N. Stroe
amintim „Trurli Trurli”, „Du-mă acasă, măi tramvai”, „Morăriţa”,
„Ninge, ninge” sau „Dragoste, poveste veche”.
Numele şi notoritatea sa se leagă în special de emisiunea „Ora
veselă” care se transmitea la Radio Bucureşti în fiecare duminică de la
ora 14.30. Prima emisie a avut loc la 9 ianuarie 1929. Iată ce povestea
Stroe despre aceste începuturi în memoriile sale:
Văzând deja din primele emisiuni că succesul noastru la radio este
în plină creştere, într-o zi, pe holul spre cabinele noastre la Alhambra din
Sărindari, ne vine ideea ca viitorul scheci la radio să fie frumos legat, să
creăm o melodie care să se repede de-a lungul emisiunii. Cum pe sală era
un pian pentru repetiţii, Vasilache deschide capacul şi o inspiraţie fericită
îl duce la refrenul Alo! Alo! Aici e Radio Stroe şi Vasilache... lache...
lache... lache. Acest refren s-a repetat în emisiune de vreo 4-5 ori. Ceea
ce nu voi uita niciodată este că la sfârşitul emisiunii, ieşind pe stradă, în
faţa clădirii vechi a radioului, am văzut mai multe capete vesele ieşite pe
la ferestre şi la balcoane, cântând melodia cea nouă şi strigând după noi:
Lache... lache.. lache! Acesta a fost botezul nostru. Proclamarea duetului
Stroe şi Vasilache. Când am ajuns pe strada Gen. Berthlot şi din tramvaie
lumea ne striga: Stroe şi Vasilache... lache... lache!25 Vasilache a spus foarte
emoţionat: Stroe! Am pocnit-o!... În fond acesta a fost secretul succesului
nostru. Veşnica preocupare, dătătoare de inspiraţii, de idei ingenioase, de
melodii şi de spectacole. Prietenia noastră a rămas de pomină...26
În faţa legilor rasiale care-l obligă pe Stroe să nu mai joace în
teatre româneşti, Vasilache decide să îşi susţină prietenul. Într-o
atmosferă de solidaritate colegii din fostele teatre, publicul evreiesc
şi publicul românesc vine la reprezentanţiile de la teatrul Baraşeum
care trebuia să se compună din actori de la teatre diferite, cu registre
24. Vasile Vasilache (1907-1944).
25. După decesul lui Vasile Vasilache, N. Stroe a continuat solo transmiterea în
direct a popularei emisiuni „Ora veselă”, care începea cu refrenul: Alo, alo, aici e
Stroe/ Şi roagă să-i daţi voie/ O clipă să vă-nveselească/ Să glumească,/ Iar cu Voi”...
26. N. Stroe, 77 de ani în 200 de pagini, Typo-Studio, Tel Aviv, 1983, pp. 32-33.
| Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
diverse şi care dincolo de toate provocările reuşeşte să facă lumea să
cânte, să viseze sau să râdă . Veneau constant la spectacole: Vasile
27
Vasilache, Constantin Tănase, Lily şi N. Carandino, Mihai Ralea,
Pamfil Şeicaru, Soare Z. Soare, N. Vlădoianu şi Bâzu Cantacuzino,
eroul aviator etc. La premiera cu „Corabia lui Stroe”, Vasilache i-a
strigat din sală „Sunt alături de tine Stroiţă!”. Tănase îi dă pe ascuns o
serie de spectacole de regizat la teatrul Cărăbuş şi îl susţine financiar.
La premiera comediei muzicale „Firfirică”, Stroe joacă din culise
şi este recunoscut de public: „Eu ascuns în cabina regizorului de
culise – spune Stroe – eram conştiinţa lui şi-i răspundeam la microfon
când mă întreba Firfirică: Crezi că o să fie bine, soro? Eu – Sigur, nu fi
trist Firfirică! Tu nu ştii cântecul Roata morii se-nvârteşte ţac, ţac, ţac?
Spectatorii în sală mi-au recunoscut vocea şi au început să aplaude.
Imediat un inspector de la Minister a urcat pe scenă să afle cine a
vorbit, dar eu fugisem pe uşa din spate” . 28
Stroe şi Vasilache rămân un reper al prieteniei adevărate, care
trece dincolo de război şi de moartea timpurie a lui Vasilache, în
timpul bombardamentului asupra Bucureştilor din 4 aprilie 1944.
După emigrarea în Israel (1977), îşi continuă cariera în teatrul de
revistă, dar nostalgiile rămân acasă, la Bucureşti:
De multe ori mă întreabă pe stradă câte un amic: „Spune Domnu
Stroe, nu-ţi e dor să mai vezi Bucureştiul? M-aş duce dar sunt bolnav. Ce ai?
Gâtul! Ce e cu gâtul? Nu pot să întorc gâtul să mă întorc înapoi, că rămân
strâmb…” […] La Bucureşti, de exemplu, clipele romantice erau plasate
în Cişmigiu. Chiar şi cântecul lui Ion Vasilescu spunea: Te aştept diseară-n
Cişmigiu… Ţi-aduci aminte cum te plimbai cu barca cu aleasa inimii şi
treceai pe sub podul de peste lac… Iar lanurile de flori împrejur îţi îmbătau
ochii şi nările… Comedia „Contele de Cişmigiu”, Bing şi Bang din film,
începeau pe o bancă din Cişmigiu… Mai ţii minte? Şi mai ţii minte Piaţa
Matache? Unde domnea abundenţa? Mirosea a peşte proaspăt, hălci de carne
de vacă, patricieni la grătar, zarzavaturi de tot felul, murături la butoi,
usturoi şi flori, tot felul de flori… Azi ce-o mai fi în Piaţa Matache?
29
Oscar LEMNARU
(Oscar Holzman;1907, Bucureşti -1968, Bucureşti)
Scriitor şi ziarist, a colaborat la diverse ziare şi reviste cu
articole privind mişcarea culturală a vremii. A lucrat în perioada
27. Vezi filmul Şi s-au dus ca vântul, regia Radu Gabrea, 2010.
28. N. Stroe, 77 de ani în 200 de pagini, op. cit., p. 68.
29. Idem, p. 183.
65
interbelică în redacţia ziarului Facla (între 1934-1937; director
I. Vinea). A publicat lucrări fantastice originale (Omul şi umbra lui,
1946) şi a tradus numeroase lucrări printre care cele zece volume ale
romanul Jean Cristophe de Romain Rolland.
Era vestit pentru calambururile sale (i se spunea şi Oscar Calambur)
şi conversaţia sclipitoare, cântărind cu atenţie sunetele care intră în
compoziţia cuvintelor sau iluminat de o intuiţie a momentului.30 Despre
Noica spunea: El nu e ca noi. E Noi – ca. Iar când a apărut Spaţiul mioritic
al lui Blaga, Lemnaru a protestat: Nu se poate! E greşit! Corect este Spaţiul
mior-Iţic! Pentru că vine de la Mioriţa, nu-i aşa?31
Despre gazetăria de altădată, lucrurile mai puţin sclipitoare şi boema
redacţiei de la Facla aflăm din reportajul Un post de câine, publicat după
război (după un extras, cca 1943):
Lucram în 1936 la un mare hebdomadar, care aducea directorului său
venituri considerabile. Redacţia însă, ca de obicei pe vremea aceea, rămânea
neplătită cu lunile.
Trudeam zile şi nopţi şi apoi, la răstimpuri rare, primeam, ca cerşetorii,
câţiva poli.
Într-o seară mi-am luat inima în dinţi, după ce am încercat să fac
răsmeriţă în redacţie şi m-am dus în parcul Bonaparte unde locuia patronul
nostru. [...] Cu o îndrăzneală pe care numai foamea o poate da sclavului
asuprit, am strigat şi am bătut cu pumnul în masă. Omul s-a temut să
nu audă vecinii care-l priveau cu consideraţie şi m-a luat foarte domol şi
împăciuitor. [...]
În curte am văzut cei trei câini enormi ai stăpânului. Jupâneasa îi
hrănea. M-am apropiat de ea şi mi-a spus cât şi ce mâncau dihăniile acelea
într-o zi.
Ajuns la redacţie, am trântit banii pe masă şi după ce i-am împărţit
s-a făcut tăcere şi le-am spus:
- Ascultaţi-mă! Ştiţi voi ce mănîncă dulăii directorului? Patru pâini pe
zi, fiecare bea câte doi litri de lapte, înghite câte un kilogram de carne şi zece
bucăţi de zahăr!
Bogdan Amaru ne privi cu o infinită tristeţe şi murmură pentru sine:
- Eu îmi dau demisia de la revistă şi mă duc la director să-l rog să îmi
dea un post de câine!
30. Al. Rosetti, Note din Grecia. Diverse. Cartea albă, Biblioteca pentru toţi,
Bucureşti, 1970.
31. Vlaicu Bârna, Între Capşa şi Corso, Albatros, Bucureşti, 2005, p. 47.
| Istorii din Bucureştiul evreiesc. Poveşti despre câteva personalităţi evreieşti
Mihail SEBASTIAN
(Iosif Hechter, pseudonim Victor Mincu, 1907 Brăila – 1945
Bucureşti)
Jurnalist, romancier şi dramaturg. Face studii de drept şi
filozofie la Bucureşti şi este descoperit ca jurnalist de Nae Ionescu,
care-l aduce la revista Cuvântul. Debutează literar din 1932, dar ceea ce
îl face cunoscut este scandalul din jurul prefeţei scrise de Nae Ionescu
pentru romanul De două mii de ani (1934). Moartea sa timpurie, în
plină ascensiune literară şi forţă creatoare îl pune pentru o perioadă
într-un con de umbră, dar reeditarea jurnalului său, în 199532, îl
32. Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omat. Prefaţă şi
note de Leon Volovici, Humanitas, Bucureşti, 1995.
66
va repune în valoare. Relaţia sa controversată cu Nae Ionescu este
readusă recent în discuţie de studiul Martei Petreu Diavolul şi ucenicul
său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Polirom, 2009).
Dar tinereţea lui Sebastian este marcată de iubirea pentru
actriţa Leny Caler, ale cărei memorii ne aduc o imagine nouă33:
Ne-am văzut, după prima noastră întâlnire, foarte des, mereu.
Eram amândoi cam de aceeaşi vârstă şi ne-am legat cu o tandră
prietenie, în care intra, în mare măsură, admiraţie şi apreciere reciprocă.
Eu îi citeam cu fervoare articolele, nuvelele, romanele, tot ce scria, eram
îndrăgostită de scrisul lui, iar el venea la toate piesele în care jucam.
Cum scria şi cronică dramatică, vedea toate spectacolele bucureştene,
iar când ne întâlneam – ceea ce se întâmpla aproape zilnic – comentam
cu pasiune activitatea noastră, ne lăudam, dar ne şi criticam pe toate
tonurile. De multe ori seara se termina printr-o violentă ceartă în
care juram că n-o să ne mai vedem niciodată! Dar, seara următoare
mă aştepta la ieşirea din teatru şi ne împăcam, bineînţeles, până la
viitoarea controversă.
Sebastian vorbea cu aprindere despre teatru, era, de altfel,
subiectul nostru preferat, pe care eu, ca orice actor, îl puteam discuta ore
întregi. Dar tonul, modul în care Mihai vorbea despre teatru, mă irita,
mă scotea din sărite şi prilejuia una din frecventele noastre certuri.
Eu îmi adoram meseria, trăiam pentru şi prin teatru, iar Sebastian
avea un mod batjocoritor, ironic, de a vorbi despre genul teatral, despre
literatura dramatică, numind teatrul un „gen minor al artei”.
Într-o seară – cât de bine îmi amintesc de acea seară! – ne-am
întâlnit, ca de obicei, după spectacol, la bodega „Mircea”, bodegă
frecventată mai ales de actori, pentru că era una dintre puţinele
deschise până noaptea târziu. În acea seară, remarcile lui, ironia uşor
dispreţuitoare cu care vorbea despre piese, despre teatru, m-au înfuriat
mai mult decât oricând şi, neputându-mă stăpâni, l-am provocat:
- Dacă este chiar atât de simplu să scrii piese, dacă a scrie teatru
este, după părerea ta, treaba cea mai uşoară, apucă-te şi scrie şi tu una,
să vedem dacă reuşeşti, dacă eşti în stare!
La care mi-a răspuns prompt:
- Pariezi cu mine că, în mai puţin de o lună, îţi aduc o piesă? O
piesă în trei acte gata?
- Să te văd – i-am răspuns. Dar nu cred!
- Pariezi cu mine?
- Sigur că pariez.
Ne-am despărţit. Eu, mulţumită şi convinsă că Sebastian va
33. Leny Caler, Artistul și oglinda, repertoriu, roluri și parteneri de neuitat, op. cit.,
p. 95-98.
| Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
pierde pariul. El, zâmbind ironic – cât mă înfuria acest zâmbet al lui!
– mi-a repetat la plecare: “Într-o lună îţi aduc piesa!”
O bucată de vreme n-am mai auzit nimic despre el. Preocupată
cum eram cu teatrul, cu repetiţiile, cu viaţa mea plină, bogată, de-
atunci, am şi uitat de pariul făcut cu Sebastian. De altfel, luasem toată
povestea cu piesa, cu pariul, drept o glumă copilărească. După o lună de
zile, mă cheamă Mihai la telefon şi-mi spune: „Ai pierdut pariul! Piesa
mea este gata, când vin să ţi-o citesc?”
Continuam să cred că glumeşte, că vrea să mă necăjească. Mă
întrebam cum putea cineva, care n-a scris niciodată piese de teatru,
să scrie într-o lună o piesă?! A doua zi, însă, spre uimirea mea, îl văd
venind cu manuscrisul la subsuoară. Eu tot credeam într-o farsă. Mihai
a pus manuscrisul pe masă, privindu-mă cu un uşor zâmbet şi a început
să citească. Lectura piesei m-a entuziasmat, m-a cucerit, începând chiar
de la titlu: Jocul de-a vacanţa. Era în titlul acesta şi fericire şi nostalgie.
Desigur, piesa nu avea o perfectă construcţie dramatică, ultimul act mi
se părea atunci că nu e încă realizat, dar piesa era scrisă cu o delicată
sensibilitate, personajele desenate cu precizie, ideea nouă şi fermecătoare,
iar dialogul plin de poezie şi umor era încântător. Sebastian dovedea de
la început că are un real, autentic talent de autor dramatic, pe care l-a
dăruit din plin în piesele pe care le-a scris mai târziu.
Jules PERAHIM
(1914, Bucureşti – 2008, Paris)
Pictor, grafician, scenograf. Are prima expoziţie la numai 18
ani, făcând parte activ din grupul de avangardă. Publică frecvent
desene în presa scrisă. Antifascismul său şi discriminările rasiale l-a
făcut în anii războiului să se refugieze în Uniunea Sovietică. Reîntors
în ţară lucrează mai mult ilustraţii de carte şi abia după plecarea în
Franţa din 1969, „îşi regăseşte penelul” cu adevărat.
34
Legat de perioada boemă a anilor 1930, Oscar Lemnaru
povesteşte cum:
Zanft, Baranga şi Puiu Perahim (ilustratorul reportajul de
faţă…) formau o altă clică. Erau ca nişte copii ai nimănui. Prin 1933
au intrat în inchisoare, numai două săptămâni, din pricină că scoteau
nu ştiu ce fel de revistă…
Dar povestea pe care vreau s-o spun e alta. S-a petrecut pare-
mi-se prin 1934. Umblau de mai multe zile fără nici un ban prin
34. Ion Pop, „Amintirea lui Jules Perahim”, în Observator Cultural, nr. 156, 13-19
martie 2008 (www.romaniaculturala.ro).
67
buzunar. Aurel Baranga, Puiu Perahim şi Zanft se plimbau nemâncaţi
pe Calea Victoriei, pe o vreme de iarnă şi crivăţ, îmbrăcaţi ca vai de
lume. Perahim purta în picioare nişte gondole luate de la un unchi al
lui cu dare de mână. Baranga avea nişte pantaloni de dril şi haină
de lustrin. Erau amândoi cunoscuţi. Cel din urmă scrisese şi tipărise,
iar cel de al doilea făcuse o expoziţie elogiată de presa de specialitate.
Oamenii însă nu aveau ce mânca.
Pe la zece seara Zanft clipeşte şiret şi le spune:
- Voi nici nu ştiţi, mă, am la mine cinci mii de lei!
Cifra era astronomică, înspăimântătoare. Au alergat într-un
suflet tustrei la Restaurantul Modern. Cânta mi se pare Grigoraş
Dinicu, era lume multă, veselie, petrecere în toată regula. Luminile
candelabrelor se răsfrângeau în oglinzile de pe pereţi, ca spade
incandescente.
S-au aşezat în jurul unei mese, au chemat chelnerul şi a început
să comande mâncăruri scumpe şi băuturi fine, aşa în neştire; soseau
farfurii cu icre negre, castroane şi raci, bucăţi de morun şi nisetru la
grătar, ciuperci, sardele, fripturi cu garnituri imense, porţii enorme
de iepure cu măsline, prăjituri, îngheţate, cafele, sticle de vin cu
nemiluita la baterie…
Pe la patru dimineaţa însă Zanft face în timpul discuţiei o
paranteză:
- Ştiţi? n-am nici un ban!
O lovitură de trăznet nu i-ar fi încremenit mai tare. Ţalul a
observat consternarea, s-a apropiat de masă şi le-a făcut socoteala. Mii
de lei! Au lăsat actele acolo şi au plătit datoria spărgând o puşculiţă în
care două trei luni au adunat banii.
Mai ştiu de la Perahim că fiind invitat la nunta lui Saşa Pană şi
neavând pe el decât un sacou şi nişte pantaloni rupţi, la zece seara, într-
un colţ retras al Cişmigiului i-a schimbat cu pantalonii lui Alexandru
Zoteanu, un prieten al său. S-au dezbrăcat şi s-au îmbrăcat fiecare cu
pantalonii celuilalt şi aşa s-a dus Perahim la nunta lui Saşa Pană35.
***
O serie întreagă de povestiri despre Victor Bauner, Tristan Tzara,
Iosif Iser, Nicolae Cajal și alte mari personalități sunt sau vor fi
subiectele unor volume dedicate.
Anca CIUCIU
35. Boema bucureşteană. Reportaj de Oscar Lemnaru, Extras de presă, datat după
desenele lui Perahim, 1943
| Istorii din Bucureştiul evreiesc. Poveşti despre câteva personalităţi evreieşti
Cimitire Evreieşti

Deşi cea mai veche piatră din cimitirele evreieşti bucureştene
este din 1750 (aflată initial în cimitirul din strada Sevastopol, din care
au fost salvate doar câteva monumente, mutate în cimitirul din Şos.
Giurgiului), avem dovezi care atestă existenţa unor cimitire evreieşti
mai vechi, pe locul unde se află astăzi Grădina Cişmigiu, sau unde
a fost satul Budeşti, azi dispărut. Cimitirul din strada Sevastopol
a fost închis în 1864, în cadrul unei acţiuni mai largi de lichidare
a cimitirelor din centrul oraşului şi apoi desfiinţat oficial în 1913.
Ultimele oseminte au fost mutate în 1941. Cimitirele ulterioare au
fost cel ashkenaz de la Filantropia (deschis la 20 iulie 1865, astăzi
închis şi el; capela a fost construită de arhitectul Leonida Negrescu/
Schwartz, în 1908 şi reparată după cutremurele din 1940 şi 1977),
cel sefard de vis-à-vis de Bellu (deschis în acelaşi an) şi cel din Sos.
Giurgiului.

