EUSEBIU DIN CEZAREEA, „Cuvântare ţinută cu prilejul

sărbătoririi a treizeci de ani de domnie ai împăratului

Constantin” [336 d. Hr.]1

2. [Despre împăratul terestru, proiecţie a celui din ceruri.]

2. 1. Cuvântul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu împărăţeşte din vecii cei fără început
şi până-n vecii cei fără de sfârşit împreună cu Tatăl Său. Tot aşa, iubitul Său (împăratul nostru),
călăuzit de împărăteasca binecuvântare pe care o primeşte de sus, şi întărit de divina sa
învestitură, domneşte şi el aici pe pământ de foarte îndelungată vreme. (p. 192-193) 2.
Mântuitorul a toate face ca toate - cerul întreg şi lumea, precum şi împărăţia de sus - să ajungă
vrednice de Tată Său; la fel şi iubitul Său, adunându-şi supuşii de aici, de pe pământ, în jurul
cuvântului Celui Unul-Născut şi aducător de mântuire, îi pregăteşte împărăţia Aceluia. (p. 193)
3. Pe de altă parte, Mântuitorul nostru, al tuturor, ca un păstor bun ce este, ţine prin nevăzuta şi
dumnezeiasca-I putere duhurile ce s-au lepădat de El (şi care au obiceiul să se poarte prin aer
şi să se năpustească în sufletele oamenilor) ca pe nişte sălbăticiuni, cât mai departe de turma
Sa. Dar tot aşa şi iubitul Său , dăruit de El, de sus, cu atâtea triumfuri asupra vrăjmaşilor, îi
cuminţeşte pe duşmanii declaraţi ai adevărului, pe calea războiului! (p. 193) 4. Sau iar - aşa
după cum cuvântul (deşi anterior universului şi în acelaşi timp mântuitor a toate) împărtăşeşte
cetaşilor Săi seminţele cunoaşterii şi ale mântuirii, luminândui-i şi făcându-i vrednici a afla
împărăţia Tatălui - ei, bine, tot aşa şi iubitul Său, ca un adevărat tălmaci al Cuvântului lui
Dumnezeu, cheamă după sine întreg neamul omenesc la cunoaşterea Atotputernicului, strigând
cu glas tare ca să fie auzit de întreg pământul şi dând de veste normele noii credinţe! (p. 193)
5. Şi, după cum deschide Mântuitorul a toate cereştile porţi ale împărăţiei Tatălui înaintea
călătorilor plecaţi din lumea noastră într-acolo, la fel şi cu acesta, după ce (din zel faţă de cel
Atotputernic) a curăţat pământeasca lui împărăţie de toată murdăria smintelilor necredincioşilor
(în nemijlocita-i purtare de grija faţă de întreaga turmă a supuşilor), a chemat cetele sfinţilor şi
cuvioşilor în palatul său! […] (p. 193)

3.[ … Despre guvernarea monarhică ….]

3. 5. […] Binecuvântat cum este el a reflecta imaginea împărăţiei cereşti, împăratul, cu

privirile aţintite sus spre această imagine arhetipală, îi călăuzeşte pe cei de aici, jos, prinzând
tot mai puternică rădăcină în exercitarea învestiturii sale monarhice (cu care Împăratul suprem
a dăruit aici, pe pământ, numai neamul omenesc), a cărei lege hotărăşte stăpânirea unuia singur
asupra tuturor. (p. 195) 6. Or, forma monarhică întrece toate celelalte construcţii şi moduri de
guvernare: bunăoară poliarhia, rezultând din egalitatea în drepturi, capătă până la urmă chipul
anarhiei şi al răsturnării de valori. Iată de ce avem şi un singur Dumnezeu, iar nu doi, nici trei
şi nici mai mulţi, mai ales că (mărturisirea) mai multor divinităţi echivalează în mod cert cu a
nu recunoaşte pe nici una . Nu este decât un singur Împărat, iar Cuvântul şi împărăteasca-I
Lege, tot Unul sunt - Lege nerostită în cuvinte articulate sau supusă stricăciunilor timpului în
cărţi sau pe table, ci Cuvântul cel viu şi Însuşi Dumnezeu, Cela ce le pregăteşte tuturor supuşilor
Săi, care I-au urmat în timp, împărăţia Tatălui. (p. 195) 7. Pe El Îl înconjoară oştile cereşti:
miliarde de îngeri împlinitori ai voii lui Dumnezeu, puzderia cetelor mai presus de lume, apoi
duhurile nevăzute din cer care asigură buna rânduială a universului; pe ele, pe toate, Cuvântul-
împărat le diriguieşte ca un fel de guvernator al împăratului suprem. Pe El L-au denumit cu

