Florin BUHOCIU

INVESTIŢII

2008
CUPRINS
CAPITOLUL I
INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIE..............................................................5
1.1. PROBLEMATICA GENERALĂ................................................................................5
1.2. CONCEPTUL DE „INVESTIŢII”...............................................................................6
1.3. CLASIFICAREA INVESTIŢIILOR ............................................................................7

CAPITOLUL II
SURSE DE FINANŢARE. METODA LEASING............................................................12
2.1. SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR.........................................................12
2.1.1. SURSE PROPRII ALE AGENŢILOR ECONOMICI...............................12
2.1.2. SURSE GENERATE DE PIAŢA DE CAPITAL ......................................13
2.1.3. ALOCAŢIILE DE LA BUGETUL STATULUI PENTRU INVESTIŢII.......14
2.1.4. SURSELE PENTRU INVESTIŢII EXTERNE.........................................14
2.1.5. METODA „LEASING” ............................................................................16
2.1.5.1. CARACTERISTICI CARE DEFINESC „LEASING”-UL ÎN
CONCEPŢIA ACTUALĂ ŞI NECESITATEA LUI ................................16
2.1.5.2. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND CONTRACTUL DE
„LEASING” ÎN ŢARA NOASTRĂ ........................................................18
2.1.5.3. TIPURI DE LEASING ............................................................19

CAPITOLUL III
EFICIENŢA ECONOMICĂ - ELEMENT FUNDAMENTAL AL DECIZIEI
DE INVESTIŢII..............................................................................................................21
3.1. CONCEPTUL DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ .......................................................21
3.2. CARACTERISTICI ALE EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR ..............23
3.3. INDICATORII DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ A INVESTIŢIEI ..............................23
3.3.1. INDICATORII GENERALI......................................................................24
3.3.2. INDICATORII DE BAZĂ AI INVESTIŢIEI ..............................................27

CAPITOLUL IV
PROGRAMAREA ŞI EXECUTAREA OPTIMĂ A LUCRĂRILOR DE INVESTIŢII .......36
4.1. METODE PRIVIND PROGRAMAREA UTILIZĂRII RESURSELOR
DE INVESTIŢII..............................................................................................................36
4.1.1. METODA DRUMULUI CRITIC: NOŢIUNI ŞI APLICARE ......................36
4.2. OPTIMIZAREA CHELTUIRII FONDURILOR DE INVESTIŢII PRIN METODA
PROGRAMĂRII MATEMATICE ...................................................................................42
4.3. UTILIZAREA PROGRAMĂRII LINIARE ...............................................................42

CAPITOLUL V
DETERMINAREA MĂRIMII OPTIME A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE ....................48
5.1. CONCEPTUL DE CAPACITATE ŞI ROLUL SĂU ÎN PRODUCŢIE......................48
5.2. CONCEPTUL DE CAPACITATE OPTIMĂ............................................................49
5.3. CRITERII DE OPTIMIZARE A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE;
FACTORI CARE ÎI ASIGURĂ SUCCESUL..................................................................49
5.3.1. MINIMIZAREA CHELTUIELILOR INVESTIŢIONALE ŞI DE
PRODUCŢIE....................................................................................................50
5.3.2. MAXIMIZAREA PROFITULUI ...............................................................50
5.3.3. FACTORI CARE CONTRIBUIE LA ÎNDEPLINIREA
CRITERIILOR DE OPTIMIZARE
A MĂRIMII CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE....................................................50
5.4. MODELE DE DETERMINARE A MĂRIMII OPTIME A CAPACITĂŢII DE
PRODUCŢIE A UNUI OBIECTIV DE INVESTIŢII NOU ...............................................52

CAPITOLUL VI
IMPLICAŢIILE FACTORULUI TIMP ASUPRA INVESTIŢIILOR ŞI NECESITATEA
ACTUALIZĂRII ÎN CALCULUL EFICIENŢEI ECONOMICE A ACESTORA................................57

3
6.1 ÎNSEMNĂTATEA ECONOMICĂ A FACTORULUI TIMP ASUPRA
INVESTIŢIILOR ............................................................................................................57
6.1.1. IMOBILIZĂRI ALE RESURSELOR DIN INVESTIŢII (PE DURATA
EXECUŢIEI OBIECTIVULUI) ŞI DETERMINAREA PIERDERILOR
AFERENTE......................................................................................................60
6.1.2. IMOBILIZĂRI ALE RESURSELOR DE INVESTIŢII PE DURATA
OBŢINERII EFECTELOR ECONOMICE ŞI DETERMINAREA
PIERDERILOR AFERENTE ............................................................................64
6. 2. ACTUALIZAREA. INDICATORII ACTUALIZAŢI DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ
A INVESTIŢIILOR.........................................................................................................65
6.2.1. INDICATORII ACTUALIZAŢI DE EFICIENŢA ECONOMICĂ A
INVESTIŢIILOR ...............................................................................................66
6.3. UTILIZAREA INDICATORILOR ACTUALIZAŢI AI EFICIENŢEI
INVESTIŢIILOR ............................................................................................................67
6.3.1. CONCLUZII ŞI APLICAŢII PRIVIND ACTUALIZAREA
IMOBILIZĂRILOR DE FONDURI ŞI ACTUALIZAREA INDICATORILOR
ECONOMICI ....................................................................................................75

CAPITOLUL VII
METODE DE ANALIZĂ ŞI EVALUARE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII................80
7.1 ETAPELE METODOLOGICE DE EVALUARE A EFICIENŢEI ECONOMICE
A INVESTIŢIILOR.........................................................................................................80
7.2. RATA DE RENTABILITATE A INVESTIŢIILOR ....................................................80
7.3. RANDAMENTUL ECONOMIC AL INVESTIŢIILOR (RE)......................................82
7.4. DURATA (TERMENUL) DE RECUPERARE A INVESTIŢIILOR ..........................84
7.5. CRITERII ŞI METODE DE EVALUARE A PROIECTELOR..................................85
7.5.1 ANGAJAMENTUL DE CAPITAL ............................................................85
7.5.2 RAPORTUL DINTRE VALOAREA VENITURILOR TOTALE
ACTUALIZATE ŞI COSTURILE TOTALE ACTUALIZATE..............................86
7.5.3 VALOAREA NETĂ ACTUALĂ TOTALĂ SAU CUMULATĂ (V N A T)
(VENIT NET ACTUALIZAT TOTAL)................................................................88
7.5.4 INDICELE DE PROFITABILITATE.........................................................90
7.5.5. RATA INTERNĂ DE RENTABILITATE A PROIECTELOR DE
INVESTIŢII (RIR) .............................................................................................90
7.5.6 CURSUL DE REVENIRE NET ACTUALIZAT (CRNA) (CURSUL DE
REVENIRE AL VALUTEI)................................................................................91

CAPITOLUL VIII
EVALUAREA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ A PROIECTELOR DE INVESTIŢII......94
8.1. EVALUĂRII ECONOMICE.....................................................................................95
8.2. EVALUAREA FINANCIARĂ ..................................................................................96

BIBLIOGRAFIE ..........................................................................................................103

4
 Unitatea de învăţare Nr. 1.

INVESTIŢIILE ŞI ROLUL LOR ÎN ECONOMIE

__________________________________________

Obiectivele principale ale unităţii de învăţare nr. 1:

- familiarizarea studenţilor cu necesitatea cunoaşterii definirii
variantelor de dezvoltare ale unui agent economic
- noţiunea de „ciclu investiţional”

După studiul unităţii de învăţare nr. 1 vei fi capabil:

- sa înţelegi conceptul de “Investiţii”
- sa cunoşti criteriile de clasificare a investiţiilor

1.1. PROBLEMATICA GENERALĂ

În evoluţia societăţii, investiţiile au avut întotdeauna un rol

primordial pentru satisfacerea cât mai cuprinzătoare a nevoilor de ordin
material şi spiritual ale membrilor săi. De volumul investiţiilor, de nivelul
eficienţei, ca şi de rolul lor de moderator în permanentul decalaj dintre
cerere şi ofertă a depins, de-a lungul timpului, evoluţia realizărilor
economico-financiare ale economiei oricărei ţări, condiţionând, astfel,
standardul de viaţă şi perspectivele de progres ale societăţii umane.
În orice epocă şi în orice sistem economic, investiţiilor le-a
revenit misiunea importantă de trecere cu succes de la prezent spre
viitor. Dacă trecutul rămâne numai ca un factor de analiză şi de
concluzionare comparativă a ceea ce s-a făcut bine sau rău, în schimb,
prezentul şi viitorul se leagă organic, identificându-se cu aspiraţiile de
mai bine ale omenirii.
Schematic, investirea de capital, fundamentată printr-un proiect
de investiţii, se poate reprezenta grafic astfel:

Proiect de investiţii

Capital investit

Sfera
Sfera prod. de
consumului Capital fix bunuri şi
servicii

Număr de
locuri muncă

Progres tehnic

Profit pentru
reinvestire
5
1.2. CONCEPTUL DE „INVESTIŢII”
În viaţa de toate zilele, din punct de vedere economic, ne-am
obişnuit ca prin investiţie să înţelegem cheltuirea unor sume de bani
pentru a crea ceva nou sau a îmbunătăţi ceva existent.
Ori de câte ori înţelegem investiţia ca o cheltuială efectuată de o
persoană fizică sau juridică în sensul celor de mai sus, ne gândim că
este nevoie să alocam o suma de bani, într-un scop bine determinat, de
pe urma căruia, bineînţeles, să se realizeze satisfacerea unor nevoi ale
membrilor societăţii, iar investitorul să obţină un anumit profit, un câştig
suplimentar.
În economia de piaţă, însă, noţiunea de investiţie are un alt
înţeles legat în mod normal, de unele elemente specifice ale acesteia,
cum ar fi: circulaţia capitalului pe piaţă, obţinerea unui profit scontat,
nivelul concurenţei etc.
Trebuie avut în vedere că investiţiile nu se referă numai la
cheltuielile făcute pentru producţia de bunuri materiale sau servicii. Ele
au un rol determinant în laturile vieţii sociale ale oamenilor, în procesul
de instruire culturală şi profesională, în menţinerea capacităţii de muncă
şi a stării de sănătate a oamenilor, în dezvoltarea bazelor de cercetare
ştiinţifică, de perfecţionare a forţei de muncă etc.
În cele ce urmează, vom încerca să conturăm noţiunea de
investiţii aşa cum credem că ar fi mai aproape de conceptul său:
Prin investiţii înţelegem ansamblul resurselor (materiale,
financiare, umane, de timp şi informaţionale) destinate creşterii
capacităţii de producţie a societăţii, a vieţii sociale sub toate
aspectele sale, pentru asigurarea obţinerii într-un anumit viitor a
efectelor scontate.
Reţinem, deci, că investiţiile sunt o categorie de cheltuieli care
angajează viitorul societăţii, al agenţilor economici în general, în sensul
că de aceste cheltuieli depind:
- apariţia unor noi capacităţi de producţie sau servicii;
- creşterea şi perfecţionarea potenţialului productiv (prin extindere
şi modernizare);
- satisfacerea cererilor societăţii, în conformitate cu tendinţa de
armonizare a cererii cu oferta;
- efectuarea unor cheltuieli certe (pentru un viitor, nu totdeauna
cert).
Dintr-un alt punct de vedere, acela al elementelor sale definitorii,
noţiunea de investiţii sintetizează în componenta sa structurală mai
multe elemente principale, printre care:
- conţinutul concret, real al obiectivului proiectat, în care se includ:
scopul obiectivului, resursele materiale şi, respectiv, cele
financiare şi umane, necesare execuţiei;
- durata, ca perioadă de timp de execuţie propriu-zisă şi ca
perioadă de timp de exploatare a obiectivului creat;
- riscul asumat de către investitor, ca posibil inconvenient
păgubitor;
- eficienţa economică, materializată prin realizarea scopului final
propus, respectiv: profitul şi efectul social, în genere.
Bineînţeles, sub aspect social, ca şi sub aspectul protejării şi
conservării mediului ambiant, nivelul profitului unei investiţii rezultă din
măsurile de organizare şi din alocare de fonduri, atât de către stat, cât
şi de către agenţii economici investitori, pentru:
- eliminarea poluării mediului înconjurător;
- asigurarea menţinerii unui echilibru ecologic care are un rol
hotărâtor în asigurarea condiţiilor de sănătate ale membrilor
societăţii etc.
6
 Orice lipsă de iniţiativă în acest scop şi orice neglijare a eliminării
factorilor nocivi etc. pot avea repercusiuni însemnate, care să necesite
ulterior fonduri imense pentru înlăturarea efectelor negative asupra
membrilor societăţii.
Din punctul de vedere al conţinutului concret al său, literatura de
specialitate consideră că noţiunea de investiţii poate fi privită, într-o
concepţie tridimensională sub trei aspecte: contabil, economic şi sub
financiar.
Sub aspect contabil, investiţia nu poate fi altceva decât o
imobilizare de fonduri, o cheltuială care reprezintă, în fapt, “bunurile
mobile şi imobile, corporale sau necorporale, achiziţionate sau create în
întreprindere, destinate a rămâne constant sub aceeaşi forma”1
Bineînţeles, aceste imobilizări pot fi: atât legate direct de
exploatare (utilaje, instalaţii de lucru etc., procurate pentru o perioadă
mai îndelungată, fără a fi: achiziţionate spre a fi vândute sau supuse
unor transformări) cât şi nelegate direct de exploatare (în afara ei, fără
a avea un caracter productiv), cum ar fi diversele cheltuieli pentru
probleme de igienă şi securitatea muncii, creşe, cămine şi alte cheltuieli
necesare bunei desfăşurări a activităţii umane.
Sub aspect economic, investiţiile au o sferă de cuprindere mai
largă, însăşi noţiunea «economic» având un conţinut mult mai
cuprinzător decât noţiunea «contabil».
În sensul acesta, investiţiile cuprind “toate consumurile de
resurse care se fac în prezent, în speranţa obţinerii, în viitor, a unor
efecte economice (venituri, încasări) eşalonate în timp, şi care, în sumă
totală, sunt superioare cheltuielilor iniţiale de resurse”2.
Vorbind despre consumuri de resurse efectuate în prezent, în
speranţa obţinerii, în viitor, a unor efecte economice, tragem concluzia
firească, din care rezultă că se fac cheltuieli pentru achiziţionarea
tuturor celor necesare materializării obiectivelor de investiţii şi dării în
exploatare a lor. De asemenea, într-o perioadă anumită de timp, se vor
face treptat încasări care să asigure rambursarea treptată a cheltuielilor
şi reluarea procesului de producţie prin autofinanţare, rambursarea unor
credite contractate, diverse cheltuieli necesare problemelor de
cercetare-dezvoltare, marketing, prognoză, publicitate, etc., inclusiv un
venit suplimentar (profit) ce trebuie să revină întreprinzătorului, ca
stimulent pentru desfăşurarea activităţii.
Sub aspect financiar, investiţiile trebuie privite ca nişte cheltuieli
de resurse menite să conducă la realizarea unor venituri, respectiv,
economii, pe o perioadă de timp de exploatare raţională, când, prin
amortizare, se asigură rambursarea tuturor acestor cheltuieli.
Tragem de aici concluzia că, pentru început, trebuie să existe
resurse financiare care să asigure realizarea în totalitate a obiectivului,
până la darea sa în funcţiune, plus încă un anumit nivel de resurse
care, sub formă de fond de rulment, să asigure funcţionalităţi pentru
începerea ciclului de producţie.
Problema aspectului financiar al investiţiilor trebuie reliefată, în
principal, în sensul asigurării obţinerii unui echilibru între resursele
existente şi nevoile pentru desfăşurarea activităţii. Ignorarea acestui
echilibru conduce, în mod firesc, la o tulburare a activităţii şi la
consecinţe, de multe ori, păguboase.

1.3. CLASIFICAREA INVESTIŢIILOR

Investiţiile pot fi clasificate pe baza mai multor criterii. În literatura

de specialitate criteriile cele mai folosite sunt:
1
I. Românu; I. Vasilescu – coordonatori – “Managementul investiţiilor”, Edit.
Mărgăritar, Bucureşti 1997, pag. 13
2
I. Românu; I. Vasilescu - coordonatori - op. cit. pag. 14
7
 a) destinaţia cheltuielilor;
b) destinaţia obiectivelor de investiţii;
c) modul în care se execută lucrările;
d) stadiul de execuţie al lucrărilor;
e) structura tehnologică a cheltuielilor;
f) caracterul lucrărilor;
g) natura investiţiilor (compoziţia lor materială);
h) obiectivul urmărit prin realizarea prevederilor proiectului;
i) gradul de risc;
j) relaţiile ce se stabilesc între beneficiar şi sursa externă.

a) După destinaţia cheltuielilor distingem:

- investiţii directe (clădiri, achiziţionări de utilaje, maşini, instalaţii
de lucru etc.);
- investiţii colaterale (pentru asigurarea unităţilor cu apă, energie,
gaze etc.);
- investiţii conexe (pentru asigurarea materiilor prime,
combustibil, lucrări pregătitoare noului obiectiv etc.)
b) După destinaţia obiectivelor de investiţii cunoaştem:
- investiţii productive (cele care asigură realizarea de clădiri,
construcţii şi utilaje necesare desfăşurării proceselor tehnologice de
transformare a materiilor prime şi materialelor în produse finite); în
principiu, sunt similare cu cele directe, dar privite din alt punct de
vedere.
- investiţii neproductive (cele care sunt executate în scopuri
social-culturale sau pentru perfecţionarea şi instruirea resursei umane).
Acest criteriu ne creează posibilitatea de a clasifica investiţiile şi
după primatul sectoarelor de activitate, după cum urmează:
- investiţii în sectorul primar - cuprinzând toate acele lucrări
efectuate în ramurile extractive, unde se efectuează activităţi de
desprindere din mediul biologic a unor anumite substanţe (cărbuni,
minereuri feroase şi neferoase, petrol, gaze naturale etc.);
- investiţii în sectorul secundar - cuprinzând lucrările prevăzute în
toate ramurile tehnologice, la care, prin supunerea materiilor prime şi a
materialelor auxiliare, la anumite transformări tehnologice, se obţine
întreaga gamă de produse necesare societăţii umane,
- investiţii în sectorul terţiar - cuprinzând toate lucrările destinate
sferei prestărilor de servicii (comerţ, asistenţă socială, proiectare etc.)
c) După modul în care se execută, distingem:
- investiţii executate în antrepriză, atunci când lucrările sunt
încredinţate, de către beneficiar (investitor), spre execuţie, unei
întreprinderi specializate ce poartă denumirea de antreprenor,
asemenea lucrări se efectuează pe bază de contract ferm, prin care
antreprenorul se angajează să execute lucrarea în parametrii proiectaţi,
cu anumite termene intermediare de execuţie şi cu termen final, iar
beneficiarul se obligă să achite contravaloarea lucrărilor executate;
întâlnim în asemenea cazuri şi situaţii în care antreprenorul stabileşte
anumite raporturi contractuale, de execuţie parţială, cu alţi agenţi
economici, care sunt, de fapt, subantreprenori; raporturile dintre
antreprenori şi subantreprenori privesc numai părţile din lucrări pentru
care s-a căzut de acord iar obligaţiile reciproce dintre ei nu acţionează
şi asupra contractului încheiat între antreprenor şi beneficiar (investitor);
- investiţii executate în regie proprie, cele pe care investitorul şi
le executa prin forţe proprii, fără a apela la o unitate specializată;
- investiţii mixte (în sistem mixt), atunci când o parte a investiţiei
se execută de către investitor, prin forţe proprii, iar o altă parte, prin
intermediul antreprizei; asemenea situaţii se întâlnesc mai frecvent
atunci când e vorba de montarea unor utilaje procurate de investitor şi
montate de către antreprenor.

8
 d) După stadiul de executare, se disting:
- investiţii în curs de realizare (neterminate);
- investiţii terminate (cele pentru care lucrările au fost încheiate);
- investiţii restante (cele care la termenele finale, prevăzute, n-au
fost realizate).
e) După structura lor tehnologică, distingem:
- lucrări de construcţii – montaj (clădiri, construcţii speciale,
instalaţii etc.);
- achiziţii de utilaj care necesită montaj (pe fundaţii, pe piloni, pe
postamente speciale);
- achiziţii de utilaj care nu necesită montaj (mijloace de transport
auto, electrocare, tractoare, maşini agricole etc.);
- lucrări de explorări geologice în care se cuprind lucrările pentru
prospecţiuni; lucrările pentru operaţiunile de exploatare; lucrările pentru
conturarea şi extinderea zăcămintelor subterane; lucrările de foraj;
- cheltuielile efectuate pentru studii şi cercetări geologice;
- alte cheltuieli privind proiectarea, instruirea personalului pentru
obiective noi etc.
f) După caracterul lucrărilor, investiţiile pot fi:
-pentru construirea de obiective noi;
-pentru refacerea (reconstruirea) unor obiective existente,
dezvoltarea sau transformarea lor, ca şi unele investiţii pentru
retehnologizarea şi modernizarea obiectivelor existente, atunci când
progresul tehnic impune aceasta; factorii care determină asemenea
investiţii sunt cei privind iniţiativa investitorului (în cazul investiţiilor noi)
şi diferiţi factori de altă natură, cum ar fi: efectele seismelor, inundaţiile,
incendiile etc. când, în urma deprecierilor produse, se urmăreşte
readucerea obiectivelor economice, la starea lor iniţială.
g) După natura investiţiilor (compoziţia lor materială), există:
- investiţii corporale, respectiv, activele fixe (construcţii, maşini,
utilaje) şi activele circulante;
- investiţii necorporale, respectiv,activele privind fondul de
comerţ, brevete de invenţii, diferite cheltuieli pentru instruirea şi
pregătirea personalului de exploatare, cheltuieli de publicitate şi
reclamă etc.
- investiţii financiare - care cuprind valori imobilizate în diverse
titluri de participare sau împrumuturi pe termen lung.
h) După obiectivul urmărit prin realizarea proiectului
întocmit:
Nota: Clasificarea după acest criteriu este, întrucâtva, similară în
conţinut cu cea privind criteriul “destinaţia obiectivelor de investiţii”, cu
deosebirea că investiţiile productive, potrivit autorilor I. Românu şi I.
Vasilescu, cuprind o nomenclatură structurală mai complexă, şi anume:
- investiţii de expansiune - referitoare la crearea de noi capacităţi
de producţie;
- investiţii de menţinere - care se referă la înlocuirea şi reutilarea
capacităţilor de producţie existente;
- investiţii de modernizare - care se fac cu scopul creşterii
performanţelor tehnice şi îmbunătăţirii echipamentelor de producţie
existente;
- investiţii de inovare - care au ca scop diversificarea activităţii.
Întâlnim, de asemenea, în concepţia aceloraşi autori menţionaţi,
în cadrul aceluiaşi criteriu:
- investiţii obligatorii - care se fac cu scopul de a se respecta
anumite angajamente luate anterior, faţă de alţi agenţi economici sau
faţă de proprii angajaţi, precum şi cu scopul de a se respecta anumite
reglementări legale;
- investiţii strategice - care se fac în sfera cercetării, dezvoltării
sau pentru ameliorarea climatului de muncă; ele pot avea un caracter
ofensiv sau defensiv.
9
 Potrivit părerii reputaţilor autori menţionaţi, “ această structură a
investiţiilor este de mare utilitate în procesul de fundamentare a
deciziilor de investiţii. Astfel, trebuie avut în vedere faptul că investiţiile
obligatorii şi cele strategice au, în sens economic vorbind, o eficienţă
economică indirectă, care se manifestă numai pe măsura creşterii
şanselor de reuşită a investiţiilor direct productive.
De aceea, ele trebuie judecate mai mult prin prisma criteriilor de
costuri şi mai puţin prin prisma criteriilor de rentabilitate economică.
De asemenea, această structurare ridică şi problema dualităţii
obiectivelor.
Sunt puţine proiectele de investiţii care să aibă conturat un
singur obiectiv. De cele mai multe ori, în cadrul unui proiect se
intersectează mai multe obiective.
Astfel, un proiect de reînnoire poate conţine şi elemente de
natura ameliorării performanţelor tehnice sau a eficienţei activităţii de
producţie, iar un proiect de reutilare conţine, în majoritatea cazurilor, şi
elemente de creştere a capacităţii de producţie existente.”3
i) După gradul de risc:
După gradul de risc putem întâlni:
- investiţii cu risc scăzut - incluzându-le pe acelea care nu prezintă
obiective noi, cu valori mari, ci, mai ales, cele care se efectuează
pentru menţinerea sau îmbunătăţirea celor existente;
- investiţii cu risc mare (sporit) - când e vorba de investiţii noi, de
mare valoare, cu probabilităţi de nerealizare ce n-au putut să fie
întrevăzute.
j) După relaţiile ce se stabilesc între beneficiarul investiţiei şi
sursele externe destinate investiţiei, putem întâlni:
- investiţii externe (sau), de portofoliu - care nu sunt altceva
decât plasamente financiare rezultate din vânzarea de acţiuni către
investitori străini, (sub 50% din total acţiuni).
- investiţii străine directe - când investitorul străin deţine
majoritatea acţiunilor (sau capitalului).

REZUMAT
Investiţiile reprezintă alocarea de resurse materiale, financiare,
umane, de timp şi informaţionale în vederea creşterii capacităţii de
producţie în vederea obţinerii, pe parcursul unui ciclu investiţional, de
profit.
Acestea se pot clasifica după următoarele criterii:
a) destinaţia cheltuielilor;
b) destinaţia obiectivelor de investiţii;
c) modul în care se execută lucrările;
d) stadiul de execuţie l lucrărilor;
e) structura tehnologică a cheltuielilor;
f) caracterul lucrărilor executate;
g) natura investiţiilor;
h) obiectivului urmărit;
i) gradul de risc;
j) relaţiile ce se stabilesc între beneficiar şi suma externă de
finanţare.
Modernizarea economiei româneşti se bazează pe reforma
economică care are şi o importantă latură investiţională. De asemenea,
restructurarea firmelor româneşti se poate face urmărindu-se şi rolul şi
importanţa activităţii de investiţii în eficientizarea acestora. Aceasta se
poate face urmând una dintre directivele:
a) restructurare – privatizare;
b) privatizare – restructurare.
3
I. Românu; I. Vasilescu – coordonatori – op. cit. pag. 16
10
 Fiecare direcţie implică diferit statul ca proprietate, dar duce şi la
consecinţe financiare şi sociale importante.
Specific activităţii de investiţie riscul investiţional (în afaceri şi
financiar) care este o componentă de neînlăturat al acesteia.
Riscurile se pot clasifica după dimensiunea lui, putând să
distingem mai multe forme de risc la nivelul unei societăţi comerciale.

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Ansamblul resurselor destinate investiţiilor este format din:
a) resurse materiale şi umane;
b) resurse materiale, umane şi financiare;
c) resurse materiale, financiare, umane, de timp şi informaţionale.
2. După modul în care se execută, investiţiile se pot executa:
a) în antrepriză;
b) în regie proprie;
c) în antrepriză, regie proprie şi mixt.
3. În economie, riscurile pot fi grupate în:
a) riscuri în afaceri şi riscuri financiare;
b) riscuri în afaceri, riscuri economice şi riscuri financiare.

11
 Unitatea de învăţare Nr. 2.

SURSE DE FINANŢARE. METODA LEASING

__________________________________________

Obiectivele principale ale unităţii de învăţare nr. 2:

- definirea strategiei investiţionale a firmei
- conţinutul procesului investiţional si a surselor de finanţare a acestuia

După studiul unităţii de învăţare nr. 2 vei fi capabil:

- să cunoască si sa aprofundeze cele mai importanta surse de finanţare a
investiţiilor
- să poată finanţa investiţiile si prin metoda “leasing “

Precum s-a arătat, investiţiile joacă un rol primordial în

dezvoltarea cantitativă şi calitativă a activităţilor din sfera producţiei de
bunuri şi a serviciilor, precum şi din sfera activităţilor social-culturale.
Desfăşurarea procesului investiţional şi susţinerea lui în toată
perioada de execuţie şi de exploatare a lucrărilor, presupune mai multe
etape principale care, în succesiunea lor, asigură materializarea
eficientă a întregii acţiuni de investire.
ƒ Asemenea etape importante sunt:
ƒ strategia investiţională;
ƒ conţinutul procesului investiţional.

2.1. SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

În economia de piaţă cunoaştem o autonomie a gestionării

resurselor de investiţii, fiecare agent economic trebuind să asigure
fondurile necesare oricăror lucrări de investiţii, din surse proprii sau din
alte surse de împrumut, cu obligativitatea de a rambursa sumele primite
la termene stabilite ce trebuie riguros respectate.
Literatura de specialitate cunoaşte clasificarea surselor de
finanţare din mai multe puncte de vedere, cel mai important, însă, fiind
cel al apartenenţei fondurilor ca:

2.1.1. SURSE PROPRII ALE AGENŢILOR ECONOMICI

Acestea aparţin diverşilor agenţi economici privaţi sau publici
care au capacitatea de a se autofinanţa pentru a răspunde tuturor
cerinţelor financiare indicate de proiectant prin proiectul ce a fost
adoptat de către investitor.
Autofinanţarea poate fi asigurată prin mai multe căi, respectiv,
prin:
- constituirea fondului de amortisment;
- repartizarea unei cote părţi din profitul net al exerciţiilor
financiare, pentru constituirea unui fond de dezvoltare;
- sumele încasate din vânzarea unor active fixe care nu mai sunt
utilizate şi devin disponibile, fiind depăşite tehnic;
- sumele încasate din valorificarea unor resurse materiale
neutilizabile în unitate;
- sumele provenite din diminuările de către stat a procentului de
impozitare a profitului pentru încurajarea întreprinzătorilor mici şi
12
 mijlocii în vederea dezvoltării activităţii productive; în acest caz e
vorba de crearea de către stat a unor facilităţi fiscale pentru
simularea dezvoltării;
- sumele provenite din închirierea unor active fixe care nu mai sunt
utilizate în procesul de bază al unităţii etc.

2.1.2. SURSE GENERATE DE PIAŢA DE CAPITAL

Literatura de specialitate consideră că piaţa de capital

reprezintă rezultatul unei activităţi de economisire de fonduri în vederea
investirii lor, ca viitoare plasamente avantajoase.
Piaţa de capital este de fapt o noţiune tipic financiară care
îmbracă două aspecte ale activităţii financiare şi anume:
- piaţa monetară, care cuprinde împrumuturile băneşti pe termen
scurt;
- piaţa financiară, propriu-zisă, care cuprinde, în fapt, întreaga
piaţă a capitalurilor pe durată îndelungată.
Din punct de vedere al economiilor, acestea pot fi făcute atât de
către populaţie cât şi de diverşi agenţi economici care, în dorinţa sporirii
capitalurilor, investesc sub forma unor plasamente în scopuri
productive.
Piaţa de capital este în general strâns legată de posibilităţile de
economisire ale populaţiei şi, respectiv, a agenţilor economici,
depinzând mult de sursa internă, de nivelul inflaţiei şi al puterii de
cumpărare a membrilor societăţii.
Când aceste surse interne disponibile pentru investiţii nu se
ridică la nivelul necesarului, fiecare ţară poate apela la surse externe ce
pot fi satisfăcute de ţări cu putere financiară mai mare.
O piaţă de capital cuprinde în principiu, două părţi constitutive,
şi anume:
1. o parte în cadrul căreia se utilizează hârtiile de valoare cum
ar fi acţiunile sau obligaţiunile şi care se desfăşoară în cadrul
bursei de valori;
2. o parte în cadrul căreia nu se utilizează hârtiile de valoare, ci
se lucrează cu capital lichid, care se desfăşoară, îndeobşte,
în cadrul băncilor comerciale.
Menţionăm că băncile pot juca şi un rol de intermediar pentru
lansarea unor emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni.
Ca instituţii financiare, în structura pieţei de capital, găsim:
- băncile şi alte instituţii financiare de specialitate;
- bursele de valori mobiliare prin intermediul cărora se negociază
vânzarea şi cumpărarea hârtiilor de valoare;
- companiile de asigurare, ca intermediare între ofertanţi şi
solicitanţii de capital.
Prin intermediul băncilor comerciale se poate asigura o
finanţare de investiţii utilizând creditele bancare, în situaţia în care
solicitantul de credite are capacitatea financiară de a rambursa la
termen cotele părţi ale creditului şi dobânzile aferente.
Creditele pentru investiţii, privite din punct de vedere al
solvabilităţii solicitatorului şi, respectiv, al garanţiilor cu care pot fi
asigurate, pot fi:
- credite bazate pe garanţii materiale;
- credite ipotecare (asigurate prin ipotecarea unor active fixe,
terenuri sau active circulante) ce pot fi valorificate de bancă în
caz de nerambursare la termen a creditelor;
- credite de numerar (cash-flow) care se acordă fără garanţie şi
numai pe bază de studiu de fezabilitate, când solicitantul prezintă
suficientă credibilitate că va rambursa împrumutul şi dobânzile la
termenele prevăzute.
13
 Alte mijloace de creare a surselor financiare de investiţii sunt:
- emiterea şi vânzarea de acţiuni pe piaţă, creându-se astfel
mărirea numărului acţionarilor şi o creştere de capital destinat
investiţiilor;
- sporirea preţului acţiunilor în situaţia în care activitatea
economică este favorabilă iar, prin intermediul bursei de valori
mobiliare, se poate obţine un capital mai mare;
- crearea unor împrumuturi obligatare, respectiv, pe baza
obligaţiunilor emise, când pentru deţinătorul unor asemenea
obligaţiuni se creează posibilităţi de acordare a unor dobânzi,
fapt ce-i stimulează să le cumpere sub formă de plasament de
capital;
- fondurile mutuale, respectiv, cele constituite prin emiterea şi
vânzarea de acţiuni către populaţia posesoare de capital
economisit care apoi, poate să profite de o cotă parte din
beneficiu ca dividende sau poate revalorifica acţiunile prin
intermediul bursei de valori;
- împrumuturile participative care, în fapt, se concretizează prin
finanţarea de către bănci sau de către stat a unor nevoi de
finanţare a agenţilor economici de mărime mică şi medie, cu o
dobândă fixă acceptabilă, ce poate fi majorată numai prin clauze
de participare la beneficiile realizate.