68 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

70 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
71 | De ce o carte despre Bucureștiul evreiesc ?
72 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
73 | De ce o carte despre Bucureștiul evreiesc ?
74 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
75 | De ce o carte despre Bucureștiul evreiesc ?
Monumentul
Holocaustului
Construit în 2009 după planurile arhitectului Peter Jacobi, Monumentul
Holocaustului comemorează victimele evreiești și rome ale autorităților
române din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

76 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

77 | De ce o carte despre Bucureștiul evreiesc ?
78 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
79 | De ce o carte despre Bucureștiul evreiesc ?
80 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Bucureştiul evreiesc
ieri şi astăzi
Cartierele evreieşti,
istorie şi actualitate
(Văcăreşti, Dudeşti,
Calea Moşilor)
Evoluţia de la mahala la cartier poate fi citită şi interpretată din
diferite unghiuri: lingvistic (prin evoluţia de la termenul turcesc,
mahala, la cel francez, quartier, care marchează şi o schimbare
a modelelor culturale), istoric (prin dezvoltarea minorităţii
evreieşti din Bucureşti), spaţial (prin modificarea zonei de locuire
din centrul oraşului spre marginea acestuia, în strânsă legătură
cu evoluţia percepţiei evreului în societate, în faţa discursului
naţionalist dar şi a posibilităţilor sale financiare reale) sau social
(prin dorinţa de afirmare profesională, adoptarea de meserii noi şi
extinderea în alte zone ale oraşului).
Adrian Majuru identifică dispariţia vechilor sate printre
mahalele din târgul Bucureştilor de la 1750, care păstrează
modelul tradiţional sătesc al locuitorilor de pe uliţa centrală şi a
celor ce locuiau în vecinătatea ei…Deşi e vorba de un fapt ce ţine mai
degrabă de imaginarul colectiv, această structură socio-profesională se
menţine prin simpla dorinţă a celui marginal de a parveni (măcar)
pe uliţa centrală, mai bine plasată, ceea ce presupune şi obţinerea
unui alt statut în cartier1.
Dana Harhoiu2 este autoarea unei ipoteze care susţine
naşterea Bucureştiului direct ca oraş, cu tip de locuire structural
oriental, am adăuga. Astfel, prin identificarea lăcaşelor de cult
1. Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă,
Compania, Bucureşti, 2003, p. 15.
2. Dana Harhoiu, Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident, Simetria, Bucureşti,
1997.
81 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
V
(biserici sau sinagogi) ca reale centre ale mahalalelor (cartierelor)3
se compun structuri circulare, cu toate străzile şi clădirile
înconjurătoare. Construirea în jurul unui centru spiritual dă un
sens profund aparentei dezordini bucureştene. Această identificare
este o interpretare a structurii oraşului pe scară mare; în detaliu,
Bucureştiul nu a respectat niciodată reguli geometrice. Lipsa de
respect pentru orice fel de reguli faţă de construcţii îl făcea pe N.
Iorga să declare că Bucureştii au ajuns un oraş care are şi foarte multe
case frumoase, dar care în întregimea lui, este lipsit completamente
de caracter4.
Citirea Danei Harhoiu ca locuire concentrică este confirmată
de descrieri mai vechi ale modului de locuire: În loc de cetate aveai
uă a aglomeraţiune de sate locuite de birnici, sudiţi, negustori, popi,
ciocoiaşi amploiaţi la curţi şi pe ici pe colea câte uă casă de boier
mare ca Vilara, Furtună, Băleanu, Florescu, Philippescu etc. Mojicii
nu eşiau din mahalaua loru decât pentru ca să meargă în piaţă sau
la lucru. Sudiţii străini nu frequentau decât 4, 5 strade unde erau
câteva magasii oarbe. Negustorii mergeau de la mahala până la boltă.
Popii din casă în casă în Mahalaua respectivă. Ciocoiaşii frământau
noroiul de la ei de acasă (chichineaţă de casă) până la casa boierului.
Boierii se legănau falnici în trăsura de la Mitropoliă sau de la curte
până la casele lor. Seara nici theatru, nici grădină; oamenii din toate
clasele mergeau la vecini5.
Oraşul evoluează de la mahala spre cartier, asimilând
influenţe occidentale prin filieră rusească. În timpul ocupaţiei
militare ruse din 1828-1834, în special în perioada generalului
3. De exemplu: mahalaua Sf. Gheorghe Vechi, mahalaua Sf. Gheorghe Nou,
mahalaua Bisericii Grecilor, mahalaua Bisericii de Jurământ, mahalaua Sărindarului
etc.
4. Nicolae Iorga, Cum au fost şi cum trebuie să fie Bucureştii, apud Andrei Pippidi,
Bucureşti – istorie şi urbanism, DominoR, Bucureşti, 2002, p. 47.
5. Dr. Obedenaru despre perioada 1840 (Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de
altădată, vol. 1, ed. Eminescu, Bucureşti, 1987). Apud Irina Stănculescu, „Apariţia
şi evoluţia denumirilor de străzi din Bucureşti”, în Bucureşti. Materiale de Istorie şi
Muzeografie, XIV, Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, 2000, pp.
151-152.
Kiseliov/Kisseleff, încep să fie luate o serie de măsuri importante
pentru modernizarea oraşului: pietruirea străzilor principale,
înlocuirea pavajului de lemn, scoaterea cimitirelor în afara
oraşului şi închiderea celor de pe lângă biserici, aflate în interior;
introducerea limbii franceze ca limbă diplomatică şi la modă
în înalta societate etc. Şi trupele austriece care vin în Bucureşti
în 1854 lasă o serie de urme, precum noi instituţii sau tăbliţe
albastre pentru numele străzilor, care se mai puteau vedea încă
şi în 1870 . 6
Bucureştiul s-a îndepărtat în timp de străzile profesionale ;
apar cartiere mixte cu case noi. În lumea veche, când aveai nevoie
de o cumpărătură, ştiai că acolo sunt gabrovenii , dincolo sunt 8
lipscanii . Cei vechi erau oameni foarte cuminţi şi înţelepţi, învăţaţi
9
printr-o experienţă de mai multe secole să alcătuiască un oraş rânduit
şi cu cartiere bine organizate. Ei bine, oraşul acesta a căzut în cea
mai cumplită anarhie. Lumea bogată şi pretenţioasă şi-a clădit
casele la fel cu cele de la Paris... [sau] casa aceea neprietenoasă,
vagonul sau, mai bine, seria aceea de vagoane . Casa tip vagon era
10
caracteristica noului oraş şi mai ales a cartierelor sărace, departe
de casele boiereşti, locuite de o singură familie, înconjurate de
grădini.
După revoluţia română din 1848, integrată în cea europeană,
influenţa occidentală (franceză) creşte în decorarea clădirilor,
mobilier, modă, tip de locuire, mai ales că noile generaţii îşi fac
studiile în capitalele europene. Unirea Munteniei cu Moldova
în 1859, războiul de independenţă (1877-1878), realizarea
Marii Uniri din 1918 (prin revenirea Transilvaniei, Basarabiei şi
Bucovinei), creşte importanţa economică a oraşului, care devenise
capitală a noului stat din 1862. Războiul de independenţă
marchează naşterea noii identităţi naţionale, lăsând urme în
numele principalelor artere: astfel, Podul Mogoşoaiei (Calea spre
palatul de la Mogoşoaia) devine Calea Victoriei, Podul Calicilor
devine Calea Rahovei (după numele bătăliei), o parte din Podul
Vergului devine Calea Călăraşilor (după numele cavaleriştilor din
armata română) etc. Pe de altă parte, în timp ce în restul lumii
6. Dr. Obedenaru, loc.cit., p. 152.
7. De exemplu: strada Mămulari (negustori de mărunţişuri), strada Sticlari, strada
Covaci, strada Şelari etc.
8. Strada Gabroveni, renumită pentru negustorii de pielărie originari din oraşul
bulgăresc Gabrovo. La numărul zece se găsea Hanul Gabroveni, astăzi în ruină;
V. Lucia Kerciov-Păţan, Luca Francisc Velciov, Bucureşti. Locuri şi personalităţi ale
emigraţiei bulgare în perioada Renaşterii, Editura Fundaţiei Libra, Bucureşti, 2007.
9. Negustorii sau cei ce comercializau mărfuri din Leipzig sau Lipsca. V. Gheorghe
Leahu, Lipscani. Centrul istoric al Bucureştiului, Arta Grafică, Bucureşti, 1993.
10. Nicolae Iorga, Cum au fost şi cum trebuie să fie Bucureştii, op. cit., p. 46-47.
82 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
europene începe emanciparea evreilor, în Principatele Române
începe discriminarea lor (fiind consideraţi o ameninţare din
punct de vedere demografic, economic, moral şi social) şi doar
influenţa diplomaţiei internationale împinge înainte procesul
de naturalizare şi acordare a drepturilor cetăţeneşti evreilor din
România, care se finalizează abia în 1923. Deşi de multe ori
avantajele civice le sunt interzise, obligaţiile le sunt în schimb
impuse (cum ar fi prestarea stagiului militar şi deci lupta pe front
în 1877/78, plata dărilor, practicarea unei meserii ş.a.). Secolul al
7
XIX-lea înseamnă pentru spaţiul românesc trezirea sentimentului
naţional şi a xenofobiei, în special a antisemitismului (întâi ca o
modă, apoi ca o formă de convingere şi legitimare electorală,
pentru ca în cele din urmă să devină un element al conştiinţei
colective).
Locuirea evreiască a vremii este un amestec de influenţe
orientale (de la venirea sefarzilor prin filiera otomană, anumite
detalii de îmbrăcăminte, acelaşi tip de locuire circulară axat în
jurul sinagogii etc.) şi occidentale (de la moda fierului şi noile
meserii până la noua arhitectură modernă şi avangardistă), care
se integrează în specificul mixajului bucureştean.
Un factor de bază al supravieţuirii populaţiei evreieşti este
mobilitatea. Se poate vorbi din punct de vedere sociologic de
mobilitate teritorială (emigrări şi imigrări, atracţia faţă de oraş
şi în special faţă de capitală, imigraţia dinspre Moldova spre
Muntenia), mobilitate instrucţională (trecerea de la profesii
manuale, la cele intelectuale, ca un mijloc de realizare socială;
creşterea continuă a numărului de şcoli şi de elevi, în ciuda
discriminărilor, crearea învăţământului pentru fete şi de clase
mixte) şi chiar mobilitate ocupaţională (se schimbă ponderea
meseriilor şi apar meserii noi în funcţie de cererea pieţei).
În acele timpuri (1840) Sf. Gheorghe era cel mai important
centru comercial al oraşului. Două hanuri, care se aflau la capetele
străzii Lipscani: Sf. Gheorghe şi Zlătari, marcau graniţele întregii
activităţi comerciale şi financiare ale acelor timpuri. La hanul Sf.
Gheorghe negustori aduceau mărfuri din Constantinopol, mărfuri
franţuzeşti sau englezeşti, dar în special din Lipsca (Leipzig), în
special pentru târgurile anuale. Hanul Zlătari era centrul financiar
al acelor timpuri, unde se făceau schimburi şi împrumuturi şi astfel
se explică de ce Jacob Marmorosch a ales să îşi aşeze operaţiunile
între Sf. Gheorghe şi Zlătari.11
11. Ioan Boambă, Banca Marmorosch Blank & Co, societate anonimă: 1848-1923,
Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1924, p. 8.
83 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
84 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Dantele Metalice
Din fontă sau din oţel, zăbrelele au fost o modalitate relativ ieftină de a se
înfrumuseţa casa, vila, blocul sau palatul. Meșterii și comercianții evrei, apoi cei
italieni sau nemţi, unguri sau austrieci s-au întrecut în a oferi o varietate de modele
care, spre bucuria noastră, și-a găsit o mulţime de clienţi pe vremuri. Patina care
le-a cuprins, straturile de vopsea care le-au acoperit le-au desăvârșit personalitatea.
Adevărate opere de artă trec de multe ori neobservate. Ele stau însă și își așteaptă
admiratorii.

85 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi

 Mahalaua Popescului (zona Sf. Gheorghe) este considerată
a fi vechea vatră de locuire evreiască, iar un rol important în
direcţionarea rezidenţei spre sud-est (Văcăreşti-Dudeşti) îl are
marele foc din 1847, care deschide noi oportunităţi în zone
odinioară inaccesibile . 12
Iniţial există o mare apropiere între negustori şi meseriaşi,
întrucât majoritatea îşi vând propriile produse. Foarte puternici
sunt de exemplu croitorii, care în 1847 au breasla lor proprie.
În 1836 au deja o casă de rugăciune din lemn, apoi, între 1848-
1850 construiesc un Templu al croitorilor, „Unirea Sfântă” din
strada Mămulari, numărul 3 , urmat de Templul Fraterna , al
13 14
12. „Să se fi spus cu 60 sau 70 de ani în urmă, că va veni o vreme când Evreii vor
locui în Tabaci (Calea Văcăreşti) în direcţia spre Sf. Nicolae, fără de a mai vorbi
de locurile mai îndepărtate ca Dobroteasa etc. Oricine ar fi respuns că aceasta
se va întâmpla numai în zilele sosirii lui Mesia. Dacă un evreu avea treabă prin
acele locuri pe la tăbăcari, era silit să se îmbrace turceşte şi să-şi ascunză barba sau
perciunii spre a nu fi recunoscut; dar mai departe decât până la biserica Sf. Nicolai
Popescu n-a îndrăznit să meargă nici un evreu, fiindcă nu mai era sigur de viaţă”
(Michel Asiel, „Amintiri privitoare la Muntenia şi în special Bucureşti” în Analele
Societăţii Istorice Iuliu Barasch, 1888, p. 188).
13. Actualmente Muzeul de Istorie al Evreilor Români „Şef rabin Dr. Moses
Rosen”.
14. Demolat în 1985.
86 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
croitorilor de damă, pe aceeaşi stradă, la numărul 10, construit
în 1887. Ca o ilustrare a evoluţiei profesionale, în 1898 apare pe
strada Olteni 72 (apoi numărul 84) Templul Unirea Fraternă, al
croitorilor patroni de confecţii de gata. Ca importanţă numerică
urmează ambulanţii. Şi alte bresle construiesc sinagogi. În 1863
apare Sinagoga Cismarilor15 pe strada Labirint, la numerele 6-8, sau
Sinagoga „Păstrarea Credinţei”16, a lucrătorilor tinichigii.
În ultima jumătate a secolului al XIX-lea evreii practică toate
meseriile manuale din oraş şi evoluează spre profesiuni intelectuale,
care se impun datorită sistemului de şcolarizare dezvoltat la toate
nivelurile. Se adaptează uşor la cererea pieţei şi se reorientează
profesional. Se trece de la croitorie simplă la croitorie de lux, de la
tinichigerie la nichelaj, de la voiajori comerciali la „agenţi prospectori
ai pieţei”, de la zarafi la bancheri, ş.a.m.d. Se impun şi într-o serie
de meserii noi: tinichigeria (în 1884 existau 41 de tinichigii evrei şi
80 de firme), alămăria, fierăria (secolul al XIX-lea suferă de „moda”
fierului şi a fontei folosite la alcătuirea de balcoane, garduri, marchize,
15. Al Kiduş Haşem; demolată în 1985.
16. Demolată în 1986.
87 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
obloane de prăvălii etc.). Pe plan urbanistic se remarcă înlocuirea
generală, la case şi biserici deopotrivă, a acoperişurilor de şindrilă cu
cele metalice, din foaie de fier şi zinc. Această operaţiune grea şi
riscantă este efectuată tot de meseriaşi evrei.
Cartierul evreiesc bucureştean este departe de forma
ghetoului occidental sau de ştetl-ului oriental („târguşor” în idiş,
întâlnit cu predilecţie în Europa răsăriteană şi reprezentând un
mod de viaţă rural), forme de supravieţuire a evreilor în locuri
ostile lor. Cartierele au fiecare câte un rol dominant: de rezidenţă
(Calea Văcăreşti, Dudeşti), comercial (Calea Moşilor, Rahovei)
etc. Dinamica socială şi profesională este o adaptare la legile
concurenţei: din principiu emigrantul este o categorie economică
activă, care aduce beneficii în timp statului gazdă (vine cu noi
mentalităţi, îşi doreşte integrarea şi reuşita economică). Evreii
joacă un rol important în viaţa bucureşteană a secolului al XIX-
lea şi începutul secolului al XX-lea ca negustori (sunt primii
88 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
care practică comerţul ambulant şi vânzarea en gros), meseriaşi
(tinichigii, alămari, tâmplari, bijutieri), lideri politici (Ad. Stern,
W. Filderman), avocaţi, doctori (Iuliu Barasch), scriitori (Cilibi
Moise, I. Peltz, Saşa Pană, Tristan Tzara,), filozofi (Iacob Itzhak
Niemirower), etnologi (Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Barbu
Lăzăreanu), dramaturgi (Ronetti-Roman) ş.a.m.d.
Pe lângă contribuţiile documentare despre comunitatea
evreiască în această perioadă sunt extrem de importante fotografiile
lui F. Damé din Bucarest en 1906 sau fotografiile lui P. Menu
din Bucureştii ce se duc a lui H. Stahl (1910). Deşi apropiate
ca an de apariţie, cele două cărţi se situează pe poziţii diferite.
Lucrarea lui Damé se adresează în mare parte unui public elevat
şi bine situat (apare pe hârtie scumpă şi are o documentare de
specialitate). Mai mult, există un capitol special17, care se referă
la populaţia evreiască şi principalele sale instituţii: sinagogi,
17. Cap. XIII: “Les Juifs”.
şcoli, societăţi de binefacere. F. Damé fotografiază zeci de străzi,
locuinţe (printre care şi casa Mauriciu Blank din str. Dionisie,
casa Rosenthal din str. Teilor etc), magazine (în special centrale),
negustori ambulanţi etc. Fotografiile redau detalii arhitecturale
şi nu au personaje (acestea apar cel mult în fundal sau ca etalon
de măsurare a înălţimii clădirii).
Bucureştii ce se duc se doreşte a fi o evocare a vechiului oraş,
şi chiar un ghid care prezintă destinaţii turistice: Palatul Regal,
Ateneul, „Carul cu bere”, Palatul Poştelor etc. În contradicţie
cu aceste opere de arhitectură este evocată atmosfera cartierelor
evreieşti, cu un accent negativ, legat în principal de comerţul
de haine vechi, de lucruri de ocazie, la „Hala de antichităţi”
din Văcăreşti – numită ironic „hala păduchilor” (după faimoasa
„Marchais aux puces” din Paris). În acest sens, ilustraţia se referă
în ceea ce îi priveşte pe evrei numai la acest comerţ, făcut de
persoane în vârstă, în medii sărace şi foarte sărace. Damé nu
89 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
foloseşte fotografii ale periferiei, Stahl îşi ilustrează textul despre
evrei doar prin fotografii respingătoare.
Care ar fi imaginea adevărată? Fără îndoială, ambele seturi
de fotografii sunt piese ale unui mozaic. Cartierul începe să
coexiste cu mahalaua, vedem deja diferenţe mari între centrul
oraşului şi zonele de periferie.
Care este viaţa acestor oameni, unde şi cum locuiesc? Sunt
oare fericiţi?
Emil Feder18, psihopedagog şi membru al „Serviciului de
profilaxie mintală” de la Spitalul „Iubirea de oameni” face o serie
de anchete la domiciliu în anii ’30 - ’40 pentru a arăta importanţa
mediului în deformarea caracterului copiilor. Anchetele sociale
sunt o veritabilă sursă documentară internă, din medii diferite,
şi prezintă date despre familie, tipul de locuinţă, condiţiile de
18. Emil Feder, Anchete psihologice – pedagogice prin vizite le domiciliu.
Contribuţiuni tehnice studierii atmosferei familiare şi a influenţării ei educative, 1943
(ACSIER, II 323 (1933-1949), f. 5 – 119).
locuire, hrana zilnică, felul cum dorm, starea hainelor, starea
sanitară. Feder face astfel o clasificare a cartierelor Bucureştiului
după mediu , reflectând o experienţă de nouă ani pe teren şi mii
19
de fişe completate:
- cartiere sărace (Raion, Dudeşti, Vitan, Văcăreşti, Ferentari,
Colentina);
- cartiere rău-famate (str. Cantemir, Crucea de Piatră, Grand,
Crângaşi);
- cartiere negustoreşti (Calea Griviţei, Moşilor, Călăraşi,
Rahovei, Bărăţiei);
- cartiere bogate (Bd. Carol, Bd. Elisabeta, Calea Victoriei);
Se observă diferenţe între medii şi în ceea ce priveşte
structura familiei, atitudinea faţă de căsătorie sau legăturile cu
vecinii. Din analiza răspunsurilor reiese că ultimele două tipuri
psihologice (cei care au reuşit din punct de vedere economic) au
aproximativ aceleaşi alegeri şi, prin generalizare, aceeaşi tendinţă
spre izolare, prin evitarea legăturilor cu vecinii („Jigneşti pe un
mic burghez dacă aude că ai încercat să stai de vorbă cu un vecin
asupra lui... Cu vecinii schimb numai bună dimineaţa şi bună
ziua şi atât” ), văd în căsătorie şi copii un semn de reuşită sau
20
reprezentare socială („exteriorul joacă un rol foarte mare şi este
păstrat cu sfinţenie... pentru copii se fac cele mai mari sacrificii ca
19. Idem, p. 55.
20. Idem, p. 67.
90 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
să nu ducă lipsuri”21). Legăturile cu vecinii sunt mult mai strânse
în mahala, unde vecinii au aproape valoarea unui membru al
familiei („vecina este pentru copil a doua mamă... starea de fapt
duce la stabilirea de raporturi afective între copil şi femeile din
mahala”22). „Dacă dincolo, la mahala, bucutăriile sunt comune
(se ştie că de pe o parte a curţii sunt „bucătăriile” şi de cealaltă
parte sunt „bucătăriile”, nişte magazii de scânduri) şi oamenii se
întâlnesc la „pompa de apă” – în locuinţele mici burgheze fiecare
locatar are bucătăria sa şi chiuveta de apă în casă” 23 şi relaţiile
sunt mai distante.
Motorul care punea în funcţiune mecanismele industriei
bucureştene, sutele de muncitori sau mici meseriaşi, locuiesc
în mahala, unii dintre ei nu o părăsesc decât arar. Mahalaua
devine un univers paralel, cu propriile reguli şi reprezentări.
Numeroasa populaţie săracă evreiască are un rol incontestabil
în economia oraşului şi „fizionomia centrului comercial urban
românesc de la finele veacului trecut nu poate fi înţeleasă fără
prezenţa evreiască. De altfel, însăşi nomenclatura stradală a
epocii o dovedeşte: ...străzile: Palestina, Sinagogii, Spaniolă,
Israelită”. 24
21. Idem, p. 66.
22. Idem, p. 91.
23. Idem, p. 67
24. Liviu Rotman, Structuri sociale şi economice a populaţiei evreieşti din România
în a doua jumătate a secolului al XIX- lea, Bucureşti, 1985 (ACSIER, Fond
Documentar, ds. 3), p. 8.
 Zona Dudeşti-Văcăreşti rămâne în mentalul colectiv
prin amintirea vechilor prăvălii şi case, a locuitorilor de toate
naţiile: români, evrei, ţigani, greci etc., dar în special datorită
evocărilor scriitorului Căii Văcăreşti, I. Peltz. Cartierul Dudeşti-
Văcăreşti era o parte vie a oraşului, unde predomina specificul
evreiesc. Era o zonă defavorizată şi dens populată, unde
impresiona „abundenţa uneori atât de măruntelor, părăginitelor,
dărăpănatelor magherniţe de meseriaşi” . 25
Legat de caracteristica zonei, Gheorghe Leahu notează
că privind în ansamblul său, Calea Văcăreşti avea o arhitectură
heterogenă, casele bune alternau cu locurile virane, magazinele
îngrijite cu cele vetuste. Oprindu-te asupra unor asocieri de volume
şi culori, descopereai o înfăţişare modestă caracteristic bucureşteană,
atât de apropiată firii noastre. Faţada înaltă, albă, intrarea cu grilaj,
prăvălia de la parter cu obloanele sale verzi, balconul dantelat de
la etaj... 26
Dudeşti-Văcăreşti nu este, aşa cum deseori se face confuzia,
singurul cartier evreiesc. Putem vorbi de cartiere evreieşti şi în
Calea Rahovei, Calea Moşilor (cartierul comercial prin excelenţă,
unde se găseau majoritatea fabricilor şi magazinelor israelite; vezi
descrierea lui Josephine Feinstein de mai jos) şi de o locuire mai
puţin compactă în Calea Griviţei.
25. ACSIER, d. 165, V. Bârlădeanu, Panoramic cotidian în viaţa evreimii
bucureştene antebelice, p. 3.
26. Gheorghe Leahu, Bucureştiul dispărut, Arta Grafică, Bucureşti, 1995, p. 91.
91 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
Lucrurile încep să se schimbe din anii 1940-1944, cînd
legislaţia antisemită şi xenofobă oferă un cadru oficial pentru
discriminări. Burghezia evreiască, micii meseriaşi evrei sunt
văzuţi ca o primejdie, „cei care au acaparat industria şi comerţul
românesc”, care trebuie să redevină „pur”. Se ştie că întotdeauna
comerţul şi meşteşugurile au fost practicate, în general, de
străini: greci, armeni, evrei, germani şi mai puţin de români.
„Românizarea” nu este astfel decât un abuz, şi nu un act de
justiţie, aşa cum se enunţă, un abuz menit să înlăture concurenţa,
să deposedeze pături largi şi să golească de înţeles naturalizările
şi drepturile civile ale cetăţenilor evrei. În rebeliunea legionară
şi pogromul din Bucureşti din 21-23 ianuarie 1941 majoritatea
pierderilor umane şi materiale sunt înregistrate, paradoxal, în
cartierele cele mai sărace: Dudeşti-Văcăreşti. Sunt asasinaţi circa
120 de evrei, incendiate, dărâmate şi jefuite 25 de temple şi
sinagogi, 616 magazine, 547 locuinţe, interesând un număr de
3.769 de suflete27.
Noi deposedări urmează în perioada comunistă, de la
naţionalizarea magazinelor până la cedarea abuzivă a caselor (cu
obligaţia de a le renova pentru noii proprietari).
Dramele războiului, exproprierile, emigrarea spre Israel,
comunismul şi demolările vor destrăma specificul zonelor
evreieşti bucureştene. După 1985, Dudeşti-Văcăreşti a fost
27. Apud Lya Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România 1940-
1944, op. cit., p. 112.
dărâmat aproape în întregime din cauza ambiţiilor arhitecturale
ale regimului comunist legate de perpectiva largă spre Casa
Poporului. Aşa s-a hotărât extinderea arterei cu încă doi kilometri
în linie dreaptă, până în preajma Poştei Vitan şi un bulevard de
legătură până în Piaţa Muncii. Au dispărut case de pe străzile
Căuzaşi, Văcăreşti, Pitagora, Nerva Traian, Theodor Speranţia,
Calea Dudeşti, Calea Vitan, o parte din Calea Călăraşilor şi
strada Popa Nan. Foarte puţine fotografii conservă amintirea
acestui spaţiu, iar străzile păstrează adeseori doar numele. Rămân
astăzi doar câteva insule de case şi străzi vechi, ca o rană deschisă
a istoriei oraşului.
Au dispărut grădinile „de odinioară” şi viile bucureştene, cu
negustorii olteni, armeni, greci, evrei, albanezi, cu contructorii
italieni şi meseriile tradiţionale. Vechiul Bucureşti a fost demolat
în dorinţa de a crea un oraş nou, socialist, care s-a reîntors în
final la mahala, ca mentalitate sau comportament oriental (cu
târguri şi manele) sau doar comportament periferic. În ciuda
unor studii recente ale periferiei28 sau ale străzilor vechi din
28. Arhitect Design, nr. 2/2001; Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia
ca mod de existenţă, op. cit.
92 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Bucureşti29, locuitorii evrei aproape au dispărut din memoria
oraşului. Vorbind despre zona Văcăreşti-Dudeşti, M. Mircu
spunea: Era o lume întreagă, completă, de sine stătătoare, din care
pricină a putut să dispară30.
Au rămas în schimb clădiri izolate, martori ai istoriei
trecute, şi oamenii care îşi amintesc. Istoria oraşului cheamă la
un nou început şi mica, dar activa comunitate evreiască de astăzi
este încă o parte integrantă a zonei Centrului Vechi.
Anca CIUCIU
29. Care folosesc fraze laconice: „…Mulţi dintre proprietarii de pe Calea Dudeşti
erau evrei…”, sau reiau comentariile puţin favorabile referitoare la târgul de
vechituri de la „Taica Lazar”. V. Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de
azi, Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 91, 271.
30. Marius Mircu, „I. Peltz sau istoria Căii Văcăreşti”, în Evocări, selecţie de articole
publicate în Revista Cultului Mozaic, p. 34.
Un cartier evreiesc
din Bucureşti: Calea
Moşilor
Josephine Feinstein
În cartierul Moşilor a locuit o numeroasă populaţiune evreiască.
Sunt născută în acest cartier, unde s-a născut şi mama mea şi unde
bunicul meu Alter Hascalovici a fost în fruntea întemeietorilor primei
sinagogi din cartier. Deoarece am trăit aici timp de cinci decenii, mă
cred îndreptăţită să pot schiţa o descriere a vieţii evreieşti din cartier
şi să evoc oameni şi fapte atât din timpul cât am vieţuit acolo, cât
şi din vremurile anterioare, reconstituite pe bază de documente şi
Sinagoga Voinţa
93 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
mărturii obţinute de la contemporanii, pe care i-am mai apucat în
viaţă în anii tinereţii mele.
Calea Moşilor începea de la piaţa Sfântul Gheorghe şi se termina
la Obor, mărginindu-se cu următoarele străzi laterale: Paleologu,
Herescu-Năsturel31, bule­vardul Pake, bulevardul Ferdinand, Foişorul
de foc, Traian, Zece Mese, Căluşei, Vaselor, Maşina de Pâine, Mihai
Bravu şi Oborul pe de o parte; de cealaltă parte se deschideau
bulevardul Domniţei, Vasile Lascăr, Italiană, bulevardul Carol, Popa
Petre, Venerei, Silvestru, Teilor, Viitor, Popa Şapcă, Romană, Palade,
Argeş, Liei, Birjarilor, Făinari, Episcopul Radu şi Câmpului. Locatarii
evrei din aceste străzi erau legaţi din punct de vedere al intereselor
comunitare – cult, învâţământ, cultură etc. – de Calea Moşilor, care
constituia un centru evreiesc cu sinagogă, şcoală, grădiniţă de copii,
baie, cantină şi tot ce alcătuia practica tradiţiilor şi spiritualităţii
31. Fostă Palestina, v. Henri Stahl, Bucureştii ce se duc, Tipografia Neamul Românesc,
Vălenii de Munte, 1910, p. 172.
Sinagoga Beth Hamidraş Vechi
evreieşti. Chiar şi evreii, care locuiau în comunele suburbane
Colentina şi Pantelimon frecventau sinagogile şi organizaţiile evreieşti
din cartier.
Primul aşezământ evreiesc în cartier
Prima instituţie evreiască în cartier a fost sinagoga „Voinţa” .
32
Am în faţa mea un istoric al societăţii „Voinţa” tipărit în 1929 cu
ocazia jubileului de 50 de ani de la cumpărarea terenului din strada
Gh. Palade nr. 66-68, pe care s-a clădit mai întâi templul „Voinţa”
şi apoi şcoala de băieţi, iar mai târziu şcoala de fete purtând acelaşi
nume. În broşura amintită, evenimentul este menţionat în felul
următor: „Societatea, Templul şi Şcoala „Voinţa” fondată în Bucureşti,
la 6 septembrie 1893, pentru clădirea şi întreţinerea Şcoalei primare
Mixte Israelită-Română şi altor instituţiuni culturale şi filantropice
în raionul Moşilor, recunoscută persoană juridică la 9 august 1926”.
Urmează un „istoric” al numitei societăţi, din care cităm:
Cartierul Moşilor se numea pe vremuri, până acum câteva
decenii, „Podul Târgului De Afară”, şi evreii erau aci stabiliţi cu mult
înainte de 1860. [...] sinagoga din acest cartier a luat fiinţă cam pe
la 1860 şi se afla instalată în diferite localuri închiriate, mutându-
se mereu din loc în loc, până la cumpărarea terenului actual din str.
La staţia Sf. Gheorghe se afla sinagoga „Beit Hamikdaş
Haiaşan”34. Preşe­dintele sinagogii a fost d. Guertler, iar membrii
activi şi de onoare bancherii fraţii Bercovici, marele industriaş Carol
Zimmer (socrul lui A. L. Zissu), Bergher-Safianu, fraţii Grummer,
fraţii Karmitz, architectul Rosenthal, Geisler şi alţii. Pe aceeaşi alee
cu sinagoga se afla în timpul războiului sediul Betar-ului şi alături
s-a improvizat biroul de înscrieri pentru plecarea nefericită a vapo­
rului „Struma”. În timpul rebeliunii din 1941 bande legionare au
năvălit în această sinagogă, au ridicat pe enoriaşii aflaţi la rugăciune şi
i-au transportat în pădurea Jilava, unde au fost împuşcaţi. (...) Aceleaşi
bande de legionari au incendiat şi sinagoga „Voinţa”.
Trebuie menţionat că toate aceste locaşuri de rugăciune au
îndeplinit şi un rol social, desfăşurând o activitate permanentă în
domeniul asistenţei sociale. De sărbători se împărţeau populaţiei
evreieşti sărace alimente, îmbrăcăminte şi bani, iar de Pesah pachete
cu azime, cartofi şi ouă. Iarna se distribuiau lemne şi cărbuni,
care se cumpărau din colectele strânse de la comercianţii evrei din
cartier. Odată cu înmulţirea populaţiei evreieşti din cartier, sinagogile
34. Bet Hamidraş Vechi, Calea Moşilor nr. 74 (1781, reconstruită 1830, arsă la
rebeliunea din 1941).
Căminul Schuller