1
Părinți și scriitori bisericești, vol. 14. Eusebiu din Cezareea, Scrieri. Partea a doua. Viața lui
Constantin cel Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1991, p. 192-194 și urm., 217 și urm.
 2

toată hotărârea cuvântătorii de Dumnezeu în revelaţiile lor: şi Căpetenie a căpeteniilor, şi Mare

Arhiereu, şi Prooroc al Tatălui, şi Înger al sfatului celui mare, şi Lumină a strălucirii Tatălui, şi
Fiu Unul-Născut, şi cu nenumărate alte nume; dar Părintele Lui L-a făcut să fie cuvânt viu şi
lege şi înţelepciune şi plinătate a tot binele, şi aşa L-a dăruit tuturor supuşilor împărăţiei Sale în
chipul unui dar purtător al celor mai înalte binecuvântări. Iar El, Care în toate răzbate şi Se
poartă pretutindeni, El Care tuturor îmbelşugat le împarte darurile Tatălui, le-a oferit şi
creaturilor Sale cuvântătoare de pe Pământ un chip al învestirii Sale împărăteşti atunci când a
înzestrat sufletul omului - suflet făcut după imaginea Sa - cu nişte îngăduinţe de-a dreptul
dumnezeieşti, care fac ca omul să se poată bucura şi de celelalte virtuţi ce şiroiesc din acelaşi
dumnezeiesc izvor. Iar înţelept nu este decât numai Acela Care singur este Dumnezeu. El singur
este bun prin însăşi esenţa Sa, numai El e adevărata putere şi izvorul adevăratei dreptăţi; El,
Tatăl Cuvântului şi al Înţelepciunii, izvorul luminii şi al vieţii, iconomul adevărului şi al virtuţii,
diriguitorul Însuşi al împărăţiei Sale şi a toată cârmuirea şi învestitura. (p. 195)

5. [Virtuţile imperiale]

5. 1. […] se poate spune că de Dumnezeu iubitul împărat [a fost] înzestrat de Dumnezeu

cu asemenea fireşti calităţi şi, pe deasupra, lăsându-şi sufletul pătruns de revărsarea darurilor
pogorâte asupra lui de acolo, de sus! Ajuns fiinţă desăvârşit raţională prin lucrarea Cuvântului,
Care este raţiunea însăşi; ajuns înţelept prin împărtăşirea din izvorul înţelepciunii; ajuns bun şi
drept prin împărtăşirea binelui şi a dreptăţii; ajuns şi cumpătat cum numai cumpătarea poate fi,
el îţi adună vitejia din putere (trimisă lui) de sus. (p. 197) 2. Adevărul aste că împăratul nostru
şi-a potrivit sufletul acestor virtuţi suverane luându-se după modelul acelei împărăţii din altă
lume. Or, cine nu s-a împărtăşit din ele şi se leapădă de Împăratul a toate; cine nu-L cunoaşte
pe Tatăl mai presus de ceruri al sufletelor noastre şi nici nu şi-a pus podoabele potrivite
[înfăţişării înaintea] unui împărat; cine se lasă stăpânit de haos şi de josnicie; cine se leapădă de
regescul har al blândeţii, luând chipul mâniei şi parcă prefăcându-se într-o fiară; cine în locul
unei purtări îngăduitoare se lasă pătruns de otrava geu-ameninţătoare a răutăţii; cine în loc să-
şi ascută chibzuinţa se sminteşte; cine se leapădă şi de raţiune şi de înţelepciune, lăsându-se în
voia nesocotinţei (cea mai cumplită pornire a sufletului, care, în străpezeala ei, scaldă cele mai
îngrozitoare vlăstare: desfrâul, rapacitatea, crima, sacrilegiul, nereligiozitatea); aşadar, cine
ajunge sub stăpânirea lor, chiar dacă puterea uzurpată de el îl va face pentru o vreme să pară că
domneşte, în realitate nu poartă cu adevărat titlul de împărat. (p. 197) 3. Am să şi întreb: cum
ar putea să se arate el vrednic de a prelua aparenţa autorităţii monarhice, el - adică omul - al
cărui suflet a ajuns să găzduiască chipurile amăgitoare ale unei liote de diavoli? Cum îşi va
exercita puterea în chip de stăpân absolut unul care şi-a agonisit un roi de stăpâni plini de
cruzime şi care a ajuns robul plăcerilor rele, un afemeiat împătimit, rob al câştigului pe căi
necinstite, irascibil şi rob al izbucnirilor de mânie, robul fricii şi al spaimelor, rob al diavolilor
setoşi d e sânge şi al duhurilor ucigătoare de suflet? (p. 197)