2.1.3. ALOCAŢIILE DE LA BUGETUL STATULUI PENTRU INVESTIŢII

Îndeobşte, într-o economie de piaţă, sursele de investiţii se
prevăd în bugetul statului pentru domeniile de activitate ce sunt
finanţate de la buget şi anume:
¾ administraţia de stat;
¾ învăţământul de stat;
¾ sănătatea publică;
¾ pregătirea militară şi securitatea naţională ;
¾ justiţie.
Pentru toate acestea, organele statului stabilesc lucrările
necesare desfăşurării normale a activităţilor lor la nivel satisfăcător.
Lista unor asemenea titluri de obiective cuprinde, în general:
- crearea de obiective pentru administraţia de stat centralizată şi
locală;
- dezvoltarea corespunzătoare, sub toate aspectele a reţelei de
unităţi medicale de tratament, sanatorii, cămine pentru copii,
adulţi, handicapaţi şi bătrâni;
- înzestrarea armatei cu tot echipamentul necesar pentru luptă şi
apărarea ţării în vederea asigurării independenţei statului.
De asemenea, de la bugetul statului se alocă fonduri pentru
investiţii în vederea realizării unor lucrări importante din domeniul
social-cultural, al protecţiei mediului, la îmbunătăţirilor funciare, al
reţelei de drumuri şi poduri, al conservării fondului de valori culturale
etc.

2.1.4. SURSELE PENTRU INVESTIŢII EXTERNE

Când economia unei ţări nu poate asigura surse financiare

suficiente pentru realizarea investiţiilor necesare bunei desfăşurări a
activităţilor, poate fi atrasă o anumită sursă de capital străin sub formă
de credit extern, denumit în cea mai largă măsură credit cu garanţie
guvernamentală (garantat de stat).
Indiferent prin cine vehiculează creditul, statul este cel care răspunde
de rambursarea creditului la termen, împreună cu Banca Naţională a
României.
14
 Asemenea credite garantate de stat nu pot depăşi o valoare de
două miliarde de dolari.
Ele se acordă, îndeobşte, de organisme financiar-bancare
importante ca: Fondul Monetar Internaţional; Banca Mondială, Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare etc., pe baza unor
negocieri privind îndeplinirea unor obiective prevăzute în proiectul de
investiţii.
Creditele garantate de stat se rambursează într-o perioadă de
10-15 ani cu respectarea unor condiţii esenţiale şi anume:
- să fie investiţii care răspund unor nevoi presante de reformă şi
restructurare a economiei;
- să existe, deja, în ţară o structură organizatorică necesară bunei
desfăşurări a lucrărilor de investiţii prevăzute, cu personal
specializat competent;
- să existe resurse materiale şi umane de bază;
- să fie asigurată o bază legislativă care să permită recuperarea
creditului, chiar în caz de faliment;
- să fie asigurată o rată a inflaţiei ce poate fi ţinută sub control;
- proiectele de investiţii care stau la baza acestor lucrări să
prezinte costuri de producţie competitive, forţă de muncă
indigenă calificată în mod satisfăcător, stabilitate socială,
eliminarea unei perspective de naţionalizare în viitor a
obiectivelor investite, realizarea unor produse de calitate etc.
Din alte puncte de vedere, mai putem clasifica sursele pentru
investiţii în:
- surse publice (din bugetul de stat şi bugetele locale)
- surse private (din fondurile agenţilor economici privaţi, din
autofinanţări sau alte căi la care pot apela aceştia prin
împrumuturi)
Capacitatea de autofinanţare poate fi privită ca un surplus de
capital care se poate obţine ca un rezultat al diferenţei dintre încasări şi
plăţi de către agentul economic, pe o perioadă anumită de timp (de
obicei un an).
De regulă, totalitatea capacităţii de autofinanţare nu poate fi
folosită integral la autofinanţarea efectivă a investiţiilor deoarece
capacitatea integrală se diminuează prin cuantumul beneficiilor
distribuite sub formă de dividende şi participaţii la beneficii ale
salariaţilor.
O relaţie care redă capacitatea de autofinanţare este:
C.a.f. = V - (C + A + cf ) , în care:
C.a.f. = capacitatea de autofinanţare;
V = veniturile totale din activitatea desfăşurată;
C = costurile de producţie (cheltuieli de exploatare);
cf = cheltuielile financiare (inclusiv dobânda);
A = cheltuielile de amortizare a activelor imobilizate
Între autofinanţare şi împrumuturile obţinute trebuie să fie
următoarea relaţie:
Datorii la termen
≤1
Capacitate de autofinanţare
Întregul flux al surselor de autofinanţare trebuie să fie rezultatul
unor performanţe economice şi financiare pe care firma a reuşit să le
atingă într-o perioadă determinată de timp.
Într-o economie de piaţă, autofinanţarea trebuie să joace un rol
important iar liniile de creditare să fie utilizate numai atunci când
cererea şi oferta, în continua lor competiţie, indică nevoia unei
dezvoltări care necesită surse suplimentare peste cele asigurate prin
autofinanţare.
15
2.1.5. METODA „LEASING”

Apărută ca o noutate în economia noastră de tranziţie, metoda

„Leasing” îşi are origini mai vechi în relaţiile economice dintre oameni,
manifestându-se, la început, ca o formă simplă de închiriere pe termen
mediu sau chiar lung, a unor anumite bunuri ce puteau fi exploatate sub
această formă, contra unei anumite plăţi convenite de părţi.
Originea etimologică şi-o regăseşte în englezescul „lease”,
care, sub aspect economic poate îmbrăca mai multe sensuri, printre
care:
- contract de închiriere;
- contract de arendă;
- contract de concesiune etc.
Literatura de specialitate evidenţiază introducerea „Leasing”-
ului în S.U.A, în anul 1936, în domeniul imobiliar şi în anii 1950-1952 în
domeniul mobiliar.
În Europa „Leasing”-ul îşi găseşte aplicarea mai întâi în Marea
Britanie, în anul 1952 şi urmează apoi Germania, Franţa, Belgia, Italia,
Elveţia de prin anii 1962-1965, atât în domeniul imobiliar cât şi în
domeniul mobiliar.
Pe parcurs, se dezvoltă şi în alte ţări dezvoltate europene ca:
Olanda, Spania, Portugalia, Austria, Grecia ca şi din alte continente:
(Brazilia, Filipine, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong,
Indonezia etc.).
„Leasing”-ul este o metodă de finanţare specifică ce
creează posibilitatea pentru orice agent economic de a realiza o
investiţie anumită, fără a fi nevoit să apeleze în mod expres la
credite bancare sau surse proprii.
Întru-un sens mai larg „Leasing”-ul este un contract de
închiriere care dă posibilitatea agenţilor economici care nu dispun de
fonduri, pentru a putea iniţia lucrări de investiţii pe care să le finanţeze o
anumită societate specializată în urma căreia se creează, în principiu,
următoarele situaţii:
- agenţii economici beneficiari (utilizatori) se obligă să achite
contravaloarea obiectelor investite, sub forma de obiecte
închiriate, într-un anumit număr de rate negociate;
- după plata ultimei rate, pot deveni opţional proprietarii
obiectivului investit, fără a putea fi refuzaţi sau pot prelungi
contractul de leasing;
- dacă-şi manifestă această dorinţă se încheie un contract de
vânzare-cumpărare între părţi, iar agentul economic (utilizatorul)
devine proprietarul de drept al obiectului având dreptul să-l
exploateze mai departe, să-l vândă, să-l doneze etc.
- dacă nu doreşte să devină proprietar, după plata ultimei rate este
dator să returneze obiectul pe care l-a exploatat societăţii
finanţatoare, specializate.

2.1.5.1. CARACTERISTICI CARE DEFINESC „LEASING”-UL ÎN

CONCEPŢIA ACTUALĂ ŞI NECESITATEA LUI.
Literatura de specialitate ne arată că „Leasing”-ul s-a impus în
ultimele decenii, în occident, mai ales, ca o metodă de finanţare pe
termene medii sau lungi, a unor investiţii, constituind într-o primă
viziune următoarele:
- posibilitatea stimulării vânzării unor anumite bunuri fabricate de
către producători;
- asigurarea unei continuităţi a producţiei pe termene mai
îndelungate;

16
 - posibilitatea investirii capitalului pentru unii investitori (locatori),
în vederea obţinerii unui profit;
- posibilitatea iniţierii unei acţiuni de investiţii pentru unii agenţi
economici fără a fi obligaţi să utilizeze capital împrumutat sau
chiar capital propriu, şi perspectiva obţinerii unui profit prin
exploatarea obiectelor închiriate în forma de „leasing”.
Aşa cum a fost conceput, contractul de „leasing” pune faţă în
faţă, într-o primă concepţie, trei parteneri şi anume:
- un producător al bunurilor (terţul furnizor);
- o societate de „leasing” care-şi investeşte capitalul propriu şi
cumpără bunurile de la producător (locator);
- un beneficiar al investiţiei (utilizatorul) care închiriază bunul
pentru a-l exploata, plătind în rate o valoare negociată cu
perspectiva posibilităţii de a-l cumpăra (opţional) după plata
ultimei rate.
Grafic, se poate exprima această situaţie astfel:
Producător
(terţ furnizor)

Contract vânzare-
cumpărare Societate de
Leasing (locator) Contract închiriere
cu plata în rate

Agent economic
(utilizator)

Precum observăm, între cei trei parametri au loc două tipuri de

relaţii contractuale:

• o primă relaţie între producător şi societatea de „leasing” cu

două operaţii simultane distincte:
- vânzarea bunului de către producător;
- achitarea contractului pe baza cumpărării de către
societatea de „leasing” (locator).
Este vorba în acest caz de perfectarea unui contract de
vânzare-cumpărare de tip tradiţional (comercial-juridic) cu efectele
cuvenite, respectiv transmiterea deplină a dreptului de proprietate chiar
din momentul livrării, pe de o parte şi achitarea simultană a valorii
produsului potrivit negocierii dintre părţi.
• a doua relaţie este de închiriere tip leasing ce se perfectează
între societatea de leasing (locator) şi agentul economic ca
utilizator al bunului închiriat.
Trei sunt elementele de bază ale acestei forme de închiriere şi
anume:
- se negociază valoarea ce trebuie plătită de către utilizator
locatorului, într-un anumit număr de rate;
- se stabileşte caracterul opţional al vânzării -cumpărării;
- se stabileşte modalitatea de plată de către utilizator,
locatorului în rate, potrivit negocierii convenite.
Acest nou tip de contract de închiriere de tip „leasing” se
deosebeşte fundamental de închirierea clasică prin următoarele:
- pe toată durata închirierii, proprietarul de drept rămâne în
continuare societatea finanţatoare (de leasing) cu toate obligaţiile
ce revin proprietarului (impozite, taxe, amortizare) iar utilizatorul
(agentul economic) are latitudinea şi dreptul să utilizeze bunul
închiriat în scopul prevăzut în contract, în condiţiile de eficienţă
pe care le consideră cele mai adecvate.
17
 - dacă pe parcursul termenului de închiriere, utilajul închiriat
prezintă unele deficienţe în funcţionare, are asigurată asistenţa
tehnică a finanţatorului pe propriile sale cheltuieli sau utilajul este
înlocuit cu altul.
- dacă intervine o uzură morală determinată de progresul tehnic,
se poate schimba utilajul cu altul corespunzător, dar în condiţii
de negociere noi, tot în sistem “leasing”.
- odată cu achitarea ultimei rate (rata reziduală) utilizatorul poate
opta pentru cumpărarea utilajului, fără a mai negocia vreun alt
preţ faţă de cel negociat iniţial şi fără a se mai plăti o altă sumă
de bani, în afara ultimei rate scadente, deoarece preţul utilajului
reprezintă suma ratelor plătite şi nu e vorba de un alt preţ.
Optând pentru aceasta, societatea de „leasing” nu are voie să-l
refuze şi este obligată să încheie contractul de vânzare-cumpărare ce
se perfectează.
- contractul de „leasing” fiind un contract de închiriere, nu prevede
ca la orice contract comercial de închiriere, ca valoarea chiriei să
fie stabilită la alt nivel decât valoarea negociată plătibilă în rate,
care, de fapt, înseamnă o chirie egală cu preţul de vânzare.
Contractul de „leasing” stimulează în măsură importantă iniţiativa
celor care doresc să înceapă o activitate, fără a dispune de capitalul
necesar şi creează o premisă importantă pentru stimularea producţiei,
fapt care se reflectă benefic în evoluţia economică, realizându-se şi
profituri stimulatoare.
În situaţia când, între producător (furnizor) şi utilizator (agentul
economic) nu există o societate de „leasing”(intermediară) care să
joace rolul de investitor (cumpărător), putem avea de-a face cu un
contract de leasing direct (între producător şi utilizator, rolul locatorului
luându-l direct furnizorul).
Între contractul de „leasing” şi contractul de vânzare-cumpărare
în rate există, totuşi, o deosebire substanţială şi anume: contractul de
„leasing” nu transmite dreptul de proprietate la data transmiterii utilajului
în folosinţă, pentru exploatare ci, numai după plata ultimei rate
(reziduale), pe când contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate,
transmite dreptul de proprietate din chiar momentul încheierii
contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate, cumpărătorul
putând fi urmărit în averea sa personală dacă nu achită ratele, dar pe
utilaj este stăpân pe deplin.

2.1.5.2. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND CONTRACTUL DE „LEASING”

ÎN ŢARA NOASTRĂ

Din cele arătate până acum, în prezent rezultă că în ţările cu o

economie dezvoltată, contractele de „leasing” au cunoscut o largă
aplicabilitate, legiuitorii urmărind cu perseverenţă evoluţia acestor
operaţiuni menite să se răsfrângă pozitiv în asigurarea bunului mers al
activităţilor de producţie desfăşurate.
În ţara noastră, actul normativ care a legiferat operaţiunile de
leasing şi, respectiv, societăţile de leasing, a fost Ordonanţa Guvernului
României nr. 51/1997, aprobată apoi de parlament prin Legea nr.
90/1998 şi completată prin Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri
pentru accelerarea reformei economice.
Această ultimă exprimare a legii stabileşte următoarele măsuri
obligatorii:
Societăţile de leasing, persoane juridice române se înfiinţează
şi funcţionează potrivit Legii nr. 31/1990, privind societăţile comerciale,
republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999.
Două condiţii sunt obligatorii pentru înfiinţarea lor:

18
 o să aibă ca obiect de activitate desfăşurarea operaţiunilor
de leasing;
o să aibă un capital social minim subscris şi vărsat integral
la înfiinţare, de 500 milioane lei.
Pentru desfăşurarea activităţii normale a lor, societăţile de
„leasing” sunt obligate să se înregistreze la Oficiul pentru operaţiuni de
leasing din cadrul Ministerului Finanţelor în termen de 15 zile de la data
la care au obţinut certificatul de înmatriculare.
Operaţiuni de leasing sunt acelea prin care o parte denumită
locator/finanţator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de
folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi
denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice,
denumită rată de leasing.
La sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţator se obligă să
respecte dreptul de opţiune al utilizatorului care poate fi:
o de a cumpăra bunul;
o de a prelungi contractul de leasing;
o de a înceta raporturile contractuale.
Legea dă posibilitatea utilizatorului să opteze pentru cumpărarea
bunului înainte de sfârşitul perioadei de leasing, dacă părţile convin
astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin contract.
Obiectul operaţiunilor de leasing poate fi:
o bunuri imobile;
o bunuri mobile de folosinţă îndelungată aflate în circuitul
civil.
Elementele minime ale oricărui contract de leasing trebuie să
fie:
a) părţile contractului:
o locatorul/finanţatorul;
o utilizatorul
b) descrierea exactă a bunului care face obiectul contractului de
leasing;
c) valoarea totală a contractului de leasing;
d) valoarea ratelor de leasing şi termenul de plată a acestora;
e) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
f) clauza privind obligaţia asigurării bunului.
Când este vorba de un contract de leasing financiar, în afara
celor de mai sus trebuie să cuprindă:
- valoarea iniţială a bunului;
- clauza privind dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la
cumpărarea bunului şi la condiţiile în care acesta poate fi
exercitat.
În afara acestora, părţile pot introduce şi alte clauze convenite
de ele.
Durata de închiriere a contractului de leasing nu poate fi mai
mică de un an.
Prin prevederile legii, contractele de leasing constituie titlu
executoriu şi, deci, nu mai este nevoie de o hotărâre judecătorească
definitivă, în următoarele situaţii:
- la sfârşitul perioadei de leasing, dacă utilizatorul n-a formulat
opţiunea cumpărării bunului sau a prelungirii contractului;
- în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.

2.1.5.3. TIPURI DE LEASING

În legislaţia românească distingem două tipuri de leasing şi

anume:
A) Leasing-ul financiar care îndeplineşte una sau mai multe
dintre condiţiile:

19
 - riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec
asupra utilizatorului chiar din momentul încheierii contractului de
leasing;
- părţile au prevăzut expres ca la expirarea contractului de leasing
să se transmită utilizatorului dreptul de proprietate asupra
bunului;
- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de
cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare
(piaţa) pe care aceasta o are la data în care opţiunea poate fi
exprimată;
- perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel
puţin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă în
final, dreptul de proprietate nu e transferat.
B) Leasing-ul operaţional care nu îndeplineşte nici una din
condiţiile prevăzute mai sus (“Leasing”-ul ca formă de contract posibil).
Facem menţiunea că legea prevede posibilitatea ca atât
finanţatorul cât şi utilizatorul să poată fi persoane juridice române sau
străine.
Există, de asemenea, posibilitatea ca utilizatorul să-şi poată
alege, atât furnizorul cât şi societatea care va asigura bunul, cu acordul
societăţii de leasing.
Literatura de specialitate prevede că în alte legislaţii se pot
distinge şi alte tipuri de leasing care pot fi considerate valabile şi la noi.

REZUMAT
În realizarea unei investiţii, un rol important îl are alegerea
strategiei de urmat în finalizarea acesteia. Pentru aceasta se realizează
prognoze care să definească modalitatea în care domeniul unde se vor
materializa investiţiile va evolua în perioada următoare.
Realizarea unei investiţii presupune parcurgerea unui ciclu
investiţional care cuprinde obligatoriu etapele de studiu, de evaluare şi
de realizare a investiţiei, urmate de etapa de exploatare rentabilă a
acesteia.
Primul element ce se urmăreşte a fi fundamentat este finanţarea
investiţiei, cu precizarea exactă a surselor de finanţare şi a cuantumului
fiecărei surse în suma totală. Ca o modalitate nouă, modernă de
finanţare a dezvoltării de noi capacităţi de producţie este „metoda
leasing” care presupune un lanţ de trei agenţi economici între care se
stabilesc raporturi juridice specifice. Această metodă permite o
finanţare mai uşoară a achiziţionării de maşini şi utilaje necesare
desfăşurării procesului de producţie.

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Prognozele se împart în:
a) prognoze pe termen scurt, mediu, lung şi foarte lung;
b) pe termen scurt, mediu şi lung.
2. Etapele ce trebuie urmate în realizarea unui punct de investiţii sunt:
a) de studiu, de evaluare şi de realizare;
b) de studiu şi de evaluare.
3. Finanţarea unei investiţii se poate face din:
a) surse proprii;
b) surse de pe piaţa de capital;
c) surse externe;
d) surse proprii, de pe piaţa de capital şi externe.
4. Metoda „leasing” presupune relaţii între:
a) doi agenţi economici;
b) trei agenţi economici.

20
 Unitatea de învăţare Nr. 3.

EFICIENŢA ECONOMICĂ - ELEMENT FUNDAMENTAL AL

DECIZIEI DE INVESTIŢII

Obiectivele principale ale unităţii de învăţare nr. 3:

- definirea noţiunilor de “ EFORT “ si “ EFECT “
- definirea : Eficientei Economice “ la nivel de agent economic

După studiul unităţii de învăţare nr. 3 va fi capabil:

- sa cunoască conceptul de “Eficienţă economică “
- sa înţeleagă modalitatea de calcul a “Eficienţei economice” la nivel de
agent economic
- sa cunoască indicatorii statici de evaluare a unui Proiect de Investiţii,
formulele de calcul a acestora si aplicarea lor la nivel de agent
economic

3.1. CONCEPTUL DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ

Eficienţa economică este o noţiune cu caracter complex şi cu un

rol important în evoluţia societăţii umane prin faptul că mobilul ei
permanent a fost şi rămâne, în mod constant, obţinerea unor rezultate
favorabile în activitatea desfăşurată de către oameni, atât individual cât
şi în cadrul unor activităţi economice.
Etimologic, cuvântul eficienţa îşi are originea în cuvântul latinesc
„efficere”, care înseamnă, a îndeplini ceva, a crea, a face ceva mai cu
curaj, a câştiga bani, deci, a desfăşura o activitate din care să rezulte
realizarea unui scop propus.
Sinonim cu eficienţa şi întâlnit în literatura noastră de
specialitate, ca şi a altor ţări, este termenul “eficacitate”, provenit în
limbajul nostru din franţuzescul “efficacité”, care înseamnă o acţiune
capabilă să producă un efect aşteptat.
Specialiştii au acceptat în mai largă măsură noţiunea de
eficienţă, faţă de cea de eficacitate, astfel că, în literatura de
specialitate economică, eficienţa este considerată termenul cel mai
uzual.
Cât priveşte domeniul tehnic, noţiunea de eficienţă se suprapune
în cele mai frecvente cazuri noţiunii de randament, ca raport între
efectul obţinut şi efortul depus.
Cu toate acestea, eficienţa are o sferă mult mai mare de
cuprindere, incluzând tot ceea ce înseamnă un folos, un câştig în plus,
un efect economic avantajos.
În economia de piaţă, în care agenţii economici au o largă
libertate de acţiune şi nu se simt îngrădiţi de stat printr-o legislaţie
rigidă, eficienţei economice îi revine sarcina stimulării permanente a
iniţiativei, individuale sau ca firmă comercială sub diverse forme.
Specialiştii sunt de acord că la baza oricăror activităţi economice
stau două elemente inseparabil unite şi anume: EFORTUL - privit ca un
consum de resurse materiale, umane şi financiare – şi - EFECTUL,
înţeles ca un rezultat obţinut în concordanţă cu o previziune anume -
astfel încât nivelul efectului obţinut să fie superior nivelului efortului
depus.
Luând în considerare cei doi factori determinanţi ai eficienţei, sub
aspect matematic, putem defini ca fiind un raportul între ansamblul

21
efectelor economice obţinute dintr-o activitate economică anumită
şi ansamblul eforturilor economice depuse de către iniţiatorul
activităţii respective.
Relaţia matematică prin care se reprezintă eficienţa (E) este
următoarea:
R
E= , în care:
C
R = rezultatul (efectul) obţinut;
C = consumul de resurse (efortul depus).
În raportul arătat, valoarea eficienţei trebuie să tindă către
maximizare, respectiv, acest raport trebuie să fie superior cifrei 1, adică
R
R > C şi, deci, >1.
C
În situaţia unei egalităţi între R şi C, activitatea desfăşurată nu
este recomandabil să se execute, deoarece nu se poate realiza nici un
câştig suplimentar.
Există şi un raport invers al celor doi factori prin intermediul
căruia putem determina ce efort trebuie făcut pentru o unitate de efect.
C
Astfel, vom avea: E ' = , care, principial, trebuie fie minim.
R
O definiţie mai completă a eficienţei economice s-ar putea
formula astfel:
Eficienţa economică este o noţiune complexă prin care
înţelegem obţinerea unor rezultate economico-sociale maxime şi
de utilitate prin cheltuirea în mod raţional şi economic a oricăror
resurse materiale, tehnice, de muncă şi financiare pe baza unor
metode ştiinţifice de organizare şi de conducere a activităţilor
umane, în toate domeniile de activitate.
În literatura de specialitate întâlnim definiţii mai concise, strâns
legate de sensul lingvistic al noţiunii de eficienţă economică şi anume:
“Eficienţa este atributul oricărei activităţi umane de a produce
efectul util dorit.”4
În afara relaţiilor expuse mai sus, care dau o conotaţie pur
matematică, de calcul al eficienţei economice, trebuie avut în vedere
faptul că, în sensul gândirii economice, o activitate economică poate fi
considerată eficientă dacă îndeplineşte şi unele condiţii cum sunt cele
de mai jos:
- activitatea respectivă este în măsură să acopere o cerere socială,
adică rezultatul (produsul) său să fie cerut de societate, să fie util;
- activitatea respectivă poate fi măsurată, astfel încât să putem
cunoaşte valoric ce venit net (profit) se poate obţine şi cu ce efort.
În limbajul economic întâlnim, de asemenea, noţiunea de
„rentabilitate”, în special, atunci când se pune problema determinării
profitului ce trebuie obţinut.
Noţiunea de rentabilitate, însă, nu trebuie confundată cu
noţiunea de eficienţă economică, deoarece aceasta din urmă are o
sferă de cuprindere mai largă decât rentabilitatea.
Pe când rentabilitatea reprezintă rezultatul financiar al unei
activităţi economice, concretizat prin profit, eficienţa cuprinde toate
laturile activităţilor (economice, financiare, sociale, culturale etc.) având
menirea de a realiza efecte benefice şi utile.
Dacă, din cele expuse până acum, s-a urmărit cristalizarea
problemelor de principiu, privind eficienţa economică a producţiei, în
general, în cele ce urmează vom analiza eficienţa economică în
investiţii, respectiv, acolo unde se pune problema începerii unor

4
I. Românu, I. Vasilescu coord. cit. pag.105
22
 activităţi care trebuie să se bazeze pe toată durata lor, pe o eficienţă cât
mai mare.
Ca orice altă activitate economică, în activitatea de investiţii
dezideratul obţinerii celor mai bune rezultate, prin utilizarea unor
mijloace disponibile, îl constituie asigurarea unei eficienţe economice
maxime.
Din expunerea privind conceptul de eficienţă economică a
producţiei, în general, a rezultat că nu numai în activitatea de producţie
ci şi în celelalte activităţi nivelul eficienţei economice este redat de cei
doi factori determinanţi ai săi, efectul şi efortul şi că acest nivel poate fi
influenţat de o multitudine de factori.
Şi în investiţii, relaţia de principiu privind determinarea eficienţei
economice este aceeaşi ca şi în producţie, respectiv:
R
E= sau E , = C
C R
Mai mult ca oriunde, în investiţii trebuie să se urmărească
R
tendinţa către E = → max ceea ce înseamnă că, pentru orice unitate
C
de efect (consum) trebuie să se depună cea mai mică cantitate de efort.
(De fapt, fiecare relaţie este inversa celeilalte).
Din punctul de vedere al efortului investiţional, distingem eforturi
care se referă la:
- valoarea investiţiei;
- valoarea lucrărilor de construcţii-montaj;
- numărul şi valoarea utilajelor de acelaşi fel;
- numărul de personal din procesul investiţional.
Similar, în procesul de producţie, întâlnim sub noţiunea de efort:
- costurile de producţie;
- cheltuielile materiale;
- numărul de salariaţi etc.

3.2. CARACTERISTICI ALE EFICIENŢEI ECONOMICE A INVESTIŢIILOR

Principalele caracteristici ale eficienţei economice a investiţiilor,
adoptate, în principiu, de către literatura de specialitate, sunt:
1) latură esenţială a întregii activităţi economice;
2) se bazează pe urmărirea obţinerii unor rezultate optime, ca urmare
a legăturii strânse dintre raportul efectelor şi cel al consumurilor
(eforturilor);
3) cunoaşterea corespunzătoare a cererilor pieţei, respectiv o
previziune judicios fundamentată a acesteia.

3.3. INDICATORII DE EFICIENŢĂ ECONOMICĂ A INVESTIŢIEI

În elaborarea lucrării de proiectare, proiectantul trebuie să ţină
seama de o multitudine de factori ce ar putea influenţa obiectivul
proiectat, utilizând o gamă complexă de indicatori, grupaţi după anumite
criterii, pe baza cărora să poată ajunge la concluzii favorabile
investitorului.
Necesitatea utilizării unui număr adecvat de indicatori de
eficienţă ce se obţin prin calcule şi prelucrări ale informaţiilor incluse în
documentaţie constituie premisa obiectivă şi necesară deoarece un
număr apreciabil de factori pot influenţa activitatea productivă a
obiectivului investit.
Priviţi, în general, ca instrumente de calcul care trebuie să
analizeze raportul dintre anumite mărimi, indicatorii economici sunt

23
 meniţi să dea o expresie cât mai exactă a oricărei activităţi de investiţii
şi a oricărei activităţi economice, din orice sector de activitate.
Literatura de specialitate indică posibilitatea clasificării acestor
indicatori din mai multe puncte de vedere.
Specialişti consacraţi ca: I. Românu şi I. Vasilescu, în lucrarea
“Eficienţa investiţiilor şi a capitalului fix”, editată în anul 1993, prezintă o
clasificare a indicatorilor după unele criterii ca:
1) Sfera de cuprindere şi de referinţă potrivit căreia indicatorii se împart
în:
- indicatori care reflectă efectele economice, respectiv, capacitatea de
producţie, valoarea producţiei, încasările valutare etc.;
- indicatori care cuantifică eforturile pentru înfăptuirea activităţii
respective cum sunt: volumul investiţiilor, mărimea imobilizărilor,
cheltuielile de producţie, structura costurilor de producţie, numărul
total al salariaţilor şi structura acestora etc.
- indicatori referitori la perioada în care se desfăşoară activitatea
analizată, respectiv, dimensionarea perioadei executare-dezvoltare-
producţie-desfacere, durata vieţii unui produs, timpul de execuţie al
unei activităţi, atingerea parametrilor proiectaţi, durata de amortizare
a capitalului fix etc.;
- indicatori ai eficienţei economice care au drept caracteristică
generală realizarea unei comparaţii a rezultatelor obţinute strâns
legat de resursele consumate, ţinând seama şi de alte elemente
definitorii ale eficienţei economice ca: structura resurselor şi
rezultatelor, calitatea acestora, gradul de abundenţă, influenţa
factorului timp etc.
Dintre aceşti indicatori se menţionează: rata profitului,
productivitatea muncii, producţia la 1000 lei capital fix, investiţia
specifică, coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor etc.
2) Nivelul la care se face evaluarea şi analiza economică, şi anume:
- indicatori calculaţi la nivel macroeconomic: produs intern brut,
produs naţional net etc.;
- indicatori calculaţi la nivel microeconomic: valoarea producţiei marfă
fabricate, numărul total de salariaţi, valoarea cifrei de afaceri,
producţia la 1000 lei capital fix etc..
Opinii privind gruparea indicatorilor eficienţei economice, în
general sunt mai multe, toate însă dând posibilitatea determinării
eficienţei economice a oricărei activităţi, inclusiv a celei de investiţii.
Cu privire la indicatorii de evaluare şi analiză a eficienţei
economice a investiţiilor, aceştia, deşi se includ în indicatorii de
eficienţă economică în general, ei au totuşi denumiri specifice şi se pot
clasifica din următoarele puncte de vedere:
A) din punct de vedere al conţinutului lor general (indicatori generali);
B) din punct de vedere al posibilităţii analizei eficienţei economice a
investiţiilor (indicatori de bază ai investiţiei).

3.3.1. INDICATORII GENERALI

Sunt cei care dau posibilitatea formării unei păreri generale

asupra modalităţii de creare a eficienţei economice, ţinând seama de
următorii indicatori: capacitatea de producţie a obiectivului proiectat,
costul producţiei, forţa de muncă ce va contribui la realizarea producţiei,
productivitatea muncii ce se preconizează a se realiza, nivelul profitului
obţinut, rata rentabilităţii activităţii desfăşurate.
În cele ce urmează, vom prezenta parametrii care alcătuiesc
fiecare indicator şi modul de determinare a lor.

1. Capacitatea de producţie reprezintă indicatorul care ne

arată volumul maxim al producţiei ce poate fi realizat într-o perioadă de
timp anumită (oră, zi, lună, trimestru, an) în condiţii de funcţionare
24
normală a utilajelor şi instalaţiilor productive şi de folosire a resurselor
materiale şi umane în mod raţional într-un coeficient de schimburi
determinat de natura procesului tehnologic.
Capacitatea de producţie poate fi exprimată în cantităţi fizice
(bucăţi, tone, m., l., m2, m3 etc.) şi se simbolizează în principiu cu “q”.
Atunci când se exprimă în valori, se simbolizează cu “Q”.
Relaţia matematică ce determină calculul capacităţii de producţie
sub forma valorică este următoarea:
n
Q = ∑ q jp j , în care:
j=1
Q = capacitatea de producţie exprimată valoric;
qj = cantitatea de producţie fizică a unui anumit sortiment;
pj = preţul de producţie al sortimentului “j”.
Când e vorba de unităţi social-culturale, capacitatea de producţie
se exprimă prin unităţi reprezentative ale activităţii desfăşurate (pentru
un spital numărul de paturi, pentru o şcoală numărul de clase a câte 30
de elevi, pentru un teatru numărul de locuri în sală, pentru un stadion
numărul de locuri în tribune etc.).
Capacitatea de producţie are importanţă pentru investitor
deoarece este cea care dă o primă orientare privind necesarul de
fonduri ce trebuie imobilizate.

2. Costul producţiei reprezintă valoarea consumului de resurse

materiale şi umane încorporată în producţia realizată la nivel maxim, pe
o anumită perioadă de timp, în obiectivul investit.
Pentru determinarea ei, nu se utilizează o formulă ca la determinarea
capacităţii, deoarece ea este rezultatul însumării tuturor cheltuielilor cu
resursele materiale şi umane, inclusiv alte cheltuieli băneşti (impozite,
taxe, etc.).
În general, cuantumul cheltuielilor materiale este important nu ca
valoare totală ci, ca cheltuieli de producţie la 1000 lei valoare produse
realizate.
3. Forţa de muncă (numărul total de salariaţi).
Este indicatorul care trebuie determinat chiar din faza de
proiectare, deoarece la baza calculului său stau utilajele de bază ce
realizează sortimentele, condiţiile de tehnologie sortimentală, numărul
de oameni salariaţi care trebuie să deservească fiecare loc de muncă
din fazele tehnologice, nivelul de calificare profesională etc.
Ţinându-se seama de toţi parametrii tehnologici se alcătuieşte o
listă de salariaţi pe specialităţi şi nivel de calificare, iar în funcţie de
volumul ce trebuie produs şi timpul de funcţionare se stabileşte
coeficientul de schimburi de lucru.
4. Productivitatea muncii este indicatorul care determină
capacitatea productivă a fiecărui salariat, respectiv cantitatea sau
valoarea unor produse realizate de fiecare salariat (muncitor) într-o
unitate de timp sau într-o perioadă de timp stabilită spre a fi luată în
calcul.
Productivitatea muncii (W) se poate determina în mai multe
feluri, în funcţie de parametrii folosiţi în formulă.
Astfel putem avea:
Q valoarea productiei
W= =
Ns Nr.de salariati

q cantitatea produsa
W= =
F1 timpul necesar pentru cantitatea produsa

25
 q cantitatea produsului
W= =
Ns numarul de salariati

Ns numarul salariati
W= =
q cantitatea produsului
5. Profitul reprezintă acel indicator care redă venitul net ce
trebuie realizat ca urmare a desfăşurării unei activităţi de investiţii.
El este reprezentat, în general, prin rata profitului, care arată
capacitatea obiectivului de investiţii de a aduce profit.
Profitul, ca element component al acumulării de capital,
constituie un factor important în sporirea capitalului fix, deoarece el
poate fi reinvestit pentru dezvoltarea şi, respectiv, modernizarea
capacităţilor de producţie.
6. Eficienţa capitalului fix: Ef ca un raport între valoarea
producţiei determinată de capacitatea de producţie (Q) şi valoarea
Q
capitalului fix investit (K): Ef =
K
O trăsătură importantă a acestui indicator este şi aceea că el
creează posibilitatea comparării lucrărilor de investiţii din ţară cu lucrări
similare din ţările mai dezvoltate.
O altă trăsătură a acestui indicator rezidă în faptul că asigură
urmărirea stării utilajelor, mecanismelor şi instalaţiilor de lucru, a duratei
optime de funcţionare a lor, ca şi a nivelului tehnic al capacităţii
capitalului fix.
Literatura de specialitate stabileşte mai multe categorii de
indicatori adecvaţi analizei eficienţei economice a capitalului fix.
Spre exemplu:
- valoarea producţiei la 1000 lei capital fix Q(1000) = Q ⋅1000
K
Q valoarea productiei
sau ⋅ 1000 = × 1000
Cf valoare capital fix

- profitul total la 1000 lei capital fix

Pt profit total
P(1000) = ⋅ 1000 = × 1000
Cf capital fix

- profitul net la 1000 lei capital fix (Pn/1000)

Pn profit net
Pn (1000 ) = ⋅1000 = × 1000
Cf capital fix

7. Rata rentabilităţii este corolarul ratei profitului, purtând şi

denumirea de profitabilitate.
Rata rentabilităţii (r) se determină ca un raport între profitul
obţinut (P) şi cheltuielile de producţie necesare (C), respectiv:
P
r= ⋅1000
C
Se consideră pe bună dreptate că rata rentabilităţii este
indicatorul care răspunde cel mai frecvent la modalitatea de luare a
deciziilor de investiţii, deoarece dintre variantele analizate, se alege cea
care prezintă rata rentabilităţii optime.