Gh. Palade 66-68, unde posedăm proprietatea societăţii „Voinţa”.

Cumpărarea acestui teren a fost un moment istoric şi a avut darul
sa dea o dezvoltare activităţii ulterioare a societăţii noastre, pentru
vechii enoriaşi odată fixaţi pe acest teren propriu (unde) s-au simţit
cu mult mai legati de acest sfânt locaş, căruia i-au sacrificat timp şi
bani, lăsându-ne noua moştenire pentru Templu şi Şcoală, care sunt
mândria cartierului nostru. […]

Alte sinagogi

În afara acestei sinagogi au mai existat în cartier sinagoga

„Jeikoles-Şil” iar mai târziu a mai luat fiinţă pe un teren donat de
Lazăr Eckstein sinagoga „Matzmiah-Ieşua”33 având în frunte pe fraţii
Rosenberg, fraţii Littman, Gherşon-Străjeru, Ozias Avram, Theodor
Rosen, Rafailovici, Israelovici, Fritz Schoenbach, Sami Horowitz.
Trebuie menţionat că la ridicarea acestei sinagogi antreprenorul
respectiv, Samuel Moscovici a primit doar o remunerare simbolică.

32. Bd. Dacia nr. 140 (1878).

33. Calea Moşilor nr. 273 (1918).

94 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

existente devenind neîncăpătoare, se simţea nevoia ca în timpul marilor
sărbători de toamnă să se improvizeze sinagogi la grădiniţa Eckstein sau în
case particulare, frecventate şi ele până la refuz.
După prăbuşirea regimului legionar, sinagogile avariate au fost
refăcute şi au funcţionat pînă la plecarea enoriaşilor respectivi în Eretz
Israel, în cadrul marilor aliale [emigrări] de după cel de al Doilea
Război Mondial.
Învăţământul
Şcoala de băieţi „Voinţa” a funcţionat mai întâi în case particulare.
În anul 1898 s-a instalat într-un local propriu clădit în curtea sinagogii
cu acelaşi nume. Ctitorii şcolii au fost Alter Eckstein şi Leon Aronovici.
În primul comitet şcolar constituit în anul 1900 au mai figurat Zaharia
Solomonescu, Lazăr Eckstein, Samuel Goldstein, Isac Rubinstein şi
Adolf Mahler. Până la înfiinţarea şcolii de băieţi „Voinţa”, copiii din
cartier frecventau diferite cursuri care funcţionau în case particulare.
95 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
Numai puţini din copiii cartierului ajungeau până la şcoala evreiască
„Iacob şi Carolina Löbel” din strada Mircea Vodă35, foarte îndepăr­tată
de cartierul Moşilor. Şcoli pentru fetele evreice n-au existat în cartier
până în anul 1911, când pe lângă şcoala de băieţi, deja existentă la acea
dată, s-au adăugat două clase mixte. La staţia Zece Mese exista aşa-
zisul pension denumit Pascal, după numele directoarei. Aceasta ca şi
profesoarele surorile Băetu erau evreice, ca de altfel toate elevele. Unii
părinţi şi-au înscris fetele la şcoala Templului Coral, numită „Fraternitatea
Sion”, condusă de Charlotte Weintraub. Şcoala era însă foarte departe şi
elevele trebuiau sa fie însoţite de un părinte sau un frate mai mare, care
veneau să le ia la terminarea cursurilor. În vremurile acelea fetele evreice
nu circulau singure pe străzile Bucureştilor. Unii băieţi din cartier au
frecventat cursurile şcoalei „Cultura”, înfiinţată cam tot pe timpul acela.
[...] Elevii care terminau cursul de patru clase primare la scoala „Voinţa”
îşi continuau învăţătura la liceul comercial „Cultura” şi fetele la şcoala
secundară şi profesională „Focşăneanu”. [...]
35. Stradă parţial demolată, pe bucata rămasă traseul este schimbat total.
 Ziaristul S. A. Moisescu, directorul
Ilustraţiunii române, împreună cu
soţia şi cu secretarul său, verificând
ultimul număr al revistei.

Fiica ziaristului S. A. Moisescu,

împreună cu prietenii, la ştrandul
Kiseleff, în 1939.

96 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

„Inaugurarea strandului de la Şosea anunţată de antreprenori cu surle
şi trompete, s’a desfăşurat într-un emoţionant şi macabru decor: trei
morţi şi un flagrant-delict de adulter.
Întâmplarea nenorocită care învederează lipsa de prevedere a celor
cari au luat conducerea unei asemenea întreprinderi, s’a răspândit ca
fulgerul în toată Capitala şi mii de părinţi care-şi aveau fetele şi băeţii
plecaţi la strand, cuprinşi de spaimă, au alergat spre locul nenorocirii.
Spre miezul nopţii, s’au înapoiat oamenii acasă, întru cât cu excepţia
celor trei nefericiţi cari au plătit cu viaţa luxul unul strand înjghebat
în pripă ceilalţi erau în viaţă deşi nu se înapoiaseră încă la cămin.
– Cum să se înapoeze, Domnule, explică un proprietar din
vecinătatea Gropilor lui Ouatu, când strandul ‘ista’ – bată-l vina –
mi-a scos copii din minţi.
Lenuţa, fiică-mea de o săptămână, par’c’a mâncat mătrăgună: umblă
cu jurnale de modă pe la toate croitoresele din mahala ca să-şi facă
costum excentric, şi a sfârşit prin a ‘mi tăia o pereche de pantaloni de
flanelă, pe care i-a văpsit şi i-a legat cu pamblicuţă portocalie. Cât e
ziua de mare aleargă pe la toate cunoştinţele ei şi le convinge să vină
la acest blestemat de strand, unde pe cât înţeleg eu sunt lucruri cari
răsucesc mintea copiilor. Nevastă-mea i-a tras, ce e drept, o bătae
soră cu moartea pentru că i-a dat ţâflângăului de vecin întâlnire la
strand; dar ea cu falca umflată, i-a ripostat printre lacrimi: dumneata
crezi că fetele se mai mărită astăzi stând în tindă şi cârpind ciorapi,
dacă nu mă duc la dancing şi la strand, mor fată bătrână… [...]
De unde şi până unde Strand la şosea, Domnule, unde nu curge nici
Dunărea nici Dâmboviţa? Maimuţăreală ca la Bega şi Budapesta?
Acolo există apă veritabilă. Ş’apoi de ce-i spune Strand şi nu
scăldătoare ca să pricep şi eu că nu e vorba de expoziţie de femei
goale, de băeţi ahtiaţi de o ciupitură, de dansuri cu subînţelesuri mai
decoltate de cât ne place nouă, bărbaţilor? Am spus eu deatâtea ori:
sunt stranduri de apă, făcute pentru îmbăierea oamenilor şi stranduri
de uscat, cum este cel de la şosea, făcute pentru păcatele lor.
Nu ştiu cum a devenit ‘cazu’ de s’a aprobat o aşa mascaradă, ca şi când
n’am avea în Capitală destule; ceea ce ştiu sigur este că strandul de
uscat trebueşte negreşit pus sub supravegherea poliţienească, inclusiv
poliţia de moravuri cari trebue să scoată din nisip o anumită lume
care, sub ploaia de raze fierbinţi devine egală, cinstită şi anonimă.
Dacă lucrurile merg aşa cum au început, nu vom mai avea nici o fată
în magazine, fabrici, şcoli… Fetele vecinilor mei au şi dispărut de
cinci zile sub pretextul strandului. Cuscru-meu Nae s’a şi pomenit
în curte cu doui filfisoni în costum de bae şi cu maşina la poartă gata
să-i conducă fetele la şosea! [...]
Eu, cum spusei, nu’s strandist. Fac şi acum bae în Dâmboviţa pe
înserate, lângă ţiganii care culeg râme pentru boerii care merg
la pescuit. Nu ‘mi e ruşine pentru că acolo fac bae adevărată, de
răcoreală. Aşi face la cişmea, cum făceam altă dată când apa nu se
măsura cu microscopul şi inginerii n’o oprea de cinci spre zece ori pe
zi pentru neplată sau pentru vre-o conductă pe care o scot de două
zeci şi cinci de ori pentru a o fixa odată. Mai bine în Dâmboviţa
– apă dulce – unde eşti sigur de viaţă, unde nu ai ‘trambolină’ de
unde să-ţi poţi întâlni consoarta sau fiica în braţele vreunui peşte
scăpat din strâmtorile Căii Victoriei. Şi dacă Dâmboviţa nu-ţi surâde
pentru că nu se îngrijeşte nimeni s’o curăţe, ia cişmeaua în braţe şi
bateria cu spriţ la spinare – ai avantajul că faci duşuri scoţiane – unul
cald şi unul rece” .
Ilustraţiunea Română, anul I, nr.4, joi 18 iulie 1929

97 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi

98 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Activitatea social-culturală
Se înţelege că un cartier cu o populaţie evreiască atât de numeroasă
şi atât de diversificată, nu putea să nu-şi afirme şi să-şi valorifice
posibilităţile social-culturale. Prima societate evreiască din cartier a fost
„Voinţa”, creată în septembrie 1893, cu scopul de a ajuta la bunul mers
al şcoalei de care am amintit mai sus, de a stimula râvna de învăţătură a
elevilor din familii nevoiaşe. Femeile evreice din cartier s-au constituit
în asociaţia „Lumina” având ca scop sa secondeze societatea „Voinţa” şi
să dezvolte acţiunile acestea pe tărâm social şi cultural. La 8 aprilie 1897
s-a înfiinţat societatea „Amiciţia” şi la 6 decembrie 1898 societatea
„Ştiinta” alcătuită din tineri de 16-18 ani, care îşi propuneau ajutorarea
elevilor săraci.
[...] Printre acţiunile deosebite din cartier trebuie sa menţionez
cele întreprinse de comerciantul Bernard Cohn şi cafegiul Isac Focsaner.
Aceştia fiind proprietarii unor vaste terenuri pe şoseaua Giurgiului, le-
au donat Societăţii Sacre din Bucureşti spre a înfiinţa un nou cimitir
99 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
evreiesc, deoarece vechiul cimitir din strada Sevastopol era de mult
închis, iar cimitirul Filantropia supra-aglomerat. O acţiune importantă
a fost cea a soţilor Frida şi Lazăr Eckstein. Ei au clădit o baie şi o cantină
pentru copiii nevoiaşi ai cartierului. Circa 200 de copii mâncau la
cantină şi frecventau baia cu regularitate. Tot Lazăr Eckstein a clădit o
serie de mici apartamente, închiriate eu chirii simbolice familiilor sărace
eu mulţi copii din cartier. După primul război mondial societatea
„Voinţa” a înfiinţat o cooperativă de consum, care a fost de un mare
ajutor mai ales pentru populaţia cu mijloace restrânse căreia i s-au
procurat mărfuri de consum la preţuri de cost. [...] La acest capitol
este locul sa amintesc de I. M. Feinstein, stabilit prin căsătorie în Calea
Moşilor, care a contribuit la întreţinerea refugiaţilor evrei, a ajutat
şcolile din cartier, spitalul „Iubirea de oameni” şi a sprijinit pe tinerii de
atunci Hugo Nadler şi Rubin Feurstein, deveniţi reputaţi psihologi, să
înfiinţeze în timpul prigoanei o şcoală evreiască în cartierul „Apărătorii
Patriei”, deoarece copiii de evrei nu aveau acces la nici una din şcolile
ce funcţionau în această suburbie. [...]
Viaţa economică populat avea şi Calea Moşilor tipologia ei populară. În hanul
Petrescu trăia o făcătoare de minuni, pe numele Miriam Beila, care

Evreii au fost principalii proprietari de magazine cu articole ştia să toarne plumb şi sa descânte pe deochiaţi. Un evreu botezat

de piele. a fost denumit „Iancu Sac-întors”. Era angajat la pompele funebre

Magazinele de pielărie en-gros au aparţinut lui D. Haberman, şi era nelipsit de la alaiurile mortuare, purtând ţantoş coliva sau

Laura şi Mendel Blum, Fraţii Iscovici, Ozias Kremer, Rubinstein, prapurile bisericii. De purtători de porecle n-a dus niciodată lipsă

fraţii Solomon, Isidor Rosen­berg, Gherson şi Iosef Kaiserman. [...] cartierul nostru, ca în orice cartier evreiesc; existau un „Şloime

În piaţa Sf. Gheorghe marile magazine erau Drogheria der Longăr”, un „David der Toiber”; un evreu gras dar foarte

Dulberg, Bergher-Safianu cu covoare, Ungureanu cu faianţe, Carol cumsecade, a căpătat porecla de „Cap de lup”; o familie întreagă

Zimmer cu uleiuri şi vopsele, fraţii Grumer cu articole de voiaj, Sokal se numea „Tramvai” şi nimeni nu ştia de ce, un bărbier se numea

cu marochinărie, Guertler cu harnaşamente, Geissler cu franzele şi „Fisic”, un birjar sărac „Lote peste lote”, iar un ambulant totdeauna

cornuri, magazinul „Riviera” cu flori (bd. Carol, colţ cu Moşilor), vesel, a fost poreclit „Şapte sezoane”. Explicaţia în cazul acestuia

spălătoria chimică Aftalion, fraţii Karmitz. este pur folclorică: avea nevastă cu şase copii şi soacră, trebuia să-şi

Băile doctorului Erlich de pe str. Italiană, funcţionau cu hrănească familia în toate sezoanele, să plătească chirie. Îşi făcea

secţii de fizioterapie, conduse de doctorul Schachman, tatăl marelui negoţul în gangul hanului unde locuia, vânzând trecătorilor cremă

Yonnel de la Comedia Franceză. Băile Ovidiu din Calea Moşilor de ghete, şireturi, aţe, ace, baloane. Se pretindea priceput să repare

erau conduse de Leon Steiner. maşini de gătit şi uneori cârpea chiar câte un acoperiş, de tablă.

