ORIENTĂRILE ACTUALE ÎN DOMENIUL CONTRACTELOR ADMINISTRATIVE

Abstract:

În ultimii ani, în special în Europa, s-a observat tendința de uniformitate și conceptualizare comună a
regulilor referitoare la nașterea, modificarea, executarea sau rezilierea contractelor, ducând în cele din
urmă la apariția unor noi ramuri ale Comunității Legea, dreptul contractual.

Acest studiu analizează dacă aceste preocupări europene au implicații în ceea ce privește contractele
administrative, dacă putem vorbi despre un drept al contractelor administrative europene sau dacă
preocupările experților s-au axat numai pe domeniul contractelor civile. Concluzia noastră este că putem
vorbi în acest moment de norme similare în domeniul contractelor administrative europene, iar în
România la fel ca în Uniunea Europeană, contractele de achiziții publice au fost în special o preocupare
constantă a legiuitorului în ultimii ani.

Cuvinte cheie: contracte administrative, codificarea dreptului contractual, dreptul contractual european,
noile orientări pentru clasificarea: K12, K39

Introducere

Răsturnarea contractelor în general, la nivel european, a început de la descoperirea unui număr de trei
parametri (patulea, stancu, 2008) considerate esențiale, ceea ce a dus la evoluțiile actuale în acest
domeniu:

o dezvoltarea socio-economică a societății și cadrul său juridic; o globalizarea, internaționalizare a

obligațiilor de relații juridice; o schimbarea structurală a cadrului de reglementare a obligației
contractuale de relații juridice.

Printre multele inițiative din acest domeniu, îmi voi aminti ceva mai semnificativ, deoarece activitatea
Comisiei Europene pentru drept contractual, prezidată de profesorul OLE Lando, pe fondul necesității
unui proiect de convenție comunitară privind legea aplicabilă contractelor contractuale și obligații
necontractuale. Proiectul a fost discutat la conferința internațională privind Copengaha 1974. Mai
recent au fost observate contribuțiile lui Giuseppe GANDOLFI, care a propus ca în abordarea de
codificare a contractelor să pornească de la codul civil italian (GANDOLFI, 1992), proiectul "îngrijirea
comună a dreptului privat european", inițiat de Mauro Bussani și Ugo Mattei și studiul de grup care au
urmărit să urmărească conturul pe care să se angajeze dezbateri europene ample privind oportunitatea
unui cod civil european (Bussani, Mattei, 2007).

Desigur, acțiunile la nivel comunitar pentru armonizarea sistemelor naționale au fost prudente, prin
intermediul directivelor, inspirate de un simț al dinamismului actual al pieței (Pătulea, stancu, 2008),
concentrându-se în principal pe domenii precum protecția consumatorilor, concurența , comert
electronic, produse vicioase. A fost adoptat un număr de șapte directive privind problemele de protecție
a consumatorilor, tehnică contractuală, between1985-1999 și un total de 5 directive generale privind
armonizarea dreptului contractual. S-a observat și o neclaritate a efectelor directivei în legătură cu
Regulamentul, începând cel mai probabil din necesitatea respectării principiului securității juridice,
Directiva care se apropie de regulament prin gradul de detaliere și specificitate. Implicarea instituțiilor
europene în codificarea dreptului contractual a culminat cu adoptarea de către Parlamentul European a
rezoluției din 3 septembrie 2008 privind referința comună pentru dreptul contractual european
(publicată în limba română în Jurnalul Jurnalul Uniunii Europene privind http://EurLex.Europa.eu din
4/12/2009), în care se sugerează că, dacă forma viitoare a cadrului de referință este cea a unui
instrument opțional, aceasta ar trebui limitată la acele zone în care legiuitorul comunitar a fost active și
susceptibile de a fi active în viitorul apropiat, sau sunt strâns legate de dreptul contractual și orice
instrument opțional ar trebui să aibă cadrul comun de bază. De asemenea, se consideră că, în toate
cazurile, ar trebui să se garanteze că procesul de selecție nu va pune în pericol întreaga coerență a
instrumentului opțional și, indiferent de forma viitoare a cadrului comun de referință al contractelor, ar
trebui instituite măsuri pentru a asigura actualizarea sa periodică, pentru a răspunde modificărilor și
evoluțiilor la nivel național al dreptului contractual.

Problema interesului este de a determina dacă aceste preocupări europene au implicații în ceea ce
privește contractele administrative, dacă putem vorbi despre o lege europeană contractuală sau
preocupările experților s-au axat numai pe sfera Contracte.