26
3.3.2. INDICATORII DE BAZĂ AI INVESTIŢIEI

Indicatorii de bază sunt proprii activităţii de investiţii spre

deosebire de cei anteriori care pot fi comuni şi oricăror altor activităţi
economice.
Literatura de specialitate cunoaşte, în principal, următorii
indicatori de bază ai investiţiei:

1. Volumul de capital investit este indicatorul care reprezintă

efortul economic total pentru proiectarea şi realizarea unui obiectiv de
investiţii.
În principiu, indicatorii privind eficienţa economică a investiţiilor
pot îmbrăca două forme:
- indicatori EFECT / EFORT
- indicatori EFORT / EFECT,
respectiv după modul în care analizează.
Volumul de capital investit este un indicator de efort care
înglobează însumarea elementelor componente ale acestuia, respectiv:
- valoarea resurselor materiale;
- valoarea resurselor financiare;
- valoarea retribuirii forţei de muncă şi a cheltuielilor de protecţie şi
A.S.;
- valoarea resurselor informaţionale şi ştiinţifice.
Privit în ansamblul economiei naţionale, volumul total de investiţii
(It) prezintă următoarea componenţă:
It = Id + Icol + Icon + Y + Iimob + Fm + T + Mc
în care:
It = volumul capitalului investit;
Id = valoarea investiţiilor directe (resursele materiale directe
înscrise în devizul general);
Icol = valoarea investiţiilor colaterale (utilităţi, energie,
combustibil,
căi de acces rutier şi feroviar);
Icon = valoarea investiţiilor conexe în aval;
Y = valoarea terenului achiziţionat sau închiriat (concesionat);
Iimob = valoarea compensării pierderilor provenite din imobilizări
de
resurse sau alte pierderi create de factorul timp;
Fm = valoarea cheltuielilor efectuate cu pregătirea, calificarea şi
specializarea forţei de muncă;
T = taxe vamale pentru import utilaje, instalaţii etc.
Mc = valoarea mijloacelor circulante.
Când e vorba de volumul de investiţii la nivel microeconomic, se
elimină din formula de calcul parametrii Icon şi Fm, deoarece investiţiile
conexe există iar cadrele profesionale au asigurată pregătirea
profesională prin reţeaua şcolară existentă.
O formulă de calcul mai concisă cunoscută în literatura de
specialitate este şi următoarea:
It = Id + Ic + Mc + Cs , în care:
Id = investiţiile directe;
Ic = investiţii conexe şi colaterale;
Mc = valoarea mijloacelor circulante;
Cs = cheltuieli suplimentare (pregătirea cadrelor, supraveghere
etc.)
27
 Din alt punct de vedere, valoarea capitalului investit poate fi şi
mai concis prezentat şi anume:
- capital fix activ (maşini, utilaje, instalaţii de lucru care execută
procesul tehnologic pentru producţia bunurilor respective);
- capital fix pasiv (clădiri, construcţii, căi de acces interior etc. care
participă indirect la procesul de bază).
2. Durata de execuţie (realizare) a lucrărilor de investiţii
proiectate reprezintă indicatorul care stabileşte perioada în care are loc
execuţia lucrărilor proiectate, respectiv perioada în care, potrivit
proiectului, întregul efort investiţional este transformat în capital fix,
activ şi pasiv.
În cadrul acestei perioade se eşalonează cheltuielile de fonduri
băneşti şi materiale în colaborare cu beneficiarul investiţiei, iar
executantul îşi organizează desfăşurarea lucrărilor de execuţie în aşa
fel , încât să se încadreze în termenele prevăzute prin contractul
proiectului de execuţie.
Desfăşurarea execuţiei presupune o organizare riguroasă şi
folosirea unor procedee matematice ca: graficul Gantt, metoda drumului
critic (ADC), metoda PERT etc. despre acestea urmând a vorbi într-un
capitol aparte, referitor la organizarea şi optimizarea utilizării resurselor
de investiţii.
Durata de execuţie a lucrărilor de investiţii proiectate se
caracterizează, din punct de vedere economic, prin aceea că în această
perioadă se imobilizează fonduri fără ca ele să aducă vreun venit. De
aceea este imperios necesar ca, atât constructorul cât şi beneficiarul să
colaboreze strâns în privinţa organizării şi desfăşurării lucrărilor în aşa
fel, încât să se poată asigura evitarea oricăror întârzieri care-I afectează
şi pe unul şi pe altul.
De dorit este ca, în desfăşurarea lucrărilor să poată fi puse în
funcţiune unele capacităţi de producţie care să poată produce în paralel
cu executarea altor lucrări ce pot fi realizate în partea finală.
Desfăşurarea duratei de execuţie a lucrărilor poate aduce
beneficiarului pierderi importante pentru că se pot crea situaţii
neprevăzute şi anume:
- nu poate fi respectat un termen contractual stabilit anterior de către
beneficiar;
- se poate întâmpla ca prin întârzierea apariţiei pe piaţă mai târziu,
unele produse să nu mai fie atât de solicitate ca înainte;
- se întârzie recuperarea fondurilor investite şi se diminuează
beneficiul prevăzut.
3. Durata de exploatare (funcţionare) a obiectivului proiectat
este indicatorul cel mai important pentru orice investitor având în
vedere că reprezintă timpul de funcţionare al obiectivului, după ce a fost
pus în funcţiune, până la scoaterea sa definitivă din exploatare.
Am putea spune că durata de funcţionare a obiectivului
reprezintă timpul în care, de fapt, se amortizează valoarea investită în
capitalul fix, la care se adaugă timpul în care acesta mai funcţionează
până la scoaterea sa definitivă din funcţiune.
Pentru investitor, cea mai importantă perioadă este durata de
exploatare, când realizează beneficiu.
Durata de exploatare este strâns legată de unele previziuni
privind durata de solicitare a unor produse fabricate ca şi de influenţa
progresului tehnic care, creând produse noi cu calităţi superioare şi mai
mult solicitate, conduc la oprirea producţiei care nu mai concordă cu
cererile pieţei.
4. Investiţia specifică (Si) este indicatorul care creează
posibilitatea pentru investitor de a stabili o corelaţie între efortul
investiţional depus şi efectul economic obţinut pentru varianta „i” de
proiect analizată.

28
 De aici rezultă că investiţia specifică este efortul investiţional
depus pentru o unitate de capacitate de producţie în unităţi fizice sau
valorice.
Efortul investiţional include toate cheltuielile efectuate pentru
realizarea investiţiei totale (It) iar efectul economic reprezintă nivelul
capacităţii de producţie în unităţi fizice.
Din raportul acestor doi parametri, determinăm mărimea
investiţiei specifice (Si).
Iti
Si = , în care:
qh
Iti = valoarea totală a investiţiilor;
qh = capacitatea de producţie exprimată în unităţi fizice (tone,
buc., m2, m3, ml.)
Când avem de-a face cu o producţie eterogenă şi nu se pot
stabili unităţi fizice, transformăm toate produsele în valori şi obţinem
valoarea totală a producţiei (Q) iar relaţia va fi:
Iti
Si =
Q
În acest fel vom putea cunoaşte ce efort investiţional revine
pentru un leu producţie obţinută.
Când nu este vorba de obiective noi, ca în cazul de mai sus, ci
de modernizare, tehnologizare, dezvoltare vom avea relaţii de
determinare după cum urmează:
Iti
Si = , în care:
qi − qo
Iti = valoarea investiţiilor pentru modernizare;
qi = capacitatea de producţie obţinută după modernizare;
qo = capacitatea de producţie înainte de modernizare.
Compararea variantelor se face prin relaţia:
Iti − Itj
Sm = , în care:
qi − qj
Sm = investiţia specifică după modernizare;
qi = capacitatea variantei “i”
Itj = efortul variantei “j”
qj = capacitatea variantei “j”

Exemplificăm prin tabelul de mai jos cu date concrete, modul de

calcul al mai multor variante.

Nr. Situaţia Variante

Specificaţie U/M
crt. iniţială 1 2 3
1 Investiţie Mil. lei - 800 1100 1250
2 Prod. fizică Buc. 30000 70000 120000 130000

Pe baza datelor de mai sus, vom avea:

800 800
SiVar.1 = = = 0,02 mil. lei/buc.
70000 - 30000 40000
1100 1100
Si Var. 2 = = = 0,01 mil. lei/buc.
120000 - 30000 90000

29
 1200 1200
Si. Var. 3 = = = 0,12 mil. lei/buc.
130000 - 30000 100000
Si optim = min(Si1 , Si 2 , Si 3 ) = Si 2 = 0,01 mil. lei/buc.
În situaţia unei producţii eterogene, capacitatea de producţie va fi
înlocuită în relaţie cu Q (respectiv Qm şi Qo) astfel că investiţia
specifică prin modernizare (Si) va fi determinată prin relaţia:
Im i , rezultând efortul investiţional de modernizare pentru
Si =
Qm − Qo
1 leu capacitate valorică.
5. Termenul de recuperare a investiţiei este acel indicator
sintetic ce reprezintă raportul dintre efortul investiţional (capitalul
investit) şi profitul anual obţinut.
El ne redă perioada de timp, începând de la darea în funcţiune
(exploatare) a obiectivului, până când valoarea investită se recuperează
din profitul obţinut.
Relaţia prin care se determină această perioadă este:
a) pentru obiective noi:
Iti
Ti = , în care:
Ph

Iti = valoarea investiţiilor totale ale variantei “i”

Ph = profitul anual obţinut în varianta “i”
Practic, în momentul în care, din profitul realizat se încasează
întreaga valoare a efortului investiţional, se ajunge la stabilirea timpului
de recuperare a acestui efort.

b) pentru obiective la care se realizează lucrări de modernizare,

retehnologizare dezvoltare, calculul va fi:
Iti
Ti = , în care:
Phi − Pho

Iti = valoarea totală a lucrărilor de modernizare, în varianta de după

modernizare
Ito = valoarea totală a lucrărilor înaintea modernizării
Phi = profitul anual realizat după modernizare
Pho = profitul anual realizat înainte de modernizare

c) pentru situaţia când sunt mai multe variante de proiectare

privind modernizarea aceluiaşi obiectiv, timpul de recuperare optim (cel
mai scurt) se determină astfel: se face o comparaţie a valorilor rezultate
din calculele fiecărei variante potrivit metodologiei şi se alege varianta
optimă.

În acest sens vom avea:

It0
- pentru varianta 0, (înainte de modernizare) T0 = ;
Ph0
It1
- pentru varianta 1, (după modernizare) T1 = ;
Ph1
It
- pentru varianta 2, (după modernizare) T2 = 2 ;
Ph2
It
- pentru varianta 3, (după modernizare) T3 = 3 .
Ph3
Pentru exemplificare folosim un tabel.
Considerăm că pentru realizarea unei investiţii de modernizare s-
au propus trei variante, după cum urmează:

30
 Variante propuse
Nr. crt. Specificaţie U/M
0 1 2 3
0 Capital investit Mil. lei 100 110 122 154
1 Venituri Mil. lei 105 105 114 124
2 Chelt. de exploat. Mil. lei 103 101 107 113
3 Profit Mil. lei 2 4 7 11

Considerându-se varianta zero ca variantă de bază, să se

determine varianta optimă dintre variantele 1, 2, 3 utilizând ca indicator
de departajare timpul (durata) de recuperare a investiţiei cunoscând că
produsele sunt cerute pe piaţă 6 ani.
Din calcule constatăm următoarele:
110 − 100 10
T1 = = = 5 ani
4−2 2
122 − 100 22
T2 = = = 4,4 ani
7−2 5
134 − 100 34
T3 = = = 3,7 ani
11 − 2 9
( )
T. optim = min. T1, T2,T3 = T3 = 3,7 ani
T3 este în primul rând inferior timpului de 6 ani şi este în acelaşi
timp cel mai scurt timp dintre toate variantele, deci este timpul optim.
O formulă mai sintetică de determinare, în general, a termenului
de recuperare a capitalului, prin compararea profitului proiectat cu cel
realizat, cunoscută în literatura de specialitate este următoarea:5
It + P − P,
T= , în care:
Ph
T = termenul de recuperare
P = diferenţa dintre profitul proiectat şi cel realizat în cadrul
perioadei de atingere a parametrilor proiectaţi
P′ = profitul suplimentar realizat în cadrul punerii în funcţiune a
capacităţii parţiale de producţie în cadrul duratei de realizare a
obiectivului.
6. Coeficientul de eficienţă economică a investiţiilor este un
indicator calculat ca raport între profitul total obţinut în urma execuţiei
investiţiei (deci un efect) şi valoarea totală a capitalului investit în
obiectiv (deci un efort).
Sunt cunoscute mai multe situaţii care pot fi întâlnite şi anume:
a) pentru obiective noi, relaţia de calcul este:
Phi
Ei = , în care:
Iti
Ei = coeficientul de eficienţă economică al variantei „i”
Phi = profitul anual al variantei de investiţii „i”
Iti = efortul total investiţional al variantei de investiţii „i”
În principiu, ca indicator de tipul efect/efort, coeficientul de
eficienţă economică a investiţiilor arată câţi lei de profit anual se vor
putea obţine de la leu efort investiţional.
Cu cât rezultatul obţinut va fi mai mare, cu atât se consideră mai
avantajoasă investiţia.
b) pentru modernizare, retehnologizare, dezvoltare a unor
capacităţi de producţie, calculul indicatorului capătă
următoarea structură:
Phmi − Phmo
Eim = , în care:
Itmi
Eim = eficienţa economică a investiţiilor prin modernizare
5
I. Românu, I. Vasilescu – coordonatori – op. cit. pag. 138
31
 Phmi = profitul obţinut prin modernizare în varianta “i”
Phmo = profitul obţinut prin modernizare înainte de modernizare
Itmi = efortul investiţional total al modernizării variantei “i” de
investiţii
Când avem prezentate mai multe variante, calculul eficienţei
economice a investiţiilor (cea mai avantajoasă variantă) se determină
ca mai jos:
Phi − Phj
Ei = , în care “i” şi “j” sunt variante distincte.
Iti − Itj
De fapt, coeficientul de eficienţă economică a investiţiei este un
raport invers faţă de termenul de recuperare a investiţiei.
Deci, cu cât termenul de recuperare este mai redus, cu atât
beneficiul obţinut este mai mare şi invers.
7. Cheltuieli echivalente (recalculate)
Este indicatorul care reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate
atât pentru realizarea obiectivului de investiţii cât şi pentru funcţionarea
normală la parametrii proiectaţi de funcţionare.
Prin utilizarea acestui indicator putem obţine un anumit efect
economic, fie din raportarea unui volum mai mare de cheltuieli la o
investiţie mai mică, fie cu un efort de investiţii mai mare şi cu cheltuieli
mai mici.
Există situaţii când, în analiza comparativă a variantelor de
proiect, întâlnim situaţii care ne pun unele semne de întrebare şi
anume: efortul investiţional poate sa fie mai mare decât al altei variante,
dar costurile de exploatare pot să fie mai mici, iar la cealaltă, invers.
Considerând că avem variantele “i” şi “j”, practic problema
întâlnită se poate prezenta astfel:
Iti>Itj iar Chi<Chj
Pentru ce optăm, în acest caz? Pentru cea cu efortul investiţional
mai mic şi cheltuielile de exploatare mai mari, sau invers?
Un ghid necesar în asemenea situaţii ni-l redă folosirea unei
relaţii de calcul de tipul:
K = It + Ch ⋅ De , în care:
It = efortul investiţional total
Ch = cheltuielile anuale pentru producţie
De = durata de funcţionare eficientă a obiectivului
K = valoarea cheltuielilor echivalente
În cazul că e vorba de varianta ”i” sau varianta “j”, la fiecare
simbolizare se va adăuga litera “i” sau “j”. Spre exemplu, la varianta “i”
vom avea:

Ki = Iti + Chi ⋅ Dei ,

iar la varianta “j”:
Kj = Itij + Chj ⋅ Dej
Dacă se compară cheltuielile echivalente (recalculate) efectuate
în cazuri de modernizări, retehnologizării indicatorul fiecărei variante
poate fi determinat după următoarea formulă:

Iti + Chi × Tni , în care elementul suplimentar “qi” reprezintă

Ki =
qi × Tni
capacitatea de producţie a variantei “i” iar Tni reprezintă termenul
normal de recuperare a investiţiei.
În cazul determinării indicatorului pentru alegerea variantei
optime, prin comparare, pentru fiecare variantă se va utiliza formula
următoare:

32
 It + Ch × D , în care D reprezintă durata de funcţionare a
K=
qi × D
obiectivului de investiţie.
În toate cazurile, însă trebuie să fie vorba de capacităţi de
producţie egale fiindcă, altfel, nu se poate vorbi de comparaţie corectă.
8. Randamentul economic al investiţiei este un indicator cu un
grad de mare cuprindere, făcând posibilă comparabilitatea între
beneficiul obţinut după realizarea obiectivului şi efortul investiţional
depus. Este bine cunoscut că scopul oricărui investitor este obţinerea
de profit cât mai mare.
După cum se cunoaşte, profitul poate îmbrăca mai multe forme,
respectiv:
• profitul realizat (prevăzut să se realizeze) în timpul unui
an (Ph anual) care se determină prin scăderea din
valoarea totală a producţiei anuale (Ch), respectiv:
Ph = Qh − Ch , ca formulă generală.
• profitul total realizat (prevăzut a se realiza) pe întreaga
perioadă de funcţionare a obiectivului (Pt).
Pt = Ph ⋅ De , unde De cu numărul anilor de funcţionare

Este cunoscută şi noţiunea de profit de recuperare (Pr) care

reprezintă valoarea efortului investiţional făcut şi, deci, este egal cu
aceasta, respectiv: Pr = It
În ultimă analiză, profitul cel mai îndeaproape urmărit de
investitor este profitul care-i rămâne după ce şi-a recuperat toate
cheltuielile efectuate, deci aşa zisul profit final (Pf).
Deci, Pf = Pt − Pr sau Pf = Pt − It .
Ca indicator de efect/efort, randamentul economic al investiţiei
(R) se determină prin raportul dintre efectul final şi efortul total, deci
între profitul final (Pf) şi investiţiile totale (It).
Pt
Deci, R =
It
Când e vorba de variante multiple (i, j…n) vom avea Ri, Rj Rn
etc. şi respectiv Pfi, Iti etc.
Randamentul economic al investiţiei exprimă valoric câţi lei de
profit final vor rezulta pentru un leu capital investit adică ce valoare de
profit se poate obţine, după recuperarea investiţiei, pentru fiecare leu
investit.
Un grafic expus mai jos, va reliefa corelaţia dintre efortul
investiţional şi profitul final, după cum urmează:6

Valoare
S2 S3

S1

o T
d

Suprafaţa S1 reprezintă valoarea efortului investiţional până la

darea în funcţiune a obiectivului investit este egală ca suprafaţă (şi

6
I. Românu, I. Vasilescu – coordonatori op. cit. pag. 145
33
 valoare) cu S2 care reprezintă valoarea recuperată (până la punctul T)
a capitalului investit (S1). Dar S2 este egal cu profitul de recuperare
(Pr) care reprezintă efortul investiţional şi, deci este egal cu It. Cât
priveşte S3, acesta constituie profitul rămas după recuperarea
cheltuielilor efectuate prin investire, respectiv, profitul final (Pf).
Deci, putem trage concluziile:
S1 = It = S2 = Pr
S3 = Pf
S2 + S3 = Pt
La rândul său , Pt = Pr + Pf sau Pt = It + Pf
Potrivit celor arătate mai sus, randamentul economic al investiţiei
Pt
se determină ca un indicator de efect/efort, deci: R = .
It
Cum, însă uneori, în practică randamentul economic al investiţiei
se determină pornind de la profitul total, în acest caz vom avea:
Pt − It Pt
R= , respectiv R = −1
It It
Relaţiile de mai sus nu alterează principiul potrivit căruia
randamentul economic al investiţiei se determină în funcţie de profitul
final.
Când, însă, pornim de la profitul total vom avea grijă ca raportul
să prezinte şi includerea lui (-1), fapt care conduce tot la profitul final.
În principiu, la baza obţinerii unui randament economic al
investiţiei cât mai mare este necesar să fie luaţi în consideraţie o serie
importantă de factori economici ca:
ƒ efectuarea unor lucrări de execuţie de bună calitate, astfel încât
timpul de recuperare a investiţiei să fie cât mai scurt;
ƒ utilizarea raţională a tuturor resurselor materiale, umane şi
financiare pentru reducerea importantă a cheltuielilor de producţie;
ƒ utilizarea judicioasă a capacităţilor de producţie şi a utilajelor de
bază pentru prelungirea duratei de exploatare eficientă a
obiectivului;
ƒ sporirea volumului producţiei printr-o îmbunătăţire a structurii
sortimentale în raport de corelaţia cerere-ofertă.
O serie de indicatori suplimentari ca: productivitatea muncii,
privită din multiple puncte de vedere, consumurile specifice, costul
produselor precum şi alţi indicatori tehnico-economici ce se studiază la
alte discipline economice, sunt în măsură să contribuie esenţial la
obţinerea unui randament economic al investiţiilor, atât în faza de
proiectare cât şi în faza de exploatare.

REZUMAT
Eficienţa economică este un concept larg, care cuantifică
modalitatea în care resursele alocate şi consumate într-un proces de
producţie se transformă în produse şi servicii care, prin valorificarea pe
piaţă, aduc venituri mai mari decât cheltuielile făcute.
Eficienţa investiţiilor este parte a eficienţei economice, realizând
numai evaluarea cheltuielilor de investiţii, prin prisma veniturilor obţinute
din exploatarea obiectivului realizat.
Evaluarea unui proiect de investiţii se face actualizând un set de
indicatori statici, care permite luarea unei decizii privind eficienţa sau
neeficienţa acestuia.

34
TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Eficienţa economică:
a) include şi eficienţa investiţiilor;
b) este inclusă în eficienţa investiţiilor.
2. Eficienţa economică se poate calcula:
a) ca un raport între valoarea rezultatelor obţinute şi a
consumului făcut pentru obţinerea acestora;
b) ca un raport între venituri şi cheltuieli.
3. Optimul valorii investiţiei înseamnă:
a) maximizarea acestora;
b) minimizarea acesteia.
4. Randamentul economic al investiţiei se determină:
Pt Vt
a) R = −1 b) R = −1
It It
unde:
Pt = Profitul total;
It = Investiţia totală;
Vt = Venitul total

35
 Unitatea de învăţare Nr. 4.

PROGRAMAREA ŞI EXECUTAREA OPTIMĂ A

LUCRĂRILOR DE INVESTIŢII
__________________________________________

Obiectivele principale ale unităţii de învăţare nr. 4:

- prezentarea importantei utilizării instrumentelor matematice in
programarea lucrărilor la un Proiect de investiţii
- evaluarea economica a rezultatelor aplicării Metodei Drumului Critic

După studiul unităţii de învăţare nr. 4 vei fi capabil:

- sa înţeleagă noţiunea de „graf ataşat unui Proiect de investiţii”
- sa cunoască modalitatea de calcul a duratei de execuţie a unui Proiect
de investiţii calculând duratele activităţilor de pe „drumul critic”
- sa cunoască si sa rezolve situaţiile in care o aceeaşi suma de bani
trebuie împărţită la mai multe obiective de investiţii, adică sa
optimizeze alocarea banilor alocaţi dezvoltării agentului economic

4.1. METODE PRIVIND PROGRAMAREA UTILIZĂRII

RESURSELOR DE INVESTIŢII
Programarea, ca direcţionare constantă de activitate, iar
optimizarea, ca ridicare a ei la nivelul maxim de realizare, trebuie să
constituie pentru fiecare executant de lucrări, o preocupare
permanentă. Exercitarea unui control continuu al aplicării acestora
trebuie, de asemenea, să îi fie în permanentă atenţie.
O bună organizare privind programarea şi optimizarea utilizării
resurselor de investiţii nu înseamnă numai stabilirea unui grafic de
execuţie temporală a lucrărilor ci şi folosirea unor metode teoretice,
cunoscute în literatura de specialitate, prin a căror aplicare să se poată
ajunge la scopul propus.

4.1.1. METODA DRUMULUI CRITIC: NOŢIUNI ŞI APLICARE

Este o metodă care a fost adoptată de către specialişti pentru
executarea unor lucrări de investiţii într-o perioadă cât mai scurtă, ca
urmare a optimizării resurselor.
În literatura de specialitate, metoda drumului critic cunoscută şi
sub denumirea de analiza drumului critic (A.D.C.) a fost larg expusă ca
o metodă care creează posibilitatea eşalonării lucrărilor în aşa fel încât
obiectul proiectat să poată fi realizat într-o perioadă de timp în care să
poată fi eliminate toate pierderile de timp, care ar putea prelungi durata
de execuţie a obiectivului.
Înainte de momentul începerii activităţii de execuţie a
obiectivului, pentru toată durata de execuţie a acestuia se stabilesc în
detaliu toate operaţiunile care prin înlănţuirea lor ordonată alcătuiesc
laolaltă totalitatea lucrărilor ce trebuie executate.
Această ordonare trebuie să conducă la modul de dependenţă
a unor operaţiuni faţă de altele. Spre exemplu: achiziţionarea de utilaje
şi cea de montare, care depind una de alta. De asemenea, pot fi în
situaţia de independenţă, când pot fi executate în paralel fără să
depindă unele de altele, sau poate fi luată în calcul simpla achiziţionare
de utilaje, fără a fi montate.

36
 Prin faptul că metoda drumului critic se concretizează,
îndeobşte, în întocmirea unor grafuri (grafice-reţea) ale căror
coordonate sunt în măsură să ilustreze utilizarea cu maximum de
eficienţă a timpului destinat execuţiei unui obiectiv de investiţii, ea poate
fi considerată o metodă a graficelor-reţea.
Există mai multe variante ale metodei drumului critic prezentate
în literatura de specialitate, ca:
C.M.P. (Critical Path Method); C.P.A. (Critical Path Analysis),
PERT (Program Evolution and Reviw Technique) şi altele, toate
propunându-şi stabilirea unui drum critic care să evidenţieze
posibilitatea de scurtare a duratei de execuţie a lucrărilor de investiţii.
Elementele ce caracterizează orice lucrare de investiţii pot fi
reprezentate printr-un graf, adică printr-un anumit sistem de reţele
alcătuit din două elemente, şi anume:
- arcele, care reprezintă activităţile şi care sunt orientate de la
începutul către sfârşitul operaţiunilor care alcătuiesc
lucrarea;
- nodurile, care se află între arce şi care reprezintă
evenimentele (momentele) de începere şi de încheiere a
activităţilor.
Ele constituie punctul de întâlnire a două sau mai multe arce
(săgeţi) incidente.
Trebuie să amintim, însă, că în procesul de ordonare a
activităţilor unei lucrări există stabilite anumite simboluri menite să
indice mai multe situaţii de succesiune a activităţilor.
Întâlnim, deci, semnele “<”, “≤”, “#” care se aşează între
activităţi (A) şi care indică următoarele situaţii:
- semnul “<” înseamnă că o activitate (A1, spre exemplu)
precede o altă operaţie (An, spre exemplu), în sensul arătat
(A1 < An);
- semnul “≤” înseamnă că activitatea A1 precede imediat
activitatea An (A1 ≤ An);
- semnul “<<” înseamnă că activităţile A1 şi An nu sunt în
relaţii directe, fiind diferite una de alta (A1 << An).
În expresia grafică de mai jos, vom urmări relaţiile dintr-un graf al
mulţimii “M” ce cuprinde activităţile dintr-o lucrare, format din arcele (A1,
A2, A3…A9) şi din nodurile (1,2,3,4,5,…7).
A5
2 4 A6
A1 A8
1 A4 6 A9
7
A2
A7
A3
3 5

Numerotarea arcelor şi nodurilor s-a făcut în funcţie de

succesiunea logică a operaţiunilor (activităţilor) ce trebuie realizate.
Să presupunem că activităţile (A) ale unei lucrări de investiţii ce
trebuie realizate sunt:
A1 (Organizarea şantierului) ce începe în nodul 1 şi se termină în
nodul 2;
A2 (Contractarea utilajelor) ce începe în nodul 1 şi se termină în
nodul 3;
A3 (Achiziţionarea utilajelor) ce începe în nodul 3 şi se termină în
nodul 5;
A4 (Construirea halelor de producţie) ce începe în nodul 2 şi se
termină în nodul 5;
A5 (Executarea lucrărilor de racord pentru energie şi apă) ce
începe în nodul 2 şi se termină în nodul 4;

37
 A6 (Executarea lucrărilor de construcţii auxiliare) ce începe în
nodul 4 şi se termină în nodul 6;
A7 (Montarea utilajelor) ce începe în nodul 5 şi se termină în
nodul 6;
A8 (Instruirea personalului şi aprovizionarea pentru probe
tehnologice) ce începe în nodul 2 şi se termină în nodul 6;
A9 (Executarea probelor tehnologice) ce începe în nodul 6 şi se
termină în nodul 7.
Elaborarea oricărui graf şi determinarea ulterioară a drumului
critic al unei lucrări de investiţii necesită respectarea următoarelor
reguli:
1) Fiecare activitate ce trebuie realizată, să fie orientată în graf
de la evenimentul (nodul) iniţial (al ei), la cel final (al ei).
2) Activităţile trebuie să fie dispuse în reţea în conformitate cu
ordinea rezultată din relaţiile de precedare imediată.
3) Nici o activitate nu trebuie să înceapă înainte de terminarea
activităţii imediat precedente.
4) În orice reţea nu pot exista decât un singur nod (eveniment)
iniţial şi un singur nod final al fiecărei activităţi, nefiind admise noduri
iniţiale şi finale în interiorul grafului, fără corelaţii cu alte noduri de pe
graf.
5) Fiecare nod din cuprinsul grafului trebuie să facă legătura
dintre una sau mai multe activităţi următoare.
6) Activităţile care se efectuează în paralel cu altele, cu aceleaşi
evenimente de începere şi terminare, se dispun pe graf în paralel.
7) Dacă două activităţi paralele se constată că au aceleaşi
evenimente de începere şi de terminare, dar nu consumă timp sau
resurse, se consideră că au durata zero şi se însemnează pe graf cu
săgeată punctată.
8) Orice activitate poate fi descompusă în subactivităţi, dacă este
nevoie ca una din subactivităţi să condiţioneze începerea altei activităţi.
În acest caz, graful le prezintă ca activităţi diferite.
9) Forma grafului şi lungimea arcelor se realizează în mod
convenţional, nu la scară, în raport de mărimea timpului de execuţie.
Totul este ca graful să fie explicit şi să urmeze riguros
succesiunea normală a activităţilor (operaţiunilor).
În principiu, se poate spune că modelarea proceselor de execuţie
a obiectivelor de investiţii se realizează prin intermediul grafului-reţea,
pentru a se putea determina drumul critic al acestei execuţii.
Ce înţelegem, deci, prin drum critic?
Drumul critic este o metodă de calcul care ne dă posibilitatea să
aflăm drumul complet cel mai lung, care pleacă de la evenimentul
(nodul) iniţial al unei lucrări şi sfârşeşte la evenimentul final al întregii
lucrări ce trebuie executată.
Trebuie, deci, să ordonăm logic toate activităţile unei lucrări, să
trasăm pe graf toate drumurile complete posibile de trasat şi, pe baza
datelor obţinute, să alegem drumul cel mai lung, şi să reliefăm toate
rezervele disponibile de timp.
Dând valori cunoscute operaţiunilor indicate mai sus, vom
efectua calculul drumului critic al unui obiectiv care necesită
respectivele activităţi potrivit datelor din tabelul de mai jos:
Durata Evenimente
Denumirea activităţilor desfăşurate în ordine
Simbol activ.
cronologică iniţialefinale
(în zile)
Organiz. şantierului A1 32 1 2
Contractarea utilajelor A2 72 1 3
Achiziţionarea utilajelor A3 104 3 5
Construcţii hale A4 160 2 3
Racord energie, apă etc. A5 40 2 4
Construcţii auxiliare A6 56 4 6

38
 Durata Evenimente
Denumirea activităţilor desfăşurate în ordine
Simbol activ.
cronologică iniţialefinale
(în zile)
Montarea utilajelor A7 80 5 6
Instruire personal şi
A8 80 2 6
aproviz. pt. probe tehnologice
Efectuare probe tehnologice A9 8 6 7