Cinematograful de iarnă şi grădina de vară „Jupiter” erau Un frate de al meu i-a închinat un catren, care circula în cartier:

proprietatea lui Leon Goldstein, care le-a administrat împreune cu Eu sunt şapte sezoane/ Vând şireturi şi baloane/ Am necazuri zi de zi/

fiul său Sebastian. [...] Şi o droaie de copii. Dar omul nu dădea semne de disperare şi când

În cartierul Moşilor erau patru hanuri: Capra, Stănica, i se cânta acest cântec părea chiar mulţumit.

Petrescu şi Mocănescu, locuite de chiriaşi evrei. Ca orice cartier

100 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

101 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
Evreii în Obor strada Vaselor. Acolo se aflau şi depozitele de gaz (lampant). Pe
străzile Făinari şi Birjari locuiau proprietarii de trăsuri. Moritz

Oborul cuprindea trei părţi distinctive: Litman avea un mare magazin cu specialitatea în uleiuri şi vopsele.

1) oborul de vite, unde se vindeau animale în ţarcuri sau A participat activ la conducerea şcoalei şi sinagogii şi a dat cinci fii:

purtate din loc în loc, totdeauna împânzit de ţărani, cumpărători un inginer, un avocat, cunoscutul director al liceului „Cultura”, un

sau vânzători şi bineînţeles geambaşii nelipsiţi de la acest gen de economist şi un excelent expert-contabil.

comerţ; 3) Al treilea raion al Oborului era rezervat târgului anual, la care

2) oborul de manufactură avea ca specific magazine sau standuri participau negustori sezonieri şi ambulanţi, precum şi proprietari

pline de pânzeturi, stofe, abale, iţari, opinci, cojoace, magazine de atracţii distractive. Printre ambulanţii care mişunau în Târgul

cu obiecte casnice, vase de bucătărie şi magazine de fierărie. În Moşilor mulţi erau, fireşte, evrei şi printre ei cel mai popular era

acest raion al Oborului negustorii erau în majoritate evrei. De negustorul de baloane. Tot evrei erau şi unii din scamatorii şi artiştii

exemplu: Aronovici şi Fiul, Israilovici şi Fii, David Herşcovici, fraţii care se produceau la baracele de la Moşi. Între ei s-a remarcat vestita

Lieberman, Elias Rafailovici, B. Weitman, Bereşteanu şi Fii, Leon Antiţa, ghicitoare în cărţi, în bobi şi cafea ai cărei copii făceau parte

Zilberman, Mişu Rabinovici. Negustorii aceştia făceau comerţ în din trupele care se produceau în arenele de circ.

Obor, dar locuiau în Calea Moşilor. Firma de tăbacărie „La Zahana” [...] Nu pot încheia aceste evocări, fără să nu încerc sa redau

era a lui Solomon Friedman. Chiristigiii locuiau în Obor, sau în ceva din atmosfera familiară a locatarilor evrei din cartierul Moşilor,

102 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

luând ca etalon casa noastră. Tata era bun evreu, dar îşi făcea
rugăciunile zilnice numai în casă, deoarece activitatea profesională Străzi cu nume evreieşti
nu-i îngăduia să meargă de două ori pe zi la sinagogă. Bunica din
partea mamei (pe ceilalţi nu i-am cunoscut) m-a învăţat să spun
„krişma” (kiriat-şma) şi să pun sidurul noaptea sub pernă, ca să nu Strada Iuliu BARASCH
uit lecţia învăţată pentru şcoală. Se pare că sidurul a fost un ajutor (Iulius Barasch; 181536, Brody – 1863, Bucureşti)

miraculos în cariera mea şcolară; în toţi anii cursului primar am luat

premiul întâi cu cunună. Deşi mama nu era exigentă în practica Medic, naturalist, filosof. Joacă un rol important în

religioasă, în casa noastră se respectau toate tradiţiile moştenite din activitatea de popularizare a ştiinţelor naturii prin revista „Isis”

părinţi. De Hanuka şi de Purim şcolile noastre organizau serbări, la (apoi „Natura”), participă la Societatea Ştiinţifică Medicală fondată

care noi copiii deţineam diferite roluri şi la care participau şi familiile de Carol Davilla şi construieşte cu mijloace proprii primul spital

noastre. De Purim jucam în pavilionul din curtea locuinţei noastre de copii (1858)37. Este un promotor al modernizării comunităţii

scenete cu Estera, Mordehai, Ahaşveros, bineînţeles improvizate evreieşti, participă la tipărirea în limba română, cu grafie latină,

după imaginaţia mea şi a fraţilor mei. [...] a gazetei „Israelitul roman” (1857) şi pune bazele Societăţii de

Povestea unui cartier evreiesc din Galut este o lume dispărută cultură israelită în 1862, care devine un model de integrare

pentru totdeauna. Dar a fost o lume de vibraţie, de simţire, de prin instrucţie. Urmaşii săi pun, în 1872, bazele Societăţii

obiceiuri şi tradiţii evreieşti... Iuliu Barasch pentru ajutorul celor suferinzi38, denumire care va

36. După unele surse 1913.

(Josephine Feinstein, în Toladot, nr. 4, 1974, pp. 24-35.) 37. Hary Kuller (coord.), Evreii din România. Breviar bibliografic, Hasefer,
Bucureşti, 2008, p. 55.
38. „Societatea Dr. Iuliu Barasch” în Carol. H. Agatstein, Evreii şi instituţiunile lor
în România, nr. 5, (f.a.), p. 42.

103 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi


Iuliu BARASCH
influenţa numirea străzii, dar şi a sălii de conferinţe şi mai târziu a
teatrului Baraşeum.
Despre moştenirea operei filantropice a lui Barasch se vorbeşte
la comemorarea a 50 de ani de la moartea sa, în 1913, după cum
reiese din Istoricul Societăţii Dr. Iuliu Barasch (1872-1922)39:
Societatea de binefacere „Dr. Iuliu Barasch” din Capitală, a
comemorat eri dimineaţa (pe) […] D-rul Iuliu Barasch, unul din
fruntaşii generaţiunei de acum cinci decenii, care au contribuit la
înfăptuirea României de azi.
Doctorul Iuliu Barasch a fost profesor de ştiinţe naturale la colegiul
Sf. Sava, la şcolile de Medicină şi de Silvicultură, la şcoala superioară de
ofiţeri, a scris o monumentala lucrare de ştiinţe popularizată „Minunile
Naturei”, a redactat o revistă pentru popularizarea ştiinţelor „Isis”, a
fost medic Primar al judeţului Dolj vreme de 6 ani, iar la moartea sa
alături de Marele Rabin, a oficiat şi Mitropolitul Veniamin Costache.
D-rul Barasch a inaugurat cel dintâiu la noi conferinţele duminicale
la care spun bătrânii, asista un public numeros însetat de luminile
civilizaţiei apusene. Acest mare evreu a fost în acelaşi timp şi un mare
român având ca discipoli pe G. Gr. Cantacuzino, Eugen Stătescu, Emil
39. La p. 22-23.
104 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Protopopescu Pache, D-nii D-tori C. I. Istrati, Em. Porumbaru, I.
Procopie Dumitrescu, întreaga tinerime şcolară a Capitalei dintre anii
1850 şi 1863. Iată pentru ce a fost sărbătorit cu o mare solemnitate
acest ilustru dispărut.
Solemnitatea a fost la Sinagoga Mare din str. Sinagoga
[actualmente V. Adamache]. Ea s-a deschis printr-un preludiu cântat
de corul Templului acompaniat de orgă. Cantorul Seifert a cântat
admirabil, acompaniat de orgă şi cor, psalmul 90 „Ce este omul ?” care
a produs o adâncă impresie printre asistenţi.
D-rul H. Alperin a ţinut o frumoasă predică spunând că D-rul
Iuliu Barasch a înscris o pagina de aur în istoria regenerărei României;
sufletul lui reînviază astăzi ca Phoenixul din propria lui cenuşă. Îşi
exprima speranţa ca centenarul acestui mare om de ştiinţă şi filantrop
care a înfiinţat spitalul de copii va fi sărbătorit de întreaga suflare
românească.
[…] În Capitală scrie la „Românul”, iar ziarul „Carpaţi” şi
„Presa Străină” i-a întâmpinat lucrările cu elogioase aprecieri. D-rul
Iuliu Barasch a scris cel dintâiu astronomie populară la noi, şi după el
nu a mai scris nimeni până în zilele noastre când aceasta operă a fost
îmbraţişată de D-1 Victor Anestin.
D-rul Barasch a fost adus în ţară de Bibescu-Vodă şi a murit
în Martie 1863 condus fiind la locaşul de veci de toţi fruntaşii de
atunci când neuitatul C. A. Rosetti i-a rostit cuvântul de aeternum
vale la mormânt40.
D-1 Aronovici vorbeşte apoi de Societatea care poartă numele
ilustrului defunct şi spune între altele ca aceasta Societate a destinat
din fondul ei 800 lei pentru flota noastră de războiu.
După acest panegiric, cantorul Seiferd acompaniat iarăşi de orgă
şi cor înalţă către cer o rugăciune pentru odihna sufletului marelui
repausat iar orga şi corul desăvârşesc frumuseţea solem-nitaţei cântind
un admirabil final religios. Comitetul Societaţei a mers apoi la vechiul
cimitir evreesc unde a depus o coroană de flori naturale pe mormântul
D-rului Iuliu Barasch. La mormânt s-au ţinut câteva cuvântări. Ca
încheiere ne gândim dacă n-ar fi un gest frumos din partea Primăriei
Capitalei să boteze Strada Sinagoga cu numele de Strada Dr. Iuliu
Barasch41, spre a eterniza astfel pe acest mare evreu care a muncit cu
atâta dragoste la înălţarea neamului românesc şi a „coreligionarilor săi
de la noi”.
40. Înmormântat la cimitirul Sevastopol, cimitir dezafectat în timpul celui de al
Doilea Război Mondial.
41. Numele străzii Biserica Udricani este schimbat în 1930 în strada Iuliu Barasch,
după cum arată extrasul din Ilustraţiunea Evreiască.
105 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
Strada CIOCANUL
Școala Ciocanul - prima şcoala evreiască de meserii (Calea
Dudeşti nr. 127), înfiinţată la 1899, la iniţiativa industriaşului Adolf
Solomon, devine una dintre cele mai renumite şcoli profesionale
româneşti, cu diplome recunoscute în străinătate. Dă şi numele străzii
din apropiere, care rezistă chiar şi sub comunism datorită sonorităţii
proletare. Comitetul şcolii era alcătuit din cei mai cunoscuţi industriaşi
evrei ai capitalei: Orenstein, Prager etc., membri în Comitetul Central al
Şcolilor Israelite din Bucureşti alături de Blank, Halfon, Focşăneanu.
Şcoala avea secţiunile mecanică, lăcătuşerie, tinichigerie,
electrotehnică, instalaţii de calorifere (din 191542), presupunea o
ucenicie de 4 ani şi pregătea în medie 60-80 de elevi. A. Solomon
spunea în raportul pe anul şcolar 1905-1905:
„Educaţia unui copil este greşită, când ea se face cu privire la
timpurile trecute, asemenea când ea este făcută cu privire la timpul
prezent numai, ci ea, educaţia, trebuie sa fie îndreptată cu privire la
viitor, adică pentru timpul când copilul va deveni major şi va avea a
intra în toiul luptei pentru existenţă.
42. Dr. Avram Rosen, Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştiului
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în anul 1938, Hasefer, Bucureşti,
1995, p. 59.
106 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Deci este greşită ideea acelora, care judeca viitorul după prezent,
care cred că actualmente, când este căutare pentru ocupaţiuni, în
comerţ şi birocraţie, adică aceasta stare va continua şi prin urmare
preferă a îndruma pe copiii lor la şcolile de comerţ, la licee şi
gimnazii.”43
În 1912-1913 se predau următoarele materii: mecanica
teoretică, germană, fizica şi tehnologia, electrotehnică, matematică
şi geometrie, contabilitate, Istoria evreilor (conferinţe, Horia Carp),
igienă, desen, gimnastică, română, geografie, istorie, muzică44.
Erau primiţi cei care aveau 14 ani împliniţi, erau sănătoşi şi
aveau patru clase primare. Exista o taxă de şcolarizare şi pentru
internat, dar orfanii erau admişi gratuit, iar pentru cazurile sociale
se făceau excepţii. Elevii şcolii făceau diverse lucrări specializate
care apar în rapoartele şcolare ale şcolii. Clădirea a servit ca şcoală
în perioada comunistă, fiind, până la retrocedarea recentă în natură,
Grupul Şcolar Industrial „Timpuri Noi”.
43. Apud Harry Kuller, „Jubileu – Şcoala de meserii Ciocanul”, în Buletinul
Centrului, Muzeului şi Arhivei Istorice a Evreilor din România, no. 4-5, CSIER,
Bucureşti, 2000, p. 97.
44. Şcoala de meserii Ciocanul, Raport anual 1912-1913, Tipografia Progresul,
Bucureşti, 1913, p.14.
Strada Jacques ELIAS
(Jacques M. Elias; 1844, Bucureşti – 1923, Viena)

Bancher şi industriaş român, pune bazele Băncii Generale a

Ţării Româneşti, fiind considerat întemeietorul industriei zahărului
prin investiţiile în fabrica de zahăr de la Sascut45 (din 1885). A investit
în general în ferme şi agricultură, dar şi în diverse proprietăţi precum
Hotelul Continental din Bucureşti, 9 imobile în Viena46, două mine
de mercur în Dalmaţia, acţiuni la bursele străine etc.
La moartea sa deţinea o avere uriaşă47, pe care a lăsat-o prin
testament Academiei Române pentru înfiinţarea unei fundaţii
cu numele tatălui său, Menachem Elias, care să acorde burse, să
contruiască un spital, să ajute şcoli şi fundaţii caritabile evreieşti şi
creştine.
Cităm câteva prevederi ale acestui document48:
Fundaţia Familiei Menachem H. Elias, va avea ca scop de a
întemeia, dezvolta sau ajuta instituţiunile de cultură, de preferinţă de
cultură practică, precum şi de opere de asistenţă publică şi de binefacere,
ca de exemplu burse la copii săraci, cantine şcolare, ajutorul săracilor de
preferinţă prin muncă etc.
În special va avea obligaţia de a construi ţi întreţine în Bucureşti
un spital cu cel puţin o sută paturi în condiţiunile cele mai moderne şi
perfecţionate; acest spital se va numi: “Spital fondat de Familia Menachem
H. Elias”. În acest spital se vor primi bolnavi de ambele sexe, israeliţi şi de
orice altă credinţă, se vor da consultaţii şi medicamente gratuite.

45. Ca o recunoaştere a contribuţiei sale locale există astăzi o stradă Jacques M.

Elias în Sascut şi o şcoală care îi poartă numele: Grupul şcolar agricol „Jacques M.
Elias” Sascut.
46. Unde se găsea fratele său, Alexandru, alături de care a fost înmormântat.
47. Estimată în 1929 la 361 de milioane de lei, constând în moşii şi imobile al
căror venit anual era de 22 de milioane de lei. Apud Beneş Avital, Evreul Jacques
Elias (1844 -1923). Testamentul. Ieri, azi, mâine..., Bucureşti, f.e., 1993, p. 19.
48. Idem, p. 27-43.