4. De aceea spun eu că, în temeiul adevărului însuşi, numai împăratul acesta iubit de
Dumnezeu, de Împăratul suprem, poate fi declarat împărat al nostru; el singur a ajuns cu
adevărat liber (şi nu spun bine, ci mai curând stăpân peste sine), mai presus de dorinţa de
îmbogăţire şi de pofta de femei, biruitor peste plăceri - chiar şi peste cele fireşti. A ajuns să
poată stăpâni peste izbucnirile de mânie şi peste furie, să le stăpânească, iar nu să fie stăpânit
de ele! Ei da, unul ca el este un adevărat împărat, şi merită titlul de <<biruitor>> pe care-l
poartă, fiindcă el s-a arătat biruitor peste patimile de care sunt stăpâniţi oamenii; fiindcă el s-a
străduit să întruchipeze aici forma aceea arhetipală a Împăratului suprem, şi fiindcă (prin
reflectarea în oglinda minţii a luminii virtuţilor decurgând din această arhetipală formă) el s-a
transfigurat, atingând astfel măsura înţelepciunii, a bunătăţii, a dreptăţii, a vitejiei, a cucernicii
 3

şi a iubirii de Dumnezeu. Ajuns la cunoaşterea de sine însuşi, se poate spune cu adevărat că

numai el, împăratul acesta al nostru, a ajuns să fie şi un filosof, căruia, în plus, i s-a dat şi
înţelegerea tuturor binecuvântărilor pe care avea să le primească el din afara fiinţei sale - mai
bine spus: din cer. El s-a priceput să pună în valoare venerabilul titlu decurgând din monarhica
sa învestitură, prin admirabila robă pe care o poartă, fiind de altfel, şi singura persoană ce-şi
îngăduie să îmbrace pe drept împărăteasca mantie. (p. 197-198)

5. Împăratul acesta invocă, noapte după noapte şi zi după zi, pe Tatăl Cel mai presus de
ceruri; Îl cheamă în rugăciunile sale; el nu tânjeşte după altceva decât după împărăţia cea de
sus. Fiindcă el ştie prea bine că prezentul (fiinţele dimpreună cu toate cele trecătoare ale vieţii,
care parcă ar curge, aidoma unui fluviu, ca până la urmă să piară) nu se poate măsura în vreun
fel cu Dumnezeu, Împăratul suprem; de aceea şi însetează el dup împărăţia aceea nepieritoare
şi netrupească a lui Dumnezeu, rugându-se să poată avea parte de ea, înălţându-şi mintea - prin
măreţia cugetării - până dincolo de bolta cerului şi lăsându-se pătruns până-n adâncul inimii de
negrăita sete după luminile întrezărite acolo, prin comparaţie cu care măririle acestei lumi nu
par a fi decât întuneric. În faptul de a domni peste oameni el vede doar un fel d e autoritate
măruntă şi foarte trecătoare, exercitând-o într-o viaţă şi ea supusă morţii, efemeră; o autoritate
nu foarte substanţial diferită de cea a păcurarilor, a miorarilor sau a ciurdarilor, dar pe care în
schimb el o socotea mult mai anevoie de adus la faptă decât a acelora - şi încă peste nişte fiinţe
cu mult mai îndărătnice. Lui - în temeiul caracterului său greu de clintit precum şi a educaţiei
sale alese - uralele mulţimii şi vorbele măgulitoare mai degrabă îi sunt povară, decât plăcere.
(p. 198)

7.[ …Datoria împăratului de a lărgi graniţele lumii creştine.]