Exprimăm sub formă de graf înlănţuirea activităţilor, aşa cum s-a

făcut anterior, şi vom avea:
A5 4
40
2 56 A6
A1 A8
32 A9 7
A4 80
1 6
A2 160 8
72 A7
A3 80
3 5
104
Durata în timp a fiecărei activităţi este înscrisă sub săgeata care
reprezintă fiecare activitate. Ordonarea activităţilor a fost înscrisă în
tabel, precum şi durata în zile a acestora, iar evenimentele iniţiale şi
finale arată momentele de începere şi terminare a fiecărei activităţi.
Constatăm că din evenimentul 2 s-au desprins simultan
activităţile A5, A8 şi A4, dar toate au acelaşi sens către evenimentul
final 7.
Să analizăm, în continuare, câte drumuri putem alcătui din
succesiunea activităţilor în graficul-reţea întocmit.
- un prim drum poate fi alcătuit, începând din nodul 1, pe
traseul A1, A5, A6, A9, respectiv prin nodurile 1,2,4,6,7;
- un al doilea drum poate fi alcătuit din însumarea activităţilor
A1, A8, A9, prin nodurile 1,2,6,7;
- un al treilea drum pe traseul A1, A4, A7, A9, prin nodurile
1,2,5,6,7;
- un al patrulea drum pe traseul A2, A3, A7, A9, prin nodurile
1,3,5,6,7.
Pentru aflarea drumului critic adică a drumului cel mai lung, vom
face însumările cuvenite:
- primul drum (L1) = A1+A5+A6+A9 = 32+40+56+8= = 131 zile
- al doilea drum (L2)=A1+A8+A9 = 32+80+8=120 zile
- al treilea drum (L3) = A1+A4+A7+A9 = =32+160+80+8 = 280
zile
- al patrulea drum (L4) = A2+A3+A7+A9 = =72+104+80+8 = 264
zile
Dintre cele patru drumuri, cel mai lung drum complet este drumul
al 3-lea, având o durată de executare a întregii lucrări, de 280 zile.
Rezultă că al treilea drum este drumul critic (D.cr.) al obiectivului
de investiţie care cuprinde activităţile arătate mai sus.
Calculul şi stabilirea drumului critic impune în continuare
stabilirea:
- termenului minim al fiecărui eveniment (cel mai apropiat
eveniment când se poate începe şi sfârşi o activitate);
- termenului maxim al fiecărui eveniment (cel mai îndepărtat
eveniment când se poate începe şi sfârşi o lucrare, o
activitate).
Stabilirea acestor două momente conduce la înlăturarea oricăror
pierderi de timp, în care una din activităţi sau chiar mai multe, simultan,
să nu fie în desfăşurare (execuţie).
Cum putem afla cel mai apropiat moment al unui eveniment?
Procedăm în felul următor:

39
 Urmărim care a fost durata în timp a drumurilor posibile până la
el şi însumăm duratele de timp ale activităţilor respective.
Spre exemplu, termenul minim al evenimentului 4 (lungimea
drumului critic până la nodul 4) este A1+A5, adică 32+40, respectiv 72
zile, sau drumul prin nodurile 1→2→4.
Pentru evenimentul 5, termenul minim de începere va fi
determinat pe baza a două drumuri posibile până la acest eveniment şi
anume:
D.ev1 = A1+A4 ⇒ 1→2→5 ⇒ 32+160 = 192 zile;
D.ev2 = A2+A3 ⇒ 1→3→5 ⇒ 72+104 = 176 zile.
În asemenea situaţii, de mai multe variante, termenul minim al
evenimentului, în cazul de faţă 5 se consideră drumul cel mai lung până
la acest eveniment, deci, 192 zile.
Deci, termenul minim al evenimentului 5 (sau al evenimentului “i”,
în general, “ti”) se determină prin relaţia:
ti = max. D.ev. 5
Prin acest procedeu se stabileşte pe grafic termenul minim al
oricărui eveniment, iar atunci când sunt mai multe drumuri până la
acelaşi eveniment (nod) se consideră, drept termen minim al
evenimentului, drumul cel mai lung care precede evenimentul, începând
cu evenimentul 1.
Problema este, deci, în concordanţă cu metoda stabilirii
drumului critic care, de asemenea, nu e cel mai scurt ci, cel mai lung
drum complet.
Situaţia se prezintă în aşa fel, încât, să nu se poată pierde nici
o unitate de timp în perioada de execuţie a lucrărilor.
Pentru stabilirea celui mai îndepărtat eveniment în care se
poate începe sau sfârşi o activitate (termenul maxim al unui eveniment)
se parcurge drumul complet al activităţilor, însă, în sens invers, până la
evenimentul în cauză.
În felul acesta, termenul maxim pentru evenimentul 5 este egal
cu durata de execuţie a întregii lucrări (adică D.cr. = 280 zile), din care
se scade durata de execuţie a activităţilor A7+A9, respectiv 80 + 8 = 88
zile.
Dar 280 - 88 = 192 zile, mărime rezultată şi prin metoda
anterioară a timpului minim (ti). Deci, formula generală de determinare
a unui eveniment “j” este următoarea:
Tj = D.cr. – max. Li, în care:
Tj = termenul maxim al evenimentului “i”;
D.cr. = drumul critic al activităţilor (lucrărilor);
i = evenimentul (1,2,3…n).
Se mai poate scrie şi sub forma:
Tj = D.cr. – dp , în care:
“dp” reprezintă timpul afectat activităţilor posterioare evenimentului
respectiv (în cazul de faţă, 5), respectiv de la evenimentul 5 până la
evenimentul final.
Pe baza celor arătate mai sus, se pot calcula, în zile, termenul
minim şi maxim al fiecăruia dintre cele 7 evenimente, dar evenimentul 1
are valoarea zero.
Un alt exemplu pentru construirea unui grafic-reţea şi,
respectiv, drumul critic al lucrării este următorul: un investitor de capital
doreşte să construiască o fabrică de paste făinoase pentru care, în
calculul duratei de execuţie se ia şi timpul afectat proiectării.
Din identificarea activităţilor şi ordonarea succesiunii lor, au
rezultat următoarele date cuprinse în tabelul de mai jos:
Durata activ. Evenimente
Denumirea activităţilor Simbol
(în zile) iniţiale finale
Elaborare proiect de execuţieA1 180 1 2
Organizare şantier A2 30 2 3

40
 Durata activ. Evenimente
Denumirea activităţilor Simbol
(în zile) iniţiale finale
Exec. construcţii A3 360 3 5
Contractări utilaje A4 30 2 4
Achiziţionări utilaje A5 300 4 5
Montare utilaje A6 60 5 7
Pregătire fabricaţie A7 360 2 6

Pe baza datelor din tabel, trecem la alcătuirea graficului-reţea

începând cu primul eveniment: “Elaborarea proiectului de execuţie”.

3 A3
5 A6
360 A5
A2 60
30 300
A4 4 7
A1
1 2 30
180 A7
360
6

Constatăm că unele activităţi ca: organizarea şantierului,

contractarea utilajelor şi pregătirea fabricaţiei pornesc simultan din
acelaşi eveniment iniţial 2, deoarece executarea lor se poate face în
paralel. Pe măsură ce se lucrează la organizarea şantierului, se pot
face şi contractări de utilaje ca şi aprovizionări cu tot ceea ce este
necesar pregătirii fabricaţiei (materii prime, materiale, combustibil etc.)
astfel încât, la terminarea montării utilajelor, fabrica să poată fi pusă în
funcţiune, fără să se mai piardă timp cu aceste aprovizionări.
Calculul drumului critic (D.cr.) la această variantă este:
- primul drum (D1) = A1+A2+A3+A6, prin nodurile
1→2→3→5;
- al doilea drum (D2) = A1+A4+A5+A6, prin nodurile
1→2→4→5;
- al treilea drum (D3) = A1+A7, prin nodurile 1→2→6→7.
Deci, valoric:
D1 = 180 +30 + 360 + 60 = 630 zile;
D2 = 180 +30 +300 +60 = 570 zile;
D3 = 180 + 360 + 0 = 540 zile.
Constatăm că în stabilirea drumului al treilea (L3) s-a introdus
la însumare şi cifra 0, care reprezintă activitatea ce nu are durată în
timp, deoarece este o activitate fictivă, punctul final al lucrărilor fiind, de
fapt, nodul 7, când fabrica poate începe fabricaţia, deoarece sunt
întrunite toate condiţiile.
Dintre cele trei drumuri, cel mai lung şi, deci, drumul critic, este
L1. Rezultă că cea mai mare atenţie trebuie acordată activităţilor situate
pe acest drum, deoarece, orice pierdere de timp ar însemna o
prelungire a duratei de execuţie a lucrărilor.
Activităţile ce se încadrează pe celelalte drumuri complete, dar
necritice, pot suferi unele întârzieri fără ca termenul total prevăzut să fie
depăşit.
În continuare, calculăm termenele minime şi maxime (ti şi Tj),
ale celor 7 evenimente prevăzute în tabel:
a) Termene minime ale evenimentelor (ti):
ti1 = 0
ti2 = max. L 1→2 = 180 zile;
ti3 = max. L 1→2→3 = 180 + 30 = 210 zile;
ti4 = max. L 1→2→4 =180 +30 = 210 zile;
ti5 = max. L 1→2→3→5 = 180 + 30 + 360 = 570 zile şi
max. L 1→2→4 = 180 + 30 + 300 = 510 zile;
ti6 = max. L 1→2→6 = 180 + 360 = 540 zile;
ti7 = max. L 1→2→3→5→7 = 630 zile = L.cr.
41
 b) Termenele maxime ale evenimentelor (Tj) vor fi:
Tj7 = L.cr. – 0 = 630 zile;
Tj6 = L.cr. – (6→7) = 630 – 0 = 630 zile;
Tj5 = L.cr. – (5→7) = 630 –60 = 570 zile;
Tj4 = T5 – (4→5) = 570 – 300 = 270 zile;
Tj3 = T5 – (3→5) = 570 –360 = 210 zile;
Tj2 = min. T3 – (2→3) = min. 210 – 30 = 180 zile, sau
Tj4 – (2→4) = min. 270 – 30 = 240 zile, sau
Tj6 – (2→6) = min. 630 – 360 = 270 zile
Fiind vorba de termenul minim, dintre cele trei rezultate obţinute,
T maxim este de 180 de zile.
Tj1 = Tj2 – (1→2) = 180 –180 = 0

4.2. OPTIMIZAREA CHELTUIRII FONDURILOR DE

INVESTIŢII PRIN METODA PROGRAMĂRII MATEMATICE
Programarea matematică întruneşte un sistem de modele prin
care se urmăreşte, în genere, stabilirea maximului sau minimului unei
funcţii de mai multe variabile corelate printr-un sistem de ecuaţii sau
inecuaţii.
În principiu, orice problemă de programare matematică privind
cheltuirea resurselor de investiţii porneşte de la următoarele premise:
- cunoaşterea faptului că se dispune de un anumit volum de
resurse, pentru desfăşurarea unei activităţi de investiţii;
- cunoaşterea consumurilor sau eforturilor unitare pentru orice
unitate de măsură a activităţii;
- stabilirea anumitor restricţii ce trebuie avute în vedere.
Pornind de la aceste elemente cunoscute, se cere ca
repartizarea lor pe activităţile respective să se facă în condiţii optime,
adică să se obţină realizarea unui maxim sau minim, în raport cu scopul
urmărit, ţinând seama obligatoriu şi de restricţiile impuse. Cele arătate
mai sus pot fi exprimate printr-un model matematic.
Trebuie să determinăm necunoscutele x1, x2, x3, x4…xn; în aşa
fel încât, funcţia scop Z = f (x1, x2, x3, x4…xn) să aibă o valoare
maximă sau minimă (potrivit scopului urmărit), dar în acelaşi timp să
satisfacă şi următoarele “m” restricţii:
V1 (x1, x2, x3, x4…xn) ≥< b1
V2 (x1, x2, x3, x4…xn) ≥< b2
………………………………..
Vm (x1, x2, x3, x4…xn) ≥< bm
în care,
V = valoarea (mărimea)
b1, b2, …, bm = scopul propus
Având în vedere că o serie de considerente de natură economică
reclamă necesitatea obţinerii unor valori pozitive, una din condiţiile
obligatorii ale relaţiei este ca:
x1, x2, x3, x4…xn ≥ 0

4.3. UTILIZAREA PROGRAMĂRII LINIARE

În principiu, utilizarea programării liniare necesită parcurgerea

mai multor etape, şi anume:
- colectarea şi prelucrarea corespunzătoare a datelor
necesare modelării;
42
 - stabilirea funcţiei obiectiv şi elaborarea modelului matematic
corespunzător;
- rezolvarea modelului matematic şi determinarea soluţiei
optime;
- interpretarea datelor şi stabilirea concluziilor, pentru a putea
fi transmise investitorului.
Se poate afirma cu certitudine că aria de aplicabilitate a
programării liniare statice este cuprinzătoare, ea putând fi aplicată în
oricare dintre situaţiile în care se urmăreşte realizarea unuia sau mai
multor limite (restricţii).
În cele ce urmează, vom avea în vedere activităţile de investiţii şi
utilizarea completă şi eficientă a mijloacelor fixe.
Într-o formă simplă, modelul matematic al unei probleme de
programare liniară se poate exprima astfel:
Să se determine valorile x1, x2…xj…xn, care maximizează sau
minimizează funcţia F(x) = c1x1 + c2x2 + … + cjxj + …+ cnxn şi, în acelaşi
timp, să satisfacă următoarele restricţii:
<
a1x1 + a12x2 + … + a1jxj + … + a1nxn b1
>
>
a21x1 + a22x2 + … a2jxj + … + a2nx2 b2
<
……………………………………………..
>
am1x1 + am2x2 + … + amjxj + … +amnxn bn
<
xj 0 = 1, 2…n

Coeficienţii aij reprezintă consumurile specifice determinate pe

baze de calcul statistice, iar coeficienţii cj, reprezintă coeficienţii funcţiei
obiectiv ca spre exemplu: beneficii unitare, cheltuieli de producţie
unitare, investiţii specifice şi altele.
Termenii liberi ai sistemului de restricţii, “bi”, reprezintă sursele
disponibile pentru realizarea mărimilor “xj” cum sunt: valoarea
investiţiilor, a materiilor prime, a profiturilor sau nivelul capacităţilor de
producţie.
Să procedăm, în continuare, la aplicarea programării liniare într-o
situaţie privind:
- maximizarea profitului ce trebui obţinut;
- maximizarea gradului de încărcare a capacităţii de producţie
a fondurilor fixe.
O firmă produce două sortimente de ciocolată, C1 şi C2, la care
obţine un profit pe tone de produs de 2 mil. lei, respectiv de 1,5 mil. lei.
Cele două sortimente de ciocolată sunt produse pe patru linii
tehnologice care au fiecare un disponibil de capacitate pentru acestea
astfel:
- prima linie tehnologică are 200 ore pentru sortimentul C1;
- a doua linie tehnologică are 350 ore pentru sortimentul C2;
- a treia linie tehnologică are 400 ore pentru sortimentul C1 şi
pentru sortimentul C3;
- a patra linie tehnologică are 500 ore, din care 2/3 pentru
sortimentul C1 şi 1/3 pentru sortimentul C2.
Se doreşte să se determine cantităţile din sortimentele C1 şi C2
ce trebuie produse pe cele patru linii tehnologice, astfel încât să fie
utilizată întreaga capacitate de producţie disponibilă, maximizându-se
profitul firmei.
2) Stabilirea funcţiei obiectiv şi elaborarea modelului
matematic corespunzător
Ne propunem ca, prin utilizarea rezervelor de capacitate la cele
două sortimente de ciocolată (C1 şi C2) să realizăm un plus de produse
peste cele contractate şi să obţinem un profit suplimentar.
43
 Ca atare, alegem funcţia obiectiv care, în cazul de faţă este o
valoare suplimentară de profit prin utilizarea tuturor rezervelor de
capacitate şi livrarea unei cantităţi suplimentare de ciocolată.
Ca valori necunoscute avem cantităţile ce vor fi realizate în plus
din cele două sortimente (C1 şi C2).
Deci:
- pentru sortimentul C1 = x1;
- pentru sortimentul C2 = x2.
Funcţia obiectiv este profitul suplimentar (F) ce se va realiza prin
produsele suplimentare la C1 şi C2.
Rezultă că: F(x1, x2) = 2x1 + 1,5x2
Dar realizarea obiectivului propus este dependentă de numărul
de ore-maşină pe fiecare tonă de produs şi, deci, pe întregul disponibil
de timp al fiecărui sortiment de ciocolată.
Cunoscând datele din tabelul de mai sus, va trebui să stabilim un
sistem de inecuaţii care să exprime cantitatea maximă din cele două
sortimente ce pot fi fabricate având în vedere dependenţele arătate.
Deci, vom avea:
x1 ≤ 200
x2 ≤ 350
x1 + x2 ≤ 400
2x1 + x2 ≤ 500
După cum ştim, în procesele economice trebuie să se opereze
cu valori pozitive, fapt care ne obligă să punem condiţii de
nenegativitate pentru x1 şi x2.
În acest fel x1 ≥ 0, iar x2 ≥ 0.
Ca atare, vom constitui modelul matematic, în felul următor:
Max. F(x1, x2) = 2x1 + 1,5x2
x1 ≤ 200
x2 ≤ 350
x1 + x2 ≤ 400
2x1 + x2 ≤ 500
x1 ≥ 0 x 2 ≥ 0
3) Rezolvarea modelului matematic şi determinarea soluţiei
optime
Această a treia etapă se realizează îndeobşte pe cale grafică.
Având două necunoscute, va trebui să luăm în consideraţie
reprezentarea într-un plan în care cele două axe de coordonate
semnifică tocmai aceste necunoscute (x1 şi x2).
După cum este cunoscut, o inecuaţie de gradul întâi se
reprezintă în plan, printr-un semiplan.
Cum condiţia conţine două situaţii (mai mic sau cel mult egal)
prima dintre situaţii (mai mic) va putea fi reprezentată de un semiplan.
Cea de-a doua (de egal) va fi reprezentată de limita semiplanului
care, în cazul de faţă, ca fi o dreaptă.
Patru sunt dreptele ce vor fi prezentate în primul rând, şi anume:
(D1); x1 = 200
(D2); x2 = 350
(D3); x1 + x2 = 400
(D4); 2x1 + x2 = 500
Revenindu-se la semiplanele date de inecuaţii (în situaţia de mai
mic) vom proceda la eliminarea acelora care nu răspund limitelor
impuse.
În felul acesta, se obţine poligonul cu vârfurile în A, B, C, D şi E.
În exprimarea grafică de mai jos, privind reprezentarea
restricţiilor, putem vedea că soluţiile sunt date de punctele A, B, C, D şi
E, iar pentru cunoaşterea punctului optim (maximizarea funcţiei
obiectiv) putem utiliza două variante.

44
 X2

J (0,500)
D1

I (0,400)
D2
B (0,350) E (50,350)

C (100,300)

D (200,100)

A (200,0) G (250,0) H (400,0) X1

D3
D0 D4

Prima variantă:
Pentru reprezentarea grafică necesară aflării punctului optim,
trebuie să trasăm, ca în desenul de mai sus, dreapta care reprezintă
funcţia obiectiv.
Deci, dreapta funcţiei obiectiv va putea fi dată de ecuaţia: 2×x1 +
1,5×x2 = 0
Aceasta va fi notată cu D0 şi vom vedea că trece prin origine
Ducem faţă de această dreaptă (D0) linii paralele prin cele patru
puncte care reprezintă soluţiile, respectiv cea mai îndepărtată paralelă
de origine, pentru funcţia de maxim sau cea mai apropiată, pentru
funcţia de minim şi obţinem, astfel, punctul optim care, în figura de mai
sus, determină punctul C, ca punct optim.

A doua variantă:
După ce au fost determinate punctele care dau soluţiile posibile,
introducem coordonatele acestora, în funcţie de obiectiv, iar punctul
care maximizează sau minimizează funcţia este considerat optim.
În cazul de faţă avem:
F(A ) = 2 ⋅ 200 + 1,5 ⋅ 0 = 400 mil. lei
F(B) = 2 ⋅ 0 + 1,5 ⋅ 350 = 525 mil. lei
F(C) = 2 ⋅ 100 + 1,5 ⋅ 300 = 650 mil. lei
F(D) = 2 ⋅ 200 + 1,5 ⋅ 100 = 550 mil. lei
F(E) = 2 ⋅ 50 + 1,5 ⋅ 350 = 625 mil. lei
Aşadar, coordonatele punctului C, maximizează funcţia, soluţia
fiind optimă în valorile: x1 = 100, x2 = 300
Iar valoarea funcţiei obiectiv este de 650 milioane lei.
4) Interpretarea datelor şi stabilirea concluziilor pentru
informarea investitorului
Este etapa care arată faptul că din soluţia optimă stabilită se
poate trage concluzia că S.C. “Mondiala” S.A. îşi poate folosi în mod
optim rezerva de capacitate producând 100 tone din produsul C1 şi 300
tone din produsul C2, realizând un profit maxim posibil de 650 milioane
lei. Tabelul de mai jos prezintă rezolvarea problemei pe cale algebrică,
prin metoda Simplex, pornindu-se de la soluţia de rezolvare a
problemei, care este:
45
 X1 + a1 = 200
X2 + a2 = 350
X1 + x2 + a3 = 400
2x1 + x2 + a4 = 500
Max. F(x1, x2, a1, a2, a3, a4) = 2x1 + 1,5x2 + a1 + a2 + a3 + a4, în
care a1, a2, a3, a4 reprezintă norma de consum ore-maşină/tonă de
produs.

Tabelul simplex7

2 1,5 0 0 0 0
Cj Baza x0 x0/x1
x1 x2 a1 a2 a3 a4
0 a1 200 c 0 1 0 0 0 200:1=200
0 a2 350 0 1 0 1 0 0 -
0 a3 400 1 1 0 0 1 0 400:1=400
0 a4 500 2 1 0 0 0 1 500:2=250
Zj x 0 0 0 0 0 0 0
Δj=Cj-Zj x 2 1,5 0 0 0 0
2 X1 200 1 0 1 0 0 0 -
0 a2 350 0 1 0 1 0 0 350
0 a3 200 0 1 -1 0 1 0
200
0 a4 100 0 c -2 0 0 1
Zj x 400 2 0 2 0 0 0
Δj=Cj-zj x 0 1,5 -2 0 0 0
2 x1 200 1 0 1 0 0 0 200
0 a2 250 0 0 2 1 0 -1 125
0 a3 100 0 0 c 0 1 -1 100
1,5 x2 100 0 1 -2 0 0 1 -
Zj x 650 2 1,5 -1 0 0 1,5
Δj=Cj-Zj x 0 0 1 0 0 1,5
2 X1 100 1 0 0 0 -1 1
0 A2 50 0 0 0 1 -2 1
0 A1 100 0 0 1 0 1 -1
1,5 X2 300 0 1 0 0 2 -1
Zj x 650 2 1,5 0 0 1 0,5
Δj=Cj-Zj x 0 0 0 0 -1 0,5

REZUMAT
Amplasarea unei investiţii constituie o modalitate prin care se
caută să se mărească eficienţa acesteia, urmându-se îndeplinirea unor
criterii specifice (economice, sociale şi ecologice). Se studiază
distanţele faţă de sursele de materii prime şi pieţele de desfacere,
urmărindu-se reducerea cheltuielilor specifice.
Un proiect de investiţii poate fi simbolizat printr-un graf orientat,
în care fiecare arc reprezintă o activitate ce trebuie realizată pentru
obţinerea produselor sau serviciilor. Organizarea unei investiţii
înseamnă determinarea mărimii duratei de realizare a acesteia, acest
aspect fiind făcut prin A.D.C. (Analiza Drumului Critic). Optimizarea
alocării resurselor de investiţii presupune stabilirea mărimii fondurilor
alocate care constituie rezultanta acestora.
Ca principale metode utilizate aici menţionăm metoda celor mai
mici pătrate şi metoda SIMPLEX.

7
Sursă model tabel: I. Românu; I. Vasilescu – op. cit. pag. 331-332
46
TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Criteriile de amplasare a unei investiţii sunt
a) economice;
b) sociale;
c) ecologice;
d) economice, sociale şi ecologice.

2. Un graf este alcătuit din:

a) arce;
b) noduri;
c) durate minime şi maxime;
d) arce şi noduri.

3. Rezerva totală, Rt, se poate calcula astfel:

a) Rt = Tj – ti – dij
b) Rt = Tj – Ti – dij
c) Rt = tj – ti – dij

4. Metoda PERT consideră că duratele activităţilor dintr-un graf sunt:

a) unic determinate;
b) sunt determinate cu o anumită probabilitate.

47
 Unitatea de învăţare Nr. 5.

DETERMINAREA MĂRIMII OPTIME A CAPACITĂŢII

DE PRODUCŢIE
__________________________________________

Obiectivele principale ale unităţii de învăţare nr. 5:

- implicarea studentului in evaluarea exacta a costului cu investiţia si a celui
de exploatare a obiectivului realizat
- formarea gândirii studentului pentru a urmări obţinerea de profit in urma
exploatării investiţiei prin stabilirea corectă a mărimii capacităţii de
producţie

După studiul unităţii de învăţare nr. 5 vei fi capabil:

- sa înţeleagă şi să cunoască noţiunea de „capacitate de producţie” si a
indicatorilor de evaluare a acesteia
- sa poată sa calculeze capacitatea de producţie a unui agent economic
analizând diferitele variante de dezvoltare pe baza metodei „celor mai
mici pătrate”

Determinarea capacităţii optime de producţie reprezintă o

sarcină prioritară a deţinătorului de capital care doreşte să facă o
investiţie. Principalele criterii care trebuie să fie îndeplinite de
capacitatea de producţie ce urmează a fi realizată prin finalizarea
investiţiei sunt:
- minimizarea cheltuielilor de investiţii şi de exploatare a
obiectivului realizat;
- maximizarea profitului.
Principala metodă utilizată în determinarea mărimii optime a
capacităţii de producţie este metoda celor mai mici pătrate.

5.1. CONCEPTUL DE CAPACITATE ŞI ROLUL SĂU ÎN

PRODUCŢIE
În principiu, prin capacitatea de producţie a unui obiectiv de
investiţii (întreprindere, fabrică, secţie) înţelegem cantitatea maximă de
produse pe care acesta o poate realiza într-un anumit interval de timp
(de obicei un an) în condiţiile unui regim eficient de utilizare a tuturor
utilajelor şi instalaţiilor.
Tragem concluzia că, în genere, capacitatea de producţie
asigură o producţie maximă, nu în orice condiţii, ci în condiţiile unei
folosiri depline, atât sub aspect intensiv cât şi extensiv a utilajelor şi
instalaţiilor, asigurându-se de către întreprinzători regimul de lucru cel
mai bun cu o organizare cât mai raţională a desfăşurării procesului
tehnologic.
Teoretic se poate vorbi despre capacitatea de producţie la nivel
de întreprindere, dar tot aşa de bine se poate stabili capacitatea de
producţie pentru fiecare utilaj sau pe ateliere, secţii, linii tehnologice
atunci când instalaţiile de producţie alcătuiesc un ansamblu de
direcţionare a procesului de producţie.
Nivelul capacităţii de producţie permite producătorului să-şi
organizeze problemele de aprovizionare cu resurse materiale şi de

48
 încadrare cu forţe de muncă, precum şi acţiunea de contractare a
producţiei pentru vânzare, pe perioade de timp determinate, creându-i
posibilitatea să-şi stabilească fluxul de încasări în vederea continuităţii
producţiei.
În principiu, capacitatea de producţie a unui obiectiv de investiţii
este dată de capacitatea utilajului de a cărui funcţionare depinde nivelul
producţiei obţinute.
Orice capacitate de producţie este dependentă de următorii
factori:
• caracteristica dimensională a produsului (bucăţi, tone, hl,
m2, m3 etc.);
• indicatorul de utilizare intensivă a utilajului (gradul de
folosire intensivă);
• timpul de lucru al utilajului.
Relaţia matematică de principiu care stabileşte nivelul capacităţii
de producţie (Q), este:
Q = K ⋅ I U ⋅ TU , în care:
K = caracteristica dimensională;
IU = indicele de utilizare;
TU = timpul de utilizare (lucru).

5.2. CONCEPTUL DE CAPACITATE OPTIMĂ

După cum este cunoscut, consumul de resurse materiale şi

produsele obţinute nu se pot afla în permanenţă într-o corelaţie liniară
permanentă.
Aşa cum, la un moment dat, eficienţa economică nu se poate
afla într-o perfectă corelaţie, ca raport între efect şi efort, pentru ca
există unele limite până la care se poate face o raţionalizare, tot astfel
şi capacitatea de producţie, mărimea ei, nu poate fi corelată liniar cu
eficienţa economică.
De aceea trebuie găsit, încă din faza de proiectare, un anumit
nivel al capacităţii care să justifice atât eforturile investiţionale cât şi
cheltuielile cu exploatarea care, în principiu, trebuie să fie minime pe
unitatea de capacitate.
Problema se pune de fapt nu numai pentru construirea de
obiective noi, ci şi pentru dezvoltări şi retehnologizării ale capacităţilor
existente.
Faptul cel mai important îl constituie determinarea mărimii optime
a capacităţii de producţie care nu trebuie confundată cu capacitatea
maximă, luată ca atare.
Prin capacitate optimă de producţie înţelegem acea
capacitate care este dată de nivelul capacităţii de producţie pentru
care efortul investiţional şi cel cu producţie, ce revin pe fiecare
unitate de capacitate, este minim posibil.
Deci, nu este vorba de o capacitate maximă, luată ca atare,
indiferent de cheltuielile efectuate ci, de o capacitate care, prin nivelul
ei, asigura cea mai mare economie de efort pe unitatea de capacitate.

5.3. CRITERII DE OPTIMIZARE A CAPACITĂŢII DE

PRODUCŢIE; FACTORI CARE ÎI ASIGURĂ SUCCESUL
Capacitatea optimă de producţie a unei unităţi economice nu
este un indicator constant ca mărime, aşa cum este capacitatea
maximă. Orice capacitate maximă utilizată fără a asigura cheltuieli
minime pe unitatea de capacitate nu poate fi considerată o capacitate
optimă, în acelaşi timp.
49
 De aici tragem concluzia că două sunt principalele criterii care
stau la baza optimizării capacităţilor de producţie şi anume:
- minimizarea cheltuielilor;
- maximizarea profitului obţinut.

5.3.1. MINIMIZAREA CHELTUIELILOR INVESTIŢIONALE ŞI DE

PRODUCŢIE
Cheltuielile efectuate de către investitor pot fi grupate în:
ƒ cheltuieli cu investiţia propriu - zisă;
ƒ cheltuieli cu exploatarea utilajelor pentru realizarea
producţiei, în perioada de exploatare.
Minimizarea cheltuielilor efectuate de către investitor trebuie să
constituie o preocupare de principiu atât pentru proiectant cât şi pentru
investitor, deoarece astfel se poate vorbi de o optimizare a capacităţilor
de producţie şi asigurare a unui profit maxim.

5.3.2. MAXIMIZAREA PROFITULUI

Maximizarea profitului constituie, de fapt, o reciprocă a
minimizării cheltuielilor.
Cu cât vor fi mai mici cheltuielile, cu atât vor fi mai mari profiturile
obţinute deoarece ele se află într-o legătură invers proporţională.

5.3.3. FACTORI CARE CONTRIBUIE LA ÎNDEPLINIREA CRITERIILOR

DE OPTIMIZARE A MĂRIMII CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE
Dintre factorii care asigură succesul îndeplinirii celor două criterii
de optimizare a capacităţii, cei mai importanţi considerăm a fi:
- sfera de cuprindere (intern şi extern) a pieţei consumatoare a
producţiei.
Orice agent investitor ia decizia de a investi numai după ce s-a
convins că producţia obiectivului în care a investit capitalul va putea fi
vândută cu uşurinţă ca urmare a cererii pieţei.
Cu cât produsele realizate vor fi mai competitive calitativ şi ca
preţ de livrare, cu atât perspectivele evoluţiei capacităţii optime vor fi
mai largi.
- asigurarea gradului de precizie în procesul de prelucrare a
materiilor şi materialelor;
- asigurarea gradului de rezistenţă a mijloacelor fixe la
influenţele procesului de producţie, mai ales când e vorba
de elemente corosive;
- posibilitatea de adaptare cu uşurinţă la modificări, impuse
de progresul tehnic;
- un consum redus de energie sub toate aspectele.
- existenţa şi asigurarea unor resurse financiare care
constituie un important factor ce poate influenţa criteriile de
optimizare a capacităţii de producţie.
Prin asigurarea resurselor financiare se creează posibilitatea
autofinanţării în bune condiţii, eliminându-se dobânzile costisitoare ce
influenţează negativ rentabilitatea.
Toţi aceşti factori precum şi alţii ca: automatizarea proceselor
de producţie, o corelaţie strânsă cu pulsul pieţei, o îmbunătăţire
permanentă a capacităţii producţiei etc. sunt în măsură să determine
legătura permanentă dintre capacitate şi costuri, cu tendinţă de
optimizare.
În desenul de mai jos se exprimă grafic legătura dintre
capacitatea de producţie şi costuri, reprezentată de o curbă evolutivă a
acestora.
50
 Costuri de y
producţie (C)
lei

C1
C2
CE
C3
C4

0 q
q1 q2 q3 q0
Capacitate de
producţie (q)

Din grafic desprindem următoarele concluzii:

- la o capacitate de producţie cu un nivel mai redus (q1), nivelul
costurilor de producţie (c1) este cel mai ridicat deoarece influenţa
cheltuielilor constante (amortizarea, cheltuieli generale de
conducere etc.) măreşte costul unitar pe produs, fără a se putea
vorbi de o capacitate optimă;
- pe măsură ce capacitatea creşte (q1,q2,q3,…), atingând nivelul cel
mai mare în q0, nivelul cheltuielilor pe unitatea de produs scade, iar
în q0 atinge punctul optim.
Teoretic, capacitatea optimă o dată atinsă, în mod normal, ar
trebui ca ea să fie reprezentată ca o dreaptă paralelă pe o lungime mai
mare pe coordonata 0-x, dar progresul tehnic mereu în evoluţie ca şi
uzura treptată a utilajelor nu permit această situaţie. Pe o perioadă
îndelungată intervin o serie de factori care conduc la creşterea valorii
unitare a produselor şi la diminuarea capacităţii, fapt care conduce la
necesitatea unei alte investiţii, pentru mărirea capacităţii de producţie.
Între volumul producţiei, determinat de nivelul capacităţii de
producţie şi nivelul costurilor există o permanentă dependenţă care,
matematic, se poate exprima prin relaţia:
Y = a + bx + cx2, în care:
Y = nivelul costurilor de producţie pe unitate de capacitate;
X = volumul producţiei determinat de evoluţia capacităţii;
a = o constantă ce reprezintă limita costurilor când x→0;
b şi c reprezintă mărimea cu care se schimbă variabila
dependentă (y) atunci când variabila independentă (x) se modifică cu o
unitate.
Dacă ne referim la investiţia specifică, respectiv la costul
investiţiei pe unitatea de capacitate, ne dăm seama că la atingerea
nivelului optim al capacităţii de producţie (q0), valoarea acesteia se va
afla la nivelul cel mai apropiat de coordonata capacităţii de producţie,
ca în graficul de mai jos:
y

Investiţie
specifică
CE

x
O
Capacitate de
q0
producţie
51
 Şi în acest caz, similar celui de mai sus, evoluţia investiţiei
specifice este de forma unei parabole asemănătoare, respectiv:
Y = a + bx +cx2, cu deosebirea că y reprezintă investiţia
specifică, nu nivelul costurilor de unitatea de capacitate.
Cele două reprezentări grafice au exprimat, de fapt, primul
criteriu privind minimizarea cheltuielilor de producţie şi investiţionale cu
variabilele independente şi dependente ale acestora.
Cât priveşte cel de-al doilea criteriu, care nu este altceva decât
reversul medaliei, maximizarea profitului, mobilul cel mai important al
oricărui investitor, are şi el două variabile:
Y = nivelul profitului pe unitatea de produs;
X = nivelul capacităţii de producţie.
y

Profit

CE

Capacitate de
q0 producţie

Curba evolutivă (C.E.), de data aceasta va fi în creştere până la

atingerea nivelului maxim, la intersectarea cu capacitatea optimă de
producţie (q0), cunoscut fiind, că pe măsură ce nivelul cheltuielilor de
producţie scade, nivelul profitului creşte şi invers.