107 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi

108 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
 Se prevedeau o serie de sume pentru susţinerea operelor caritabile şi
culturale: 200.000 lei pentru burse de interes practic şi ştiinţific, 100.000
lei acordaţi “Primăriei Oraşului Bucureşti, în efecte garantate de stat, din
al căror venit se va distribui la săraci pentru sărbătorile de Crăciun şi Paşte,
fără distincţiune de cult”, 40.000 lei pentru mărirea şi îmbunătăţirea
Azilului de noapte., 50.000 de lei pentru Fundaţia Universitară Carol
I, 100.000 lei pentru laboratorul Facultăţii de Medicină, 10.000 de lei
pentru Societatea pentru învăţătura poporului român, 10.000 de lei
pentru şcoala evanghelică din Bucureşti, 40.000 de lei pentru Societatea
Salvarea, 10.000 de lei pentru Societatea Regina Elisabeta, 20.000 de lei
pentru Policlinica Elisabeta, 20.000 de lei pentru Leagănul Sf. Ecaterina,
20.000 de lei pentru Leagănul Materna, 50.000 de lei pentru Societatea
pentru profilaxia tuberculozei, 20.000 de lei pentru Templul israelit
spaniol, 5.000 de lei pentru Şcoala de fete israelită de rit spaniol din
Bucureşti, 10000 de lei pentru Şcoala Israelită de băieţi de rit spaniol
din Bucureşti etc. De asemenea, prevede sume care se vor acorda foştilor
angajaţi sau rudelor aflate în nevoie.
Testamentul lui provoacă vii emoţii în epocă şi generozitatea
bancherului este privită ca un exemplu de moralitate şi de integrare în
societatea românească. Nicolae Iorga arăta în apropierea evenimentului:
Numai boierii din alte vremuri învăţaseră naţia noastră cu astfel de largi
danii, iar de la ei nimeni până la Jacques Elias, nici dintre urmaşii lor, nici
din rândurile burghezilor bogaţi nu i-au imitate. Dar importanţa socială
a testamentului lui Jacques Elias nu stă numai în aceea că el aminteşte
tradiţiilor acestei ţări în ce priveste datoriile clasei avute faţă de obşte, ci şi
faptul că el lasă întreaga avere pentru cultură. Se vor face din banii săi şcoli,
unde se vor primi elevii fără deosebire de naţonalitate. El a înţeles că aceea
ce lipseşte ţării noastre este cultura răspândită în masele adânci populare şi
de aceea n-a ezitat să renunţe la orice gând şi să dea acest mare exemplu de
generozitate umană, pentru a se face mai multă lumină în sufletele fraţilor
săi, pe pământul unde a trăit.49
Pentru meritele industriale este recompensat în timpul vieţii de regele
Carol I cu numeroase medalii50, cu titlul de consilier, dar şi cu încetăţenirea
individuală din 1880. Este numit cetăţean de onoare al Bucureştiului şi
postum membru de onoare al Academiei Române (1993).
49. „Testamentul unui bancher” în Neamul românesc, 9 iunie 1923; Ca o paranteză
regăsim alte donaţii evreieşti către Academia Română menţionate în Anuarul pentru
Israeliţi din 1882-1883: donaţiunea Israel Chaim Daniel, Leon Daniel şi Albert
Daniel:15.000 de lei noi în obligaţiuni de stat, cu ocazia zile de 10 mai 1881 cu
prevederea ca din aceste venituri anuale să fie achiziţionate pentru „colecţiunile
sale privitoare la istoria patriei... hrisoave şi documente, cărţi vechi şi manuscripte
româneşti”..
50. Cavaler şi Ofiţer al Ordinului Steaua României (1889, 1901), Ofiţer şi
Comandor al Ordinului Coroana României (1891, 1909), Medalia „Meritul
Comericial şi Industrial” clasa a I-a (1913) etc.
109 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
Strada David EMMANUEL
(1854, Bucureşti -1941, Bucureşti)
Matematician. Este considerat a fi întemeietorul şcolii
matematice moderne în România. Emmanuel a fost, de altfel, al doilea
român, după Spiru Haret, care şi-a luat doctoratul în matematici la
Sorbona, în 1879, cu o teză intitulată „Etude des intégrales abéliennes
de troisième espace”, după ce în prealabil a urmat Liceul Lazăr în
Bucureşti, întreţinându-se din meditaţii, iar mai apoi facultatea la
Paris, unde şi-a luat licenţa în matematică, în 1876 şi în fizică, în
1877. Din comisia lui de doctorat au făcut parte profesorii Puiseux
(preşedinte) şi Briot şi Bouquet (membri).
David Emmanuel a avut un rol important în introducerea
în România a studiului matematicilor moderne şi în abordarea lor
riguroasă. În 1882 a devenit profesor de algebră superioară şi de teoria
funcţiilor la Facultatea de ştiinţă a Universităţii din Bucureşti, unde
avea să rămână până în 1928. Aici a ţinut, în 1888, primele cursuri
de teoria grupurilor şi respectiv teoria lui Galois. Printre studenţii săi
s-au numărat Gheorghe Ţiţeica, Traian Lalescu şi Simion Stoilow. În
paralel, Emmanuel a predat şi la alte instituţii de învăţământ superior,
între care şi Şcoala de Poduri şi Şosele, devenită ulterior Politehnica
Bucureşti. În 1903 este ales preşedinte al Societăţii române de ştiinţe,
iar în 1920 membru al Academiei.
A fost preşedintele de onoare al primului congres de matematică
desfăşurat în România, a cărui şedinţă de deschidere a avut loc în Aula
Magna a Universităţii din Cluj, la 9 mai 1929.
Strada Barbu ISCOVESCU
(Iehuda Barbu Iscovescu; 1816, Bucureşti – 1854, Constantinopol)
Pictor remarcat pentru portretele membrilor societăţii „Frăţia”
(mişcare revoluţionară de la 1848) şi ca unul dintre primii peisagişti
români, alături de Carol Popp de Szathmary. Născut într-o familie
de zugravi din Calea Moşilor, exersând chiar şi pictura bisericească,
ajunge prin determinare, talent şi studiu autodidact să atragă atenţia
şi să primească o bursă la Viena din partea banului Mihail Ghica.
În timpul revoluţiei de la 1848 se ocupă de decorurile de la
începuturile Teatrului Naţional, care era destul de puţin frecventat
şi din cauza condiţiilor slabe şi periculoase de iluminare şi aerisire.
Rolul lui Iscovescu este foarte important într-o reprezentaţie teatrală
(9 august 1848) prin care se încerca atragerea bunăvoinţei Înaltei
Porţi, prin Suleiman Paşa, faţă de revoluţionari. El contractează şase
căruţe de flori proaspete de câmp cu care decorează toată scena. Întreg
decorul are puternic impact emoţional asupra publicului, surprins de
un contemporan, Colescu Vartic, care relatează scena:
Luni 9 august se dete seara, în onoarea lui (Suleiman Paşa) o
reprezentaţie de gală în sala Teatrului. Barbu Iscovescu o decorase cu gust şi
ingeniozitate. Pe scenă era aşezat portretul sultanului şi de jur împrejurul
scenei cele 21 articole ale Constituţiei pe transparente luminate. La
ridicarea cortinei, acest tablou produse o aşa de vie impresie, încât în
tot teatrul a răsunat deodată strigătul: Trăiască Sultanul, Trăiască
Constituţia! 51
Mişcarea revoluţionară eşuează şi foştii membri sunt exilaţi,
fiind nevoiţi să supravieţuiască în condiţii foarte grele, în care mulţi
s-au îmbolnăvit. Iscovescu moare bolnav, în exil, la Constantinopol.
Este îngropat în cimitirul grec-ortodox din Pera (unde, după cum scria
urmaşul său, Adolphe Orval, nici un semn de cruce nu e pe monumentul
lui (în ciuda locaţiei), ci sunt doar săpate în marmură paleta şi pensulele
52
pictorului). Epitaful lui este scris de Dimitrie Bolintineanu, la care s-a
adăugat inscripţia în limba franceză Vous serez heureux quand vous serez
honnis et poursuivis par le tyrans pour la verité.
Bulevardul dr. Liviu LIBRESCU
(1930, Ploieşti – 2007, Blackburg, Virginia, SUA)
Cercetător în domeniul aeronautic, profesor de inginerie şi
mecanică. A trecut prin experienţa copilăriei la Focşani, în timpul celui
de al Doilea Război Mondial, lângă un aeroport militar german . Tatăl 53
său era deportat în Trasnistria. După război a absolvit la Politehnica
din Bucureşti la Secţia de aviaţie şi a lucrat la Institutul de Mecanica
Fluidelor şi Construcţii Aerospaţiale din cadrul Academiei de Ştiinţe
51. Apud Marin Nicolau, Pictorul Barbu Iscovescu 1816-1854. Cu numeroase
reproduceri, Editura Cultura Poporului, Bucureşti, 1940, p. 77.
52. Idem, p. 78.
53. Mărturiile Liviei Diaconescu (n. 1928, Focşani): Mătuşa mea, Mina
Finkelstein, s-a căsătorit cu un Librescu. Soţul ei a fost un avocat foarte bun. În
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el a fost trimis în Transnistria şi ea a
rămas la Maria [altă soră, din Focşani]. Dar ceea ce este demn de laudă pentru
mine este faptul că vărul meu, Liviu Librescu, în vârstă de nouă ani, a fost cel care a
sprijinit familia. Germanii s-au mutat în şcoala comercială şi el a făcut mici afaceri
cu ei – cumpăra şi revindea medicamente sau alimente aduse de germani. Germanii
au avut o inspecţie o dată şi el a stat ascuns într-o cutie de lemn până la încheierea
inspecţiei. După război, a mers la liceu şi facultate, a lucrat cu prof. Carafoli, şi apoi
a plecat în Israel. S-a căsătorit acolo şi a avut doi copii (Interviu Centropa, 2003,
reporter Anca Ciuciu (www.centropa.org).
110 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
din România (1953-1975). Domeniile sale principale de cercetare şi
expertiză erau aeroelasticitatea şi aerodinamica sistemelor instabile.
Încă din acei ani i-au fost traduse lucrări pentru NASA.
Refuzul de a se înrola în partidul comunist îi aduce piedici în
carieră, iar hotărârea de a emigra în Israel îl face să-şi piardă slujba. În
cele din urmă va părăsi România (1978), dar se va întoarce în repetate
rânduri, atunci când va fi posibil. Între 1978 şi 1985, Librescu a fost
profesor la Universitatea din Tel Aviv, la Technion – Institutul Israelian
de Tehnologie din Haifa şi din 1985 la Virginia Tech, în Statele Unite,
unde a lucrat până la momentul morţii54. Profesorul Librescu a fost
ucis în ştiutul atentat armat, în timp ce încerca să blocheze intrarea în
sala lui de curs a trăgătorului pentru a-şi proteja studenţii şi a le da timp
să fugă. Gestul său impresionează prin semnificaţia profund morală şi
valenţele biografiei sale. A primit, postmortem, cea mai înaltă disticţie
civilă a statului roman, Ordinul Naţional „Steaua României în grad
de Mare Cruce”, în semn de recunoaştere a eroismului său. În data
de 18 aprilie 2007, George W. Bush, preşedintele în funcţie al SUA,
a vorbit la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA: În acea zi
am văzut orori, dar am văzut şi acte tăcute de curaj, cum sunt cele ale
profesorului Liviu Librescu... Acest supravieţuitor al Holocaustului şi-a
dat propria viaţă pentru ca alţii să trăiască.55
În discursul ţinut cu ocazia inaugurării bulevardului Liviu
Librescu (2010), pe care se află noul sediu al ambasadei Statelor
Unite ale Americii la Bucureşti, ambasadorul Mark H. Gittenstein
sublinia: Predatul a fost adevărata sa pasiune. De aceea, poate că nu e
deloc surprinzător că primul impuls al său, în momentul în care a auzit
focurile de armă, a fost acela de a-şi proteja elevii. Le-a strigat să cheme
poliţia şi a baricadat uşa cu propriul trup, pentru a le da timp să sară pe
fereastră de la etajul întâi şi să se adăpostească. 22 de studenţi sunt astăzi
în viaţă pentru că el le-a oferit acele momente preţioase de care au avut
nevoie ca să scape.56
Strada Maximilian POPPER
(1895, Bucureşti -1960, Bucureşti)
Medic, specialist în pneumologie. Ca absolvent al Facultăţii de
medicină editează o lucrare de hematologie, una din primele în acest
54. Biografie Liviu Librescu, romania.usembassy.gov/media/2010/bio_05312010.
html.
55. Idem.
56. Discursul Ambasadorului SUA, Mark H. Gitenstein, cu ocazia numirii
Bulevardului Dr. Liviu Librescu, 31 Mai 2010.
do­meniu, dar după ce se îmbolnăveşte de tuber­culoză pulmonară,
descoperă o nouă specializare căreia îi va dedica timp şi studii. A
creat primul Centru de supuraţii pulmonare, precum şi un Centru
de bronhologie. A publicat cărţi şi peste 300 articole de specialitate.
A fost preşedinte al Federaţiei Comuni­tăţilor Evreieşti din România
(1948-1951).
În spitalul „Caritas”, al Comunităţii Evreilor din Bucureşti
[...], Maximilian Popper înfiinţează un serviciu de consultaţii pentru
boli pulmo­nare. Acest modest serviciu a avut dela început caractere
speciale: pentru bolnavi – aspectul social al serviciului – bolnavii fiind
asistaţi şi ajutaţi de către societatea Alinarea; pentru medici – aspectul
in­structiv – căci îşi însuşeau competenţa şi eficienţa necesară într-o
specialitate care „formal” încă nu luase fiinţă: Ftiziologia.
[...] Ne apropiem de anii celui de al Doilea Război Mondial
cu valurile de urgie şi nenorociri abătute asupra populaţiei evreieşti.
În această epocă, Maximilian Popper, scos din învăţămînt, realizează,
în strada Udricani, un Serviciu de boli pul­monare pentru populaţia
evreiească, ser­viciu care cuprindea 30 de paturi. În acest timp,
depune o activitate multiplă: ca preşedinte al Societăţii Medicilor
Evrei se străduieşte să promoveze onoarea şi in­teresele profesionale
ale medicilor şi ca profesor la Şcoala de medicină de sub conducerea
profesorului Abason continuă munca didactică cu aceiaşi competenţă
şi strălucire.
Sfîrşitul războiului înseamnă pentru Maximilian Popper
repunerea in drep­turile sale, devenind deîndată conferenţiar şi în
anul 1947 profesor plin la Clinica de ftiziologie, al cărui sediu era
în pavilionul nou al spitalului „Caritas”, pavilion clădit în anii 1945-
1946 cu fondurile Comuni­tăţii şi ale societăţii „Alinarea”.
[...] A fost prezent ori­unde era nevoie de un sfat autorizat, de un
îndemn, de un sprijin.
În anul 1960, în plină activitate, în plină desfăşurare a multiplelor
sale calităţi, profesorul Popper s-a stins răpus de boală. Ultimele sale
vorbe au fost de mul­ţumire şi apreciere pentru cei care îl în­grijeau. Cu
moartea lui a dispărut o mare figura a obştei evreieşti, o luminoasă
ima­gine a medicinii.
Îi spuneam simplu „Profesorul”.57
57. Dr. Marcel Finkelstein, dr. Iosef Fux, „Profesorul Maximilian Popper”, în
Toladot nr. 1, 1972, pp. 37-38.
111 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
Strada C. D. ROSENTHAL
(Constantin Daniel Rosenthal; 1820, Budapesta – 1851, Budapesta)
Pictor istoric, martir al revoluţiei de la 1848. Născut la
Budapesta, într-o familie mixtă evreo–română, pleacă la studii
la Viena unde se împrieteneşte cu I. Negulici şi C. A. Rosetti. Se
stabileşte în Bucureşti, în 1842, apoi studiază şi pictează la Paris (în
perioada 1845-1848), unde devine membru al Societăţii studenţilor
români din Paris. Se implică activ în acţiunile revoluţiei din 1848,
iar pentru adeziunea sa i se acordă, în acelaşi an, cetăţenia română.
Trimis în misiune, cu materiale revoluţionare, este arestat şi torturat la
Budapesta. Moare în urma torturilor, fără a trăda cauza revoluţionară
şi pe prietenii săi. Este „unicul pictor care a creat un simbol al revoluţiei
de la 1848, precum şi unicul martir al acestei revoluţii”.58
C. A. Rosetti a fost unul dintre cei mai buni prieteni ai săi, cel
care a deţinut tablourile sale celebre: „România îşi rupe cătuşele” şi
„România revoluţionară”, pe care le donează prin testament către
„muzeul de tablouri din Bucureşti”. Spune despre el:
Constantin Daniel Rosenthal a iubit România ca cel mai adevărat
român şi chiar viaţa i-a jertfit-o. La 1848, a făcut o schiţă care din câteva
trăsături de penel, a fotografiat România de la 1848, oferind tuturor
ramura de măslin. În exil a făcut un tablou ce reprezintă România în
zilele de 13-25 septembrie 1848, bătălia pompierilor cu turcii printr-o
femeie ţărancă care scapă din luptă drapelul naţionalităţii, al libertăţii
şi dreptăţii. Pe cât am trăit, n-am avut destulă putere a mă despărţi de
aceste icoane. Acum împlinesc, prin soţia şi fii mei, dorinţa ce mi-a fost
exprimată de amicul meu Rosenthal: aceea de a depune, în numele lui, la
muzeul naţional aceste două tablouri istorice. C. A. Rosetti”59.
Strada care îi poartă numele astăzi este paralelă cu strada Barbu
Iscovescu şi strada I. Negulici, păstrând, simbolic, apropierea faţă de
idealurile care i-au condus viaţa.
Anca CIUCIU
58. CSIER, Colecţia Caiete nr. 3, Joseph Kaufman şi Joseph Berkovitz, Evreii în
revoluţia română din 1848, (ed. Lya Benjamin), f.a, f.e., p. 5.
59. Românul, 8 aprilie 1885, apud Moses Schwartzfeld, „Constantin Daniil
Rosenthal” în Anuar pentru Israeliţi, 1885-1886, p. 159; Vezi şi Joseph Kaufman,
„Evreii luptători în revoluţia românilor din anul 1848. O pagină din istoria evreilor
români. Schiţe istorico-biografice”, în CSIER, Colecţia Caiete nr. 3, pp. 26-27.
Magazine şi firme Adania ne vorbeşte cu însufleţire de acea epocă în care bancherul
Halfon l’a chemat spre a-i incredinţa ordinele de inserare pentru loteriile

evreieşti în Bucureşti60 olandeze şi pentru acţiunile faimoasei societăţi a canalului Panama.61

Leon Alcalay - librărie, anticariat şi editură

Bd. Elisabeta, colţ cu Calea Victoriei, fondată în 1864
Au Bon Gout- Casă de mode, confecţii etc
Leon Alcalay a fost unul din marii librari, anticari, editori şi
str. Lipscani nr. 8 şi strada Stavropoleos nr. 11, fondată în 1880
tipografi ai Bucureştiului. În 1864 înfiinţează două rafturi cu cărţi
Fondată de Al. Ascher în 1880, în 1895 firma devine
la intersecţia Podului Mogoşoaiei cu viitorul Bd. Elisabeta62. În
proprietatea lui M. M. Ascher şi Alb. Levy, iar din 1904 se transformă
1867, când pe locul respectiv începe construcţia Hotelului Herdan
în societate pe acţiuni.
(devenit în 1873 Grand Hotel du Boulevard), îşi mută prăvălia peste
drum de Legaţia Rusă, pe locul casei boierului Filipescu, unde se
Adania - agenţie de publicitate
află azi clădirea Casei de modă Venus63. În 1883 deschide un mare
str. Carol nr. 104, fondată în 1880
magazin de anticariat, librărie şi papetărie la parterul Grand Hotel
Prima agenţie de publicitate din Romania, fondată de David
du Boulevard. Alcalay înfiinţează apoi şi o editură; în 1899, Casa de
Adania. Se ocupă cu inserarea de anunţuri comerciale în ziarele şi gazetele
Editură a Librăriei Alcalay cumpără colecţia Biblioteca pentru toţi,
vremii. Următorul pas este ilustrarea siglelor firmei, ca urmare a legii
iniţiată în 1895 de editorul Carol Müller, sub inspiraţia colecţiei
din 1879 cu privire la identitatea firmei şi mărcile de comerţ. Agenţia
germane de buzunar Universal Reklam Bibliotheck  din Leipzig.
de publicitate David Adania se extinde şi începe să realizeze publicitate
Perioada Alcalay a colecţiei, începută cu numărul 179 şi întinsă pe
murală în staţiile C.F.R şi mijloacele de transport (trenuri, vapoare). La
un sfert de secol, a fost acoperită de Editura Librăriei Leon Alcalay,
începutul secolului, Adania deţinea reprezentanţa pentru o editie locală a
Editura Librăriei Universale „Leon Alcalay” şi Editura Librăriei
Anuarului Comercial Didot-Bottin din Paris.
„Universala” Alcalay & Co. Coordonarea colecţiei a fost asigurată
Emil Samoilă îl întâlneşte în anii 1930 şi află câteva detalii în plus.
de A. Alecsandrescu-Dorna, Victor Anestin, Haralamb G. Lecca
Agenţia „Adania” are o vechime de 50 ani. […] Dintr-o convorbire
şi Vasile Demetrius. Cea mai îndelungată coordonare a asigurat-o
avută cu negustorul publicitaţii româneşti, d. Adania, am desprins o serie
Vasile Demetrius (1923-1942). Consilieri ai colecţiei, de la nr.
de amintiri preţioase pentru cel ce vrea sa fixeze pentru istorie inceputurile
1000, au fost I. Al. Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă şi I. L. Caragiale.
presei de la noi.
În intervalul dintre cele două războaie mondiale ritmul publicării
Bătrânul agent de publicitate ne-a vorbit de vremurile când
numerelor slăbeşte, dar, practic, nu există niciun an fără apariţii în
pe piaţa Bucureştilor făceau reclama prin ziarele de atunci numai
această colecţie. În 1940, urmaşii lui Leon Alcalay vând librăria lui
comercianţii de încălţăminte Albert Bauer şi Pollak, farmacistul
Remus Cioflec. În intervalul 1943-1949,  Biblioteca pentru toţi  a
Alexandriu şi cofetarul Dobriceanu. Ziarele de atunci „Telegraful” lui
fost preluată de Editura Socec64.
Fundescu, „Romania” lui Vernescu, „Binele public” şi „Independenţa”
puneau coloanele lor la dispoziţia celor 3-4 comercianţi mai luminaţi,
cu preţul de 20-30 de lei jumătatea de pagină.
G. Breyer şi Fiii - Comerţ de coli en gros şi en detail.
str. Lipscani nr. 24 şi 53, fondată în 185665
În epoca în care Cazzavillan făcea reclama hapurilor de catramină,
Comerţ dezvoltat de Ghedalie Breyer, unul dintre filantropii
d. Adania era singurul agent de publicitate. El a intrat în aceasta
comunităţii evreieşti, care donează o importantă sumă de bani
profesiune la vârsta de 14 ani. Înaintea lui se ocupau cu publicitatea în
Bucureşti, numai Brăiloiu, un fost comisar şi un anume Papazoglu.
Dacă comercianţii români nu prea se îmbulzeau să facă publicitate 61. Emil Samoilă, Ziaristica. Noţiuni elementare de gazetărie, Atelierele „Adevărul”
S.A., c. 1932, p. 150 -151; Vezi şi Marian Petcu, O istorie ilustrată a publicităţii
deschisă, străinii nu desconsiderau coloanele ziarelor româneşti. D.
româneşti, Tritonic, Bucureşti, 2006.
62. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 285.
60. Sursa principală: Dr. Avram Rosen, Participarea evreilor la dezvoltarea 63. Florin Şinca, Din istoria poliţiei române, RCR Print, Bucureşti, 2006, p. 192.
industrială a Bucureştiului din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea până în anul 64. Vezi http://www.edituraminerva.ro/istoric.php, accesat 30 august 2011.
1938, op. cit. Ancheta industrială din 1901-1902, vol. II, Bucureşti, 1903. 65. Frederic Dame, Bucarest en 1906, op. cit., p. 617.