Conţinut

Multe dintre tendințele actuale în domeniul contractelor europene sunt în prezent doar teoretice; cu
toate acestea, în această privință, deși specialiștii în drept nu sunt în mod necesar susținători ai unui
organism european comun de contracte administrative-atât de dificil în multe feluri-putem vorbi despre
reguli comune și principii similare. Una dintre principalele probleme de armonizare, precum și în dreptul
privat al contractelor, este găsirea unei punți între cele două mari sisteme de drept, Romano-Germanic
și sistemul de drept comun. Consider că este posibil ca instituțiile europene să fie o acțiune concertată în
vederea standardizării legislației administrative și contractuale și motivează acest lucru prin faptul că
chestiunile sunt zona pe excelență a acțiunii legislației comunitare privind achizițiile publice, în cazul în
care directivele adoptate au condus la armonizarea legislației naționale a statelor membre ale UE.

Reglementările interne, în special raportate cu privire la încheierea contractului administrativ sau a

sistemului său juridic, au fost adoptate prin lipsa regulilor generale de contract administrativ în România
și au avut chiar baza reglementărilor comunitare, a căror transpunere este obligatorie pentru statele
membre, deoarece este cazul G.E.O. nr. 34/2006, care transpune Directiva 2004/18/CE privind
coordonarea procedurilor de achiziții publice pentru contractele de lucrări, bunuri și servicii, Directiva
2004/17/ce de coordonare a achizițiilor publice procedurile aplicate de entitățile care operează în
domeniul apei, energiei, transportului și serviciilor poștale (publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene nr. L. 134 din 30 aprilie 2004), Directiva 1989/665/CEE de coordonare a actelor cu putere de
lege și a actelor administrative referitoare la aplicarea procedurilor de reexaminare privind atribuirea
contractelor de furnizare și de lucrări (publicată în Jurnalul Oficial al Comunitățile Europene nr. L. 395
din 30 decembrie 1989) și Directiva 1992/13/CEE de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor
administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare privind procedurile de achiziții publice ale
entităților care operează în apă, energie, transport și telecomunicații (publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităților Europene nr. L 76 din 23 martie 1992).

Procedura de atribuire a contractului de achiziții publice în România a fost o preocupare constantă a

legiuitorului în ultimii ani, pe baza necesității unor proceduri clare de cheltuire a banilor publici și de a
ajunge la o concurență eficientă și transparentă între operatorii economici pentru a realiza o
administrare mai eficientă a activelor de proprietate publică. Un element-cheie în procesul de integrare
a UE, cu impact asupra tuturor celorlalte domenii de interes pentru achitarea comunitară pentru "piața
internă", a fost dezvoltarea unui sistem de achiziții publice eficiente și credibile. Sistemul anterior,
înființat de GEO No. 60/2001, a avut deficiențe grave, observate în timp, atât în ceea ce privește
desfășurarea efectivă a procedurii, cât și în ceea ce privește recursul eficient al documentelor eliminate
în timpul acestei proceduri.

În calitate de țară membră a Uniunii Europene, România a asumat punerea în aplicare a dreptului
comunitar, care necesită adoptarea de măsuri în cadrul transpunerii în propriul sistem juridic național, în
ceea ce privește termenele, conformitatea și aplicarea corectă. Directivele Europene, care impun
stabilirea unor norme comunitare care urmează să fie respectate de unele state membre sau de toate,
trebuie puse în aplicare în legislația lor națională, Statele membre fiind libere să decidă modul în care
acestea vor face acest lucru (Florescu, 2009).

Pentru a îmbunătăți cadrul legislativ al achizițiilor publice, guvernul român a emis Ordonanța de urgență
nr. 34/2006, cu privire la atribuirea achizițiilor publice, a contractelor de concesiune a lucrărilor publice
și a contractelor de concesiune a serviciilor. Prin interMediul acestui act legislativ, dispozițiile Directivei
nr. 18/2004/CE și Directiva 89/665/CEE (în ceea ce privește achizițiile în sectorul "clasic") și dispozițiile
Directivei nr. 17/2004/CE și Directivei nr. 92/13/CEE (referitoare la afacerile "utilitare" achizițiile) sunt
transpuse în legislația națională.

În cadrul reuniunii guvernului român din 7 martie 2009 s-au adoptat modificări majore ale normelor
privind achizițiile publice prin ordonanță de urgență, întreprinse de programul guvernamental la sfârșitul
anului 2008 (publicată în Jurnalul Oficial al României nr. 156/12.03.2009). Adoptarea Ordonanței nu a
fost fără critică, concentrându-se în special pe faptul că proiectul actului normativ nu a fost supus
procedurii de informare și dezbatere publică.