5.4. MODELE DE DETERMINARE A MĂRIMII OPTIME

A CAPACITĂŢII DE PRODUCŢIE A UNUI OBIECTIV DE
INVESTIŢII NOU
Din cele expuse mai sus reiese în mod pregnant în evidenţă că
determinarea mărimii optime a capacităţii de producţie se sprijină pe
criteriile privind minimizarea costurilor şi maximizarea profitului, ne dăm
seama că atunci când e vorba de un obiectiv nou de investiţii, ne
referim la luarea în consideraţie a două feluri de cheltuieli, respectiv:
- cheltuieli cu investiţia;
- cheltuieli cu producţia.
Având în vedere că cheltuirea unor fonduri de investiţii
importante cu obiective supradimensionate cererii poate conduce la
eventuale pierderi, iar proiectarea unor obiective supradimensionate
cererilor poate conduce la nesatisfacerea acestora, este imperios
necesar ca în cadrul lucrărilor de proiectare să se efectueze calcule
adecvate pentru determinarea unei mărimi optime a capacităţii de
producţie.
În asemenea situaţie, activităţile desfăşurate de specialişti
trebuie să parcurgă un drum aşa cum se exprimă grafic mai jos:

52
 Studiu de piaţă

Variantă proiect 1 Variantă proiect 2 Variantă proiect 3

Alegerea variantei convenabile

Luarea deciziei

Cheltuieli de Cheltuieli de
investiţii exploatare

Profit

Pornind de la principiul că pentru fiecare obiectiv se elaborează

mai multe variante, nu se poate conchide că toate variantele conduc la
situaţii riguros identice.
Există investiţii cu cheltuieli mai mari care, în perioada de
exploatare au costuri de producţie mici, după cum pot exista şi investiţii
mai puţin costisitoare dar cu costuri de exploatare mari pe unitatea de
capacitate.
Deoarece, în practică, variantele de proiect care se compară
pot să nu indice aceeaşi capacitate de producţie, este corect ca toate
cheltuielile de producţie să fie calculate şi exprimate în funcţie de
capacitatea de producţie stabilită pe unitatea de produs finit.
În felul acesta, cheltuielile de investiţii vor fi exprimate în raport
de investiţia specifică (Si), iar cheltuielile de exploatare sub formă de
costuri unitare ale producţiei, pe unitatea de capacitate.
Ca relaţii matematice, aceste două categorii de cheltuieli se
prezintă astfel:
Ii
si = , în care:
qi
Ii = costul total al investiţiei;
qi = capacitatea anuală de producţie luată în calcul;
ci = C i , în care:
qi
Ci = costul producţiei anuale;
qi = capacitatea anuală de producţie.
Atât si cât şi ci se pot afla în mai multe situaţii comparative ca
spre exemplu: S1> S2; S1<S2, S1> S3; S1< S3 etc. şi respectiv: C1>
C2; C1<C2, C1> C3; C1< C3 etc.
Din compararea variantelor, se alege cea mai convenabilă (cea
care prezintă cheltuieli de investiţii mai mici la aceeaşi capacitate sau
cheltuieli de exploatare anuale la aceeaşi capacitate de producţie.)
În practică variantele de proiect pot prezenta şi capacităţi de
producţie diferite. În acest caz, este necesar ca toate cheltuielile să fie
exprimate prin intermediul unui indicator sintetic rezultat din însumarea
celor doi indicatori (cheltuieli de exploatare şi cheltuieli de investiţii) iar
noul indicator se numeşte indicatorul ″cheltuielilor echivalente″ sau
″recalculate″ care exprimă efortul total depus.
Formula de calcul a cheltuielilor recalculate (echivalente) este:
K = I + C⋅T sau K= I+C⋅D, în care:
53
 K = cheltuielile echivalente;
I = volumul total al investiţiei;
C = cheltuielile de exploatare pe un an;
T = termenul de recuperare a investiţiei;
D = durata da funcţionare a capacităţilor de producţie.
Grafic, într-un sistem de coordonate, cheltuielile recalculate (ca
o rezultantă a însumării investiţiilor şi a costurilor de exploatare) se pot
prezenta ca mai jos:

Chel. K
Totale

si
Chelt.ptin
vest.
ci
Costuri
de expl.

qmin qs qk qc qmax Capacitate de

producţie

Analizând evoluţia celor două curbe: a investiţiei specifice şi a

costurilor de exploatare constatăm următoarele:
- cheltuielile specifice (si) arată cheltuieli mai mari la nivelul
capacităţii minime, cum este şi firesc, fiind vorba de
raportarea volumului investiţiilor la o capacitate mai mică;
- pe măsura sporirii utilizării capacităţii în proporţie mai mare
investiţia specifică îşi reduce valoarea până la un punct ce
indică o capacitate optimă (în punctul qs);
- pe măsură ce volumul cheltuielilor totale (K) se mai reduce,
volumul investiţiei specifice creşte, iar curba S se înalţă
corespunzător pentru că şi capacitatea d producţie creşte
peste nivelul qs.
Cât priveşte curba c, a costurilor, aceasta urmează cam aceeaşi
traiectorie cu deosebirea că sunt unele cheltuieli care nu sunt corelate
direct cu capacitatea de producţie (amortizări şi cheltuieli generale).
Creşterea capacităţilor de producţie peste nivelul qc necesită
unele cheltuieli suplimentare cu aprovizionări şi, deci, dă curbei
respective un sens de creştere până în qmax.
Forma de exprimare a cheltuielilor echivalente K = I + C×T sau
K = I +C×D, cu toate că prezintă unele avantaje în a putea determina
mărimea capacităţii optime de producţie, nu ia în considerare şi
mărimea capacităţilor de producţie.
După cum se ştie, o producţie mai mare necesită şi un volum
mai mare al cheltuielilor de producţie şi, bineînţeles, şi un efort
investiţional superior faţă de realizarea unor capacităţi de producţie mai
mici.
Este evident, deci, că asemenea formule pot fi folosite numai în
situaţia în care variantele ce se compară prevăd o aceeaşi capacitate
de producţie.
În cazul acesta se utilizează indicatorul denumit cheltuielile
specifice echivalente (Ks) care sunt în măsură să exprime efortul total
ce revine la o unitate de capacitate.
Relaţia de calcul a acestui indicator este:
K I + C⋅D
Ks = = = s i + c i ⋅ D.
q q
54
 Pe baza acestei relaţii, vom putea obţine determinarea mărimii
optime a capacităţii de producţie.
Prin intermediul funcţiei de corelaţie y = ax2+bx+c, putem
determina valoarea minimă a cheltuielilor echivalente.
Pe această bază se poate stabili domeniul de existenţă al
funcţiei cheltuielilor cu investiţia specifică (si) şi costurile unitare (ci)
respectiv, limitele în care se pot elabora diferitele variante de capacităţi,
respectiv qmin şi qmax.
Între aceste două variante, potrivit diverselor tehnologii şi utilaje
luate în consideraţie se pot afla multiple variante de capacitate de
producţie, însumând pentru fiecare investiţiile specifice şi costurile
unitare de producţie pentru produsul finit.
În felul acesta se poate determina indicatorul de cheltuieli
echivalente pentru fiecare variantă de capacitate de producţie.
Pentru concretizarea mărimii optime a capacităţii de producţie
luăm următorul exemplu:16
S-au analizat mai multe posibilităţi pentru construirea unei
unităţi care produce glutamat de sodiu (un biostimulator pentru
creşterea şi îngrăşarea animalelor). Variantele analizate diferă atât prin
mărimea capacităţii de producţie cât şi prin tehnologia folosită în
elaborarea produsului finit. Ca urmare, nivelul efortului cu investiţia şi cu
producţia se modifică astfel:
Nr. Varianta de Investiţia Costurile
crt capacitate specifică unitare
(t) (mii.lei/t) (mii.lei/t)
K1 4500 81,0 38,0
K2 4700 80,9 37,6
K3 4900 79,4 37,3
K4 5100 80,8 37,5
K5 5300 81,4 37,8
K6 5500 82,0 38,5
Folosind relaţia: Ks = si +ci×D, unde:
Ks = cheltuielile specifice recalculate;
C = costurile unitare;
D = durata de funcţionare 12 ani;
I = varianta de capacitate;
Si = investiţia specifică a variantei, obţinem:
K1 = 81 + (38 ⋅ 12 ) = 537
K 2 = 80,8 + (37,6 ⋅ 12 ) = 532
K3 = 79,4 + (37,3 ⋅ 12 ) = 527
K 4 = 80,8 + (37,5 ⋅12 ) = 530
K5 = 81,4 + (37,8 ⋅12 ) = 535
K 6 = 82 , 0 + (38 ,5 ⋅ 12 ) = 544
Aşa cum se remarcă din graficul prezentat, aceste cheltuieli
evoluează după parabola Y = ax 2 + bx + c
Utilizând metoda celor mai mici pătrate construim funcţia
2

∑ [y − (ax + bx i + c )] → min
n
2
S= i i
i =1
şi punem condiţia ca derivatele parţiale în raport cu a, b şi c să fie zero
∂s ∂s ∂s
= 0; = 0; = 0.
∂a ∂b ∂c
Pentru stabilirea capacităţii optime de producţie, respectiv,
varianta în care cheltuielile recalculate sunt minime se impune
determinarea coeficienţilor a, b şi c cu ajutorul sistemului:

12
Sursa: I. Romanu, I. Vasilescu -coordonatori: op.cit.pag.570-571
55
 ⎧ n 2 n n

⎪ ∑ i
a x + b ∑ xi + nc = ∑ yi
⎪ n i =1 i =1 i =1
⎪ n n n

⎨a ∑ x i + b∑ x i + c∑ xi = ∑ xiyi
3 2

⎪ i =n1 i =1
n
i =1
n
i =1
n
⎪a x 4 + b x 3 + c x 2 = x 2 yi
∑
⎪⎩ i =1 i ∑
i =1
i ∑
i =1
i ∑i =1
i

n=6
Coeficienţii sistemului s-au obţinut pe baza următorului tabel:
xi x2i x3i x4i yi xiyi x2iyi
4,5 20,25 91,125 410,0625 537 2461,5 10874,25
4,7 22,09 103,823 487,9681 532 2500,4 11751,88
4,9 24,01 117,649 576,4801 527 2582,3 12653,27

5,1 26,01 132,651 676,5201 530 2703,0 13785,30

5,3 28,09 148,877 789,0481 535 2835,5 15028,15
5,5 30,25 166,375 015,0625 544 2299,0 16456,0
Total 30,0 150,70 760,500 3855,1414 3205 10039,7 80548,85

Înlocuind valorile obţinute în sistemul de ecuaţii, se obţin:

⎧150,70a + 30b + 6c = 3205
⎪760,5a + 150,70b + 30c = 10039,7
⎪
⎨
⎪3855,1414a + 760,5b + 150,70c = 80548,85
⎪⎩a = 49,10, b = - 484, 3, c = 1722,5
Funcţia de evoluţie a cheltuielilor recalculate după capacitatea
de producţie este de forma:
Y = 49,10x 2 − 484,3x + 1722,5
Cunoscând că această funcţie admite un singur minim care
este dat de derivata de ordinul întâi, rezultă:
∂f
= 2 ⋅ 49,10x − 484,3
∂x
98,2x − 484,3 = 0
x = 4,93
Analizând diversele posibilităţi de realizare din punct de vedere
tehnic, tehnologic şi constructiv s-a ajuns la concluzia că nivelul
capacităţii optime este de 4,930 tone produse finite anual.
Pentru această capacitate de producţie se va elabora
documentaţia tehnico-economică în care se vor calcula indicatorii de
eficienţă economică.
Toate cele arătate mai sus reliefează importanţa determinării
capacităţii optime de producţie pentru activitatea de investiţii de noi
obiective.

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Dependenţa „investiţie specifică – capacitate de producţie” este o:
a) parabolă;
b) dreaptă.
2. Determinarea capacităţii optime de producţie presupune realizarea
prealabilă a:
a) unui studiu de piaţă;
b) unei prognoze pe termen mediu.
3. Criteriile de optimizare a capacităţii optime de producţie sunt:
a) minimizarea cheltuielilor de investiţii şi de exploatare;
b) maximizarea profitului;
c) minimizarea cheltuielilor de investiţii şi de producţie şi
maximizarea profitului.

56
 Unitatea de învăţare Nr. 6.

IMPLICAŢIILE FACTORULUI TIMP ASUPRA INVESTIŢIILOR

ŞI NECESITATEA ACTUALIZĂRII ÎN CALCULUL EFICIENŢEI
ECONOMICE A ACESTORA
__________________________________________

Obiectivele principale ale unităţii de învăţare nr. 6:

- definirea „timpului” ca factor intrinsec unui proces investiţional
- calcularea indicatorilor actualizaţi ai unei investiţii

După studiul unităţii de învăţare nr. 6 vei fi capabil:

- sa cunoască importanţa factorului „timp” asupra rezultatelor procesului
investiţional
- sa înţeleagă şi să cunoască noţiunea de “pierderi prin imobilizare “ in
perioada de realizare a investiţiei
- sa cunoască conceptul de „actualizare”, coeficienţii de actualizare si
principalele momente la care se calculează coeficienţii actualizaţi ai investiţiei

Orice activitate umană se desfăşoară într-un anumit interval de

timp, astfel că investiţiile, ca activitate economică, nu pot să nu fie
strâns legate de perioada de timp în care se execută şi funcţionează.
Pentru investiţii s-a depus o anumită muncă încă înainte de a
începe execuţia ei, iar o investiţie trebuie să funcţioneze pe toată durata
de timp pentru care a fost proiectată, fiindcă principalul scop al ei se
realizează în perioada de exploatare, nu în perioada de proiectare sau
de execuţie propriu-zisă. Rezultă deci, că orice obiectiv de investiţii
începe cu primele cheltuiri de fonduri, respectiv prospectarea pieţii,
proiectare, execuţie etc. şi sfârşeşte cu ultimele recuperări de cheltuieli
din vânzarea produselor, la încetarea exploatării.
Cum derularea timpului, mai ales în perioade mai îndelungate,
poate aduce modificări şi influenţe în exploatarea obiectivului în care s-
a investit capital, este absolut necesar să cunoaştem toate aceste
influenţe, pentru a le putea analiza şi compara cu situaţiile iniţiale
stabilite prin proiectare, care au putut fi influenţate de o serie de factori
în evoluţia timpului.

6.1 ÎNSEMNĂTATEA ECONOMICĂ A FACTORULUI TIMP ASUPRA

INVESTIŢIILOR
Din cele arătate mai sus, desprindem ideea ca procesul
investiţional (TI), în general, poate fi etapizat în timp, în două etape
principale, şi anume:
1. Etapa de proiectare-execuţie (Pe), care începe cu primele
cheltuiri de fonduri (prospectarea pieţei, prognozarea producţiei,
proiectarea propriu-zisă) şi se termină cu execuţia obiectivului,
incluzând, astfel, toate fondurile investite pentru realizarea efectivă,
inclusiv creditele bancare folosite până la darea în funcţiune a acestuia.
În această perioadă, investitorul face cheltuieli, fără a avea
posibilităţi să recupereze ceva din ele şi nici să ramburseze anumite
rate din creditele bancare primite.

57
 2. Etapa (perioada) de exploatare economică a obiectivului
(DE), care începe o dată cu darea în funcţiune şi se termină atunci când
pragul de rentabilitate devine zero, moment din care funcţionarea
obiectivului devine iraţională, producând pierderi.
La rândul său, perioada de exploatare economică (DE) se
împarte în mai multe subperioade, şi anume:
− subperioada în care se rambursează fondurile investite, din
beneficiile obţinute (Rf);
− subperioada în care se rambursează creditele obţinute de la
băncile creditoare (Rc);
− subperioada în care se realizează profitul net (Vn), respectiv, de la
recuperarea tuturor cheltuielilor, până la sfârşitul activităţii
obiectivului.
Facem precizarea că subperioada de rambursare a creditelor se
include în perioada de recuperare a cheltuielilor. Ea poate avea nivel
zero, atunci când nu s-a apelat la credite, poate fi mai scurtă decât
perioada de recuperare a cheltuielilor, şi poate fi egală cu aceasta
(este, deci, determinată de termenul de rambursare stabilit cu banca).
Într-o simplă relaţie matematică, factorul timp, ataşat unui proces
investiţional, poate fi redat astfel:
• TI = Pe + DE;
• DE = Rf + Vn;
Rc = 0 - când nu se apelează la credite;
Rc < Rf - când timpul de rambursare în ani, a creditului este mai
mic decât timpul de recuperare, în ani, a cheltuielilor
de
investiţii;
Rc = Rf - când timpul de rambursare a creditelor şi de
recuperare a
cheltuielilor este acelaşi.
Grafic, evoluţia în timp a procesului investiţional poate fi
reprezentată în următoarea schemă:

Punctul zero reprezintă momentul începerii execuţiei investiţiei,

deci momentul începerii primelor cheltuieli de fonduri.
Perioada cuprinsă între punctele 0 - 1 (Pe) cuprinde toate
cheltuielile efectuate cu prospectarea pieţei, cheltuielile de proiectare,
consulting şi cheltuieli cu execuţia propriu-zisă, cunoscând că punctul 1
reprezintă momentul dării în funcţiune şi, respectiv, în exploatare a
obiectivului.
Perioada 0 - 1 reprezintă efortul material şi financiar maxim al
investitorului. În această perioadă, de fapt, au loc cele mai mari
cheltuieli pentru realizarea obiectivului, fără a se putea recupera ceva
din ele.
Cu cât această perioadă este mai scurtă, cu atât se creează
premisa ca recuperarea cheltuielilor cu investiţia să poată începe mai
repede, iar din beneficiile obţinute să se poată face noi investiţii.

58
 Odată cu începerea perioadei de exploatare (reprezentată prin
segmentul dintre punctele 1 şi 2) începe, practic, recuperarea
cheltuielilor investite şi rambursarea creditelor.
Factorul timp îşi spune cuvântul în această situaţie prin faptul că,
în cadrul perioadei de exploatare economică (DE), cu cât se prevede un
termen de recuperare a fondurilor investite mai scurt, cu atât se
creează premisa sporirii profitului net obţinut şi crearea unor resurse
financiare pentru noi investiţii.
a) De asemenea, rambursarea mai rapidă a creditelor creează
premisa reducerii cheltuielilor pentru dobânzile cuvenite pentru credite.
Asemenea situaţii sunt asigurate când procesul de exploatare a
obiectivului decurge în condiţii optime şi când alţi factori ca: solicitările
pieţei, preţurile obţinute, calitatea produselor etc. favorizează activitatea
obiectivului, facilitându-i livrările.
Orice investitor are interesul să dispună cât mai frecvent de
capital, fapt pentru care orice imobilizare de fonduri are influenţă asupra
exploatării eficiente a obiectivului. Aceasta, deoarece nu este acelaşi
lucru să realizăm un anumit profit acum sau la alte termene, decât cele
prevăzute iniţial.
Timpul poate juca, în general, un rol de multiplicator sau inhibitor
al proceselor de creştere economică. Un ritm ridicat al creşterii
economice, fundamentat pe programe susţinute de investiţii, conduce
la reducerea decalajelor sau, în situaţia inversă, la mărirea lor.
Aceasta impune măsurarea cu acuitate a influenţei factorului
timp asupra calculelor de eficienţă, pentru că orice capital prezent,
folosit în scopuri investiţionale productive, aduce un profit, deci, o
fructificare a sa, după o anumită perioadă de timp.
De exemplu, un capital disponibil existent în prezent (x), dacă
este investit într-o activitate productivă, după o anumită perioadă de
timp (n ani) se va transforma într-un anumit capital mai mare (jn), bine
înţeles, în condiţiile în care rata profitului este pozitivă.
Presupunând că acest capital (x) se investeşte pentru un an, iar
rata beneficiului, realizată de investitor, este bx, formula matematică ce
ne va reda capitalul majorat (fructificat) în urma acestei investiri de un
an (j1) va fi:
j1 = x + bx = x (1 + b)
Considerând că acest capital nou obţinut (j1) este investit în
totalitate într-o activitate productivă, după o perioadă de încă un an,
vom avea capitalul echivalent, potrivit relaţiei:
j2 = j1 + bj1 = x + bx + b (x + bx)
j2 = x (1 + b)2, în care:
j2 = capitalul echivalent peste încă un an;
bj1= este rata anuală a beneficiului realizată de investitor pentru
capitalul respectiv.
În felul acesta vom putea determina pentru “n” ani, relaţia
următoare:
jn = x(1 + b)n în care “n” reprezintă numărul anilor pentru care se face
investirea, din momentul respectiv.
Presupunând că un capital iniţial de 25 milioane lei este investit
în scopuri productive cu o rată anuală a profitului de 12%, peste 8 ani
vom avea următorul capital echivalent:
j8 = x (1 + b)8 = 25 (1 + 0,12)8
j8 = 25 (1 + 0,12)8 = 25 x 2,5 = 62,5 mil. lei.
b) Dacă, din calcule se presupune că, peste o perioadă de “n”
ani (3, spre exemplu), vom avea un beneficiu de 10 milioane lei, iar rata
profitului este tot de 12%, vom putea determina care este valoarea
capitalului echivalent în prezent; această operaţie se face prin metoda
discontării (reducerii), care nu este altceva decât, inversul metodei
arătate mai sus.

59
 Această metodă este necesară pentru a putea şti cu ce capital
va trebui să pornim la acţiunea respectivă, pentru a ajunge la nivelul
beneficiului de 10 milioane, determinat ca fiind realizabil în viitor şi
stabilit prin calculul proiectării.
În astfel de cazuri relaţia este:
1 1
x=y n = 10 = 10 × 1,12 -3 ,
(1 + b) (1 + 0,12) 3
x = 10 × 0,796 = 7,96 mil. lei.

Există, în această tehnică de calcul mai multe momente distincte:

- m0 - care înseamnă momentul începerii acţiunii; (momentul
prezent);
- m1, m2, …, mn - care înseamnă momentul după o anumită
perioadă de timp (de obicei ani);
- x, reprezintă capitalul calculat în momentul prezent (m0);
- y (respectiv y1, y2 ,…, ym) reprezintă capitalul echivalent ce
urmează a exista în viitor la momentul m1, m2, ..., mn.
Pe baza acestor date (şi similar cu calculele arătate mai sus) de
fructificare-discontare se ajunge la ceea ce literatura de specialitate cunoaşte
sub denumirea de “tehnica actualizării”, despre care vom vorbi după ce vom
analiza imobilizările resurselor investite.

6.1.1. IMOBILIZĂRI ALE RESURSELOR DIN INVESTIŢII (PE DURATA

EXECUŢIEI OBIECTIVULUI) ŞI DETERMINAREA PIERDERILOR
AFERENTE
Realizarea efectivă a oricărui obiectiv de investiţii comportă, aşa cum s-
a arătat anterior, două perioade importante:
a) proiectarea şi elaborarea documentaţiei tehnico-economice;
b) perioada de execuţie propriu-zisă a obiectivului, prin lucrări de
şantier.
Dacă, în perioada proiectării şi a elaborării documentaţiei
tehnico-economice, consumul de resurse materiale este mic şi nu se
poate vorbi de imobilizări importante (cheltuiri mari de capital), în
schimb, în perioada de execuţie, când se consumă cantităţi mari de
resurse materiale, de forţă de muncă şi, deci, de resurse financiare
importante, au loc imobilizările cele mai mari.
De fapt, care este semnificaţia noţiunii de imobilizare ?
Pornind de la sensul general al cuvântului, care înseamnă a
menţine ceva în stare de nemişcare, sub aspect economic, prin
imobilizare înţelegem scoaterea din circuitul economic, pentru o
perioadă de timp, mai mică sau mai mare, a unor anumite cantităţi de
resurse materiale, financiare, umane etc., prin menţinerea şi folosirea
lor în scopul unor acţiuni viitoare.
De aceea, fiecare investitor este conştient că, pe toată perioada
cât face asemenea cheltuieli, imobilizează, practic, aceste sume de
bani care, pe toată durata execuţiei nu-i vor aduce nici un profit, acesta
urmând a fi realizat abia după ce obiectivul a fost dat în exploatare şi
realizează produse sau servicii care, prin valoarea lor de vânzare, vor
aduce profitul scontat.
După cum am arătat anterior, în perioada de execuţie, procesul
investiţional consumă mereu resurse materiale şi financiare, iar aceste
consumuri rămân, o bună perioadă de timp, în stare de producţie
neterminată, care, însă, încorporează valoarea tuturor acestor resurse,
sub forma de imobilizări.
Putem grupa aceste imobilizări, din perioada execuţiei
investiţiilor, şi anume:
1. imobilizări privind stocurile de materiale, utilaje, instalaţii de
lucru; acestea încorporează sumele cheltuite pentru achiziţionarea lor,

60
pe toată durata execuţiei obiectivului, până la intrarea lor în operă; deci,
se află în stoc.
2. imobilizări privind investiţiile neterminate, care reprezintă
contravaloarea tuturor resurselor de mai sus, inclusiv valoarea forţei de
muncă, dar care au fost introduse în operă, nefiind finisate lucrările
respective.
Sub aspect economic este important de cunoscut cum trebuie
introduse în operă resursele materiale necesare, deoarece aceasta are
influenţă asupra nivelului imobilizărilor în timp.
Spre exemplu, dacă avem de executat o lucrare într-un număr de
patru ani, pot exista mai multe variante de consum al resurselor, după
cum rezultă din expunerea grafică de mai jos.
Cele trei variante ne arată că, în principiu, pentru execuţia unui
obiectiv este necesar un anumit volum de resurse.
Dacă am pune cap la cap spaţiile haşurate din fiecare variantă,
am constata că ele au acelaşi nivel, dar modul de a fi achiziţionate şi
introduse în operă diferă.
În prima variantă se constată că, în primul an, este un consum
mai mic, în cel de-al doilea un consum ceva mai mare, iar în anii 3 şi 4
se consumă volumele cele mai mari. Ce rezultă din aceasta ? Rezultă
că şi imobilizările în primii doi ani vor fi mai mici, iar diferenţa de bani
poate fi folosită pentru alte scopuri ce pot aduce un venit suplimentar.

În varianta a doua, consumul anual este prevăzut a fi în părţi

egale, deci, nu poate fi vorba de eforturi financiare diferite, de la un an
la altul.
În varianta a treia, situaţia este inversă celei din prima variantă,
respectiv, se solicită un efort mare în primul an şi în cel de-al doilea şi
mai mic în ceilalţi doi, fiind nevoie, deci, de imobilizări mai mari la
început.
Fără îndoială că, sub aspectul reducerii volumului pierderilor prin
imobilizare, prima variantă este cea mai avantajoasă, investitorul nefiind
obligat să depună un efort financiar mare în prima perioadă.
Totul, însă, mai depinde şi de conjunctura economică şi de o
serie de factori cum ar fi: terminarea lucrărilor mai repede, ceea ce ar
putea aduce profit la un termen mai scurt, o posibilitate de
aprovizionare mai avantajoasă precum şi eliminarea unor cheltuieli
suplimentare, printr-o creştere a preţurilor datorită unei instabilităţi
economice, nivelul dobânzilor etc. Spre exemplu, într-o perioadă de
instabilitate economică, e mai avantajos să se efectueze la început
lucrări într-o proporţie mai mare, pentru a se elimina suportarea
sporurilor de preţuri, cu riscul creşterii imobilizărilor.
Cele trei variante pot fi exprimate grafic într-o altă formă, ca de
exemplu:

61
 Observăm că în varianta 1 consumul de resurse s-a stabilit,
potrivit graficului de execuţie al obiectivului, în mod crescător.

Se observă nivelul mai scăzut în primii doi ani şi apoi crescător în

ultimii doi ani, curba căpătând o formă concavă.
Varianta a II-a (V2) având un consum uniform, prezintă o dreaptă
echidistantă faţă de coordonatele ce reprezintă timpul şi realizarea
obiectivului.
Varianta a III-a se îndepărtează, la început, de coordonata
timpului, devenind convexă, prin consumul mai mare la început, apoi
tinde către o aplatizare, spre punctul final (T), unde întâlneşte celelalte
două variante.
Pentru evoluţia fiecărei variante putem stabili o funcţie
matematică. Astfel, pentru varianta I o parabolă de tipul:
y = a + bt + ct2, în care:
- y = fondul de investiţii;
- t = timpul de evoluţie de la an, la an, iar a, b, c sunt coeficienţii
corespunzători funcţiei.
Pentru varianta a II-a vom stabili o ecuaţie de tipul:
y = a + bt, datorită uniformităţii consumului de resurse.
kt
Pentru varianta a III-a, se va stabili funcţia: y = , în care:
(a + t)
* y = fondurile de investiţii cumulate de la un an, la altul, iar k
reprezintă un coeficient al funcţiei.
Fiind vorba de luarea în calcul a dobânzii simple, calculul nu
prevede şi capitalizarea dobânzii, iar pierderea apare ca o funcţie liniară
legată de evoluţia normală a timpului.
Cum, însă, ea are o evoluţie exponenţială, în mod normal, durata
imobilizării fiecărei sume se consideră pe perioada dintre momentul
efectuării cheltuielii, până la darea în funcţiune a obiectivului.
Presupunând că avem de executat o lucrare de investiţii, într-o
perioadă de patru ani, vom putea exemplifica grafic ca mai jos durata
imobilizării cheltuielilor fiecăruia dintre cei patru ani.

Se poate observa ca imobilizările anului 1 sunt pe toată durata

celor 4 ani de execuţie; imobilizările anului 2 exclud pe cele din anul 1,
cele ale anului 3 exclud pe cele din anul 2, iar cele din anul 4 exclud pe
cele din anul 3, ele fiind singurele care au o durată de numai un an.
Pe această bază, sumele ce constituie imobilizări se multiplică,
în corelaţie cu timpul, potrivit relaţiei:
Im = d×I1+(d - 1) × I2 + (d - 2) × I3 + (d - 3) × I4 + 2 × Id -1 + Id

62
 d
sau mai concis: Im = ∑ Ih (d - h + 1) , în care:
h=1
− Im = volumul imobilizărilor;
− Im, Im1, Im2, Im3 reprezintă imobilizarea în decursul anilor
respectivi (1, 2, 3 etc.);
− d - h reprezintă reducerea duratei fiecărei imobilizări cu anul
anterior, cifra reprezentând primul an de execuţie când nu s-a
operat nici o reducere anterioară.
Volumul imobilizărilor de fonduri creşte şi atunci când, dintr-o
necorespunzătoare preocupare pentru realizarea lucrărilor conform
graficelor stabilite, durata de execuţie a lucrărilor depăşeşte termenul
stabilit.
În literatura de specialitate formula generală de determinare a
imobilizărilor, corelate cu timpul, este cunoscută în trei variante şi
anume:
1) în varianta privind efectuarea cheltuielilor la începutul anului
d
respectiv: m ∑ I h (d - h + 1) în care:
I =
h =1
− Im = volumul imobilizărilor (cheltuielilor);
− d = durata execuţiei lucrării;
− h = anul de realizare.
2) în varianta efectuării cheltuielilor la jumătatea anului, vom avea:
d 1
I m = ∑ I (d - h + ) .
h 2
h =1
3) în varianta efectuării cheltuielilor la finele anului, vom avea:
d
I m = ∑ I (d - h) .
h
h =1
Principial, formulele celor trei variante diferă numai prin aceea că
1
cea de la mijlocul anului introduce parametrul , în loc de 1, pentru a
2
se reduce la jumătate timpul unui an, iar cea de la finele anului elimină
cifra 1 din calcul, anul fiind expirat ca timp, când se efectuează
cheltuielile.
Nu se poate afirma că acest calcul se efectuează obligatoriu
numai prin una din cele trei variante. Se pot folosi şi alte variante, dacă
există durate de execuţie diferite de cele trei variante. În asemenea
împrejurări se determină imobilizările ca o medie anuală ( M ) , totalul
imobilizărilor (Im) raportându-se la durata efectivă de execuţie (d). Vom
avea, deci, Im / d.
Pentru determinarea pierderilor rezultate ca urmare a
imobilizărilor din investiţii, se iau în consideraţie următoarele elemente:
− volumul cheltuielilor anuale, multiplicate cu numărul de ani cât
durează imobilizarea;
− rata rentabilităţii obiectivului investit;
Pe această bază, determinarea pierderilor datorită imobilizării
(Pi) va putea fi calculată prin relaţia:
n
P = r ∑ I (d - h + 1) .
i h
h =1
Ne dăm seama că, de fapt, formula este aceeaşi cu cea a
imobilizărilor, cu diferenţa că a fost introdus, în formulă, coeficientul
privind rata rentabilităţii investiţiei (r). Mai simplu, am putea spune că: Pi
= r × Im.
63
 Cu cât durata execuţiei este mai mare, cu atât imobilizările vor fi
mai mari, şi invers.