112 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

113 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
114 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
115 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
pentru instituirea unei ospătării populare (Ghedalie şi Malca Breyer)
lângă Şcoala de băieţi Iacob şi Carolina Löbel.
Cometul
Fabrică de sobe, maşini de bucătărie, paturi, mese, utilaje de fier şi bronz etc.
str. Vulturului nr. 20, fondată în 1887
Fabrica este fondată în 1887 de industriaşul A. Solomon,
care are un merit deosebit în crearea şi finanţarea şcolii industriale
evreieşti „Ciocanul” (1899). Şcoala, se arata în primul raport, are
menirea „de a scoate maiştri perfecţi şi bine pregătiţi în lupta pentru
a trăi şi pe dea altă parte, prin cunoştiinţele teoretice pe cari le vor
căpăta să-şi poată crea şi o situaţiune demnă în societate”66.
Firma a fost medaliată la expoziţia de la Paris din 1900, la
expoziţia agrară a României etc. A. Solomon a fost numit membru
al juriului hors concours la expoziţia din 1906.
66. Raport 1899, apud Harry Kuller, “Jubileu – Şcoala de meserii Ciocanul”, op.
cit., p.. 96.
116 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Băile Erdreich
Stabiliment de băi sistematice cu secţie de hidroterapie, masaj şi electicitate.
Bd. Carol, colţ cu str. Italiană, fondată în 1880
Băile, fondate în 1880, prin asocierea medicilor  Marcovici,
Severeanu, Stoicescu, Leonte, Istrate, Clement ş.a. într-un local
închiriat de pe strada Vestei nr. 6, trec, în 1888, în posesia dr.
Erdreich, care construieşte o clădire specială pe strada Italiană.
Herdan - Moară şi societate de panificaţie
Şoseaua Basarab nr. 15, fondată în 1908
Societate cu tradiţie, fondată de Sever Herdan împreună cu fraţii
săi: Max Herdan, Lazăr Herdan şi Mela Lebel. A dominat piaţa de
panificaţie în perioada interbelică (ajunge în 1938 să producă mărfuri
reprezentând 9,4% din totalul producţiei alimentare a Capitalei67). Sever
Herdan arăta într-un memoriu studiu din 1938 că: „familia Herdan, din
67. Dr. Avram Rosen, Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştiului
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în anul 1938, op. cit., p. 103.
tată în fiu, a fost în industria alimentară. În Capitală, hotelul restaurant
„Bulevard” a fost înfiinţat, clădit şi exploatat de Jacques Herdan, iar
Ignat Herdan a fost morar-făinar din mică copilărie până la bătrâneţe.
Fiii lui Ignat Herdan au continuat profesiunea tatălui lor înregistrând
firma „Fraţii Sever şi Max” în 1908; în 1921 s-a clădit Moara Herdan,
pe terenul actual cumpărat înaintea războiului şi pe care teren se zidiseră
magaziile de azi ale morii, în anul 1916”.68

Lache Sport - magazin de articole sportive

Bd. Elisabeta, Cercul Militar
Pe Bd. Elisabeta, se afla în anii ’30 magazinul de articole
sportive Lache Sport, deţinut de Alexandru Ascher Moisescu,
(care, în scop de afaceri, şi-a schimbat numele în Ioan Alexandru
Profirescu). Moisescu fusese el insuşi un sportiv cunoscut în epocă.
Marmorosch-Blank & Co 69
bancă istorică românească (1848-1951)
Strada Doamnei nr. 2-6, fondată în 1848
Banca este înfiinţată în 1848 de Jacob Marmorosch şi trece prin
etape importante în modernizarea instituţiei bancare în România. Are un
impact deosebit asupra dezvoltării economiei româneşti, îndeosebi prin
încurajarea şi crearea de noi industrii, precum şi investiţii în agricultură.
Primele semne ale viitoarei instituţii bancare apar modest, în
1848, la intersecţia dintre strada Băcani cu strada Blănari, pe locul
Hotelului Kiriazis, în zona Sf. Gheorghe. Tânărul Jacob Marmorosch
se ocupa de împrumuturi, dar şi de comerţ (băcănie, vopsea şi tablă
pentru acoperişuri).
68. Idem.
69. Surse on line: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Banca_Marmorosch_Blank,
http://bucurestiinoisivechi.blogspot.com/2010/01/banca-marmorosch-blank-
arhitect-petre.html, http://reptilianul.blogspot.com/2011/03/banca-marmorosch-
blank-co.html.
„În acele timpuri Sf. Gheorghe era cel mai important centru
comercial al oraşului. Două hanuri, care se aflau la capetele străzii
Lipscani: Sf. Gheorghe şi Zlătari, marcau graniţele întregii activităţi
comerciale şi financiare ale acelor timpuri. La hanul Sf. Gheorghe
negustori aduceau mărfuri din Constantinopol, mărfuri franţuzeşti
sau englezeşti, dar în special din Lipsca (Leipzig), în special pentru
târgurile anuale..Hanul Zlătari era centrul financiar al acelor
timpuri, unde se făceau schimbrui şi împrumuturi şi astfel se explică
de ce Jacob Marmorosch a ales să îşi aşeze operaţiunile între Sf.
Gheorghe şi Zlătari.”70
Zona aleasă era foarte importantă pentru reuşita afacerii, ca şi
faptul că acorda credit persoanelor cu care făcea afaceri şi reuşeşte
astfel să stabilească contacte importante şi folositoare ulterior în
Londra, Viena şi Leipzig.
Unul dintre fondatorii spirituali ai firmei poate fi considerat
cumnatul lui Marmorosch, Iacob Löbel (1828-1867), care
lucrează alături de el în perioada de început şi îi dă sfaturi foarte
bune pentru dezvoltarea afacerii. Löbel impune ideea de asigurări
70.Ioan Boambă, Banca Marmorosch Blank & Co., societate anonimă: 1848-1923,
op. cit., p. 8.

117 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi

118 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
119 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
în spaţiul românesc, ca director al filialei din Bucureşti a Azienda
Assicuratrice di Trieste (1857-1864) şi devine, în 1865, directorul
filialei din Bucureşti a Imperial Ottoman Bank of Constantinople,
sub numele de Banque de Roumanie (una din cele mai importante
instituţii ale ţării). Din păcate, sănătatea şubrezită şi drama morţii
soţiei sale îl duc la un sfârşit prematur, la numai 39 de ani. Rămâne
în istoria oraşului prin fundaţia Iacob şi Carolina Löbel, care
patronează una dintre primele şcoli primare evreieşti pentru băieţi (a
cărei clădire este, din 1997, din nou şcoală evreiască: Lauder Reut ).
În 1863, Marmorosch îl angajează pe tânărul absolvent Mauriciu
Blank, unul dintre primii români licenţiaţi în comerţ şi finanţe. După
numai câţiva ani, în 1869, Blank este făcut partener, iar la 1 ianuarie
1874 72
ia naştere Banca Marmorosch-Blank (cu sediul pe strada
Lipscani nr. 12 A, apoi Lipscani nr. 76). Retras din activitate în 1870
şi stabilit la Viena, Marmorosch continuă să urmărească de acolo
evoluţia afacerii. Moare în capitala austriacă, în 1904, la 83 de ani.
În 1905, banca este transformată în societate pe acţiuni, cu
un capital social de 8.000.000 de lei, francez, german, maghiar şi
românesc, extins apoi la 125.000.000 lei. Mauriciu Blank era pregătit
să reformeze banca şi să o transforme într-o puternică instituţie de
credit pentru comerţ şi agricultură, implicată în exportul de mărfuri
agricole şi importul de mărfuri. Banca devine acţionar la o serie
întreagă de întreprinderi (Vulcan, în 1908, fabrica de bere Luther, în
1911 etc.) şi se implică în subvenţionarea de lucrări publice precum
drumuri, căi ferate, care ajută implicit la dezvoltarea comerţului.
În 1912, Aristide Blank, fiul lui Mauriciu şi directorul din acel
moment al băncii, este invitat să facă parte din comisia de înfiinţare
a Academiei de Studii Economice . Între 1915-1923, perioada
73
în care era cea mai puternică bancă comercială din România, se
construieşte si noul său sediu din strada Doamnei. În 1920, Banca
înfiinţează Atelierele Grafice „Cultura Naţională” care sunt apoi
vândute statului, în 1930, intrând în regia Monitorului Oficial şi
imprimeriilor statului74. În anul 1923, banca avea 25 de sucursale
în Regat şi patru externe: Paris, Instanbul, Viena şi New York.
De altfel, Banca Marmorosch Blank a fost unul din iniţiatorii şi
71. Ca parte a reţelei de şcoli sponsorizate în 15 din ţările fost comuniste de
fundaţia Ronald S. Lauder. Vezi http://www.lauder-reut.ro/Lauder%20Reut%20
Romania%20Home%20Page_files/europe.php
72. Ioan Boambă, Banca Marmorosch Blank & Co., societate anonimă: 1848-1923,
op. cit., p. 11. În numeroase surse este trecută greşit data de 1 ianuarie 1864.
73. Ion Gh. Roşca, „Începuturile învăţământului superior economic din România.
ASE la 98 de ani”, în Economistul nr.11, 4 aprilie 2011.
74. Dr. Avram Rosen, Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştiului
din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea până în anul 1938, op. cit., p. 78.
120 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
acţionarii fondatori ai companiei Air France, prin intermediul
Companiei de Navigaţie Aeriană Franco-Română, înfiinţată la 23
aprilie 1920 de către Aristide Blank (cu banii băncii) şi Pierre de
Fleurieu (cu experienţa în domeniul aviaţiei), transformată mai
apoi în Compania Internaţională de Navigaţie Aeriană în 1925,
şi respectiv în Air France, după unificarea cu alte patru companii
în 1932 şi naţionalizarea din 193375. Compania de Navigaţie
Aeriană Franco-Română avea să inaugureze, în 1922, prima
71
linie comercială intercontinentală, Paris-Istanbul, cu escală pe
Aeroportul Băneasa.
Ca urmare a crizei economice mondiale din 1930, Banca
Marmorosch Blank a intrat în incapacitate de plată şi stare de
faliment. Banca Naţională a României a intervenit puternic pentru
a salva banca, preluându-i debite insolubile şi acordându-i credite
preferenţiale. Ulterior, Banca Marmorosch a obţinut concesiunea
pentru desfacerea de tutun şi sare şi a reuşit astfel să se menţină
până în 1948 (anul împlinirii a 100 de ani de la înfiinţare), când
a fost naţionalizată. Chiar naţionalizată, Banca a mai continuat să
funcţioneze până în 1951 76. În 1949 o găsim în Raportul Anual al
Liniilor Maritime Americane ca partener de afaceri pe anii 1907-
1912, 1914-1915, 1917-193077.
N. Mischonozniky - firmă de instrumente muzicale
Strada I.C. Brătianu, nr. 7, apoi Lipscani; fondată în 1887
Firmă de tradiţie, cu sucursală la Craiova şi reprezentanţă pentru
marile firme de profil, obţine medalia de aur la expoziţia universală
din 1906 şi statutul de furnizor al Curţii Regale. Regina Elisabeta
achiziţionează, în 1906, piane Jules Bluthner, cele mai bine cotate la
ora respectivă. Casa Mischonozniky organizează, în aceeaşi perioadă,
un concert caritabil în beneficiul fundaţiei Vatra Luminoasă, patronată
de regină.78
Sabego - magazin de blănuri
Calea Victoriei nr. 18
Chiar în faţa clădirii Prefecturii Poliţiei (Calea Victoriei nr.
18), în 1937 era magazinul „Sabego” al lui S.B. Goldenberg, cu
75. http://www.roumanie.com/Entreprises_roumaines-Aviation_Compagnie_
Franco-Roumaine_Navigation_Aerienne_Air_France-A495.html, http://www.
d13-th.ro/forum/index.php?topic=3040.0, accesat 12 octombrie 2011.
76. http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/Pdf-uri/DJAN-uri/
DMBAN_fonduri_si_colectii_date_in_cercetare.pdf, accesat 12 octombrie 2011.
77. www.rsm.nl/portal/page/portal/RSM2/attachments/pdf1/archief_alfabetisch2.
pdf, accesat 12 octombrie 2011.
78. Frederic Dame, Bucarest en 1906, op. cit., p. 633.
121 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
„blănuri de vulpe argintie, albastră, roşie, Alaska şi pălării bărbăteşti
ultimele modele”. Paradoxal, era de fapt o filială a magazinului S.B.
Goldenberg & Fii, din str. Domnească nr. 26, Galaţi . Mulţi din 79
cei care au apucat perioada respectivă îşi amintesc de reclama cu
vulpile care cântau „hau hau hau, la Sabego în vitrină vrem sa fim”.
SOCEC - librărie şi editură
Calea Victoriei colţ cu Domniţa Anastasia, fondată în 1856
Editura „Socec & Co” a fost una din cele mai puternice
edituri româneşti, un blazon al editării şi comercializării de carte
în perioada interbelică. A început prin înfiinţarea unei librării şi a
unei edituri la Bucureşti, în 1856, de către Ion V. Socec (n. 1830,
Săcele  – d.  1896), un pionier în domeniul vânzării şi editării de
carte, unul din cei mai mari comercianţi de carte ai secolului al
XIX-lea, membru al Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti
din 1867 şi preşedinte al acesteia între 1887-1890), într-o fostă
prăvălie mică de la colţul străzii Lipscanii Noi cu Podul Mogoşoaiei,
lângă Casa Meitani (practic, la câţiva paşi de Librăria Leon Alcalay)
80
. Împreună cu fratele său, Emil, Ion Socec a dezvoltat o adevărată
79. Florin Şinca, Din istoria poliţiei române, op. cit., p. 194.
80. Idem, p. 192.
122 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
industrie de profil, fiind implicaţi atât în vânzarea de carte cât şi
în producţia şi tipărirea ei. Astfel, pe lângă Casa de editură Socec
şi librăriile Socec, fraţii Socec au înfiinţat, în 1871, împreună cu
Belgasoglu, o librărie la parterul Hanului Şerban Vodă şi o tipografie
proprie, apoi o fabrică de cartonaje, pe strada Berzei. Tot în 1871,
împreună cu Teclu, proprietarul unei tipografii din Braşov, Socec
a deschis Atelierele de Arte Grafice, prima instituţie de arte grafice
din România. Mai târziu, când a rămas unicul proprietar al acestor
ateliere, a adăugat tipografiei un atelier de litografie, numindu-l
Stabiliment de toate artele grafice, şi o zincografie, ba chiar şi o
bibliotecă, pe strada Enei. Începând din 1873 Socec a editat
o colecţie de carte ilustrată pentru copii, iar din 1875 a început
să publice operele autorilor clasici români. În 1880 a început să
publice Calendarul pentru toţi, cea mai populară apariţie a vremii.
La 1907, Casa de editură Socec era deja principala casă de editură,
iar Librăria Socec cea mai renumită librărie din România, după ce,
în 1905, firma fusese transformată în societate pe acţiuni. După
ce la 1882 Socec fusese unul din primii utilizatori ai telefoniei din
Bucureşti, în 1907 Institutul de Arte Grafice Socec şi-a construit
prima microcentrală electrică particulară din oraş. În 1919 avea 3
sucursale (Iaşi, Ploieşti, Craiova), iar în 1939 ajunsese la 13 sucursale
în toată ţara. Avea librării proprii, în care îşi difuza cărţile. A servit
ca oficiu editorial al Academiei Române, tipărind numeroase opere
fundamentale ale culturii naţionale. Pe locul unde s-a aflat editura
(Calea Victoriei colţ cu Domniţa Anastasia) a fost ridicat mai târziu
Palatul Librăriei Socec, care pe lângă librăria de la parter a adăpostit
şi Galeriile Lafayette, românizate în timpul războiului81, iar după
1945, magazinul Victoria.

Carl Zimmer & Co

societate anonimă pentru industria de uleiuri vegetale, lacuri, droguri,
parfumerii şi produse chimice (fondată la 5 iunie 1921).
Compania s-a născut prin transformarea firmei lui Carl Zimmer
într-o societate cu răspundere limitată, în vederea exploatării fabricii
Zimmer din Bucureşti. Capitalul a fost fixat la 5 milioane lei.

Anca CIUCIU & Felicia WALDMAN

81. Lya Benjamin, “Starea juridică a evreilor şi implicaţiile cotidiene ale legislaţiei
antievreieşti, 1940-1944”, în Felicia Waldman (ed.), Reflecţii despre Holocaust: studii,
articole, mărturii, AERVH, 2005, p. 191. Vezi, de asemenea, story.casasfatului.ro/
istorii/biografiile-mai-putin-cunoscute-ale-celor-care-au-dat-nume-strazilor, precum şi
Ion Simuţ, “Liviu Rebreanu, o conştiinţă politică vulnerabilă”, în România Literară
nr.6, 16.02.2000.