La numai trei luni de la intrarea în aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 19/2009, o serie de
discrepanțe între unele dispoziții ale acestui decret de urgență cu Directiva 2007/66/ce a Parlamentului
European și a Consiliului de drept din 11 Decembrie 2007 au fost notate. Acest lucru a fost de natură să
dea naștere unei proceduri de încălcare de către România a dreptului comunitar, potrivit art. 226
Tratatul Comunității Europene și să genereze noi ajustări financiare ale contractelor finanțate din
fondurile comunitare. În aceste condiții, a fost necesară o nouă modificare legislativă, în calitate de
ordonanță de urgență a Guvernului nr. 72/2009.

Necesitatea de modificare a cadrului juridic privind achizițiile publice a rezultat, așadar, din adoptarea, la
nivel comunitar, a Directivei nr. 2007/66/ce a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie
2007 de modificare a directivelor nr. 89/665/CEE și nr. 92/13/ CEE privind îmbunătățirea eficacității
procedurilor de revizuire privind atribuirea contractelor de achiziții publice, dar și asumarea, de către
România, a planului de acțiune elaborat din problemele ridicate de Comisia Europeană în evaluarea
Tratatului de la Lisabona Implementarea strategiei la nivelul statelor membre UE și zona euro, publicată
la 28 ianuarie 2009.

Sigur, mai ales după 2006, cu modificări substanțiale ale cadrului juridic național al achizițiilor publice,
iar experții în domeniu au încercat să găsească soluții prin cercetare relevantă, la problemele apărute în
practică, coroborate cu competența publicului contractul de achiziție, procedurile de atribuire,
încheierea, executarea sau anularea acestor tipuri de contracte, soluții care trebuiau să fie similare cu
cele europene.
ConFirmând prevederile GEO nr. cu legea 34/2006 554/2004, în constatarea că contractele de achiziții
publice, se aplică regimul juridic de drept administrativ, atât în ceea ce privește atribuirea contractului și
să încheie cu privire la problemele, performanța, anularea sau atrăgătoare în instanță.

Doctrina, opinia pe care o acordăm (albu, 2007), asimilează regimul juridic al dreptului administrativ
instituit prin Legea 554/2004 și procedurile administrative deținute de autoritățile publice și face
contracte de atribuire cu privire la gestionarea și utilizarea Privat

domeniul administrativ-teritorial.

Prin urmare, putem spune că acest tip de contract, prin referire la contractul administrativ, reprezintă
diferența specifică, în timp ce contractul administrativ este tipul proxim. În acest context, contractul de
achiziții publice, în sensul No 34/2006 GEO, așa a fost redactat inițial, a avut o subordonare dublă de
drept, care trebuia să respecte atât regimul juridic instituit de legea Curții administrative, cât și regimul
juridic instituit de legislația privind achizițiile publice (niculeasa, 2007). Odată cu modificarea
substanțială a Ordonanței de către GEO19/2009 și GEO No. 72/2009, contractul de achiziție ar aplica
propria procedură judiciară, alta decât legea administrativă a litigiilor, procedura ale cărei reguli sunt
detaliate, specificate de noile articole ale ordonanței în ceea ce privește achizițiile. Aplicarea regimului
juridic de drept administrativ în achizițiile publice aproape în toate statele europene, duce la concluzia
că este posibil să existe o

Dreptul contractelor administrative europene bazate pe legislații similare.

Un drept contractual european în această privință, cred că ar trebui să conducă, de asemenea, la

Regândirea principiilor tradiționale aplicabile, nu prin negarea principiilor clasice existente, ci prin
adaptarea și adoptarea de noi principii, determinate de schimbările socio-economice în lumea
contemporană. Pe lângă principiile clasice, care rezultă din procesul creativ de drept realizat de Curtea
Europeană de Justiție, care, pornind de la decizia Algerei și până în prezent, a dezvoltat o jurisprudență
bogată în mijlocul căreia se constată: principiul proporționalitatea, principiul guvernării prin lege,
certitudine juridică, protecția creanțelor legitime, nediscriminarea, dreptul la o audiere în procesul
decizional al procedurilor administrative, condiții egale de acces la instanțele administrative,
responsabilitatea non-contractuală a guvernului etc., au apărut noi principii, cel puțin la nivelul
theorization de drept. În cazul Algerei, 12 iulie 1957, Curtea Europeană de Justiție a hotărât că "nicio
dispoziție în tratatele constitutive nu împiedică litigiile, va trebui să ia în considerare legislația, doctrina
și jurisprudența statelor în litigiu" (Kakouris, 1994).