6.1.2. IMOBILIZĂRI ALE RESURSELOR DE INVESTIŢII PE DURATA

OBŢINERII EFECTELOR ECONOMICE ŞI DETERMINAREA
PIERDERILOR AFERENTE
Imobilizările de fonduri au loc nu numai în perioada realizării
efortului financiar privind execuţia lucrărilor, ci şi în perioada efectelor
economice.
De dorit ar fi, în sensul eficienţei economice, ca efectele
economice să înceapă a fi obţinute imediat după începerea funcţionării
obiectivului, cu posibilitatea de a fi reinvestite.
Cu cât durata de exploatare a obiectivului este mai lungă, cu atât
efectele economice sunt mai mari, deoarece creşte volumul producţiei,
dar cu condiţia ca pragul de rentabilitate să nu fie depăşit.
În acelaşi timp, însă, cu cât perioada de obţinere a efectelor este
mai lungă, cu atât pierderea este mai mare, pentru că indicii de utilizare
eficientă îşi micşorează nivelul optim.
Presupunem, pentru exemplificare, că există un capital de 1000
milioane lei, posibil a se investi cu o eficienţă economică de 10% (0,10),
în două ipoteze:
1) pe o durată de 1 an;
2) pe o durată de 10 ani, cu un beneficiu de câte 100 mil. lei
anual.
Deci, matematic, investiţiile sunt egale, este necesar să
comparăm rezultatele la sfârşitul perioadei de 10 ani.
Potrivit variantei 1 vom avea: 1000 (1 + 0,1)9 = 2590 mil. lei.
n
Pentru varianta 2 vom avea: ∑ 100 (1 + 0,1)10-h = 1590 mil. lei.
h =1
Diferenţa efectelor este de 2590 - 1590 = 1000 mil. lei.
Această diferenţă se datorează factorului timp, care, prin
lungirea duratei efectelor, a creat pierderi în plus de 1000 mil. lei,
diminuând beneficiul cu această sumă.
Există şi alţi factori care influenţează efectele economice şi care
necesită cuantificarea timpului, ca de exemplu, procesul inflaţionist.
Orice investitor trebuie să se pună la adăpost de asemenea
situaţii, care-l pot conduce la faliment.
Procesul inflaţionist duce la erodarea resurselor, micşorându-le
valoarea şi, ca atare, asigurarea corecţiei necesită luarea în calcul a
unui coeficient de inflaţie, încă din stadiul de proiectare.
Alt factor important care poate cuantifica pierderile în evoluţia
obiectivului ce urmează a fi realizat îl constituie riscul investiţional.
Orice investitor este predispus riscului, iar el trebuie introdus în
calcule şi măsurat în timp.
Banca Mondială ia în calcul şi cauze de ordin psihologic, cum ar
fi:
− tendinţa spre lichiditate a unor cetăţeni din ţările mai puţin
dezvoltate, care au patima ţinerii unor sume de bani, fără a le
investi în ceva, de teama de a nu le pierde;
− întreprinzătorii care se lansează într-o acţiune investiţională şi
îşi asigură capitalul necesar pentru început, sunt mai tentaţi
riscului şi întreprind acţiunile mai lejer, ei pot avea şi de
câştigat, pentru că nu plătesc dobânzi la creditele de la bancă.
Din cauzele arătate mai sus, ca şi pentru prevenirea oricărui risc,
B.I.R.D. recomandă ca, în calculele de eficienţă, să se ia în considerare
timpul, cu toate efectele sale determinate de conjunctura economică,
politică, socială etc.

64
 O cauză importantă a necesităţii utilizării factorului timp rezidă în
procesul creşterii economice, avându-se în vedere factorii următori:
− o unitate monetară astăzi acoperă mai multe valori de
întrebuinţare (mărfuri), faţă de aceeaşi unitate peste 5 - 10
ani;
− cu aceeaşi sumă de bani, utilitatea este asigurată (satisfăcută)
în mai mare măsură în prezent, decât în viitor;
− dispunând în prezent de o sumă, orice întreprinzător are
posibilitatea (dacă ştie cum să procedeze) de a o înmulţi, prin
reintegrarea ei în circuitul economic.
Spre exemplu, dacă o unitate monetară se investeşte pe “n” ani,
cu o eficienţă anuală (b), egală în fiecare an, vom avea:

Ani Sume Sume actualizate

1 (1 + b) = (1 + b)
2 (1 + b) + (1 + b) = (1 + b)2
3 (1 + b)2 + b(1 + b)2 = (1 + b)3
. ...................................
. ...................................
. ...................................
n (1 + b) n-1 + b(1 + b)n-1 = (1 + b)n

Acest (1 + b)n constituie ceea ce literatura de specialitate

denumeşte “factorul de creştere”.
Factorul de creştere se utilizează în actualizări pentru aducerea
la momentul prezent (m0) a unor sume de bani investite în trecut sau,
invers, a unor sume de bani investite în prezent, care se duc în viitor.

6.2. ACTUALIZAREA. INDICATORII ACTUALIZAŢI DE EFICIENŢĂ

ECONOMICĂ A INVESTIŢIILOR
Conceptul de actualizare

După cum am văzut, procesul investiţional se desfăşoară într-o

perioadă de timp relativ îndelungată. Dacă prima etapă, privitoare la
proiectare şi întocmire a documentaţiei tehnico-economice şi, respectiv,
execuţia lucrărilor obiectivului prevăzut, durează câţiva ani, în funcţie de
mărimea şi complexitatea obiectivului, în schimb, durata de exploatare
este mult mai lungă, putând ajunge până la câteva decenii.
Dar, cum se ştie, fondurile de investiţii se cheltuiesc într-o
perioadă destul de scurtă, de ordinul anilor, iar profitul se realizează în
perioada de exploatare de 15 - 20 ani, şi chiar mai mult.
În general, calculele de eficienţă economică au un caracter
static, efectuându-se într-o perioadă de timp limitată, făcând abstracţie
de influenţa timpului asupra efectelor finale.
Dar factorul timp acţionează necondiţionat asupra oricărui
obiectiv de investiţii dat în funcţiune. Este, deci, nevoie să se facă o
analiză dinamică a tuturor efectelor, strâns legată de evoluţia timpului.
Prin această analiză dinamică toate valorile, dispersate în
anumite perioade de timp, sunt aduse la un singur moment, îndeobşte
cel prezent (actual).
După cum s-a mai arătat, fiecare unitate monetară (leu) investită
productiv, după o anumită perioadă de timp (de obicei un an) realizează
un profit (venit, V). În anul următor, şi mai departe, acest profit devine
altă valoare, cu alt profit, aşa cum s-a arătat, astfel că, după un număr
de “n” ani, o investiţie oarecare, făcută în prezent, datorită factorului de
creştere (fructificare) va fi mai mare.

65
 Definim actualizarea ca fiind o tehnică de calcul prin intermediul
căreia, valori care se produc în perioade diferite de timp sunt aduse
(calculate) la acelaşi moment de referinţă, pentru a putea fi comparate.
În acest fel eforturile şi efectele din investiţii ca şi calculele de
eficienţă a lor, pot fi comparate şi echivalate fără influenţa timpului.
Patru sunt momentele principale care pot asigura determinarea
tehnicii de calcul a actualizării, şi a indicatorilor actualizaţi, pe care le
vom analiza în cele ce urmează:
− “md” - momentul luării deciziei de investiţii;
− “m0” - momentul începerii executării lucrărilor de investiţii;
− “m1” - momentul punerii în funcţiune a lucrărilor de investiţii;
− “m2” - momentul scoaterii din funcţiune a lucrărilor de investiţii.

Tehnica actualizării îşi propune să răspundă necesar mai multor

probleme:
1) peste o durată de timp de “n” ani, care va fi capitalul
echivalent (y) care va corespunde unui capital investit în momentul
actual (m0).
Relaţia este următoarea:
Yn = x (1 + b)n, în care (1 +b)n nu este altceva decât factorul de
creştere.
2) care va fi, peste “n” ani, echivalentul unor sume fixe (xh) ce
sunt investite anual cu o rată a profitului numită (“b”).
În cazul acesta relaţia de calcul este:

Yn = x
(1+ b )
n
−1
, în care:
( n
1 + b) − 1
este factorul de
h b b
fructificare.
3) să se determine cota fixă anuală x ce trebuie alocată la o rată
de actualizare b, pentru ca peste n ani să obţinem o sumă S:
b b
x = S× , unde se numeşte factor de
(1 + b )n − 1 (1 + b )n − 1
reducere.
4) să determinăm valoarea actuală a unei unităţi monetare
obţinută peste „n” ani
1
1 = x (1 + a ) n ⇒ x =
(1 + a )n
Acest factor se numeşte factor de actualizare sau de discontare.
5) pentru că într-o investiţie se obţine profit în fiecare an de
exploatare a acesteia, dorim să calculăm mărimea totală actualizată a
profitului, presupunând dă anual obţinem S profit:

Sact = S ×
(1 + a ) − 1 , unde (1 + a )n − 1
n

a (1 + a ) − 1 a (1 + a ) − 1
n n

reprezintă factorul cumulativ de actualizare.

6) inversul factorului cumulativ de actualizare, numit factor de
recuperare, adică n (1 + na ) , se utilizează în cazul determinării mărimii
n

(1 + a ) −1
ratei pentru rambursarea unui credit, inclusiv a dobânzii lunare.

6.2.1. INDICATORII ACTUALIZAŢI DE EFICIENŢA ECONOMICĂ A

INVESTIŢIILOR
Principalii indicatori actualizaţi de eficienţă economică a
investiţiilor sunt strâns legaţi de momentele faţă de care vrem să facem
echivalarea.

66
 Pentru o mai bună înţelegere a corelării lor cu momentele
principale arătate mai sus, vom porni de la expunerea grafică de mai
jos:

md m0 m1 m2

Cele patru perpendiculare pe axa timpului reprezintă momentele arătate

mai sus şi anume:
1 - reprezintă momentul luării deciziei de investiţii (md);
2 - reprezintă momentul începerii lucrărilor de investiţii (m0);
3 - reprezintă momentul punerii în funcţiune a obiectivului de investiţii
(m1);
4 - reprezintă momentul scoaterii din funcţiune (m2).
Coordonata orizontală reprezintă timpul (viaţa) unui obiectiv de
investiţii de la naştere şi până la scoaterea sa din funcţiune.
Perioadele de timp cuprinse sub acoladele m, d şi n reprezintă:
• m - perioada de la luarea deciziei şi până la începerea
lucrărilor de execuţie;
• d - perioada duratei de execuţie, până la darea în
funcţiune;
• n - perioada anilor de exploatare economică, până la darea
în funcţiune, deci perioada când se realizează profit.
Pe această bază vom avea următoarele categorii de indicatori
actualizaţi:
1) indicatori actualizaţi la momentul luării deciziei (md);
2) indicatori actualizaţi la momentul începerii lucrărilor de execuţie
(m0);
3) indicatori actualizaţi la momentul dării în funcţiune (m1);
4) indicatori actualizaţi la momentul scoaterii din funcţiune (m2).
În cadrul fiecărui indicator sunt posibile de actualizat diverse
valori ca:
– volumul investiţiilor;
– volumul profitului;
– randamentul economic;
– durata de recuperare a investiţiei.
În cele ce urmează vom urmări evoluţia aplicării acestor
indicatori actualizaţi ai eficienţei investiţiilor.

6.3. UTILIZAREA INDICATORILOR ACTUALIZAŢI AI EFICIENŢEI

INVESTIŢIILOR
Înainte de a aborda utilizarea indicatorilor actualizaţi ai eficienţei
investiţiilor, este necesar să avem în permanenţă în vedere unele
probleme şi anume:
a) calculele de eficienţă să fie veridice. Aceasta depinde în mare
măsură de exactitatea unor indicatori parţiali ca :
– valoarea producţiei;
– cheltuielile de producţie;
– durata de funcţionare eficientă a obiectivului, etc.

67
 b) aducerea în prezent a unor sume să se facă prin discontare
deoarece factorul de discontare (actualizare) cunoscut în
literatura de specialitate este mai mic decât 1.
c) totdeauna simbolul “b” reprezentat de unii autori şi prin “a”
semnifică eficienţa anuală a unei sume unitare cheltuite şi
poartă denumirea de “coeficient de actualizare”: mărimea
sa nu poate fi pusă pe seama influenţei modificării preţurilor
din perioada respectivă, ci numai pe seama profitului anual pe
care trebuie să-l aducă fiecare unitate monetară investită.
d) la stabilirea mărimii coeficientului “b” trebuie respectate
condiţiile următoare:
b ≥ ri + rd + rk, în care:
- ri = rata inflaţiei;
- rd = rata dobânzii;
- rk = rata coeficientului de risc.
Egalitatea lui “b” cu suma celorlalţi factori indică o ineficienţă
economică.

1) Utilizarea indicatorilor actualizaţi la momentul luării deciziei de

investire
Întrucât în perioada de proiectare efortul material depus nu este
de natură a influenţa hotărâtor volumul investiţiilor actualizate, literatura
de specialitate pune accentul, în special, pe utilizarea indicatorilor
actualizaţi la momentul începerii execuţiei, la momentul dării în folosinţă
şi la momentul scoaterii din funcţiune.
Pentru momentul luării deciziei există formule de calcul mai
importante pentru indicatorii:
m +d 1
Inv. actualizate = ∑ I ×
h
h = m +1 (1 + b) h
m +d + n 1
Benef. actualizat = ∑ B ×
h
h = m+d +1 (1 + b)h
2) Indicatori utilizaţi la momentul începerii lucrărilor de investiţii
Momentul coincide cu data începerii lucrărilor obiectivului, când,
de fapt, începe efortul important în consumul de resurse.
Reconstituind exprimarea grafică la începutul lucrărilor de
investiţii, vom avea:

Valori investite: Profit obţinut

I1 = 60 mil. lei B3 = 90 mil. lei B5=50 mil. lei
I2 = 70 mil. lei B4 = 80 mil. lei B6=40 mil. lei
“b” = 0,1
a) Determinarea volumului actualizat al investiţiei
Relaţia de calcul pentru acest indicator este:
m0 1 1 1 1
I act =I = 111,36 mil.lei.
1 × (1 + b) + I2 × = 60 × + 70 ×
(1 + b)2 1,1 (1,1)2

68
 Formula generală de calcul, este:
m0 d d
I act = ∑ I ×
1
h (1 + b) h sau
I m0
act = ∑
I
h
(1 + b) -h
h =1 h =1
în care: d - reprezintă durata de execuţie; b - rata de actualizare;
iar h - numărul de ani.

b) Determinarea beneficiului actualizat

Beneficiul (profitul) reprezintă, aşa cum am văzut, efectul
economic urmărit de investitor.
Cum pe durata execuţiei lucrărilor (d) beneficiile nu sunt
realizabile, vom avea în vedere să luăm în calcul beneficiile începând
cu rezultatele primului an de exploatare.
Formula de calcul pentru acest indicator este:
m d+n 1
b1) B 0 = ∑ B × dacă B1 ≠ B 2 ≠ ... ≠ B h ... ≠ Bn
act
h =d+1 h (1 + b) h
Analitic, pornind de la elementele cunoscute vom avea:
m 1 1 1 1
Bact0 = 90 × 3 + 80 × 4 + 50 × 5 + 40 × 6 = 164 mil. lei
1,1 1,1 1,1 1,1
m (1 + b) n − 1 1
b2) B 0 = B × n ×
act h b(1 + b) (1 + b )d
dacă B1 = B 2 = ... = Bh ... = B n

c) Randamentul economic actualizat

După cum este cunoscut, deşi procesul investiţional se
efectuează în fiecare zi a anului, literatura de specialitate consideră că
fenomenul investiţional are loc, ca evidenţă, într-o singură zi pe an,
respectiv în ultima lună a anului, la 31 decembrie, pentru întregul an.
În acelaşi fel este considerată şi problema realizării profitului,
chiar dacă se produc şi se livrează produse în fiecare din zilele anului.
Randamentul economic (Re) al investiţiilor, privit în forma statică,
nu e altceva, decât raportul dintre profitul total (Bt) şi volumul
investiţiilor, potrivit relaţiei:
Bt
Re = −1
I
Cum, însă, forma statică nu e în măsură să ne asigure
actualizarea, vom introduce în formula respectivă elementele necesare
actualizării, şi anume:
– momentul de referinţă (în cazul nostru, m0);
– durata de funcţionare a viitorului obiectiv (DE sau De);
– coeficientul de actualizare (b).
Pe această bază, formula de calcul, pentru Re actualizat, devine:
(1 + b) n − 1 1
B × n × d
m0 h b(1 + b) (1 + b)
Re act = -1 .
d 1
∑ Ih h
h =1 (1 + b)
d) Cheltuielile totale actualizate
Din punct de vedere static, aceste cheltuieli se calculează în
funcţie de cheltuielile anuale de producţie, amplificate cu durata de
funcţionare a obiectivului economic respectiv, la care se adaugă
cheltuielile pentru investiţii, pe baza relaţiei:

69
 De
K = I + Ch x De, sau K = I + ∑ Ch, în care:
h =1
– K = cheltuielile totale;
– I = valoarea investiţiei;
– Ch = cheltuielile anuale pentru producţie;
– De = durata de exploatare (funcţionare).

În noţiunea de cheltuieli totale se cuprind atât cheltuielile pentru

executarea obiectivului cât şi cheltuielile de producţie, pe toată durata
funcţionării sale.
În forma dinamică, cheltuielile totale actualizate au în vedere
însumarea cheltuielilor pentru investiţii actualizate, cu volumul
cheltuielilor pentru producţie, pe toată durata de exploatare a
obiectivului, de asemenea actualizate.
În felul acesta, relaţia care redă calculul cheltuielilor totale
actualizate (CTA) este:
m0 m
CTA = I act + Ch act0 , sau

m0 d 1 d +n 1
CTA ∑ h
= I × + ∑ Ch × sau
h =1 (1 + b) h h = d +1 (1 + b) h
m0 d 1 (1 + b) n − 1 1
CTA = ∑ I × + Ch × n × .
h =1 h (1 + b) h b(1 + b) (1 + b) d
e) Cheltuielile totale actualizate specifice
Acest indicator se calculează pentru a putea cunoaşte efortul
total actualizat cu investiţia şi cu producţia, care revine pentru o unitate
de capacitate de producţie.
Aşa cum investiţia specifică priveşte cheltuielile de investiţii
pentru o unitate de capacitate, tot astfel cheltuielile totale actualizate,
specifice, se referă la unitatea de capacitate.
Formula de calcul este următoarea:

m m m m
m0 CTA 0 Iact0 + Chact0 CTA 0
CTA = m0 = m0 =
Qact Qact (1+ b)n − 1 1
Q n ×
h b(1+ b) (1+ b)d
în care Q reprezintă valoarea producţiei anuale actualizate.

f) Durata de recuperare actualizată (m0) a investiţiilor

Indicatorul poate fi calculat pentru oricare dintre momentele de
referinţă privind actualizarea.
Relaţia de la care porneşte este, de fapt, egalitatea dintre
(m )
investiţiile actualizate la momentul de referinţă I act0 şi beneficiul
m
( )
realizat la acelaşi moment, Bact0 pe o perioadă de timp “T”.

Pe această bază, vom avea: m m

Iact0 = Bact0 , la momentul (T )
d
-h (1 + b) T − 1
respectiv: ∑ I h (1 + b) = B h × (1 + b) -d ,
b(1 + b) T
h =1

T din formulă reprezintă o variabilă necunoscută, respectiv o ecuaţie

exponenţială din care trebuie determinat T.

70
 m
Pe această bază stabilim următoarele: I act0 care devenind
m0
I act (1 + b) T − 1
valoare cunoscută, vom avea: = .
B (1 + b) -d b(1 + b) T
h
m
I act0
Membrul stâng fiind deja cunoscut, îl notăm cu: = A.
B (1 + b) -d
h
Pe această bază:
(1 + b) T − 1
A= , respectiv, b(1+ b)T A = (1 + b)T − 1 .
b(1 + b) T
Vom nota, apoi, B = A x b, deja cunoscut,
B(1 + b) T = (1 + b) T − 1
(B - 1) (1 + b) T = −1
(1 - B) (1 + b) T = 1
1
(1 + b) T = .
1− B
1 T
Notăm = K , (1 + b) = K , de unde T log (1+b) = log K, deci
1- B
log K
T= .
log (1 + b)
Dacă se constată că B > 1, în această situaţie K < 0 ceea ce
înseamnă că durata de recuperare, fiind foarte mare, nu poate fi
stabilită, neexistând logaritm dintr-un număr negativ.
În vederea simplificării calculului, în situaţia că avem la
îndemână tabelele de actualizare, vom porni de la ecuaţia de mai sus:
(1 + b) T − 1
A= şi vom stabili durata de recuperare în felul
b(1 + b) T
următor:
Vom căuta printre valorile factorului cumulativ de actualizare
cărei perioade îi corespunde valoarea A, pentru rata de actualizare (b),
perioada aceasta constituind termenul de recuperare în ani.

3) Indicatori actualizaţi utilizaţi la momentul punerii în

funcţiune (m1)
La acest moment (m1) iau sfârşit lucrările de executare a
obiectivului şi începe exploatarea economică a sa, perioadă în care
eforturile se fac numai pentru nevoile producţiei, iar din beneficiile
obţinute, prin vânzarea produselor, începe recuperarea fondurilor
investite.
Reluăm expunerea grafică, pentru o deplină clarificare:

71
 a) Determinarea investiţiilor actualizate la momentul (m1)
Formula de determinare este:
m0 d
I act = ∑ I × (1 + b) d-h +1 .
h
h =1
S-a considerat ca investiţia s-a efectuat la începutul anului; în
cazul în care s-ar fi făcut la jumătatea anului, în calcul, în loc de 1,
1
apărea .
2
b) Beneficiul actualizat la momentul (m1)
Se determină, ca şi investiţiile actualizate, prin ponderarea
respectivă, dar nu de creştere ca în cazul investiţiilor, ci de reducere:
(1 + b ) − h
În situaţia în care beneficiile diferă de la un an la altul, vom avea
m n 1
relaţia: B act0 = ∑ B ×
h (1 + b) h .
h =1
Fiind vorba de durata de exploatare, simbolul n = De (durata de
exploatare).
În cazul în care beneficiile anuale sunt constante, formula va fi
m0 (1 + b) n − 1
următoarea: Bact = Bh × .
b(1 + b) n

c) Cheltuielile totale actualizate

Formula de calcul este bazată pe egalitate dintre volumul
investiţilor actualizat la momentul “m1” şi volumul cheltuielilor pentru
producţie, actualizat la acelaşi moment.
m m m
Deci, CTA 1 = I act1 + C act1 ,
m1 d
d - h +1 (1 + b) n -1
CTA = ∑ I (1 + b) +C × .
h h b(1 + b) n
h =1
În cazul de faţă s-a considerat, principial, că cheltuielile anuale
sunt egale.
Ch reprezintă valoarea cheltuielilor anuale de exploatare.

d) Cheltuielile totale actualizate specifice

Ca şi la cele privind momentul de referinţă “m0”, s-a introdus în
formulă parametrul Qh şi, respectiv, Q care înseamnă valoarea anuală
şi totală încasărilor producţiei.
Pe această bază, vom avea:

m1 m m
Iact1 + Cact1
CTA S = m , respectiv,
Q act1
n n
d-n +1 + C (1 + b) − 1
m1 ∑ h I (1 + b)
h b(1 + b) n
CTA S = h =1 .
(1 + b) n − 1
Q
h b(1 + b) n

e) Randamentul economic actualizat

Pentru determinarea acestui indicator se utilizează următoarea
relaţie:

72
 n
m1 ∑ B × (1 + b) h
m B h
Re act1 = m act = h =1
d .
I act1 d -h +1
∑ I h × (1 + b)
h =1
f) Durata de recuperare dinamică (actualizată)
Se porneşte de la egalitatea:
m m
I act1 = Bact1 , de unde
d (1 + b)T − 1
∑ I h (1 + b) d-h+1 = Bh × b(1 + b)T .
h =1
n
∑ Ih × (1 + b)d-h +1
Notând A = h =1 , vom avea:
B
h
(1 + b) T − 1
A= =>bA (1 + b) T = (1 + b) T − 1 , notăm b × A = B
b(1 + b) T
T 1
=> (B-1) (1 + b) T = -1 => (1-B) (1 + b) T -1=> (1 + b) = .
1- B
=> (1 + b) T = K => T log (1+b) = log K => T =
1
Notăm K =
1-B
log K
.
log (1 + b)

4) Actualizarea la momentul scoaterii din funcţiune (m2)

Momentul scoaterii din funcţiune este legat de criteriul economic
al realizării unei eficienţe economice. Se ştie că un obiectiv care nu mai
realizează efecte economice (beneficii), nu trebuie să mai funcţioneze,
chiar dacă unele părţi componente ale sale ar mai putea fi utilizate.
Literatura de specialitate apreciază că o durată de peste 25 ani
nu mai poate avea implicaţii demne de luat în calcul asupra indicatorilor
actualizaţi.
Pe această bază, investiţia nominală (iniţială) este supusă
ponderării cu factorul de creştere.
Grafic, problema se exprimă ca mai jos:

a) Investiţii actualizate (m2)

Se utilizează formula :
d
m
I act 2 = ∑ I × (1 + b)
d - h +1+ n .
h
h =1
b) Beneficii actualizate
m d+n
B act2 = ∑ B × (1 + b) d + n - h +1 .
h = d +1 h
73
 În situaţia beneficiilor constante în fiecare an (B1=B2,...,Bd), vom
avea:
m (1 + b) De − 1
B act2 = B h .
b
c) Cheltuielile totale actualizate
Se calculează după următoarea formulă:
d
m d +n -h +1 (1 + b) n − 1
CTA 2 = ∑ I h (1 + b) + C × .
h b
h =1
d) Cheltuielile totale actualizate specifice
Se utilizează formula:
m
m2 CTA 2
CTA S = .
(1 + b) n − 1
Q ×
h b
e) Randamentul economic actualizat
Calculul are la bază următoarea relaţie:
d+ n
m B 2 m ∑ Bh × (1 + b)d+n-h+1
R act2 = act − 1 = n =d+1 − 1=
m0 d
Iact
∑ I h × (1 + b)d+n-h+1
h =1
n
(1 + b)
B × −1
h b
= −1.
d
∑ Ih (1 + b)d+n-h +1
h =1
f) Durata de recuperare actualizată
Se porneşte de la egalitatea:
m m d
m2
I act2 = B act2 , în care: I act = ∑ I h (1 + b)
d + n -h +1
h =1
m2 (1 + b)T − 1
B act = Bh × , deci:
b
d
d + n -h +1 (1 + b)T − 1
∑ I (1 + b)
h
B
= h ×
b
=>
h =1
d
∑ I x (1 + b) d +n -h +1
h (1 + b) T − 1
=> h =1 = =>
B b
h
d
(1 + b) n ∑ I (1 + b) d-h +1+n
h
h =1 (1 + b) T − 1
=> = = A =>
B b
h
T
=> b A = (1 + b) − 1 => bA + 1 = (1 + b) T ; notăm: bA +1 = B=>
log B
B=
log (1 + b)

74
6.3.1. CONCLUZII ŞI APLICAŢII PRIVIND ACTUALIZAREA
IMOBILIZĂRILOR DE FONDURI ŞI ACTUALIZAREA INDICATORILOR
ECONOMICI
a) Imobilizări pe perioada execuţiei obiectivului, privind
eşalonarea volumului lucrărilor de investiţii, pe ani, în
mod diferit.
S-a văzut că cea mai eficientă variantă dintre cele prevăzute
pentru execuţia lucrărilor este aceea care prezintă cea mai mică medie
a imobilizărilor.
Formula de determinare a mediei imobilizărilor este următoarea:
d
∑ I h × (d − h + 1)
M imob. = h=1 → min
d
în care:
I = investiţiile din anul h;
h
d = durata de realizare a investiţiei.
Considerăm 3 variante de eşalonare a aceluiaşi volum de
investiţii, potrivit datelor de mai jos:
Valoarea investiţiei în variante de eşalonare.

Anii Valoarea investiţiei eşalonate (mil. lei)

de exec. V1 V2 V3
1 250 100 400
2 250 150 300
3 250 250 200
4 250 500 100
TOTAL 1000 1000 1000

Potrivit formulei se efectuează calculele:

(250× 4) + (250× 3) + (250× 2) + (250×1)
M imob.V 1 = = 625millei ;
4
(100× 4) + (150× 3) + (250× 2) + (500×1)
M imob.V2 = = 462,5 mil lei ;
4
(400× 4) + (300× 3) + (200× 2) + (100×1)
M imob.V3 = = 750 mil lei .
4
Se constată că V1 > V2 < V3, deci, varianta V2 este cea optimă,
prezentând cea mai mică medie a imobilizărilor.
De reţinut că indicatorul privind media imobilizărilor se aplică
numai variantelor care au aceeaşi durată de execuţie şi acelaşi volum
de investiţii, numai eşalonarea pe ani diferind, de la o variantă la alta.
Indicatorul de mai sus nu cuantifică pierderile anuale din cauza
nefolosirii resurselor în perioada de execuţie.

b) Cu privire la efectul economic al imobilizărilor

Aşa cum s-a văzut, efectul economic al imobilizărilor se
materializează prin pierderi de venit net rezultat ca urmare a acestora
(Pi).
Aceste pierderi se calculează ca produsul dintre valoarea
imobilizărilor (Im) şi rata medie a eficienţei (rentabilităţii) anuale a
ramurii din care face parte obiectivul.
Deci, formula generală după care se face calculul este:
n 1
Pi = r ∑ I × (d - h + 1) , cunoscând că, în loc de 1 poate să fie , când
h 2
h =1
este vorba de eşalonarea de la mijlocul anului.
Pe baza celor de mai sus putem efectua:
75
 b1) Calculul efectului imobilizării, dacă duratele sunt
aceleaşi
Exemplu: pentru un obiectiv de investiţii s-au propus două
variante, duratele de execuţie fiind aceleaşi, dar volumele diferă, cu o
rată medie a eficienţei de 0,20, potrivit datelor de mai jos:
Eşalonarea fiind făcută la mijlocul anului, se utilizează
1
coeficientul = 0,5.
2
(milioane lei)
Anii
V1 V2
1 500 200
2 700 250
3 200 250
4 100 400
5 100 700
TOTAL 1600 1800

Să se calculeze efectele medii ale fiecărei variante.

Pe baza datelor din tabel, vom avea:
V1=0,20×[(500×4,5)+(700×3,5)+(200×2,5)+(100×1,5)+
+100×0,5)]=1080 mil. lei
V2=0,20×[(200×4,5)+(250×3,5)+(250×2,5)+(400×1,5)+
+700×0,5)]=670 mil. lei
b2) Calculul efectului imobilizării când duratele de eşalonare
a investiţiei şi volumul investiţiei diferă
Eficienţa economică în acest caz se poate calcula cel puţin la
două momente:
– momentul terminării primei variante, ţinându-se seama de
necesitatea comparabilităţii, deoarece la cealaltă variantă
lucrările continuă şi după aceasta.
– momentul terminării celei de-a doua variante, ţinându-se
seama că la prima variantă s-au obţinut, deja, profituri.
Exemplificare: o lucrare poate fi executată în două variante,
care diferă prin modul de eşalonare a investiţiei. Rata medie a eficienţei
(r) este 0,20. Se va ţine seama că pentru fiecare an de funcţionare
suplimentară se aduc economii de 500 milioane lei. Care variantă,
dintre cele două, va fi aleasă ?
Se consideră că investiţia se face la mijlocul anului, utilizându-se
coeficientul de 0,5.

Variantele (mil. lei)

Anii
V1 V2
1 1000 200
2 700 200
3 300 200
4 - 400
5 - 700
TOTAL 2000 1700

Pe această bază vom avea:

P1V1=0,20×[(1000×4,5)+(700×3,5)+(300×2,5)]=
=1540 (greşit);

P1V2=0,20×[(200×4,5)+(200×3,5)+(200×2,5)+400×1,5)+
+(700×0,5)]= 610 mil. lei (greşit).

76
 b3) Calculul efectului imobilizărilor întocmit la sfârşitul celor
trei ani, având drept variantă de comparaţie varianta 1

P1V1=0,20×[(1000×2,5)+(700×1,5)+(300×0,5)]-
1 1
[(500× + 500× ]=0,20×[(2500+1050+150)]-
(1 + 0,2)2 (1 + 0,2)
-[(500×0,69)–(500×0,83)]=0,20×(3700)-(345+415) =
= 740 - 760 = -0,20

P2
V2=0,20×[(200×2,5)+(200×1,5)+(200×0,5)]=0,20×(500+300+100)
=180 mil. lei.
Se menţionează ca valorile 400 şi 700 n-au fost imobilizate.
Întrucât pierderile din varianta a 2-a sunt mai mari decât cele din
varianta 1 se alege varianta 1, ca cea mai convenabilă.
În situaţia în care calculul se face după 5 ani (cazul cel mai
recomandabil), situaţia va avea loc următoarele rezultate:
P1 V1= 0,20×[(1000×4,5)+(700×3,5)+(300×2,5)]-
-[(500×1,5)+(500×0,5)] = 540 mil. lei;
P1 V2 = 0,20 × [(200×4,5) + (290×3,5) + (200×2,5) + (400×1,5) +
(700×0,5)] = = 610 mil. lei .
Varianta P2 V2 fiind mai mare ca P1 V1 se alege varianta P1 V1.

c) Valoarea actualizată a pierderilor din imobilizări (pierderi din

venit net)
Formula de determinare a pierderilor din imobilizări, actualizată
la momentul de referinţe, este:
m d d d
Pi act1 = ∑ I (1 + b) d-h +1 - ∑ I = ∑ I [ (1 + b) d-h +1 − 1 ] .
h h h
h =1 h =1 h =1
Actualizarea se face la momentul punerii în funcţiune (dării în
exploatare) a obiectivului ( m1 ) .
Exemplificare: pentru un obiectiv industrial s-au propus două
variante, cu un coeficient de actualizare (b) de 0,15, cu următoarele
elemente de calcul:

Anii Variante
1 900 300
2 100 300
3 100 300
4 100 300
TOTAL 1200 1200

Introducând datele în formulă, vom obţine:

m
P1act1 V1 = [(900×1,5)4+(100×1,15)3+(100×1,15)2 + (100 × 1,15)]
= 1974 mil.lei;
m
P2 act1 V2=[(300×(1,5)4+(300×(1,15)3+(300×(1,15)2+(300×1,15)] =
1712 mil.lei;
m
P2 act1 V1 = 1974 - 1200 = 774 mil. lei;
m
P2 act1 V2 = 1722 - 1200 = 522 mil. lei.
Varianta 1 fiind mai mare decât varianta a 2-a, se alege varianta
a 2-a.

77
REZUMAT
Investiţiile ca activitate economică sunt strâns legate de perioada de
timp în care se execută şi funcţionează. Procesul investiţional poate fi
etapizat în timp în două etape principale şi anume:
- etapa de proiectare şi execuţie;
- etapa de exploatare economica a obiectivului.
Timpul joacă rolul de multiplicator sau inhibitor al proceselor de
creştere economică. Un ritm ridicat al creşterii economice, fundamentat
pe programe susţinute de investiţii, conduce la reducerea decalajelor.
Aceasta impune măsurarea cu acuitate a influenţei factorului timp
asupra calculelor de eficienţă, pentru că orice capital prezent, folosit în
scopuri investiţionale productive, aduce un profit, deci o fructificare a
sa, după o anumită perioadă de timp.
Factorul timp acţionează necondiţionat asupra oricărui obiectiv de
investiţii, este, deci, nevoie să se facă o analiză dinamică a tuturor
efectelor, analiză ce presupune ca toate valorile, dispersate în anumite
perioade de timp, să fie aduse la un singur moment.
Actualizarea se poate defini ca o tehnică de calcul, prin intermediul
căreia valori care se produc în perioade diferite de timp sunt aduse la
acelaşi moment de referinţă, pentru a fi comparate.
Momentele principale care pot asigura explicarea şi determinarea
tehnicii de calcul a actualizării, şi a indicatorilor actualizaţi sunt:
- “m” – momentul luării deciziei de investiţii;
- “m0” - momentul începerii executării lucrărilor de investiţii;
- “m1” – momentul punerii în funcţiune a lucrărilor de investiţii;
- “m2” – momentul scoaterii din funcţiune a lucrărilor de investiţii.
Principalii indicatori actualizaţi, de eficienţă economică a investiţiilor,
sunt legaţi de momentele faţă de care vrem să facem echivalarea la
momentul de referinţă. În cadrul fiecărui indicator sunt posibile de
actualizat diverse valori ca:
- volumul investiţiilor;
- volumul profitului;
- randamentul economic;
- durata de recuperare.