123 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi

Contribuţia evreiască
la urbanizarea şi
modernizarea orașului
Reşedinţele unor personalităţi
evreieşti
Palatul Spayer
Palatul Spayer, din str. Batiştei nr. 24A, a fost construit în
1900 şi face parte din monumentele istorice reprezentative pentru
patrimoniul cultural local. Industriaşul Herman Spayer l-a însărcinat
pe celebrul arhitect al vremii, Louis Blanc, cu proiectarea construcţiei
în stil Ludovic al XV-lea, care avea trei intrări: una principală, pentru
musafiri, una laterală şi una în spate, care comunica, printr-o scară
de marmură, cu toate încăperile. Imobilul este dezvoltat pe demisol,
parter, etaj şi mansardă cu o suprafaţă desfăşurată utilă de 960 metri
pătraţi. Tot arhitectul s-a ocupat şi de decoraţia interioară a locuinţei,
din care au mai rămas lustre, policadre, stucaturi, sculpturi din
124 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
bronz, coloane de marmură, lambriuri din lemn, tapet de mătase şi
alte ţesături fine, şemineuri cu feronerii, dar şi patru picturi, de mari
dimensiuni. Mărturie a fastului de la începuturile palatului stă friza
în trei părţi ce ilustrează diverse momente din viaţa curtezanelor,
pictată de Francisc Voda(k) la 1908 (picturile originale, de la
1900, considerate de specialişti mai puţin spectaculoase, îi aparţin
lui Marichol). Băile sunt decorate cu faianţă desenată manual, iar
pereţii şi tavanele mai multor încăperi sunt pictate cu vopsea în
ulei. Din subsolul imobilul pornesc mai multe galerii subterane pe
sub străzile din jur, una din ele ducând prin subtraversarea străzii
Batiştei spre clădirea Curţii Supreme de Justiţie1. Pentru construirea
grajdurilor din curte, Blanc a apelat la colegul său Ion D. Berindei.
Clădirea grajdurilor a suferit modificări majore, aici funcţionând în
prezent un institut de învăţământ superior.
Palatul a fost folosit ca reşedinţă a familiei Spayer, dar, întrucât
Herman Spayer a fost căsătorit cu Margot Blank, iar în 1905, când
s-a hotărât transformarea Băncii Marmorosch Blank în societate
anonimă pe acţiuni, sub denumirea de Societatea de Credit, era
membru al consiliului de administraţie al Băncii, alături de Mauriciu
Blank, Take Protopoescu şi alţii, Palatul a servit, la un moment dat,
1. www.ghiduloraselor.ro/ghid-locatii/palatul_h._spayer.html accesat la
8 octombrie 2011.
şi ca sediu al Băncii Marmorosch Blank. În perioada comunistă,
clădirea a fost folosită pentru protocol şi depozitarea obiectelor de
artă ale Gospodăriei partidului comunist, iar din 1990 a găzduit
sediul Asociaţiei “21 Decembrie 1989” (între 1992-1996, chiar şi
Convenţia Democrată din România şi-a stabilit aici un sediu). Astăzi
a ajuns să fie utilizată ca spaţiu de „clubbing”, unde se organizează
petreceri şi evenimente mondene considerate „cool” . 2
Casa Mauriciu Blank
Casa Mauriciu Blank din str. Tudor Arghezi nr.7-9 (fostă
Dionisie) a fost construită de acelaşi arhitect, Louis Blanc . Despre
3
soarta ei aflăm din însemnările zilnice ale lui Constantin Argetoianu
dintre 1 iulie şi 22 noiembrie 1939:
„Ottescu (Nicolae Ottescu, Ministru al Administraţiei şi
Internelor la sfârşitul anilor ’30, n.n.) m-a poftit aseară la masă să
„onorez” un „homard” pe care-l primise de la Constantinopol.  E
2. http://www.timeoutbucuresti.ro/nightlife/8486/7970007/club-review-palatul-
spayer.html, accesat 12 octombrie 2011.
3. http://www.cimec.ro/Resurse/Patrimoniu/LMN/Bucuresti/Bb.pdf, poz. 80,
accesat 12 octombrie 2011.
125 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
bine instalat într-o casă simpatică, cu vedere pe port. Era acolo şi
Mirto (avocatul ţărănist Eduard Mirto, Ministru al Comunicaţiilor
la începutul anilor ‘30, bănuit ulterior de contrabandă cu băuturi şi
ţigări, n.n.), cu dama. Mirto a ajuns nabab, cu automobil, cu yacht,
cu vanători şi proprietăţi... M-a poftit şi pe mine să mă ducă cu
yachtul său la Balcic! Şi-a închiriat casa din Bucureşti (fostă Mauriciu
Blank din Dionisie) Legaţiei americane, pentru cancelarie, în dolari,
5.000 la număr – adică mai bine de l milion lei. Om cu noroc!”4
Intrată în proprietatea Academiei Române în 1948, clădirea
Mauriciu Blank a fost apoi naţionalizată de regimul comunist şi
a continuat să adăpostească Ambasada SUA până la inaugurarea,
în 2011, a noului sediu al acesteia, din Bd. Dr. Liviu Librescu.
Imobilul a fost recâştigat în instanţă de Academie, însă se pare că
RA-APPS nu se grăbeşte să-l retrocedeze5.
4. Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol.VII, 1 iulie – 22 noiembrie 1939,
ediţie de Stelian Neagoe, Machiavelli, Bucureşti, 2003.
5. Mihai Schiau, http://www.gandul.info/news/academia-romana-se-lupta-de-10-
ani-pentru-fostul-sediu-al-ambasadei-sua-de-ce-nu-se-grabeste-raapps-sa-elibereze-
imobilul-8773074, accesat 20 octombrie 2011.
Casa Leonida Negrescu
Pe str. Radu Calomfirescu, la nr.12, încă mai poate fi admirată
casa în care a locuit arhitectul Leonida Negrescu, al doilea arhitect
român posesor al unei diplome de la Beaux Arts Paris (1887) şi
unul dintre arhitecţii importanţi dinainte de Primul Război
Mondial. Clădirea, construită în stil eclectic, cu influenţe franceze,
iese în evidenţă, între altele, prin ancadramentul ferestrelor
supradimensionate şi ornate cu motive vegetale. Pentru că nu s-a
intervenit major asupra faţadei, se poate spune că imobilul este
original. În vecinătate, în secolul XIX, au locuit dr. Gheorghe Polizu
şi dr. Ludovic Fialla6.
6. http://www.casecareplang.ro/case/casa-arh-l-negresco/ accesat 12 octombrie
2011.
126 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Clădiri construite de arhitecţi,
ingineri şi antreprenori evrei
O serie întreagă de clădiri bucureştene, atât blocuri de
locuinţe şi case particulare, cât şi construcţii comerciale şi
industriale, (încă mai) stau mărturie a contribuţiei evreieşti la
procesul de urbanizare şi modernizare a oraşului.
Parcul Carol I, cu ale sale Arene romane, construite
în anul 1906, de pildă, constituie rezultatul colaborării dintre
arhitectul urbanist–peisagist Edouard Redont,  inginerul Elie
Radu şi arhitectul Leonida Negrescu. Tot lui Leonida Negrescu
îi datorăm şi forma actuală a Atheneului Român (ridicat în două
etape, 1886-1889 şi 1893-1897, prima ,din fonduri obţinute
prin subvenţie publică, celebra campanie „daţi un leu pentru
Atheneu”, iar a doua, din fonduri ale Ministerului Instrucţiunii
Publice). Început de arhitectul Albert Galleron, care a construit
clădirea principală, cu sala de concerte, inaugurată în 1889,
proiectarea cupolei aparţinând inginerului Elie Radu, Atheneul
a fost completat în 1893-1897 cu o nouă aripă şi cu scara
monumentală din holul de la intrare, după planurile lui Leonida
Negrescu. (Incidental, Leonida Negrescu a fost şi arhitectul
după planurile căruia s-a construit, în 1900, cvartalul dintre
Academia Comercială (cu Cinema Regal) şi Palatul Jockey Club
(la parterul căruia se afla celebrul Cafe Corso), cvartal demolat
în 1939 pentru a crea perspectiva Pieţei Palatului, precum şi al
magazinului de muzică Orfeu, de lângă Teatrul Comedia (azi
Odeon), dispărut şi el).
Clădirea Cafe Amsterdam din str. Covaci nr. 6, colţ cu
Soarelui, este o altă moştenire negresciană. Proiectat la 1889
pentru negustorul Pencovici şi reinterpretat în 2001 de arhitectul
Mario Kuibuş, imobilul a fost iniţial o construcţie tipic evreiască,
cu prăvălie la parter şi zonă de locuit la etaj şi mansardă, cu
faţade cochete, de valoare ambientală. Transformată în cafenea
la parter, cu săli de protocol la etaj şi o firmă la mansardă,
casa continuă să trăiască, schimbarea destinaţiei neaducând şi
schimbarea majoră a structurii construcţiei, care încearcă să
păstreze atmosfera originală . 7
La rândul lui, un inginer celebru al perioadei interbelice, Emil
Calmanovici este, alături de arhitectul Leon Stern, părintele City
Block (actualmente Blocul Tehnoimport), clădirea cilindrică de
la intersecţia străzilor Doamnei şi Academiei, ridicată în 1936.
Absolvent al Universităţilor din Munchen şi Berlin, Calmanovici
s-a îmbogăţit în perioada interbelică din afaceri imobiliare şi a
avut, între altele, două firme de construcţii, ambele naţionalizate în
1948. Devenit comunist, sub influenţa celor văzute în Germania,
Calmanovici finanţează, la sfârşitul anilor ’30, Partidul Comunist
Român, care, după ajungerea la putere îl răsplăteşte arestându-l,
închizându-l, torturându-l şi terminind prin a-l ucide în condiţii
mai mult sau mai puţin misterioase. Tot el este autorul blocului
cu cinematograful Union de pe str. Ion Câmpineanu (ridicat
în 1949-1950, unul din puţinele blocuri construite pe fundaţie de
bile, la fel ca Hotelul Intercontinental).
Mai cunoscut decât Leon este arhitectul Harry (Herman)
Stern (1909-1954), absolvent al Şcolii Superioare de Arhitectură
din Bucureşti (1932), care, în perioada războiului, a fost profesor
la Şcoala Superioară Abason (1941-1942) şi la Şcoala Superioară
Bercovici (1942-1944), iar după aceea la Institutul de Arhitectură
Ion Mincu din Bucureşti. Arhitect important, de orientare
funcţionalistă, Stern a construit blocul Central Palace de pe
7. Anca Sandu Tomaşevschi în revista Arhitectura nr. 11, 2002, http://www.re-act.
ro/upload/p6_Magazine%20Arhitectura_11_2002.pdf, accesat 12 octombrie 2011.
127 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
str. Eforiei nr. 8, împreună cu Emil Calmanovici, dar şi un bloc
modernist în str. Colţei. Tot împreună cu Emil Calmanovici, dar și
cu arhitecții M. Alifanti, A. Damian, G. Pavlu, I. Şerban, I. Ghica-
Budeşti, V. Krohmalnic și inginerii Emil Prager și Tiberiu Eremia, a
construit imobilul APACA.
Numele lui Harry Stern îl găsim şi pe casa din str. Vasile
Alecsandri nr. 5 pe care a construit-o pentru sine şi familia sa în
1930. În interior, după uşa cu ramă de fier care dă în stradă, se poate
admira balustrada unui balconaş care domină holul mare de la etajul
I, sculptată într-o piatră de culoare caldă de sculptorul Borgo Prund.
Tot Prund e autorul unui basorelief înfăţişând o mamă cu pruncul
în braţe, montat pe peretele vestibulului8. La fel ca şi Calmanovici,
Stern a construit şi clădiri industriale, cum este cazul Pavilionului
H din incinta Parcului Herăstrău (1949-1953), la ridicarea căruia a
colaborat cu arhitecţii Gustav Gusti şi Ascanio Damian şi cu inginerul
E. Ţiţariu. Numit iniţial Pavilion al Industriei Grele Sovietice, apreciat
în epocă pentru calităţile interiorului şi pentru soluţia constructivă, dar
criticat pentru faţadele cu puternice influenţe cosmopolite, imobilul
a fost ulterior integrat în ansamblul Expoziţiei realizărilor naţionale.
Valoarea de patrimoniu a clădirii rezidă în soluţia tehnică de acoperire
a pavilionului cu arce din lemn lamelar curbat – structură uşoară,
spectaculoasă ca deschidere, prezenţă unică în arhitectua civilă din
România epocii staliniste9. Între multele clădiri la care a contribuit
Stern se numără, de asemenea, Aerogara Băneasa, Fabrica de
Confecţii şi Tricotaje Bucureşti, şi chiar Clubul Sportiv
Dinamo (împreună cu Nicolae Medilanski)10.
Iată ce povesteşte despre Harry Stern Mihail Caffe:
„- De ce era atât de iubit profesorul Stern?
- La Şcoala lui Bercovici, principalele ajutoare ale lui Stern au
fost Dorian Hardt şi Ignace Șerban (Rosenberg). Se completau de
minune, fiindcă Hardt avea tehnică, iar Şerban multă sensibilitate
artistică. La un moment dat, tocmai terminaseră o vilă la Olăneşti,
foarte izbutită... Dar, în loc să se bucure, Stern continua să se agite
în jurul scării de la intrare... Până la urmă s-a aflat ce anume căuta:
o piatră scobită natural şi îndeajuns de frumoasă, pe care s-o pună
acolo, ca să aibă păsărelele de unde să bea apă...”11
8. http://www.bucurestiivechisinoi.ro/tag/bucuresti/page/5/ accesat 14 septembrie
2011.
9. Mihaela Criticos, „Pavilionul H”, http://www.inforom-cultural.ro/5+5/cladire-
pav-h.php, accesat 14 septembrie 2011.
10. Nicolae Cajal, Harry Kuller (coord.), Constribuţia evreilor din România la
cultură şi civilizaţie, Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 355.
11. Realitatea Evreiască nr. 275-276, 1-31 mai 2007, p. 6-7.
 Nu numai Stern s-a ocupat de clădiri sportive. La construcţia
bazinului şi sălii de sport Floreasca au contribuit arhitecţii Sofia
Ungureanu şi Vily Juster (alături de Titus Evolceanu, 1947).
Împreună cu Mihail Caffe, Vily Juster a fost elevul lui H. Maxy . 12
Blocul din Bd. Schitu Măgureanu nr. 39, clădire în terase,
cu piscină la etajul 6 şi o vedere unică asupra întregului oraş de la
etajele superioare, dat fiind că este pe deal şi nu are alte clădiri înalte
în jur, a fost rezultatul unui „joint venture”. Construcţia a început
în 1940 dar, din cauza războiului s-a finalizat abia în 1947 când,
prinsă de stabilizare, a fost practic „rasolită” astfel încât a ajuns
să fie dotată cu calorifere de tablă, iar crematoriul pentru gunoi
a rămas neterminat şi nefolosit. Blocul a fost ridicat de arhitectul
Edwin Reininger (autor, de altfel, şi al unor manuale şi cărţi de
12. Idem.
128 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
specialitate, între care merită amintit în mod special „Manualul
arhitectului”, publicat în 1948, la Editura AGIR, împreună cu
Duiliu Marcu, Maria Costescu şi Dimitrie Vernescu), inginerul
Marcel Marcu Abramovici şi inginerul Heinrich Schaffer.
Cei trei s-au asociat practic în vederea construirii clădirii, punând
fiecare câte ceva: terenul, banii şi priceperea. În schimb, fiecare
a primit în bloc unul sau mai multe apartamente, în funcţie de
contribuţie şi înţelegerea dintre părţi.
Astfel, Marcel Abramovici şi-a construit pentru sine şi familia
sa un superb duplex care se întindea pe tot etajul 6 şi două treimi din
etajul 7. Heinrich Schaffer s-a mulţumit cu o garsonieră care ocupa
treimea rămasă din etajul 7, iar Edwin Reininger cu un apartament
la un etaj inferior. Din păcate, Marcel Abramovici nu a apucat să se
bucure prea mult de locuinţă întrucât, la numai 3 ani de la finalizare,
în 1950, prin celebrul decret 92 din 19 aprilie de confiscare a
imobilelor, a fost deposedat atât de apartamentul din Bd. Schitu
Măgureanu nr. 39 (în care a rămas o perioadă în calitate de chiriaş),
cât şi de cel pe care îl avea în Splaiul Unirii nr. 122 şi de cel din Calea
Călăraşi nr. 319 , motiv pentru care a şi emigrat, împreună cu soţia
13
sa ,Norica şi fiica sa, Fernanda la începutul anilor ‘60.
Un alt mare arhitect care şi-a lăsat amprenta pe imaginea
capitalei a fost Jean Monda, autor, şi el, între altele, al unor cărţi
de specialiate: „Arhitectura actuală: artă necunoscută?”, publicată
ultima dată la editura Albatros, Bucureşti, în 1980, şi „Monumente
de arhitectură modernă”, la aceeaşi editură, în 1982. Lui îi datorăm
imobilele din Bd. Dacia nr. 15 (cu Emil Prager) şi nr. 66, Blocul
Frascatti (cu Sala Teatrului C. Tănase) de pe Calea Victoriei nr.
33, Blocul din str. Radu Calomfirescu nr. 7 (1931) , clădirile 14
din str. Jules Michelet nr. 5 (1932), Armenească nr. 10 (1933),
Poenaru Bordea nr. 4 (1934), Blocul Pescarul de pe Bd. N.
Bălcescu nr. 7-9 (1934-1935), blocul din str. Dionisie Lupu nr. 38
(1936), clădirea din str. Galaţi nr. 100 (1937), blocul J. Berman
din Str. Popa Chiţu nr. 7 (1938), clădirea din str. Maria Rosetti
nr. 15 (1938), imobilul din str. Eforiei nr. 6 (1945-1946), Blocul
Studio de pe Bd. Magheru nr. 27 (1946-1948) etc.
Şi arhitectul Marcel Locar (1902-1983) a contribuit la
modernizarea Bucureştiului, prin clădiri ca Blocul Palladio din
Bd. Magheru nr. 43 (1936-1937, cunoscut în perioada comunistă
ca Blocul Turist din Piaţa Romană), Imobilul Cantacuzino de la
13. http://retrocedari.com/anexa-bunurilor-confiscate-in-baza-decretului-92-
bucuresti.html accesat 14 septembrie 2011.
14. http://www.cimec.ro/Resurse/Patrimoniu/LMN/Bucuresti/Bb.pdf accesat la
12 octombrie 2011.
129 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
intersecţia străzilor Maria Rosetti şi Jean Louis Calderon (1933-1934),
imobilul din str. C. A. Rosetti nr. 43, dar şi Ambasada Germaniei,
Casa Presei Libere15 etc.
Mai puţin prolific, dar nu mai puţin important, arhitectul
Hermann Clejan (1886-1955) a construit Imobilul Sun Insurance
din Bd. N. Bălcescu nr. 22, lângă Sala Dalles (1935), care ulterior
a adăpostit Camera de Comerţ, precum şi fostul sediu al Legaţiei
japoneze din Aleea Alexandru (1925).
La fel şi Boris Zilberman, de la care avem blocul Sami
Goldenberg, din str. Mircea Vodă colţ cu Anton Pann (1936).
După cum menţionează Mihail Caffe, alţi arhitecţi care au
marcat capitala au fost: „Horia Goldstein Maicu – […] coautor
la Casa Presei Libere, la Sala Mare a Palatului, Ansamblul Teatrul
Naţional – Hotelul Intercontinental, Ambasada României la Viena
şi Ambasada României la Varşovia; […]; Vily Juster – coautor la
Teatrul de Vară Nicolae Bălcescu, la Complexul sportiv Floreasca, la
Teatrul de Vară din Parcul Naţional, la stadionul Lia Manoliu; Dan
Bacalu – […] coautor la Cinematograful Înfrăţirea între popoare;
G. Levy, împreună cu Heinrich Marcus – Institutul de Ftiziologie
Filaret; […] Leon Garcia – coautor la Casa Radio. Au mai construit
enorm: Mihail Doliner, Aurel Focşanu (blocul S. Moscovici, din
str. N. Iorga nr. 22, cu Em. Viţeanu, 1936), Robert Glasberg,
Sandy Herivan (clădirea Legaţiei Regatului Unit al Marii Britanii
din str. Jules Michelet nr. 22-24 (1920)16, imobilul de raport de la
intersecţia străzilor Take Ionescu şi Mendeleev (1936)17, ambele cu
15. Nicolae Cajal, Harry Kuller (coord.), Constribuţia evreilor din România la
cultură şi civilizaţie, op. cit., p. 356.
16. http://www.cimec.ro/Resurse/Patrimoniu/LMN/Bucuresti/Bb.pdf accesat la
12 octombrie 2011.
17. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 577.
Dem Săvulescu), H. Herşcovici, Leon Hirsch (blocul Victoria,
Calea Victoriei nr. 128, cu D. G. Galiu, 1935), Mişa Hoffman, I.
Mahler, Marcel Maller, I. Mandi, Leopold Medilanski (blocul
de la intersecţia str. M. Eminescu cu Calea Dorobanţi, 1938),
Mauriciu Silianu, Leon Silion (Blocul din Bd. N. Bălcescu nr. 26)
şi mulţi, mulţi alţii. Leon Srulovici – o persoană specială, extrem
de talentat, foarte inventiv – este omul la care apelează Patriarhia
ori de câte ori are nevoie de un specialist în constructii bisericeşti.
Heinrich Marcus a început şi a pus la cale o disciplină specială a
arhitecturii, care este peisagistica (arta grădinilor şi parcurilor)” .
Cel mai renumit arhitect evreu al Bucureştiului rămâne însă
Marcel Iancu, pictor, arhitect şi publicist, co-fondator al mişcării
de avangardă Dada, la Zurich, în 1916, care introduce programatic
ideile Mişcării Moderne în România. Împreună cu fratele său, Iuliu,
acesta construieşte, între 1922 şi 1938 (când emigrează în Israel), nu
mai puţin de 40 de clădiri în Bucureşti, majoritatea rezidenţiale19.
18. Realitatea Evreiască nr.275-276, 1-31 mai 2007, p. 6-7.
19. Anca Bocăneţ, „Marcel Iancu arhitect”, în Centenar Marcel Iancu, 1895-1995,
Simetria, Uniunea Arhitecţilor din România, Bucureşti, 1996, p. 31.
130 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Lui îi datorăm imobilul din str. Negustori nr. 27 (1922)20, casa
din str. Fetiţelor nr. 4 (1925)21, imobilul Herman Iancu (din str.
Trinităţii nr. 33, azi Maximilian Popper nr. 55, 1926), vila Fuchs
(construită pentru Jean Fuchs, negustor de vinuri, în str. Negustori
nr. 33, care, deşi ridicată în 1927, la doar un an distanţă, exprimă
un stil arhitectural diferit, atât ca structură cât şi ca limbaj formal22),
vila Maria Lambru (str. Popa Savu nr. 5, 1929), ştrandul Kiseleff
(1929), casa Poldi Chapier (str. G-ral. Ipătescu nr. 4, 1929), vila
Florica Chihăescu (Şos. Kiseleff nr. 49, 1930), vila Paul Wexler
18
(str. Grigore Mora nr. 36, 1931), vila cu laborator Paul Iluţă
(str. Olari nr. 23, 1931 şi, respectiv, laboratorul în 1935), vila
Jean Juster (str. Silvestru nr. 5, 1931), imobilul Clara Iancu (str.
Caimatei nr. 20, 1931, finanţat şi locuit de Marcel Iancu şi soţia
sa, Clara, unde avea de altfel şi biroul firmei sale de arhitectură23),
20. http://www.cimec.ro/Resurse/Patrimoniu/LMN/Bucuresti/Bb.pdf accesat la
12 octombrie 2011.
21. Idem.
22. Anca Bocăneţ, „Marcel Iancu arhitect”, în Bucureşti anii 1920-1940, între
avangardă şi modernism, Simetria, Uniunea Arhitecţilor din România, Bucureşti,
1994, p. 98.
23. http://www.cimec.ro/Resurse/Patrimoniu/LMN/Bucuresti/Bb.pdf accesat la
12 october 2011.
imobilul Jacques Costin (str. Paleologu nr. 5, 1933, construit Clădiri utilitare construite
pentru fratele soţiei sale), un al doilea imobil Clara Iancu (str. de oameni de afaceri evrei
Paleologu nr. 5 bis, 1933), imobilul Gold (pentru bancherul Solly
Gold, Bd. Domniţei nr. 34, azi str. Hristo Botev nr. 38, 1934), Blocul şi Casa Prager
imobilul Frida Cohen (str. Stelea Spătaru nr. 17, 1935), imobilul Istoria Blocului Prager, cunoscut şi sub numele de Blocul
Alexandrescu (str. Traian nr. 179, 1935, construit pentru sora lui Agricola, aflat la intersecţia Căii Victoriei cu strada Marconi,
Mircea Eliade), un al doilea imobil Poldi Chapier (str. Dimitrie lângă Palatul CEC şi vis-a-vis de Palatul Poştelor (actualul Muzeu
de Istorie a României) începe undeva spre sfârşitul secolului
al XIX-lea, când http://www.bucurestiivechi.ro/wp-content/
uploads/2010/06/1..JPG negustorul de blănuri Sigmund Prager,
furnizor al Curţii Regale27, http://www.bucurestiivechi.ro/wp-
content/uploads/2010/06/2..JPG care îşi începuse activitatea încă
din 1854, tot în capitală, dar în alte prăvălii, cu chirie, cumpără de
la Barbu Bellu casa Văcărescu-Bellu. Astfel, în 1887 Prager deschide
aici un magazin de blănuri de lux, faimos în epocă. Un an mai târziu
dărâmă clădirea şi ridică o casă nouă, după planurile arhitectului
George Mândrea.
Iniţial locul a aparţinut familiei Cantacuzinilor, existând acte care
ne duc chiar până spre domnia lui Matei Basarab. A fost apoi al lui
Ienăchiţă Văcărescu, care avea aici un mic lăcaş de închinăciune pentru
familie şi pentru oaspeţi, probabil Paraclisul „Întâmpinarea Domnului”
– ultimul din cele cinci care au fost construite unul peste altul în acest loc,
de-a lungul vremii, conform descoperirilor arheologice. Casele Văcărescu
Onciu nr. 16A, 1935, evident cu scop lucrativ), imobilul Eugen ajung, prin 1818, în proprietatea bancherului Ştefan Bellu, fost mare
Carniol (str. Dăniceni nr. 10, 1935), imobilul din str. Pictor vistier şi logofăt sub domnitorul Ioan Gheorghe Caragea. Între 1846-
Ştefan Luchian nr. 3 (proprietar necunoscut, 1935), imobilul
1887, paraclisul, aflat încă în proprietatea Bellu, a căpătat funcţiunea de
Bazaltin (Piaţa Aviatorilor nr. 2, proiectat pentru o societate de biserică parohială. Când a cumpărat casele, Sigmund Prager s-a obligat,
construcţii, singurul proiect cu program de apartamente şi birouri prin actul de vânzare-cumpărare, conform legilor de atunci, să le dea
construit de Iancu, 193724), casa atelier Emil şi Miliţa Pătraşcu voie enoriaşilor parohiei să vină la paraclis pentru închinăciune. Câţiva
(str. Pictor Ion Negulici nr. 19, 1937, şi ea singulară în opera lui ani mai târziu, le-a interzis, însă, accesul, motivănd că, fiind ruinat, le
Iancu)25, vila Florica Reich (str. Grigore Mora nr. 39, 1937), vila poate pune vieţile în pericol. Astfel, cedează primăriei obiectele sfinte şi
Hermina Hassner (str. Pictor Barbu Iscovescu nr. 32, 1937), imobilul mobilierul, iar paraclisul este demolat în jurul anului 189328.
David Haimovici şi Sigmund Vătărescu (str. Olteni nr. 12, 1937), În timp ce Sigmund Prager îşi diversifica mereu comerţul
imobilul Vasile Moga (str. Armenească nr. 16, 1937), şi imobilul de
în magazinul de lux din fosta Casă Văcărescu [familia Prager mai
apartamente Naum Ghica (str. Nicolae Golescu nr. 5, 1938)26. avea un magazin şi în apropiere, pe str. Carol], unul din fiii săi,
Alexandru, a iniţiat, pe terenul casei, o afacere cu automobile, fiind,
probabil, unul dintre primii importatori din România. Ştim asta

27. Avram Rosen, Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştiului din

24. Anca Bocăneţ, „Marcel Iancu arhitect”, în Centenar Marcel Iancu, 1895-1995, a doua jumătate a secolului XIX până în 1938, op. cit, p. 46, 65, 149; precum şi
art. cit., p. 37. Liviu Rotman, “Bucharest”, The YIVO Encyclopedia of Jews in Eastern Europe, www.
25. Idem, p. 38, dar şi http://www.cimec.ro/Resurse/Patrimoniu/LMN/Bucuresti/ yivoencyclopedia.org:80/article.aspx/Bucharest, accesat 12 octombrie 2011.
Bb.pdf accesat 12 octombrie 2011. 28. Veronica Marinescu, „Cinci paraclise suprapuse pe locul caselor Văcărescu-
26. Idem, p. 62-127. Bellu-Prager”, în Curierul Naţional, anul 9, nr. 4021, 6 mai 2004.

