Deci, am gasit un fragment care mi-a placut la nebunie din Rem si nu era posibil sa nu-l scriu.

O sa am
ceva de tastat, dar voi face totul cat mai scurt:

" Un mare scriitor nu este altceva decat un scriitor. Diferenta este de nuanta, nu radicala. Toti saritorii in
inaltime sar, sa zicem, doi metri. Unul sare doi metri si cinci centimetri si este un mare sportiv. Nu, nu
merita osteneala nici sa te gandesti macar sa ajungi doar un biet mare scriitor, doar un parlit de autor
genial. Ia cele mai bune carti scrise vreodata. Abia daca sunt ceva mai rasarite decat cartile mediocre.
Fundamental sunt tot carti, nimic altceva. Iti vor da, la citire, o placere estetica ceva mai intensa. Ca o
cafea un pic mai dulce. O sa le lasi din mana dupa treizeci de pagini ca sa-ti faci un sandvici sau ca sa te
duci la baie. Ai sa le citesti in paralel cu cine stie ce carte politista. Peste cateva mii de ani vor fi si ele
praf si pulbere. In conditiile astea, sa-ti propui tu, un om, o fiinta careia i s-a dat sansa nebuneasca de a
exista si de-a reflecta asupra lumii, sa ajungi, doar un geniu este umilitor, este infim. E ca si cand ai lasa
totul balta si te-ai cufunda din nou in padure. In fiecare om exista posibilitati fata de care ambitia de-a fi
cel mai mare scriitor dintotdeauna al lumii este pur si simplu dezonoranta prin facilitatea ei. Caci ce
miracol mai conteaza fata de miracolul de a exista si de-a stii ca existi? De aici si pana la a fi omul cel mai
bogat, cel mai puternic, cel mai talentat din intreaga lume e ca de la un miliard la un miliard unu, si chiar
mult mai putin. Nu, nu vreau sa ajung un mare scriitor, vreau sa ajung Totul. Visez necontenit la un
creator care, prin arta lui, sa ajunga cu adevarat sa influenteze viata oamenilor, a tuturor oamenilor, si
apoi viata intregului univers, pana la stelele cele mai indepartate, pana la capatul spatiului si-al timpului.
Iar apoi sa se substituie universului, sa devina el insusi Lumea. Numai asa cred ca un om, un artist, si-ar
putea indeplini menirea. Restul e literatura, colectie de trucuri stapanite mai bine sau mai rau, bucati de
hartie mazgalite cu gudron, pe care nu da nimeni doi bani, oricat de geniale ar fi randurile de semne
grafice, care, curand, tot nu vor mai fi intelese.[...] Dar cei mai multi dintre oameni - sau, hai sa zicem,
dintre scriitori- nu vor ajunge totul. Nu vor ajunge nici macar genii. Nu vor ajunge nimic. Eu... sunt unul
dintre ei. Dar eu macar stiu asta si prin tot ce scriu incerc sa-mi exprim neputinta. Stiu ca nimic nu poate
fi spus, ca nimeni nu asteapta de la tine sa spui ceva, dar si ca trebuie sa spui. Stiu ca trebuie sa te
impotrivesti cumva nedreptatii de a fi om si de a nu putea sa fii Totul. Si eu o fac din toate puterile.
Uite...' Se ridica de pe scaunul cu furnir galben, pasi pe deasupra castelului de cuburi si deschise larg cele
doua usi minunat impodobite ale marelui scrin. Era mai incapatoare decat ai fi putut crede. Un lemn rosu,
placut mirosito, ii captusea adancimea. Tot interiorul era ocupat de cateva teancuri groase de hartie de
scris, mii de pagini stivuite unele peste altele. Cand, infingandu-si degetele in ele si rasturnandu-le pe
covor, Egor le-a ravasit prin toata odaita, am putut vedea ca erau acoperite cu un scris egal, ciudat de
inexpresiv. Dar abia cand am incercat sa citesc cateva randuri din opre alungitului, am inteles oroarea
imensa pe care aceasta o continea: pe mii si mii de pagini, cu o rabdare si tenacitate de furnica, Egor
scrisese un singur cuvant, repetat mereu, de zeci de ori pe o pagina, intr-o succesiune fara inceput si fara
sfarsit. Era cuvantul nu. 'Scriu de la saisprezece ani si abia am trecut de cincisprezece mii de pagini. Scriu
uneori si opt ore pe zi, dar in alte zile nu pot scrie nici macar un rand. Poate o sa razi, dar cateodata ma
poticnesc si, cu toate ca poate ti se pare usor sa scrii asa ceva, cunosc crize care aproape ma fac sa ma
las de scris. Cunosc si frica de sterilitate, si pe aceea de-a nu mai putea sa tii pasul cu tine insuti. Pentru
ca eu nu scriu mecanic. Vreau ca fiecare, dar fiecare din acesti nu sa fie simtit si gandit pana in maduva
lui. Sa fie trait cu toti neuronii, cu toata carnea mea. Sa nu crezi ca e simplu. Cateodata se intampla sa
meditez si cate-o saptamana intreaga pana sa mai adaug un cuvant, pentru ca vreau ca opera mea sa fie
perfecta, sa ma reprezinte desavarsit.'"