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Momentul rambursării creditelor contractate face parte din
următoarea etapa a procesului investiţional:
a) etapa de exploatare;
b) etapa de proiectare-execuţie;
c) etapa de realizare a profitului.
2. Reducerea perioadei în care are loc execuţia şi darea în folosinţă
a obiectivului poate avea ca efect:
a) timpul de recuperare a cheltuielilor este mai mic;
b) diminuarea cheltuielilor cu investiţiile;
c) diminuarea ratei dobânzii la creditele contractate.
3. În cazul efectuării imobilizărilor la sfârşitul anului, volumul
acestora se poate determină cu una din următoarele relaţii:
d d
a) Im = ∑ Ih(d − h + 1 / 2) b) Im = ∑ Ih(d − h)
h =1 h =1
Factorul de creştere are următoarea formulă:
a) 1 / (1+b)n; c) 1 – (1+b)n;
n
b) (1+b) .
d

∑
h =1
Ih (1 + b ) d − h + 1 + n
d
c) Im = ∑ Ih(d − h + 1)
h =1
78
reprezintă
a) volumul investiţiei actualizate la momentul – m1;
b) volumul investiţiei actualizate la momentul – m2;
c) volumul investiţiei actualizate la momentul – m.
6. Beneficiul actualizat la momentul m1 este dat de următoarea
n
1 n
1
a )∑ Bh , b)∑ Bh ,
h =1 (1 + b) h h =1 (1 + b)d −h

n
1
c)∑ Bh .
h =1 (1 + b) d − h +1

relaţie:

7. [(1+b)n-1] / b reprezintă:
a) factorul de creştere;
b) factorul de fructificare;
c) factorul de diminuare.
8. Care din următoarele momente pot asigura explicarea şi
determinarea tehnicii de calcul a actualizării:
a. momentul obţinerii creditului solicitat;
b. momentul luării deciziei de investiţii;
c. momentul achiziţionării utilajelor.

79
 Unitatea de învăţare Nr. 7.

METODE DE ANALIZĂ ŞI EVALUARE A PROIECTELOR

DE INVESTIŢII

Obiectivele principale ale unităţii de învăţare nr. 7:

- stabilirea etapelor metodologice de evaluare a unui proiect de investiţii
- precizarea indicatorilor actualizaţi care se utilizează in evaluarea
investiţiilor

După studiul unităţii de învăţare nr. 7 vei fi capabil:

- sa cunoască principalii indicatori actualizaţi de sinteza de evaluare a unui
proiect de investiţii
- sa poată aplica indicatorii respective la un agent economic

7.1 ETAPELE METODOLOGICE DE EVALUARE A EFICIENŢEI

ECONOMICE A INVESTIŢIILOR
1) O primă şi indispensabilă etapă în evaluarea proiectelor de
investiţii poate fi considerată selectarea variantelor de proiect
elaborate. Această selectare se face urmărindu-se toate elementele
importante, cum sunt: restricţiile financiare, coeficientul de risc,
fiabilitatea obiectivului etc., elemente care dau o notă de certitudine
investitorului.
2) O a doua etapă, mult mai complexă, o constituie analiza şi
evaluarea propriu zisă, care supune proiectele unei analize mult mai
profunde, aceasta constituind de fapt fundamentarea luării deciziei de
investiţii.
Metodologia de evaluare, în această etapă, presupune analiza
necondiţionată a mai multor elemente importante ca:
– scopul strategico-politic, economic şi social al obiectivului de
investiţii (în special, în cazul obiectivelor cu caracter macroeconomic);
– coeficientul de risc al investitorului;
– restricţiile de ordin financiar ce ar putea interveni;
– volumul capitalului angajat şi posibilităţile de finanţare proprie
şi prin creditare;
– cheltuielile viitoare, privind exploatarea obiectivului de
investiţii;
– nivelul eficienţei economico-financiare, în evaluarea duratei de
exploatare a obiectivului.
Acest nivel de eficienţă economică şi financiară presupune o
atentă evaluare a proiectelor analizate care să reliefeze distinct şi
convingător varianta optimă ce asigură realizarea scopului urmărit.

7.2. RATA DE RENTABILITATE A INVESTIŢIILOR

Acest indicator se determină în cadrul lucrărilor de proiectare a

investiţiilor ca fiind o rezultantă a raportului dintre valoarea medie
anuală a efectului economic al proiectului şi efortul investiţional total,
potrivit următoarei relaţii:

80
 Ehi ∗
e = × 100 în care
i Iti
ei = rata de rentabilitate a investiţiilor;
Eh = valoarea medie anuală a efectului economic (care poate
fi exprimat prin parametrii PBh, PNh, FBh şi FNh, toţi consideraţi ca valori
medii anuale), iar It, reprezintă efortul investiţional total, i reprezentând
indicele variantei proiectului de investiţii
Concluziile evaluării unei variante de proiect se consideră a fi
avantajoase şi pot fi luate în consideraţie pentru continuarea analizei
economice şi de ordin financiar, dacă sunt întrunite unele condiţiile şi
⎧ r0
anume: e > ⎪ r .
i ⎨s
⎪ r minim acceptata
⎩
Înţelegând prin “r0” rata de rentabilitate realizată efectiv în
activitatea investitorului sau la alte proiecte ale sale; “rs” reprezintă rata
de rentabilitate efectiv realizată în sectorul de care aparţine varianta de
proiect analizată, iar r reprezintă rata de rentabilitate ce poate fi
acceptată la limita minimă.
De principiu, la determinarea nivelului rentabilităţii, din valoarea
efortului total depus pentru investiţii trebuie să scădem valoarea
încasărilor provenite din lichidarea fondurilor fixe, la expirarea duratei
de exploatare.
Cum această valoare nu este întotdeauna posibil de determinat
(decât prin actualizare) şi cum influenţa ei este nesemnificativă, vom
considera, în exemplul de mai jos, că, la expirarea duratei de
exploatare, această valoare este egală cu zero.
Într-o asemenea situaţie, vom avea:
De
∑ Eh
E = =1
h , în care∗
h De
– De = durata de exploatare eficientă, exprimată în ani;
– Eh = valoarea efectului economic al anului h, acesta fiind o
rezultantă a valorilor previzionate ale veniturilor realizate, din
care s-au scăzut costurile anuale.

Exemplificare: Printr-un proiect de investiţii privind realizarea unei

fabrici de paste făinoase s-a stabilit ca investitorul să cheltuiască 500
milioane lei, cu o durată de execuţie (d) de 2 ani şi o eşalonare de 200
milioane lei în anul II de execuţie, în care se include şi un fond de
rulment de 60 milioane lei.
Fluxul de capital brut anual (FBh), rezultat din scăderea costurilor
de exploatare, previzionate, din valorile încasate pe perioada celor 10
ani de exploatare (De = 10) rezultă din datele previzionate prin proiect,
potrivit tabelului de mai jos (durata de exploatare începând cu anul al 3
-lea).

Ani (h) 3 4 5 5 7 8 9 10 11 12
FBh
mil. lei/ an 440 500 500 480 450 430 420 400 380 350

∗
F. Staicu şi un colectiv: “Eficienţa economică a investiţiilor” A.S.E Buc. 1994, pag.159
∗
F. Staicu şi un colectiv: op. cit., pag. 160

81
 Potrivit formulei de calcul arătate mai sus, vom putea determina
efectul economic anual mediu (care poate fi FBh), după următorul
calcul:
440 + 500 + 500 + 480 + 450 + 430 + 420 + 400 + 380 + 350
FB =
h 10
4350
FB = = 435 mil. lei / an.
h 10
Cunoscând că “r0”este de 0,51, “rs” este de 0,58, iar “r” minim
acceptabil este de 0,60, vom avea:
435 × 106 435
e= × 100 = × 100 = 87% .
500 × 106 500
Deci:
E = 0,87 > r0 = 0,51;
e = 0,87 > rs = 0,58;
e = 0,87 > r = 0,60, minim acceptabil.
Varianta este considerată eficientă şi superioară atât indicatorilor
realizaţi (0,51 şi 0,58) cât şi variantei minim acceptabile.
Indicatorul “rata rentabilităţii investiţiilor”, determinat prin
proiectare, este cel mai frecvent utilizat, deoarece prezintă o formulă de
calcul simplă, uşor de efectuat, bazată pe elemente de calcul concrete,
cu rezultate concludente.
Nefiind vorba de un calcul dinamic, acest indicator poate
conduce şi la unele erori, întrucât se calculează fără luarea în
consideraţie a factorului “timp”, fapt ce poate conduce la comparaţii
injuste.
Este de preferat, din acest punct de vedere, ca acest indicator să
fie utilizat la proiecte pentru obiective a căror durată de execuţie nu
depăşeşte un an, astfel ca influenţa factorului timp să nu fie relevantă.

7.3. RANDAMENTUL ECONOMIC AL INVESTIŢIILOR (RE)

Orice investitor doreşte ca prin investirea de capital, să poată fi

recompensat în perioada de exploatare economică a obiectivului când,
pe lângă recuperarea capitalului, va mai putea obţine şi un profit, ce va
putea fi reinvestit în alte activităţii profesionale.
Ca indicator al eficienţei economice a investiţiilor, randamentul
economic apare ca raportul dintre profitul net obţinut prin realizarea
obiectivului şi efortul investiţional depus. Randamentul economic
reprezintă profitul obţinut la un leu efort investiţional.
Randamentul economic poate fi calculat, în formă statică sau
dinamică.
Pn
Formula de calcul a sa este următoarea: Re = i , în care:
It
i
Pni = profitul net al variantei respective, (i);
Iti = efortul total de investiţii al aceleaşi variante, (i);
Potrivit principiului rentabilităţii în investiţii, relaţia care trebuie să
existe între Pt şi It este:
Pt > It, în care:
Pt reprezintă profitul total brut, iar It reprezintă efortul
investiţional total.
De
Potrivit aceluiaşi principiu, putem stabili relaţia ∑ Ph > It , în care
h =1
De reprezintă durata de exploatare, iar Ph beneficiul total din fiecare an
al perioadei.
Profitul net rezultă prin scăderea efortului investiţional din
volumul profitului şi exprimă prin relaţia:
82
 Pn = Pt - It, apărând, deci, ca un profit suplimentar, după ce s-au
recuperat toate cheltuielile cu investiţiile.
Pe această bază, randamentul economic va putea fi reprezentat
prin :
Pn Pt - It Pt
Re = şi, respectiv, Re = = − 1.
It It It
În felul acesta se determină randamentul economic în formă
statică.
Pe întreaga perioadă de exploatare economică a obiectivului,
formula de calcul a randamentului economic poate fi redată şi prin
relaţia:
Ph × (De - T ) Pt
Re = = − 1 , în care T reprezintă termenul de
It It
recuperare a investiţiei.
Avându-se în vedere că, în forma statică, determinarea
randamentului economic nu reflectă şi influenţa factorului timp, este de
preferat ca, în această formă să fie utilizat numai pentru evaluarea pe
durate scurte, de până la un an, ca şi la rentabilitate.
În forma dinamică, formula de calcul a randamentului economic
P' t
este următoarea: R' e = − 1 , în care figurează aceeaşi parametri de
I' t
calcul, ca şi la forma statică, dar actualizaţi.
Exemplificare pentru forma statică:
Într-o unitate industrială s-au investit 450 milioane lei, cu o durată
de execuţie mai mică de un an, iar fluxul anual, pe durata de exploatare
de 10 ani, a fost următorul:

h 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Total
Ih 450 - - - - - - - - - 450
Ph 210 450 500 500 460 430 420 410 400 390 4170

4170 4170 - 450 3720

Re = −1 = = = 8,26 lei/1 leu investit.
450 450 450
Dacă obiectivul este prevăzut a se executa în 2 ani, cu o
eşalonare de 200 milioane în primul an şi 240 milioane în al 2-lea an, la
o rată de actualizare de 40 % (0,4), randamentul economic actualizat va
fi, potrivit datelor de mai jos, următorul:

h 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 Total
Ih 200 250 - - - - - - - - - - 450
Ph - - 210 450 500 500 460 430 420 410 400 390 4170

(1+0,4)-h 0,71 0,51 0,36 0,26 0,19 0,13 0,09 0,07 0,05 0,04 0,02 0,01

Ih 142 128 - - - - - - - - - - 270

P’h - - 76,5 117 92,9 66,4 43,6 29,1 20,3 144 10,0 7,0 438

437,77 167,734
R' e = −1 = = 0,621 .
270,36 270,36
Randamentul economic dinamic (R’e) operează cu valori
actualizate echivalente, faţă de un anumit moment stabilit.

83
 Proiectele de investiţii pentru care Re şi R’e > 0 sunt considerate
eficiente; proiectele pentru care Re şi R’e ≤ 0 nu sunt eficiente şi, deci,
trebuie respinse.

7.4. DURATA (TERMENUL) DE RECUPERARE A INVESTIŢIILOR

Prin durata de recuperare a investiţiilor înţelegem perioada de

timp, începând de la darea în funcţiune a unor capacităţi de producţie
ale obiectivului de investiţie, până la recuperarea totală a valorilor
investite, din beneficiul obţinut.
Indicatorul menţionat, prezintă o importanţă deosebită pentru
investitor fiindcă îi dă posibilitatea acestuia să cunoască în cât timp îşi
va putea recupera capitalul investit, ştiind că o recuperare mai rapidă îi
este avantajoasă.
Acest indicator poate fi determinat în forma statică şi în forma
dinamică.
În aspectul static, relaţia care determină mărimea sa este:
It
T = i , în care:
i Ph
i
Ti = termenul de recuperare în varianta “i”;
Iti = efortul investiţional total, în varianta i;
Phi = profitul anual al variantei “i”.
Rezultatul acestui raport este exprimat în ani.
Pentru a putea fi considerat avantajos, este necesar ca Dei > Ti.
O egalitate de tipul Dei = Ti înseamnă o lungire a duratei de
recuperare a investiţiei pe toată perioada de exploatare economică,
ceea ce nu e avantajos.
De asemenea, timpul de recuperare trebuie să fie mai mic sau
cel mult egal cu timpul maxim dat.
Condiţia Ti < Dei constituie, de fapt, o restricţie care asigură
realizarea unui profit net suplimentar; de aceea, fiecare investitor
acordă o atenţie deosebită minimizării termenului de recuperare şi va
prefera proiectul de investiţii cu cel mai mic termen de recuperare, fiind
vorba, bineînţeles, de variante cu aceleaşi elemente comune privind
indicatorii importanţi.
Indicatorul Ti poate fi determinat în forma statică şi în forma
dinamică.
Presupunând că avem aceleaşi elemente ca la exemplul privind
rentabilitatea, vom avea:
Iti = 500 milioane lei / an;
Ehi = 435 milioane lei / an.
Durata de exploatare este de 10 ani.
Luând în calcul ratele de 0,51, 0,58 şi 0,60, vom avea:
1
T0 = = 1,96 ani, (rotunjit) 2 ani;
0,51
1
Ts = = 1,72 ani;
0,58
1
Tmax dat = = 1,67 ani.
0,60
Potrivit datelor de mai sus, vom avea:
It 500
Ti = i = = 1,15 ani.
Eh 435
i
Prin comparaţie cu elementele rentabilităţii se constată că se
realizează cea mai mică durată de recuperare, ceea ce dă o notă de
avantaj economic şi, deci, proiectul este avantajos.
84
 Indicatorul Ti poate fi calculat atât pentru obiective noi cât şi
pentru modernizări, dezvoltări, retehnologizări, principiul de calcul fiind
acelaşi, cu diferenţa că la modernizări şi retehnologizări vom avea
Im
relaţia: T = i , în care:
i Phm - Ph 0
i
Ti = termenul de recuperare pentru varianta “i”;
Imi = valoarea investiţiei destinate pentru modernizări sau
retehnologizări;
Phmi = profitul obţinut ca urmare a investiţiei efectuate;
Ph0 = profitul anual obţinut înainte de modernizare.
Tragem concluzia că Phmi > Ph0, fiindcă alt fel n-ar avea rost
investirea de capital, neavând asigurată o eficienţă superioară.

7.5. CRITERII ŞI METODE DE EVALUARE A PROIECTELOR

În cele ce urmează vom analiza principalele criterii şi metode de
evaluare a proiectelor.

7.5.1 ANGAJAMENTUL DE CAPITAL

Prin angajament de capital înţelegem valoarea costurilor totale

de investiţii, la care se adaugă costurile ulterioare dării în funcţiune,
respectiv, cheltuielile de exploatare, (mai puţin amortismentul).
Angajamentul de capital cuprinde în orizontul său de timp atât
durata de execuţie a lucrărilor cât şi durata de exploatare a obiectivului.
Literatura de specialitate apreciază că, în mod convenţional,
orizontul de timp al unui angajament de capital se poate situa pe o
perioadă de 20 - 25 ani.
Problema are, uneori, un aspect analitic, în sensul că se
achiziţionează, pentru montaj în fluxul tehnologic, utilaje cu rol
asemănător, dar cu durate de exploatare şi costuri diferite.
În asemenea situaţii, se poate şti, în virtutea acestui criteriu, care
este alegerea cea mai avantajoasă a utilajelor respective.
Spre exemplu, prin lucrările de proiectare, se reliefează
utilizarea, în variantele propuse, a două tipuri de utilaje, cu următorii
parametri:

Valoarea totală de Chelt. anuale de

Denumirea Durata de expl. în
investiţie (Ii) expl. în varianta i
utilajului varianta i (Dei)
(milioane lei) (CEhi)
Malaxor (1) 15,0 5 mil. / an 7 ani
Malaxor (1’) 23,0 4 mil. lei / an 10 ani

Analizând durata de exploatare a acestor malaxoare se constată

că, deşi, al doilea e mai scump, are o durată de exploatare de 10 ani,
pe când primul, mai ieftin, are o durată de exploatare de numai 7 ani.
Pentru că primul malaxor funcţionează cu trei ani mai puţin, este
necesar să hotărâm ce decizie trebuie să luăm în legătură cu cei trei
ani, până la orizontul de 10 ani (indicat de al doilea malaxor) şi care va
fi angajamentul de capital actual, pentru această perioadă.
Pentru aceasta este nevoie să efectuăm o actualizare a
angajamentului de capital (K), operaţie pentru care se foloseşte
formula:
K’t = I’t + CE’t,
d + De h
K' t = ∑ (Ih + CEh )(1 + b) .
h =1
85
 Considerăm că avem în analiză o variantă de proiect pentru un
obiectiv de investiţii, cu următoarele date necesare determinării
angajamentului de capital actualizat (K’), orizontul de timp fiind de 15
ani, dintre care 2 ani consecutiv execuţia lucrărilor şi 13 ani durata de
exploatare.
Se cunosc datele:
– investiţia totală: 500 milioane lei, din care 200 milioane în
primul an şi 300 milioane, în al doilea an;
– costurile anuale de exploatare, conform tabelului de mai jos;
– angajamentul de capital anual (K), conform tabelului de mai
jos, la nivelul CEh sau al Ih;
– rata de actualizare (b) este 0,5.
Se cere să se determine angajamentul de capital, actualizat:

h Ih CEh Kh (1+0,5)-h K’h

1 200 mil. lei - 200 0,667 133,40
2 300 mil. lei - 300 0,444 133,20
3 - 270 270 0,2963 80,00
4 - 220 220 0,1975 43,89
5 - 200 200 0,1317 26,34
6 - 180 180 0,088 15,84
7 - 180 180 0,585 10,53
8 - 180 180 0,039 7,02
9 - 190 190 0,026 4,94
10 - 210 210 0,01734 3,64
11 - 220 220 0,01156 2,54
12 - 220 220 0,00771 1,70
13 - 210 210 0,00514 1,07
14 - 210 210 0,00343 0,72
15 - 200 200 0,00229 0,46
Total x x x x 465,29

Literatura de specialitate indică, pentru calculul şi analiza acestui

indicator, metodologia B.I.R.D., lansată sub denumirea de “Costuri
Totale Actualizate” (CTA).
Este cunoscută, de asemenea, ca o alternativă a angajamentului
de capital sub denumirea de COST GLOBAL (C.G.) elaborată sub
îndrumarea O.N.U. şi recomandată în acţiunea de alegere a variantelor
de proiect care au la bază criteriul cheltuielilor eficiente.

7.5.2 RAPORTUL DINTRE VALOAREA VENITURILOR TOTALE

ACTUALIZATE ŞI COSTURILE TOTALE ACTUALIZATE

Raportul venituri/costuri constituie un element esenţial în

evaluarea proiectelor de investiţii, deoarece, din compararea acestui
raport, pentru variante diferite, se poate trage concluzia asupra
proiectului cu eficienţa cea mai bună.
Parametrii principali, care stau la baza determinărilor necesare
pentru o capacitate de producţie şi servicii de o anumită mărime (q)
realizată printr-un proiect de investiţii, sunt cunoscuţi sub forma a trei
modele:
1) It = It(q), modelul investiţiilor necesare pentru a crea
capacitatea propusă;
2) K = K(q), modelul capitalului angajat, necesar pentru
construirea şi exploatarea capacităţii;
3) V = V(q), modelul veniturilor ce se obţin prin exploatarea
capacităţii.
Studierea unui model de tipul V sau K dă posibilitatea analizării
veniturilor nete ce se obţin în funcţie de un anumit nivel al

86
angajamentului de capital (K) şi, respectiv, al costurilor totale de
investiţii şi exploatare.
Baza analizei “venituri-costuri” o constituie evaluarea atentă a
raportului şi, respectiv, diferenţei, în valoare absolută, între veniturile
totale actualizate (V’t) şi cheltuielile (costurile) totale actualizate K’t la
moment zero (0).
În acest sens se folosesc relaţiile:
d + De −h
V' t = ∑ Vh (1 + b ) şi
h =1
d+De −h
K' t = ∑ (Ih + CEh ) (1 + b ) .
h=1
Din punctul de vedere static, la nivelul unei rate de actualizare b
= 0, avantajul net (AN) al proiectului se poate exprima:
ANt = Vt - Kt, respectiv, ca o diferenţă, în valori absolute, între
venituri şi costuri.
Exemplificare: Considerăm că realizarea unui proiect de
investiţii necesită fonduri de 150 milioane lei, cu o durată de executare
a lucrărilor de trei ani. Eşalonarea lucrărilor de investiţii se efectuează
astfel: în primul an 30 milioane lei, în al doilea an 45 milioane lei, iar în
al treilea 75 milioane lei. Se consideră că durata de exploatare eficientă
va fi de 10 ani, perioada în care nu se mai fac alte lucrări de investiţii.
Costurile anuale de exploatare pe cei 10 ani (CEh), fără cotele
de amortizare, şi, respectiv, veniturile încasate, din vânzarea produselor
(Vh), au fost cele prevăzute în tabelul de mai jos.

Anii (h)
Specificaţie
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Costuri anuale
(CEh) 105 135 128 128 129 130 132 132 132 135
mil. lei
Venituri
anuale (Vh) 102 142 173 175 180 180 177 173 171 165
mil. lei
Se cere să se calculeze veniturile şi costurile actualizate.
Pentru că analiza se face pe întreaga perioadă (d+De), rezultă
că vom avea de studiat situaţia anuală pe 13 ani de activitate.
Pentru aceasta, vom porni de la începerea lucrărilor de execuţie,
folosind ca termen de actualizare momentul 0 (zero).
Evoluţia veniturilor şi a costurilor anuale în mil. lei, este
prezentată în tabelul de mai jos.

h Vh Ih CEh Kh
1 - 30 - 30
2 - 45 - 45
3 75 - 75
4 102 - 105 105
5 142 - 135 135
6 173 - 128 128
7 175 - 128 128
8 180 - 129 129
9 180 - 130 130
10 177 - 132 132
11 173 - 132 132
12 171 - 132 132
13 165 - 135 135
Total 1638 150 1286 1436

Considerăm că avem o rată de actualizare (b) care evoluează

astfel:
b = 0; b = 0,02; b = 0,05; b = 0,10; b = 0,20; b = 0,25.
87
 Corespunzător fiecărei valori a acestei rate, vom efectua calcule
pentru a determina: valoarea totală actuală a veniturilor (V’t), costurile
V' t
totale actualizate (K’t), raportul dintre venituri şi costuri şi,
K' t
respectiv, avantajul net actualizat (V’t - K’t).

Datele se regăsesc în tabelul de mai jos.

Specificaţie b=0 b=0,02 b=0,05 b=0,10 b=0,20 b=0,25

Valoarea totală
actuală a veniturilor 1638 1383,90 1075,84 738,22 376,78 279,99
(V’t)
Costuri totale
actualizate (K’t) 1436 1227,64 987,04 707,90 405,24 321,41
Raport ven. / cost
V’t / K’t 1,140 1,128 1,090 1,042 0,930 0,872
Avantaj net act
(V’t - K’t) 202 156,26 88,80 30,32 -28,46 -41,42

Analiza elementelor din tabel ne dă posibilitatea să stabilim unele

relaţii care există între aceste elemente, şi anume:
1) Valoarea raportului venituri / costuri şi avantajul net se află în
raport invers proporţional cu creşterea ratei de actualizare.
2) Există situaţii, ca în exemplul de mai sus, când, la o rată de
actualizare mare (0,2 şi 0,25), angajamentul net actualizat (V’t
- K’t) capătă valoare negativă.
3) Se consideră varianta de proiect optimă, varianta care asigură
cea mai mare valoare a raportului dintre venituri actualizate,
totale şi costuri actualizate potrivit relaţiei:
V' t
Y' = Æ maxim ∗ .
K' t

7.5.3 VALOAREA NETĂ ACTUALĂ TOTALĂ SAU CUMULATĂ (V N A T)

(VENIT NET ACTUALIZAT TOTAL)
Este unul din indicatorii cei mai importanţi pentru evaluarea
economică şi financiară a unui proiect de investiţii. El reuşeşte să
exprime în valoare absolută, avantajul economic potenţial al oricărui
proiect de investiţii, în forme de exprimare diferite, ca: profit, cash flow
şi, bineînţeles, valoare netă actualizată.
În corelaţie cu fluxul de capital, indicatorul VNAT dă posibilitatea
unei comparări edificatoare între acesta, la nivel total actualizat, şi
efortul investiţional total prevăzut de proiectul de investiţie, exprimat,
bineînţeles, tot în valoare actualizată, la momentul începerii lucrărilor de
investiţii şi anume: d < 1 an şi d > 1 an.
Pentru primul caz, când activitatea începe încă înainte de
expirarea anului, relaţia de calcul este următoarea:
Se poate spune, că VNAT reprezintă o sumă algebrică a valorii
nete actuale din fiecare an (VNAh), pe toată durata obiectivului, de la
începerea lucrărilor şi până la încheierea activităţii (d + De).
VNAh este, de fapt, diferenţa valorică dintre volumul anual al
tuturor veniturilor (Vh) şi volumul costurilor anuale totale (Ih + CEh = K).
VNh = Vh - (Ih + CEh) respectiv VNh = Vh - Kh, rezultând că:
De d+De −h
VNAT = ∑ VNA h , sau VNAT = ∑ VN h (1 + b ) .
h =1 h =1

∗
F. Staicu şi un colectiv, op. cit., pag.185
88
 În reprezentare grafică, datorită faptului că în perioada de
execuţie a lucrărilor nu se realizează venituri (sau se realizează în
proporţie nesemnificativă) atunci când execuţia durează mai puţin de un
an, funcţia VNAT, pe întregul orizont de timp (d + De), prezintă o
concavitate, în perioada execuţiei lucrărilor, şi o convexitate, în
perioada duratei de exploatare, ca în desenul de mai jos∗ .

Cunoscând că rata de actualizare (b) este 0,4, în funcţie de fluxul

capital (CFh) anual să se determine VNAT.
Pentru aceasta, pornind de la datele cunoscute în tabelul de mai
jos, vom alcătui un alt tabel, cu datele necesare (actualizate), privind
investiţia şi fluxul de capital anual (cash - flow), pe baza cărora vom
determina VNAT (valori mil. lei).

h CEh Ih (1+0,4)-h I’h CF’h

1 - 150 0,7143 -107,15 -
2 - 170 0,51 -86,70 -
3 152 - 0,3644 - 55,49
4 176 - 0,26 - 45,76
5 192 - 0,186 - 35,71
6 192 - 0,133 - 25,53
7 192 - 0,95 - 18,24
8 184 - 0,68 - 12,54
9 184 - 0,035 - 6,44
10 184 - 0,025 - 4,60
11 184 - 0,018 - 3,31
12 184 - 0,013 - 2,39
Total x x x -193,85 209,98
VNAT = - 193,85 + 209,98 = 16,13 mil. lei.
VNAT poate fi determinat şi ca o sumă algebrică a valorii nete
actualizate, aşa cum se arată în tabelul de mai jos.

1 2 3 4 5 = S(3 + 4) 6 7 8 = (6 x 7)
h Vh Ih CEh (IhKh+CEh) VN - Kh (1+0,4)-h VN’h
1 - 150 - 150 -150 0,7143 -107,15
2 - 170 - 170 -170 0,51 -86,70
3 536 - 384 384 152 0,3644 55,49
4 552 - 376 376 176 0,26 45,76
5 568 - 376 376 192 0,186 35,75
6 586 - 376 376 192 0,133 25,53
7 586 - 376 376 192 0,095 18,24
8 564 - 380 380 184 0,068 12,51
9 564 - 380 380 184 0,035 6,44
10 564 - 380 380 184 0,025 4,60
11 564 - 380 380 184 0,018 3,31
12 564 - 380 380 184 0,013 2,39
Total x x x x x x 16,13

VNAT = 16,13 mil. lei.

Maximizarea VNAT constituie elementul primordial în analiza şi
evaluarea unui proiect de investiţii.

∗
Sursă model: F. Staicu şi un colectiv, op. cit., pag. 187
89
 Ca principiu general, toate proiectele care răspund condiţiei
VNAT>0 sunt accesibile, dar e de dorit ca VNATÆmaxim.
Maximizarea VNAT este strâns legată de creşterea rentabilităţii,
cu care se află în raporturi de creştere direct proporţionale. Din
această cauză, se poate spune că utilizarea criteriului
VNAT Æ maxim constituie şi un mijloc de testare indirectă a
rentabilităţii.
În general, nu trebuie aleasă o rată de actualizare (b) prea mare,
fiindcă există posibilitatea de influenţare a rezultatelor şi de obţinere a
unor valori imposibil de realizat, ceea ce duce la dezinformarea
investitorului.
Există şi situaţii când, datorită duratelor de exploatare diferite,
unele variante de proiect, care au ca criteriu de departajare VNAT, să
nu conducă la rezultate concludente. De aici tragem concluzia că, toate
variantele trebuie să se bazeze pe egalitatea duratei lor de exploatare.
VNAT nu ia în calcul mărimea duratei de recuperare, nici în
forma statică, nici în forma dinamică.

7.5.4 INDICELE DE PROFITABILITATE

Este un indicator care este definit ca raportul dintre valoarea
netă actuală totală (VNAT) şi valoarea fondurilor de investiţii destinate
obiectivului pentru care se elaborează proiectul de investiţii.
Valoarea investiţiilor poate intra în calcul atât ca valoare iniţială
(It) cât şi actualizată (I’t).
În literatura de specialitate indicele de profitabilitate este notat cu
K sau Kp.
Relaţiile prin care poate fi determinat indicele de profitabilitate
sunt:
⎧ VNAT
⎪ K' p 2 = × 100
It
⎨ VNAT
⎪K' p 2 = × 100
⎩ I' t

7.5.5. RATA INTERNĂ DE RENTABILITATE A PROIECTELOR DE

INVESTIŢII (RIR)

Rata internă de rentabilitate (RIR) reprezintă, în procente, acel

coeficient de actualizare pentru care veniturile sunt egale cu cheltuielile,
cu precizarea că în venituri a fost inclus şi profitul dorit a fi obţinut. RIR
se poate obţine prin două metode: grafică şi analitică.

Metoda grafică
Se pleacă de la un nivel minim al coeficientului de actualizare
(bmin) pentru care se calculează VNAT1 (punctul A). Mărind succesiv
valoarea acestui coeficient până la o valoare bmax vom calcula valorile
VNAT şi ne oprim la prima valoare a acestuia mai mică decât zero,
notată VNAT2 (punctul B).

90
 VNAT
A
VNAT 1

D C
0 bmin coeficient de
x bmax
actualizare

B
VNAT 2 E

Unind punctele A şi B, dreapta corespunzătoare intersectează axa

coeficientului de actualizare în punctul C. Segmentul OC (în procente)
reprezintă RIR.

Metoda analitică
RIR = bmin + x
Se observă că Δ ADC ≈ Δ AEB
AD DC VNAT1 x
= ⇒ = ⇒
AE EB VNAT1 + VNAT2 b max − b min
VNAT 1
x = (b max − b min ) × ⇒
VNAT 1 + VNAT 2
VNAT1
RIR = b min + (b max − b min ) ×
VNAT1 + VNAT2
O condiţie, ca şi la alte criterii, este ca analiză, după criteriul RIR,
să se facă pe o durată de viaţă economică egală la toate variantele.
RIR este un criteriu de mai puţină precizie şi un calcul mult mai
meticulos decât VNAT.