131 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi

Numeroase clădiri
din Bucureşti
au fost construite
în stilul modernist
iniţiat de Marcel Iancu.

132 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

133 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
pentru că magazinul Prager şi terenul pe care se făcea comerţ cu
automobile au acelaşi număr poştal, Calea Victoriei nr.9. Reclamele
timpului arată că pe teren exista un garaj cu automobile franţuzeşti
şi italiene: Richard-Brasier (Paris), De Dietrich (Neuilly-sur-Seine),
Fiat (Torino), autocamioane cu abur Straker Vehicle Co. englezeşti,
toate de vânzare, precum şi accesorii: anvelope Michelin (Clermont-
Ferrand) şi uleiuri americane Valvoline. Tot reclamele ne arată că aici
era şi un atelier mecanic pentru reparaţii de automobile, motociclete
şi biciclete, dar şi o staţie de vulcanizare. La Alexandru Prager se
puteau face operaţiuni de nichelare, emailare şi alămuire, sau se
puteau închiria automobile.
În fotografiile de la începutul secolului al XX-lea clădirea apare
despărţită de Casa de Depuneri de un teren neconstruit, care făcea
parte din curtea vechii case a baronului Bellu, fiind astfel transmis
noilor proprietari. A ajuns ulterior în proprietatea statului, cu
doi ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Pe acest
teren, Societatea de Asigurări „Agricola” avea să ridice, în 1912,
de-a lungul străzii Marconi, un imobil masivs în stilul epocii, după
134 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
proiectul arhitectului Paul Smărăndescu, cunoscut ulterior ca Blocul
Prager sau Blocul Agricola. Unul dintre primii chiriaşi ai clădirii a
fost Bank of Romania. În 1927, la etajele superioare ale clădirii a
izbucnit un incendiu, surprins de fotografii acelor ani (în fundalul
fotografiilor se observă Casa Prager, după care urmeazăun alt terens
încă neconstruit, către Piaţa Senatului). Casa Prager există şi în ziua
de azi (este lipită de Blocul Prager): a fost vândută de văduva lui
Prager CEC-ului şi se află în proprietatea Loteriei Române.
În primii ani interbelici, cea mai mare parte a Blocului
Prager a fost ocupată de Magazinul Universal „Sora” [care avea
o „soră” geamănă şi în zona Gării de Nord, Calea Griviţei colţ cu
Bd. Duca], şi, ulterior, de magazinul Universel, pentru ca după
naţionalizare spaţiul comercial să fie destinat aprozarului Fortuna.
O bună parte din ce a mai rămas din Casa Prager a fost distrusă
de Loteria Română.
(Incidental, Sigmund Prager a fost şi proprietarul terenului pe
care s-a construit, în arhitectura lui Arghir Culina, tot pe la 1912,
Palace Hotel (denumit apoi Hotel Cişmigiu), care a adăpostit,
 Palatul Băncii Marmorosch Blank
Una din cele mai impunătoare clădiri din centrul Bucureştiului,
clădirea Marmorosch Blank din strada Doamnei (care s-a numit,
la un moment dat, Str. Mauriciu Blank) a fost construită în stil
neoromânesc, în perioada 1915-1923, după planurile arhitectului
Petre Antonescu şi în antrepriza inginerului C. M. Vasilescu,
pe locul fostului han Gherman şi respectiv al casei unde a
locuit filantropul sârb Mişa Anastasievici. După ce a trecut din
patrimoniul regatului României în cel al Băncii Naţionale, edificiul
a ajuns în administrarea directă a  statului comunist, ca sediu al
unei instituţii legate puternic de serviciile secrete, pentru ca apoi să
ajungă sediu central al celei de-a doua bănci locale, BRD, şi, în final,
proprietate a unei firme care ar putea să o distrugă dacă duce la
capăt un proiect de ridicare a unui turn înalt de 37 de metri, situat
chiar pe locul monumentului istoric.
Povestea clădirii începe în 1937, când banca centrală a
achiziţionat-o de la Societatea de Construcţii şi Lucrări Publice
pentru suma de 50,4 milioane de lei (echivalentul a 500 de mii de
dolari la vremea aceea). Prin Decretul nr.1056/1946, clădirea a fost
naţionalizată, pentru ca, în 1961, să intre în posesia Ministerului
Finanţelor. Mai departe, statul comunist a trecut-o în administrarea
Oficiului Economic Central Carpaţi şi, mai departe, după Revoluţie,
în cea a nou-înfiinţatei RA-APPS (Regia Autonomă Administraţia

începând din 1941, Berăria Gambrinus (mutată din Casa Mandy, Patrimoniului Protocolului de Stat), de unde a fost cumpărată

vechea ei locaţie de vis-à-vis de clădirea Teatrului Naţional din str. de BRD, care, la rându-i, a vândut-o actualului proprietar. BNR

Ion Câmpineanu), în locul unei franzelării a fabricii „Otto Gagel“, a revendicat-o în instanţă29. Clădirea a fost construită din granit,

şi ea furnizoare a Casei Regale. Anterior, pe terenul respectiv dăduse porfir, marmură, piatră de Rusciuk, fier forjat, iar stilul dominant

reprezentaţii Circul Sidoli (încă din 1874), care, după demolare, s-a este cel neoromânesc, cu influenţe gotice si bizantine. Interiorul este

mutat lângă Dâmboviţa, în zona străzilor Brutus şi Sapienţei.) gândit în stilurile art nouveau şi art deco şi cuprinde picturi realizate

Mai mult decât un simplu negustor de blănuri, Simgund de Cecilia Cuţescu Stork (alegorii ale industriei, agriculturii şi

Prager a fost vicepreşedinte al Camerei de Comerţ. În 1907 a făcut comerţului în faţa scării de onoare, iar pe hol panouri închipuind

parte, alături de Mauriciu Blank, George Asan şi Nicolae Dane, arta, armonia, veghea, caritatea, credinţa, speranţa, gloria,munca şi

din comisia care a ales planul arhitectonic pentru viitoarea clădire a taina) în 1918-1920.

Palatului Bursei (construit între 1908-1911). A publicat un articol

despre „Înlocuirea actualei taxe de ½ sută destinată la întreţinerea
porturilor” în Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie Bucureşti
(Basilescu, 1897), dar şi o carte intitulată „Blănăria în trecutul
Ţărilor Româneşti – Colecţiune de documente” (Speranţa, 1906),
precum şi un „Ante-proiect de lege pentru încurajarea industriei
naţionale” împreună cu N. I. Angelescu (Göbl, 1903).
29. http://www.fluximobiliar.ro/stiri-imobiliare/proces-cu-actori-grei-pentru-
palatul-marmorosch-blank.html accesat 12 octombrie 2011.

135 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi

Hotelul Herdan (azi Bulevard)
Proiectat de arhitectul Alexandru Orăscu, Hotelul Herdan
a fost construit, între 1867-1871, pe un teren cumpărat în 1865
de Jacques Herdan de la vel-vornicul Grigore Băleanu, după ce
iniţial fusese în proprietatea postelnicului Cantacuzino, trecând
în posesia marelui ban Vintilă Corbeanu, ca zestre a soţiei sale. La
data construirii, Herdan era cel mai mare hotel din Bucureşti, cu
82 de camere şi 11 apartamente, restaurant, saloane de recepţie,
braserie, şi, începând din 1877, apă curentă. În 1873, Herdan
vinde hotelul doamnei. Pohr, care îi schimbă numele în Grand
Hotel du Boulevard, transformându-l într-un loc monden, în care
se organizează expoziţii şi sunt cazate personaje importante ale vieţii
capitalei. La parterul hotelului a funcţionat, din 1883 şi până la
naţionalizarea din 1848, Libraria Alcalay (cumpărată în 1940 de
Remus Cioflec)30.

30. Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, op. cit., p. 298.

136 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

137 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi
Hotelul Continental
Pe locul unde astăzi este Grand Hotel Continental, pe la
mijlocul secolului al XIX-lea se afla casa banului Dimitrie Ghica,
în care s-a născut, la 1816, omul politic şi diplomatul Ion Ghica.
Casa este vândută belgianului Charles Brofft, care modifică în
scurt timp clădirea, îi adaugă un etaj şi o transformă într-un loc de
lux, Grand Hotel Brofft. Avea 48 de camere şi restaurant propriu,
cu specific preponderent franţuzesc, numit Hugues . În cartea 31
sa, Bucureştii Vechiului Regat, George Costescu menţionează ca
acesta a fost „cel dintâi hotel bucureştean încă de sub domnia lui
Cuza şi în care a fost găzduit prinţul Plonplon (Napoleon, vărul
Împăratului Napoleon III) venit în misiune pe lângă Domnitorul
Carol (1868). Era cel mai bun restaurant. Abonamentul p. masă
era de 10 galbeni (120 lei) pe lună. Faima i-a pierit mai ales în
urma unui scandal între ministrul justiţiei Voinov şi magistratul
Edgard Mavrocordat (1884)” . 32
31. Gelu Diaconu, „De la Hanul lui Manuc la Intercontinental”, în Ring,
6 septembrie 2010.
32. George Costescu, Bucureştii Vechiului Regat, Universul, Bucureşti, 1944, p. 77.
138 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
Potrivit monografiei hotelului, la 1860 se afla deja în
proprietatea doamnei. Elenchi Cantacuzino, care îl vinde, în acel
an, prin licitaţie, lui Toma Bagdat, pentru 450.000 lei. Doi ani mai
târziu, hotelul îşi schimbă din nou proprietarul, fiind cumpărat
de Garabet Vaniciu, pentru ca în 1867 să apară în posesia lui
Gheorghe Niculescu, care plătise pentru el nu mai puţin de 20.000
de galbeni austrieci.
După ce, în 1885, ziarele anunţau demolarea hotelului, un an
mai târziu găsim în locul lui o nouă construcţie, în stil renascentist
german, ridicată după planurile arhitecţilor Emil Rittern Forster
şi I. I. Rosnovanu şi aflată în proprietatea lui Menachem Elias:
Grand Hotel Continental, preluat ulterior de fiii marelui filantrop,
din care cel mai cunoscut a rămas Jacques Elias. Aceştia nu vor
exploata hotelul ci îl vor închiria periodic. Ştim, astfel, că la 1911,
când de clădire se ocupa antreprenorul I. Steierman, hotelul avea
63 de camere, săli de mese, şapte pivniţe, prăvălii. (Astăzi, Hotel
Continental are 59 de camere la primele trei etaje şi şase săli de
conferinţe la ultimul nivel: Grigorescu, Tonitza, Aman, Pătraşcu,
Luchian şi Pallady).
 Din monografie mai aflăm că într-una dintre camere a stat
însuşi Osman Paşa, după ce a fost înfrânt în bătălia de la Plevna
din 1877. Luat prizonier, comandantul otoman a fost adus la hotel
în 1878, înainte de a-şi preda sabia Regelui Carol I. Se spune că
atunci când Regele a trecut pe Calea Victoriei, în fruntea trupelor,
Osman Paşa l-a salutat de la balconul hotelului ca un învins pe
învingătorul său.
Între oaspeţii regulaţi ai restaurantului hotelului s-au
numărat Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga,
George Enescu.
În anul 2000, Hotelul Continental a fost retrocedat Fundaţiei
Menachem Elias, care l-a concesionat33.

Felicia WALDMAN

33. Marinela Raţă, „Continental, poarta spre trecut de pe Calea Victoriei”, în

Evenimentul Zilei, 4 februarie 2010.

139 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi

140 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc
 Sărbătoarea de Purim la Sinagoga Mare, 2011
foto: Alexandru Câlţia

141 | Bucureştiul evreiesc ieri şi astăzi

Bibliografie selectivă
Ediţii de documente, cronologic:
Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. 1, Victor Eskenasy (ed.), Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Republica Socialistă
România, Centrul de documentare, Hasefer, Bucureşti, 1986
Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. 2, Mihai Spielmann (ed.), Federaţia Comunităţilor Evreieşti din Republica Socialistă
România, Centrul de documentare, Hasefer, Bucureşti,1988
Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. 2, partea a II-a, Lya Benjamin, Mihai Spielmann, Sergiu Stanciu (eds.), Hasefer,
Bucureşti,1990
Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, vol. 3, partea I-a, Lya Benjamin, Ladislau Gyemant (eds.), Hasefer, Bucureşti, 1999
Evreii din România în secolul XX. 1900-1920: Fast şi nefast într-un răstimp istoric. Documente şi mărturii, vol. I şi II, Ioan Şerbănescu
(Coordonator ştiinţific), Hasefer, Bucureşti, 2003
Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, Corint, Bucureşti, 2001

Cărţi despre Bucureşti

Constantin Bacalbaşa, Capitala sub ocupaţia duşmanului 1916-1918, Brăila, 1921
George Costescu, Bucureştii Vechiului Regat, Universul, Bucureşti, 1944
F. Damé, Bucarest en 1906, Bucureşti, f. e, 1907
Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966
Dana Harhoiu, Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident, Editura Simetria, Bucureşti, 1997
Nicolae Iorga, Istoria Bucureştilor, Ediţia Municipiului Bucureşti, Bucureşti, 1939
Gheorghe Leahu, Bucureştiul dispărut, Arta Grafică, Bucureşti, 1995
Gheorghe Leahu, Lipscani. Centrul istoric al Bucureştiului, Arta Grafica, Bucureşti, 1993
Adrian Majuru, Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, Compania, Bucureşti, 2003
Adrian Majuru, Bucureşti. Povestea unei geografii umane, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007
Cezara Mucenic, Bucureşti. Un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX, Editura Silex, Bucureşti, 1997
Alexandru Ofrim, Străzi vechi din Bucureştiul de azi, Humanitas, Bucureşti, 2007
Dimitrie Pappasoglu, Istoria fondării oraşului Bucureşti, Istoria începutului oraşului Bucureşti, Călăuza sau Conducătorul Bucureştiului,
Fundaţia Culturală “Gheorghe Marin Speteanu”, Bucureşti, 2000
Major D. Papazoglu, Istoria începutului oraşului Bucureşti, astăzi capitala României şi reşedinţa Î.S. Carol I de Hohenzollern, domnitorul
românilor, Tipografia Ion Weiss, Bucureşti, 1870
Gheorghe Parusi, Cronologia Bucureştilor, 20 septembrie 1459 – 3 decembrie 1989, Compania, Bucureşti, 2007
Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Humanitas, Bucureşti, 2003
A. Pippidi, Bucureşti – istorie şi urbanism, Do Minor, Bucureşti, 2002
Marian Petcu, O istorie ilustrată a publicităţii româneşti, Editura Tritonic, Bucureşti, 2006
George Potra, Istoricul hanurilor bucureştene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985
Emil Samoilă, Ziaristica. Noţiuni elementare de gazetarie, Atelierele “Adevărul” S.A., c. 1932
H. Stahl, Bucureştii ce se duc, Tip. Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1910
Florin Şinca, Din istoria poliţiei române, RCR Print, Bucureşti, 2006

Cărţi cu informaţii despre Bucureştiul evreiesc

Lya Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România, 1940-1944, Hasefer, Bucureşti, 2001
Ioan Boambă, Banca Marmorosch Blank & Co.: societate anonimă: 1848-1923, Cultura Naţională, Bucureşti, 1924
Nicolae Cajal, Harry Kuller (coord.), Contribuţia evreilor din România la cultură şi civilizaţie, Hasefer, Bucureşti, 1996
Carol Iancu, Evreii din România, de la excludere la emancipare (1866-1919), Hasefer, Bucureşti, 2009
Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor, istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel, Polirom, Bucureşti, 2005
Harry Kuller, O istorie a Evreilor din România în date, vol. I şi II, Hasefer, Bucureşti, 2000

142 | Istorii și imagini din Bucureștiul evreiesc

Harry Kuller, Presa evreaiască bucureşteană. 1857-1994, Hasefer, Bucureşti, 1996
Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Amarcord, Timişoara, 1996
Andrei Oişteanu, Mythos & Logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală, Nemira, Bucureşti, 1997
Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european, Humanitas, Bucureşti, 2001
I. Peltz, Calea Văcăreşti, Minerva, Bucureşti, 1989
I. Peltz, Foc în hanul cu tei, Minerva, Bucureşti, 1985
Liviu Rotman, Evreii din România în perioada comunistă. 1944-1965, Polirom, Bucureşti, 2004
Liviu Rotman, Şcoala israelito-română, Hasefer, Bucureşti, 1999
Avram Rosen, Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştiului din a doua jumătate a secolului XIX până în 1938, Hasefer,
Bucureşti, 1995
Arh. Aristide Streja si Arh. Lucian Schwartz, Sinagogi din România, Hasefer, Bucureşti, 1996
Touristic guide – The Jewish Community of Bucharest, Osy Lazăr, Elena Maxim (eds.), Bucureşti, f.e., 2007

Articole relevante:
Iuliu Barasch, „Itinerar în Cracovia, Galiţia, Bucovina, Moldova şi Muntenia în 1841-1842”, în Anuar pentru Israeliţi, Bucureşti, 1894
Lya Benjamin, „Starea juridică a evreilor şi implicaţiile cotidiene ale legislaţiei antievreieşti, 1940-1944”, în Felicia Waldman (ed.), Reflecţii
despre Holocaust: studii, articole, mărturii, AERVH, Bucureşti, 2005
I. Camil, „Comunitatea evreilor din Bucureşti de la înfiinţare şi până astăzi”, în Almanahul evreesc, 5704 (1943-1944)
Paul Cernovodeanu, „Regimul evreilor sub fanarioţi (1711-1821)”, în Evreii în societatea şi conştiinţa istorică românească, CSIER, Bucureşti,
2003
Anca Ciuciu, „From the slum to the Jewish quarter in Bucharest: Development and mentality (1830-1943)”, in Studia Hebraica, nr. 7,
Bucureşti, 2007
Anca Ciuciu, „Images of Bucharest Pogrom (21st – 23rd January 1941)” în Holocaust. Studii şi cercetări, vol. II, nr. 1 (3), Bucureşti, 2010
Anca Ciuciu, „Martori tăcuţi. Magazinele evreieşti din cartierul Dudeşti-Văcăreşti”, în Studia Hebraica, nr. 5, Bucureşti, 2005
Anca Ciuciu, „Nostalgia unei lumi pierdute. Simbolismul reportajelor despre Sighet şi Bucureşti (1929-1930, 1939) de Brunea-Fox şi
ilustrate de fotograful Iosif Berman”, în Holocaust. Studii şi cercetări, vol. III, nr. 1 (4), Curtea Veche, Bucureşti, 2011
Elena Cofas, „Destinul dramatic al unei străzi – Calea Dudeşti”, în Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie 12, Muzeul de Istorie şi Artă
al Municipiului Bucureşti, 1997
Dr. Marcel Finkelstein, dr. Iosef Fux, „Profesorul Maximilian Popper”, în Toladot, nr. 1, 1972
F. Brunea – Fox, „Imaginile Purimului”, în Adam, nr. 19, 1930
F. Brunea – Fox, „Măştile Purimului. Ieri şi azi”, în Curierul Israelit, 5 martie 1939
F. Brunea – Fox, „Reportaj cu azime şi bidinele”, în Curierul Israelit, 2 Aprilie 1939
M. A. Halevy, „Comunitatea evreiască din Bucureşti de la începutul secolului al XIX lea”, în Revista Cultului Mozaic, nr. 16, 15 iunie 1971
M. A. Halevy, „Franz Josef Sulzer primul istoriograf al evreilor din România”, în Sinai. Anuar, V, 1933
Dumitru Hîncu, „Un testament mereu actual”, în Evreii în societatea şi conştiinţa istorică românească, CSIER, Bucureşti, 2003
Silvia Kerim, „Ultimul interviu. Adio Tia Peltz”, în Formula AS, nr. 353, 15 martie 1999
Domnica Macri, „Iosif Berman. Un fotograf român la National Geographic”, în National Geographic. România, iunie 2008
Marius Mircu, „Întâlnirile mele cu I. Peltz”, în Revista Cultului Mozaic, nr. 431, 15 februarie 1979
Marius Mircu, „Maria Ventura în rolul Ester”, în Revista Cultului Mozaic, nr. 317, 1 martie 1974
Dr. Cezara Mucenic, „Istoria arhitectural-urbanistică a unei străzi: strada Doamnei”, în Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie XIV,
Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, 2000
I. Peltz, „Cum am scris Calea Văcăreşti”, în Revista Cultului Mozaic, nr. 314, 15 ianuarie 1974
Irina Stănculescu, „Apariţia şi evoluţia denumirilor de străzi din Bucureşti”, în Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie XIV, Muzeul de
Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti, 2000
Rex, „Bucureştii care dispar. Hanul cu Tei”, în Ilustraţiunea română, nr. 42 (an VII), miercuri 9 octombrie 1935
Felicia Waldman, „Romania”, în The Cambridge Dictionary of Judaism and Jewish Culture, Judith Baskin (ed.), Cambridge University Press, 2011

143 | Bibliografie selectivă

AutorI: dr. Felicia Waldman, dr. Anca Ciuciu

Fotografii: Ovidiu Morar, Daniel Mladin

Redactare: Emil Stanciu, Adrian Manafu

Grafică și DTP: Irina Spirescu

Editor: Ovidiu Morar

COORDONATOR PROIECT: Arpad Harangozo

Tipărit la MasterPrint

© NOI Media Print

str. Tokyo, nr.1
sector 1, București
Tel.: 021 222 07 43
Fax: 021 222 07 86
e-mail: nmp@nmp.ro
www.nmp.ro