S-a statuat pe bună dreptate că Curtea Europeană de Justiție poate genera principii generale pentru a
guverna o legislație administrativă europeană (Alexandru, coordonator, 2007). Declarația de mai sus se
bazează pe posibile acțiuni care trebuie luate pentru a forma dreptul european al contractului, acțiunile
în două moduri: în primul rând, calea academică, cea a doctrinei lucrărilor produse în conferințele
internaționale ale experților și, în al doilea rând, modul de mecanisme instituționale, realizate prin
armonizarea regulilor legale prin aplicarea legilor de unificare prin regulamente și directive (stancu,
2008).

Insistând în primul rând, au fost identificate în doctrina recentă (stancu, 2009,) trei principii care
completează cadrul juridic al contractelor și pot imprima o nouă viziune, inclusiv în contractele
administrative, în special cele din achizițiile publice. Aceste principii sunt: principiul coerenței (al său
implică reducerea termenilor contradictorii de către judecător printr-o interpretare coerentă care
traduce de fapt o primă voință comună subtilă), principiul durabilității (care este privit ca imperativul
economic-accentul pe contract, considerat ca un activ care urmează să fie menținut într-un mediu
economic durabil și eficient, și ca o cerință imperativă de calitate a contractului este o relație
contractuală fondată pe încrederea reciprocă a moralității acțiunea contractuală de astăzi) și principiul
reechilibrării contractului economic (acest principiu se bazează pe factorii care conduc la "supărarea"
contractului economic și impune ca un contract să fie executat în cadrul economiei sale, interpretând
conceptul de "economie" Revenind la judecătorul care va decide dacă părțile trebuie să revină la masa
de negociere sau este necesară anularea contractului).

În parte, acestea sunt grefate pe principiile generale cuprinse în legislația română privind achizițiile
publice, implementate de directivele europene: nediscriminarea, egalitatea de tratament,
recunoașterea reciprocă, transparența, proporționalitatea, eficiența utilizării fonduri publice,
responsabilitate (înregistrată în art. 2)-enumerate numai în O.U.G. nr. 34/2006, astfel a fost modificată și
explicată în art. 13 din O.U.G. nr. 54/2006 (transparență-furnizarea tuturor părților interesate
informațiile privind procedura de atribuire a concesiunii; egalitatea de tratament – aplicarea, în mod
nediscriminatoriu, de către autoritatea publică, a criteriilor de atribuire a concesiunii contract
proporționalitatea-impune ca orice măsură stabilită de autoritatea publică să fie necesară și adecvată
naturii contractului, nediscriminării-aplicarea de către autoritatea publică a acelorași norme, indiferent
de naționalitatea participanții la procedura de atribuire a contractului de concesiune, cu condițiile
stabilite în acordurile și convențiile la care este parte România; concurența deschisă asigurând condițiile
de autoritate publică că orice participant la procesul de atribuire are dreptul de a deveni operator în
temeiul legii, convențiile și acordurile internaționale la care România este parte).

Reflectând noile orientări la domeniul contractelor, găsim, de asemenea, în legislația română-codul civil
publicat, dar inaplicabil-precizând în mod specific pe două principii care au găsit anterior legea de
consacrare, dar nu au fost încă adoptate fără echivoc: libertatea de contract (articolul 1169: "părțile sunt
libere să încheie orice contracte și să-și determine conținutul, în măsura impusă de lege, ordine publică
și moralitate"; articolul 1183. par. 1: "părțile au inițiere liberă, conduită și rupere de negocierile și nu pot
fi trase la răspundere pentru eșecul lor "și bună credință (articolul 14:" persoanele fizice și juridice
implicate în relațiile juridice civile trebuie să își exercite drepturile și să își îndeplinească obligațiile de
bună credință în conformitate cu ordinea publică și Morala.

Buna credinta este prezumata pana la proba contrarie "; Arta. 1170: "părțile trebuie să acționeze cu
bună credință atât în negocierea, cât și în încheierea contractului și pe întreaga sa execuție. Ele nu pot
elimina sau limita această obligație "; articolul 1183. par. 3: "partea care inițiază, continuă sau încalcă
negocierile, contrar bunei credințe, este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru
a stabili acest prejudiciu, se va lua în considerare cheltuielile suportate în cadrul negocierilor, renunțarea
de către oricare dintre părți la celelalte oferte și orice circumstanță similară ").