7.5.6 CURSUL DE REVENIRE NET ACTUALIZAT (CRNA) (CURSUL DE

REVENIRE AL VALUTEI)

Creează posibilitatea să ne dăm seama de avantajul exportului

sau al renunţării la import, prin organizarea în ţară a unor activităţi
productive.
Pentru calculul CRNA avem nevoie de cunoaşterea cât mai
completă a:
– fluxului veniturilor anuale, în valută, stabilite pe aprecierea
exportului de produse şi servicii;
– costurilor, în valută, pentru lucrările de investiţii şi de
exploatare a obiectivelor;
– costurilor investiţiilor şi de exploatare, în moneda naţională.
Calculul CRNA se poate realiza prin relaţiile:∗
CTA (lei) CTA (lei)
CRNA = sau CRNA = , în care:
VNAT (valuta) ENAT (valuta)

∗
F. Staicu şi un colectiv, op. cit., pag. 201
91
 – CTA = costurile totale actualizate;
– VNAT = valoarea netă actualizată totală, în valută;
– ENAT = economia netă actualizată totală, în valută.
Cu privire la testul CRNA (BRUNO, cum este cunoscut în
literatura de specialitate) s-au pus următoarele probleme:
– dacă se utilizează aceeaşi rată de actualizare, atât pentru
calculul valorii nete în valută cât şi pentru calculul valorii
actuale a costurilor în lei;
– ce metodă de calcul trebuie utilizată în cazul în care ratele de
actualizare sunt diferite?
Specialiştii şi-au exprimat păreri pro şi contra, astfel că nu e o
regulă generală, stabilită în acest sens. Există, deci, posibilitatea
utilizării şi a unei ipoteze şi a celeilalte.
Exemplu: Printr-un proiect de modernizare a unei unităţi industriale,
pentru dezvoltarea exportului, s-au stabilit, prin proiect, lucrări de
investiţii în valoare de 300.000 dolari, respectiv 15 miliarde lei, cu o
durată de execuţie de 1 an şi o durată de exploatare de 5 ani.
Datele privind calculele necesare (fluxul cheltuielilor de
exploatare), în valută şi în lei, sunt următoarele:
h 1 2 3 4 5
Vh mii $/an 7600 7600 7700 7500 7500
CEh mii $/an 120 130 140 150 180
CEh mil. lei/an 18650 18650 16700 18750 18800

Considerând că rata de actualizare (b) = 0,7, să se determine CRNA,

analizându-se şi eficienţa proiectului, după acest criteriu. În acest scop
vom elabora cele două machete, cu datele necesare:
A Calculul în valută (mii dolari)
Venituri anuale Costuri conf. Venit Venit
Anii proiect net netă anual
în valută (1 + 0,7)-h
(d+De) anual actualizat
(Vh) Ih CEh Kh (VNh) (VN’h)
1 0 300 0 300 -300 0,588 -176,40
2 7600 - 120 120 7480 0,346 2588,08
3 7600 - 130 120 7480 0,232 1802,64
4 7700 - 140 140 7560 0,120 907,20
5 7500 - 150 150 7350 0,0704 517,44
6 7500 - 180 180 7320 0,04143 303,26
Total VNAT = 5942,22
B Calculul în moneda naţională (milioane lei)
h Ih CEh Kh (1+0,7)h K’h
1 15000 - 15000 0,588 8820,0
2 - 18650 18650 0,346 6452,0
3 - 18680 18680 0,232 4333,8
4 - 18700 18700 0,120 2244,0
5 - 18750 18750 0,0704 1320,0
6 - 18800 18800 0,4243 778,9
Total x x x x 23948,7

Calculul CRNA = 23.948.700.000 lei = 4030,25 lei/dolar

5.942.220 dolari
Din calcul rezultă, deci, o valoare mai mică decât cursul oficial al
dolarului, care a fost de 5000 lei, la data elaborării proiectului.
Avându-se în vedere că valoarea dolarului e mai mică decât cea
luată în calcul, proiectul poate fi considerat acceptabil, din punctul de
vedere al CRNA.
REZUMAT
Nici o acţiune privind investirea de capital nu trebuie să se
desfăşoare fără o prealabilă evaluare, care să poată determina
elemente de certitudine ale succesului investirii capitalului.
92
 Noţiunea de evaluare, în sensul celor arătate mai sus, nu trebuie
privită numai din punct de vedere valoric. Evaluarea, din punct de
vedere al proiectelor de investiţii, constituie o noţiune cu un larg
conţinut, respectiv determinarea şi stabilirea prin calcule fundamentate
a tuturor cheltuielilor privind cantităţile de resurse, posibilităţile de livrare
a produselor la un preţ corespunzător, determinat de conjunctura pieţei
şi în ultima analiză, calcularea rentabilităţii şi a nivelului profitului
scontat.
O condiţie fără de care nu se poate vorbi de luarea deciziei de
investiţi o constituie însă existenţa unui număr cât mai mare de variante
de proiect, pentru ca, din compararea lor obiectivă, să se poată trage
concluziile cele mai convingătoare privind evoluţia obiectivului şi
rezultatele obţinute în perioada exploatării sale.
În economia oricărei ţări, care funcţionează după principiul liberei
concurenţe, generate de cerere şi ofertă, evaluarea se face din două
puncte de vedere:
– macroeconomic;
– microeconomic.
Sub aspect microeconomic, agenţii economici privesc problema,
în primul rând, din punctul de vedere al posibilităţilor obţinerii de profit.
Pentru ambele puncte de vedere, respectiv, macroeconomic şi
microeconomic, însă evaluarea proiectelor de investiţii comportă
parcurgerea mai multor etape metodologice, etape menite să reliefeze
eficienţa economică a investiţiei.

TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Fluxul net de capital este alcătuit din:
a) volumul profitului impozabil + amortismente + dobânzi
încasate + alte încasări;
b) volumul profitului impozabil - amortismente + dobânzi
încasate + alte încasări;
c) volumul profitului impozabil - amortismente + dobânzi
încasate;
2. Relaţia de calcul pentru randamentul economic al investiţiilor este:
a) Re = Ehi / Iti;
b) Re = Iti / Ehi;
c) Re = Pni / Iti.
3. Angajamentul de capital reprezintă:
a) valoarea costurilor totale de investiţii + costurile dării în
folosinţă;
b) valoarea costurilor totale de investiţii + costurile dării în
folosinţă – amortismentul;
c) valoarea costurilor totale de investiţii - costurile dării în
folosinţă + cheltuielile de exploatare;
4. Determinarea CRNA se realizează prin relaţia:
a) CTA / VNAT;
b) VNAT / CTA;
c) 1 – CTA /VNAT.
5. Se consideră varianta de proiect optimă, cea care asigură:
a) max. diferenţei dintre veniturile actualizate şi cheltuielile
actualizate;
b) max. veniturilor;
c) max. raportului dintre veniturile actualizate şi cheltuielile
actualizate;

93
Unitatea de învăţare Nr. 8.

EVALUAREA ECONOMICĂ ŞI FINANCIARĂ A

PROIECTELOR DE INVESTIŢII
__________________________________________

Obiectivele principale ale unităţii de învăţare nr. 8:

- utilizarea analizei economice in evaluarea unui proiect de investiţii
- utilizarea indicatorilor actualizaţi in analiza financiara a unei investiţii

După studiul unităţii de învăţare nr. 8 vei fi capabil:

- sa cunoască diferenţele dintre evaluarea economica si cea financiara a unui
proiect de investiţii
- sa cunoască si să poată calcula indicatorii economici si cei financiari ai unei
investiţii

Problema evaluării economice şi financiare a proiectelor de

investiţii îmbracă două aspecte, legate de sfera de încadrare a lor în
economie.
Când vorbim de o evaluare economică, ne referim, în primul
rând, la economia naţională, deoarece proiectele de investiţii cu
conţinut macroeconomic trebuie să fie elaborate în consens cu politica
de dezvoltare economică a conducerii statului, în concordanţă cu
nevoile economiei naţionale şi cerinţele societăţii.
Când vorbim de evaluare financiară, ne referim, în special, la
acele proiecte de investiţii care-i privesc pe agenţii economici şi care, în
general, urmăresc scopuri financiare proprii, respectiv o anumită
rentabilitate.
Nu se pune problema unei dihotomii care ar crea ideea că o
evaluare economică e cu totul altceva decât o evaluare financiară.
Şi una şi alta se îmbină în cadrul muncii de evaluare, cu
deosebirea că, sub aspect macroeconomic au prioritate unele efecte
economice de natură politică, strategică şi socială, urmărindu-se, în
primul rând, rentabilitatea financiară, aşa cum se urmăreşte, cu
prioritate, în situaţia agenţilor economici.
Sub alte aspecte, şi o formă şi cealaltă de evaluare au multe
puncte comune, ca tehnică de elaborare şi ca relaţii care trebuie să
existe între parametrii luaţi în calcul.
Principalele deosebiri care rezultă, între o formă şi alta de
evaluare, s-ar putea sintetiza în câteva, şi anume:
– în primul rând, evaluarea economică, privită sub aspect
macroeconomic, urmăreşte problema rentabilităţii, respectiv, a efectului
economic dorit, într-o viziune mai largă, prin corelare cu alte ramuri
economice, în concordanţă cu strategia economică adoptată de
conducerea statului;
– în al doilea rând, tot la nivel macroeconomic, se urmăreşte
obţinerea unei valori adăugate, constând dintr-o serie de elemente
privind: salarii, chirii, dobânzi etc., toate acestea influenţând beneficiul
net ce poate fi obţinut la scară naţională şi sub aspect social.
Există multiple situaţii în care valoarea adăugată poate minimiza
beneficiul net ce s-ar putea obţine, fiind vorba de probleme sociale care
trebuie rezolvate.

94
 Prin valoarea adăugată înţelegem diferenţa dintre valoarea totală
a producţiei (exerciţiului) şi costul consumurilor materiale şi al prelucrării
acestora.
Există o valoare directă, care cuprinde cheltuielile cu materii
prime, energie, salarii, impozite şi taxe precum şi alte cheltuieli
financiare. Valoarea acestora contribuie la determinarea mărimii valorii
produselor finite realizate.
Există, de asemenea, şi o valoare indirectă, care se realizează
pentru activităţile din amontele întreprinderii proiectate, cum ar fi:
numărul suficient (sau insuficient) al furnizorilor care pot crea dificultăţi
(sau facilităţi) în aprovizionare şi, deci, unele implicaţii în cheltuielile de
transport. De asemenea, situaţii multiple pot avea loc şi în avalul
întreprinderii proiectate, cu privire la beneficiarii produselor şi serviciilor
respective, care pot influenţa procesul de livrare a produselor, sub
influenţa cererii şi a ofertei.
Din punct de vedere microeconomic, întreprinzătorul individual,
ca orice întreprinzător din economia de piaţă, urmăreşte, în primul rând,
profitul maxim.
Chiar dacă, din alte puncte de vedere, el face unele analize în
cadrul economiei naţionale, le face, mai ales, sub aspect de
prospectare a pieţei, pentru preîntâmpinarea unor riscuri la care s-ar
putea expune.
În cele ce urmează ne propunem să analizăm modul de evaluare
a fiecăreia dintre cele două situaţii şi rolul lor în elaborarea proiectelor
de investiţii.

8.1. EVALUĂRII ECONOMICE

Aşa cum s-a arătat, o asemenea evaluare are loc în cadrul

proiectelor ce privesc obiective de investiţii în legătură cu dezvoltarea
economiei naţionale.
Într-o asemenea concepţie se au în vedere relaţiile care trebuie
să stea la baza activităţii obiectivului proiectat, faţă de obiective similare
sau cu activităţi ce asigură furnizarea unor resurse materiale (materii
prime, materiale auxiliare etc.)
Din toate aceste considerente, evaluarea economică nu pune în
prim plan nivelul rentabilităţii maxime, ci caută să îmbine interesul
general al statului, cu interesele societăţii.
Două ar fi etapele importante care privesc evaluarea economică
a proiectelor de investiţii, şi anume:
1) Cuantificarea costurilor şi avantajelor oferite de proiect, în
contextul intereselor societăţii. Este vorba, din acest punct de vedere,
despre orientarea generală privind necesitatea evaluării proiectului prin
intermediul unor preţuri de referinţă (teoretice) care se substituie
preţurile pieţei.
2) Într-o a doua etapă are loc măsurarea costurilor şi, respectiv,
a avantajelor proiectului elaborat, în contextul economiei naţionale,
utilizându-se preţurile pieţei.
Cu privire la evaluarea economică a proiectelor în preţuri de
referinţă, aceasta are menirea de a calcula efectele directe ale
proiectului, pe de o parte, şi asigurarea interesului general pentru
economia naţională şi societate, pe de altă parte.
Ce sunt, de fapt, preţurile de referinţă ?
Preţurile de referinţă sunt nişte preţuri stabilite pe baza preţurilor
existente (reale) ale pieţei, corectate cu anumiţi coeficienţi privind:
– creşterea economică;
– modul de distribuire a venitului naţional pentru dezvoltare şi
consum;
– raritatea produselor obiectivului de investiţii;
95
 – prioritatea acordată de conducerea statului unor anumite
ramuri de producţie;
– eventualele riscuri datorate unor pierderi previzibile, etc.
Elementele importante care sunt luate în consideraţie la
stabilirea lor sunt, în special, penuria sau abundenţa unor produse sau
servicii, ca şi politica statului de a încuraja sau de a limita nivelul
producţiei unor bunuri sau servicii.
Prin utilizarea lor se poate uşura munca de selectare a unor
variante de proiect necesare dezvoltării economiei naţionale, reflectând
în special preocupări cu privire la:
– stabilirea unor proporţii de repartiţie între dezvoltare şi
consum, la nivel naţional;
– rezolvarea şomajului sau a penuriei de forţă de muncă, acolo
unde este cazul;
– abundenţa sau penuria de produse sau servicii necesare
societăţii;
– echilibrarea balanţei de plăţi;
– menţinerea stabilităţii monetare, etc.
Pentru determinarea preţurilor de referinţă se fac multiple studii,
pe baza unor date bine cunoscute la nivel de economie naţională.
Odată stabilite aceste preţuri de referinţă, se utilizează în tot cursul
elaborării proiectelor şi păstrează o constanţă anumită în compararea
rezultatelor obţinute.
Foarte adesea, când e vorba de import masiv, se iau ca preţuri
de referinţă preţurile pieţei externe, pentru că, raportate la o anumită
unitate valutară, prezintă o anumită stabilitate.

8.2. EVALUAREA FINANCIARĂ

Spre deosebire de evaluarea economică, la evaluarea financiară,

pentru determinarea cheltuielilor şi veniturilor respective, se utilizează
preţurile pieţei interne.
Pentru evaluarea propriu-zisă a proiectului, se folosesc ca
element de bază rata de actualizare.
Evaluarea financiară, ca metodă de lucru, se realizează în mai
multe etape:
1) O primă etapă o constituie o analiză financiară cu caracter mai
general (sumar), care stabileşte, în principal, raportul dintre cheltuielile
efectuate şi veniturile (încasările) realizate prin activitatea obiectivului
de investiţie.
La baza acestei etape stă, în primul rând, studiul de fezabilitate
întocmit, prin care se fundamentează o eficientă legătură a tuturor
factorilor care concură la asigurarea rentabilităţii, în concordanţă cu
cerinţele pieţei, ale progresului tehnic etc.
Nu se iau în calcul acele cheltuieli care cuprind impozitul pe
venit, taxele vamale şi dobânzile ce trebuie plătite băncilor creditoare
pentru împrumuturile acordate.
La venituri, nu se iau în calcul unele subvenţii acordate din
bugetul statului.
Pentru evitarea ratei inflaţiei, atât pentru determinarea
cheltuielilor cât şi a veniturilor, în această etapă, se utilizează preţurile
constante, pornindu-se de la premisa generală că rata inflaţiei
influenţează deopotrivă şi costurile şi veniturile.
Prima etapă a analizei financiare este, deci, o evaluare cu
caracter general, neinfluenţată de unele elemente care ar putea
modifica rentabilitatea.
2) O a doua etapă o constituie, de fapt, analiza financiară
detaliată a proiectului, în faza finalizării sale; ea urmăreşte evidenţierea
ratei rentabilităţii capitalului investit.
96
 Se au în vedere, în această etapă, toate mijloacele financiare
utilizate în proiect, nu numai sub aspect de investiţie, ci şi ca exploatare
ulterioară a obiectivului proiectat.
Se stabileşte modul de rambursare a împrumuturilor luate de la
bancă, plata dobânzilor cuvenite acestor împrumuturi, se scad taxele
vamale şi alte taxe, iar la venituri se include cuantumul unor subvenţii
de la buget.
În funcţie de toate acestea, se determină beneficiul net, pentru
stabilirea rentabilităţii proiectului.
Venitul net actualizat se obţine prin relaţia:
d+De 1 d+De 1 d 1
VNA = ∑ V
h h
− ∑ C
h h
− ∑ I
h
h=d+1 (1 + b ) h=d+1 (1 + b ) h=1 (1 + b)h
în care:
Vh = veniturile obiectivului proiectat, obţinute în anul h;
Ch = cheltuielile de exploatare în anul h;
Ih = investiţiile pentru obiectivul respectiv;
d = durata de execuţie;
De = durata de exploatare.
Condiţia de eficienţă este: VNA > 0, condiţie îndeplinită dacă
b > rd + ri + rr.
O evaluare financiară sumară a proiectului se poate face prin
una din metodele cunoscute, şi anume:
1) metoda valorii nete actualizate (VNA);
2) metoda ratei de rentabilitate a capitalului investit sau a
indicelui de profitabilitate;
3) metoda ratei interne de rentabilitate a proiectului (R.I.R.)
Când e vorba de evaluare economică, se notează cu R.I.R.E., iar
când e vorba de evaluare financiară se notează cu R.I.R.F.

1) Analizăm determinarea VNA în exemplul de mai jos:

Se consideră că se efectuează un proiect de investiţii în valoare
totală de 420 milioane lei, cu următoarea eşalonare: 60 milioane în anul
1, 240 milioane în anul 2 şi 120 milioane în anul 3 de execuţie, cu o rată
de actualizare de 0,2.
Pe baza datelor de mai sus, vom efectua următoarele calcule:

(milioane lei)
Chelt Flux
Chelt. Venituri Flux Rata de
Anii cu numerar
exploat. încasări numerar actualiz.
invest. actualizat
1 - 60 - - - 60 0,833 - 49,88
2 - 240 - - - 240 0,694 - 166,56
3 - 120 - - - 120 0,578 - 69,36
4 - - 120 + 216 + 96 0,482 + 46,28
5 - - 132 + 288 + 156 0,401 + 62,56
6 - - 150 + 336 + 186 0,334 + 62,12
7 - - 150 + 336 + 186 0,261 + 48,54
8 - - 150 + 336 + 186 0,217 + 40,36
9 - - 150 + 336 + 186 0,181 + 33,66
10 - - 150 + 336 + 186 0,150 + 27,90
11 - - 150 + 336 + 186 0,125 + 23,15
12 - - 150 + 336 + 186 0,104 + 19,34
13 - - 150 + 336 + 186 0,087 + 16,18
Total VNAT = 94,33 mil. lei.

97
2) Metoda ratei de rentabilitate a capitalului investit (raportul -
“benefice - cost”)
Formula de calcul este următoarea:
d +De 1
∑ Vh ×
R.R.C. =
h =d +1 (1 + b )h
d +De 1 d 1
∑ h C × + ∑ I ×
h
h =d +1 (1 + b )h h =1 (1 + b )h
sau, într-o formă mai simplificată:
VNAT 94,33
R.R.C. = = = 0,33 lei VNA / 1 leu inv.
I' t 285,580

3) Metoda ratei interne de rentabilitate a proiectului. (R.I.R.)

Rata internă de rentabilitate a proiectului de investiţii exprimă, de
fapt, rata de discontare, prin care se asigură egalizarea valorilor
actualizate ale producţiei, cu costurile totale (de producţie şi investiţii),
pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului proiectat.
Formula de determinare a ratei interne de rentabilitate este
următoarea:
VNAT1
RIR = b min + (b max - b min )
VNAT1 + VNAT2
În legătură cu acest indicator sunt de făcut unele precizări,
reliefate de literatura de specialitate:
– bmin şi bmax trebuie stabilite în aşa fel încât, pentru bmin să se
obţină un VNAT pozitiv, iar pentru bmax un VNAT negativ.
– bmin şi bmax se determină prin încercări, pornindu-se de la
mărimea profitului mediu anual, raportat la valoarea investiţiilor, după
care se efectuează unele corectări ca cele de mai jos:
– dacă durata de funcţionare este mai mică de 5 ani, se scade
0,20; dacă este între 5 - 10 ani, se scade 0,10; dacă este între 10 - 15
ani, se scade 0,05, iar pentru durate mai mari de 15 ani se consideră
coeficientul de actualizare care corespunde raportului dintre profitul
mediu anual şi investiţia totală.
Cu elementele prezentate în exemplul de mai jos, vom determina
R.I.R. pentru proiectul respectiv, utilizând ratele de actualizare: minimă
de 0,25 şi maximă de 0,30.

(milioane lei)
b = 0,25 b = 0,30
Chelt. Chelt. Venit Flux Flux
Anii Flux
invest. expl. înc.) num. Coef. Coef. num
num. act.
act
1 - 60 - - - 60 0,800 - 48,00 0,769 - 46,14
2 - 240 - - - 240 0,640 - 153,60 0,591 - 141,84
3 - 120 - - - 120 0,512 - 61,44 0,456 - 54,72
4 - - 120 + 216 + 96 0,409 + 39,26 0,350 + 33,60
5 - - 132 + 288 + 156 0,327 + 51,01 0,261 + 41,96
6 - - 150 + 336 + 186 0,263 + 48,91 0,207 +38,50
7 - - 150 + 336 + 186 0,210 + 39,06 0,159 + 29,57
8 - - 150 + 336 + 186 0,175 + 32,55 0,122 + 22,69
9 - - 150 + 336 + 186 0,140 + 26,04 0,093 +17,30
10 - - 150 + 336 + 186 0,112 + 20,83 0,071 + 13,20
11 - - 150 + 336 + 186 0,090 + 16,74 0,054 + 10,04
12 - - 150 + 336 + 186 0,072 + 13,39 0,041 + 7,62
13 - - 150 + 336 + 186 0,067 + 12,46 0,031 + 5,77
Total - - - - - +37,21 - -24,25

VNAT1 = 37,21 VNAT2 = -24,25.

Aplicând datele formulei, vom avea:
98
 37,21
R.I.R. = 0,25 + (0,30 - 0,25) =
37,21 + − 24,25
37,21
= 0,25 + 0,05 = 0,25 + 0,05 × 0,605 = 0,2802 = 28,02%.
61,46
Se apreciază a fi necesar ca, pentru selectarea variantelor de
proiect să existe o rată cât mai ridicată a RIR. De asemenea, se
consideră oportună compararea sa cu RIR a altor obiective economice
similare din ţară sau străinătate.
Determinarea, nivelului R.I.R. se poate face atât prin calcul
analitic, pornindu-se de la anumite rate minime şi maxime, care să
reflecte cât mai fidel acest nivel, dar şi grafic, ca în desenul de mai jos.*

Înscriindu-se pe abscisă diferite rate de rentabilitate, iar pe

ordonată evoluţia venitului net actualizat, dreapta care uneşte nivelul
celor două elemente (V1 şi V2) determină nivelul R.I.R., la intersecţia
abscisei, stabilind cu exactitate acest nivel.
Este recomandabil ca diferenţa dintre ratele de actualizare alese
să nu fie mai mari de 5%, deoarece, altfel, s-ar ajunge la rezultate
nerealiste.
Pentru obţinerea “ratei interne de rentabilitate” este necesar
să se asigure calcularea unui venit net actualizat pozitiv, corespunzător
ratei minime şi un venit net actualizat corespunzător ratei maxime,
ultimul fiind negativ.
În principiu, la R.I.R. se ajunge atunci când VNAT al acestui
proiect are tendinţa de a fi egal cu 0 (zero), potrivit relaţiei:
V' t
VNAT = R.I.R. = 0, iar = 1 , în care:
K' t
– V’t = veniturile totale actualizate;
– K’t = costurile totale de investiţii şi exploatare actualizate
(CTA).
Condiţia de eficienţă este ca R.I.R. ≥ ri + rd + rr
Evaluarea financiară mai amănunţită presupune un calcul mai
amplu, cu elemente contabile mai multe.
Se au în vedere, în acest calcul, amortismentele, dobânzile
pentru creditele primite de la bănci, capacitatea de autofinanţare pentru
asigurarea resurselor financiare necesare, eventualul capital obţinut
prin plasament de acţiuni etc.
Toate aceste elemente principale, care contribuie la
determinarea rentabilităţii, sunt coroborate cu alţi factori, ce pot
influenţa rentabilitatea obiectivului, printre care rata inflaţiei este de
mare importanţă.
Din această cauză, literatura de specialitate recomandă ca,
pentru obţinerea unor rezultate realiste, în perioadele de instabilitate

*
Sursă model: I Românu şi I. Vasilescu “Eficienţa economică a invest. şi cap. fix”, Buc.
1993, pag. 128
99
economică detalierea mărimii ratei inflaţiei să se facă pe perioade nu
prea îndelungate (3 - 4 ani).
Tot datorită ratei inflaţiei, cotele anuale de rambursare a
capitalului împrumutat şi plăţile dobânzilor cuvenite se majorează
corespunzător.
Pentru determinarea unei evaluări financiare mai amănunţite se
porneşte de la evaluarea financiară sumară, comparându-se resursele
financiare cu nevoile de capital pentru investiţii şi exploatare.
Presupunând că pentru un obiectiv de investiţii s-a stabilit
solicitarea unui împrumut de 150 milioane lei, de la bancă, cu o
dobândă de 18 %, rambursabil în 5 ani, în rate egale, vom analiza
evoluţia rambursării creditului şi plăţii dobânzii cuvenite, după cum
urmează:

(milioane lei)
Perioada de exec. Perioada de exploatare
Elemente analizate
1 2 3 4 5 6 7 8
Rate anuale actualiz. 0 0 0 30 30 30 30 30
Valoarea rămasă de 0 0 150 150 120 90 60 30
rambursat
Dobândă 0 0 27 27 22 17 11 6

Cunoaşterea acestor elemente dă posibilitatea proiectantului să

ia în calcul toate influenţele determinate de apelarea investitorului la
credite bancare, pentru că toate dobânzile plătite în plus măresc costul
şi reduc, corespunzător, rentabilitatea.
Capacitatea de autofinaţare a investitorului este de mare
importanţă.
Pentru determinarea acesteia sunt necesare o serie de calcule
care implică stabilirea unor indicatori importanţi.
În cele ce urmează prezentăm un model de calcul al acesteia.

Capacitatea de autofinanţare
(milioane lei)
Perioada de exploatare (ani)
Elemente de calcul 4 5 6 7 8 9 -13
Venituri din vânzări 216 288 336 336 336 336 (anual)
Cheltuieli de exploatare 120 288 150 150 150 150 (anual)
Dobânzi la împr. bancar
(+) 27 22 17 11 6 -
Amortisment (+) 34 34 34 34 34 34 (anual)
Total chelt. pt. producţie
181 188 201 195 190 184 (anual)
Beneficiu impozabil 35 100 135 141 146 152 (anual)
Impozit cuvenit pe
beneficiu 30 % (-) 10,5 30,0 40,5 42,3 43,8 45,6 (anual)
Beneficiu rămas după
impozitare 24,5 70 94,5 98,7 102,2 106,4 ″
Dobândă la împr. bancar
(+) 27 22 17 11 6 -
Amortisment (+) 34 34 34 34 34 34
Capacitatea de
autofinanţare 85,5 126 145,5 143,7 142,2 140,4

Este vorba despre o întreprindere cu durata de execuţie de 3 ani

şi o durată de exploatare de 10 ani, ale cărei date se află înscrise în
tabelul pentru determinarea R.I.R.
Pornindu-se de la datele de mai sus, rezultate din proiect, vom
analiza, în continuare, trezoreria previzională, respectiv, echilibrul dintre
resurse şi nevoi.

100
 Echilibrul dintre resurse şi nevoi
(mil. lei)
Elemente Execuţie (d) Exploatare (De)
de calcul 1 2 3 4 5 6 7 8 9-13
Capacitatea de 143,7 142,2 140,4
autofin. - - - 85,5 126 145,5
Capital: propriu
împrumutat 60 240 - - - - - - -
- - 150 - - - - - -
Total res. fin. 60 240 150 85,5 126 145,5 143,7 142,2 140,4
Chelt. cu inv. 60 240 120 - - - - - -
Dobânzi - - - 27 22 17 11 6 -
Fond rulment - - - 3 - - - - -
Rambursare - - - 30 30 30 30 30 -
împrumut
Total nevoi 60 240 120 60 52 47 41 36
Sold net
trezorerie - - - 25,5 74 98,5 102,7 106,2 140,4
Sold trezorerie
cumulat - - - 25,5 99,5 198,0 300,7 406,9 547,3

După ce s-a stabilit raportul între nevoile şi resursele financiare,

în calcul intră şi amortismentul precum şi dobânzile pentru creditele
primite.
Potrivit metodologiei utilizate, se determină şi valorile realizate
din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune, stabilindu-se nivelul
cheltuielilor cu investiţiile, corectate cu sumele încasate din recuperări.
Acestea constituie un disponibil pentru autofinanţare.
Evaluarea detaliată se face cu preţurile pieţei corectate cu rata
inflaţiei.

REZUMAT
Problema evaluării economice şi financiare a proiectelor de
investiţii îmbracă două aspecte, legate de sfera de încadrare a lor în
economie. Când vorbim de o evaluare economică, ne referim la
economia naţională, deoarece proiectele de investiţii cu conţinut
macroeconomic trebuie să fie elaborate în consens cu politica de
dezvoltare economică a statului, în concordanţă cu nevoile economiei
naţionale şi cerinţele societăţii. Când vorbim de evaluare financiară, ne
referim la agenţii economici beneficiari ai proiectelor de investiţii, ce
urmăresc scopuri financiare proprii, respectiv, o anumită rentabilitate.
Două ar fi etapele importante ce privesc evaluarea economică a
proiectelor de investiţii:
- cuantificarea costurilor şi avantajelor oferite de proiect,
utilizându-se preţurile de referinţă;
- măsurarea costurilor şi avantajelor, utilizându-se preţurile pieţei.
Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii constituie o
preocupare primordială a agenţilor economici, care urmăresc, prin
aceasta, posibilităţile de compensare a cheltuielilor efectuate cu
obiectivul respectiv, prin veniturile realizate şi profitul obţinut. Spre
deosebire de evaluarea economică, evaluarea financiară, pentru
determinarea cheltuielilor şi veniturilor, utilizează preţurile pieţii.
Evaluarea financiară a proiectelor de investiţii se poate face prin una
din următoarele metode:
- metoda valorii nete actualizate;
- metoda ratei de rentabilitate a capitalului investit;
- metoda ratei interne de rentabilitate a proiectului.

101
TESTE DE EVALUARE
1. Prin valoare adăugată se înţelege:
a) diferenţa dintre valoarea totala a producţiei şi consumurile
materiale;
b) diferenţa dintre valoarea totală a producţiei şi amortismente;
c) diferenţa dintre valoarea totală a producţiei şi cheltuielile cu
salariile.
2. Beneficiul net actualizat se determină cu relaţia:
a) Vh – Ch + Ih;
b) Vh – Ch – Ih;
c) Vh + Ch + Ih.
3. Indicele de profitabilitate este dat de relaţia:
a) Vh / (Ch + Ih);
b) Vh / (Ch - Ih);
c) Ch / (Vh - Ih);
4. Formula pentru determinarea RIR este:
a) bmin – (bmax – bmin) x VNAT / [VNAT + VNAT(-)];
b) bmin – (bmax – bmin) x VNAT / [VNAT – VNAT(-)];
c) bmin + (bmax – bmin) x VNAT / [VNAT + VNAT(-)];
5. Condiţia de eficientă este data de:
a) RIR > ri + rd + rr;
b) RIR ≥ ri + rd + rr ;
c) RIR < ri - rd + rr ;

102
 BIBLIOGRAFIE

1. Andreica, M. “Strategii de relansare a investiţiilor” (note de curs),

A.S.E. Buc. 1996
2. Andreica, M. “Leasing-cale de finanţare a investiţiilor pentru
întreprinderi mici şi mijlocii”; Edit. Crim; Buc. 1997
3. Buhociu, F. “Optimizarea beneficiului unui proiect de investiţii”;
Tribuna Economică, nr. 40 şi 41, Buc. 1997
4. Buhociu, F. “Corelaţia dintre investiţii-capacitate-producţie-profit”;
Tribuna Economică, nr. 6, Buc. 1997
5. Buhociu, F. “Investiţiile în economia de tranziţie”; Editura Evika
Negoescu, Gh. Brăila, 1998
6. Buhociu, F. “Evaluarea proiectelor de investiţii”; Editura Algoritm,
Negoescu, Gh. Galaţi, 1998
7. Camasoiu, I. “Investiţiile şi factorul timp”; Editura Politică, Buc. 1981
8. Cistelecan, D. “Eficienţa şi finanţarea investiţiilor”; Edit. Didactică şi
Nicolae, A. pedagogică, Buc. 1981
Dumitriu, I.
Buhea, V.
9. Dimitriu, M. “Studiu de fezabilitate privind eficienţa investiţiilor,
elaborat pe calculator”; Centrul editorial A.S.E. Buc.
1994
10. Horovitz, M. “Căi şi modalităţi de creştere a investiţiilor”; Edit.
Coriolan, Gr. Politică, Buc. 1982
Mihai, I.
Cămăşoiu, I.
11. Iancu, A. “Eficienţa maximă”; Edit. Politică, Buc. 1972
Matter, Eric „La rentabilite de investissement; Analyse du risque et
strategie”. Collection “Gestion” Presses Universitaires
de France, Paris, 1992
12. Marshall, H. “Economic methods and risk analyisis techniques for
evaluating bullding investments”; CIB Report
Publication 136, Bullding Economics, feb. 1991
13. Mereuţă, C. “Analiza diagnostic a societăţilor comerciale în
economia de tranziţie”; Edit. Tehnica, 1994
14. Negoescu, Gh. “Elemente de ecometrie”; Edit. Evrika Braila, 1995
Paolo Panico
15. Negoescu, Gh. “Pieţe de capital şi burse de valori” (note de curs);
Edit. Zigoto, Galaţi, 1995
16. Negoescu, Gh. “Risc şi incertitudine în economia contemporană”;
Edit. Alter Ego Cristian Galaţi, 1993
17. Nicolescu, O. “Management şi eficienţă”; Edit. Nora, 1994
Verboncu, I.
18. Popa, A. “Investiţiile pe coordonatele economiei de piaţă”;
E.U.C. Craiova, 1997
19. Românu, I. “Econometrie cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor”; Edit.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1975
20. Românu, I. “Managementul investiţiilor”; Edit. Mărgăritar, Buc.
Vasilescu, I. (coord.) 1997
21. Românu, I. “Eficienţa economică a investiţiilor şi a capitalului fix”;
Vasilescu, I. Edit. Didactică şi Pedagogică, Buc. 1993
22. Staicu, F. “Eficienţa economică a investiţiilor”; A.S.E. Buc. 1995
şi un colectiv
23. Staicu, F. “Eficienţa economică a investiţiilor”; Edit. Didactică şi
Pârvu, D. Pedagogică, R.A. Buc. 1995
Dimitriu, M.
Stoian, M.
Vasilescu, I.

103