Problema interesului este dacă aceste principii își pot găsi fundamentul în materie de contracte
administrative, în ceea ce privește interesul privat în primul rând cu normele invocate. Consider că orice
motiv nu împiedică adaptarea directorilor la contractul administrativ specific, constând din clauze
negociate și termeni de reglementare, atât timp cât satisfac interesul public. În plus, libertatea de
contract și buna credință protejează pre-încheierea și executarea contractelor, ținând seama de
posibilitatea de a atrage răspunderea civilă precontractuală (puie, 2009).
Concluziile

Suntem de acord cu propunerea (Săraru, 2009) că viitoarele reglementări juridice includ, pe lângă
principiile de mai sus, legiferând prioritatea interesului public în fața celui privat, cu confirmarea expresă
a principiilor transparenței, imparțialitatea și accesul public la conținutul administrației contractuale,
care nu se poate materializa decât prin includerea lor într-un viitor cod de procedură administrativă.

De asemenea, este important să se ia în considerare administrarea acreditărilor care indică faptul că

norma de reglementare care rezultă din competențele de interes public prezentate în detaliu în
literatura juridică franceză (Foillard, 2008):

o putere de direcție și control al administrației; o puterea de a schimba unilateral contractul; o puterea

de sancționare directă a co-contractantului; o putere unilaterală de reziliere.

O altă prerogativă esențială rezervată administrației derivă din posibilitatea de a impune sancțiuni direct
cocontractantului, spre deosebire de dreptul privat, în cazul în care nerespectarea de către o parte nu
poate fi găsită decât în fața unei instanțe. În dreptul public, guvernul poate impune sancțiunile
financiare (întârzierea efectuării plății), sancțiunilor coercitive (încredințarea contractului către terți,
prestația de performanță în numele CONTRACTANTULUI care a refuzat să facă acest lucru, pe cheltuiala
sa) sau chiar anularea Contract.

Toți acești factori, care ar trebui să adauge dispoziții explicite privind răspunderea și tipurile sale, impun
concluzia că legea contractuală administrativă este departe de a fi omogenă și povara codificării care se
întoarce în primul rând la doctrină, care ar trebui să inspire viitoarea legislatură să adopte un cod de
procedură administrativă în conformitate cu realitățile naționale, dar și cu schimbările legislației
europene contemporane.

Referinţe

1. E. albu, (2007), "contracte administrative. De achiziții publice și de instanța administrativă ", curierul
judiciar (1): 66

2. Alexandru, Ioan (coordonator), Cărăușan, mihaela, gorjan, Ilie, Ivanoff, Ivan vasile,

Manda, 3. Cezar Corneliu, nicu, alina-livia, Rădulescu, crina, Săraru, Cătălin silviu

(2007) dreptul administrativ în Uniunea Europeană, lumina Lex, București: 283.

Florescu, Lucian, (2009), procedură de încălcare, http://lucianflorescu.

legaladviser.ro/WP/2009/06/05/Infringment procedurile comunităților.

3. Foillard, Phillippe, (2008), droit administratif, Editure paradigme, 13eed., Paris: 241-242.

4. GANDOLFI, Giuseppe, (1992), pentru un cod European al contractelor, de revizuire trimestrială a

dreptului civil.

5. Kakouris, Chan, (1994) utilizarea metodei comparative de către Curtea de Justiție a Comunităților
Europene, Facultatea de drept. Pace International Law Review.

6. Bussani, Mauro, Mattei, Ugo (2007), "fondul comun pentru dreptul privat european",
Revizuirea trimestrială a legislației comparative.

7. niculeasa, madalin, (2007), dreptul achizițiilor publice. Comentarii și explicații, București, CH Beck
Publishing: 34-36.

8. patulea, Vasile, stancu, George, (2008), drept contractual, Editura C. H. Beck, București: 368-452.

9. puie, Oliviu, (2009), "principii care reglementează chestiunea contractelor administrative în fazele
anterioare, încheierea și executarea contractului. Procedurile de atribuire administrativă ",

Pandects români (9): 32.

10. Săraru, silviu catalin, (2009), contracte administrative. Regulatoare. Doctrina. Legea

C.H. Beck Publishing, Bucuresti: 245-250.

11. stancu, Gheorghe, (2008), influențează sistemul juridic general privind dreptul contractual, Jurnalul
de drept, (10): 37.

12. stancu, Gheorghe, (2009), contribuții la doctrina în noua orientare a dreptului contractual, Jurnalul
de drept, (6): 90-110.