7. 12. […] Împăratul suprem, din cer, […] Şi-a încins starostele, făcând din el un ostaş
de nebiruit (eu ştiu că multa lui cuvioşenie îl face pe împăratul nostru să se bucure auzindu-se
numit astfel) şi i-a dat pe mână întregul neam al duşmanilor săi, mulţumindu-Se să lupte
împotriva unei asemenea puzderii cu ajutorul unuia singur. Ceilalţi erau mii şi zeci de mii (erau
atât de mulţi fiindcă aveau de partea lor şi mulţimea demonilor; deşi tot aşa se poate spune că
nu aveau pe nimeni, de vreme ce aceştia nu au o realitate, pe când împăratul nostru este împărat
legitim, icoană a Împăratului Celui unic şi suprem). Contrar acelora - al căror cuget fără
Dumnezeu îi îndeamnă să ucidă cu cruzime şi să se mânjească cu sângele cucerniciei - ,
Constantin, luând pilda Mântuitorului şi neavând nimic altceva în minte decât numai şi numai
salvarea, a ajuns să-i mântuiască până şi pe cei fără Dumnezeu, învăţându-i tocmai cucernicia!
(p. 208) 13. Astfel, ca un adevărat biruitor ce este, Constantin a învins neamul acela de două
ori barbar, îmblânzind neînduplecatele sale populaţii prin solii pline de pricepere, şi, silindu-i
să recunoască şi să nu mai poată ignora de partea cui este puterea, le-a schimbat viaţa, dintr-un
trai nelegiuit şi animalic făcându-i să ia calea cumpănirilor şi a legii şi aducând (spre ruşinarea
lor) prin fapte dovada că cumplita, sălbatica şi nevăzuta natură a demonilor fusese de mult
învinsă de Cel Atotputernic. Fiindcă Mântuitorul a toate îi biruise pe cei nevăzuţi şi tot prin
nevăzute mijloace; dar, în calitatea lui de staroste aşezat de Împăratul suprem, (Constantin) i-a
urmărit mai departe pe învinşi, spoliindu-i pe aceea care, de fapt, îşi dăduseră duhul şi muriseră
demult, şi împărţind îmbelşugata pradă între ostaşii unui biruitor ca el. (p. 208-209)

DESPRE SFÂNTUL MORMÂNT

16. [Imperiul roman universal, proiecţie a împărăţiei cereşti. …]

 4

16. 2. Odinioară, toate popoarele de pe pământ trăiau dezbinate. Întreaga spiţă a

oamenilor era împărţită fie în ţinuturi, fie în etnii, ori în naţiuni, în stăpâniri autarhice ori în
poliarhii. O asemenea stare de lucruri făcea ca şirul luptelor frăţeşti, al războaielor, al
devastărilor şi al înrobirilor ce se abăteau peste ogoarele şi peste aşezările oamenilor să nu-şi
afle niciodată sfârşitul. Pretexte se găseau cu duiumul: ba câte un fapt de dezmăţ, ba răpirea
unor femei; şi uite aşa s-a ajuns la dezastrul Ilionului şi la (subiectele) tragediilor din vechime,
atât de bine cunoscute de toată lumea. (p. 240) 3. Sigur că nu va greşi văzând în credinţa rătăcită
cea în mulţi zei pricina tuturor acestor nenorociri. Fiindcă din clipa în care acel mântuitor
instrument care a fost preasfântul trup al lui Hristos s-a arătat mai presus decât toată amăgirea
şi lucrarea demonilor şi străin de toată răutatea ce răzbate prin fapte şi prin vorbe, el a şi fost
înălţat ca un trofeu doveditor al biruinţei şi ca o pavăză împotriva bătrânilor şi înrăiţilor demoni,
iar toate lucrările acelora au fost spulberate. Cârmuirea după dreptare regionale, pluralitatea
conducerii, dictaturile singulare ca şi democraţiile (iar odată cu ele pustiirile şi asediile care,
din cauza lor, se abăteau peste cetăţi şi meleaguri) au încetat. Tuturor le era acum vestit un
acelaşi Dumnezeu; (p. 240) 4. pretutindeni înflorea o singură împărăţie: cea a romanilor.
Străvechea, nestinsa şi nepotolita vrajbă dintre popoare, brusc, pierea. Şi chiar din clipa când
cunoaşterea Dumnezeului Celui unic şi învăţătura lui Hristos - ca singură mântuitoare credinţă
- le erau împărtăşite tuturor, ei bine: chiar din acea clipă întreaga împărăţie a Romei se supunea
unui singur împărat, făcând pretutindeni simţită o adâncă pace. Deci simultan - şi în aceeaşi
perioadă dată - ca la un singur semn al lui Dumnezeu, au mijit în lumea noastră, a oamenilor,
două mlădiţe ale binelui: statul roman şi învăţătura dreptei-credinţe. (p. 240) 5. Înainte vreme,
Siria fusese cârmuită osebit (şi de către unii); Asia cunoscuse altă viţă regească; Macedonia
alta; altă dinastie îşi osebise Egiptul şi pusese stăpânire peste el; alţii făcuseră tot aşa cu ţinutul
Arabiei - ba încă şi iudeii se făcuseră stăpâni peste Palestina; prin cătune, prin oraşe şi peste tot
locul oamenii îşi ucideau semenii (cuprinşi parcă de nebunie) şi, făcând jocul demonilor, se
poate spune fără greş că n-aveau în minte decât războiul şi lupta.
Şi iată că, deodată - şi parcă din acelaşi punct - au început să iasă la iveală două mari
forţe: statul Roman (de atunci devenit monarhie) şi învăţătura lui Hristos - care au prins a înflori
împreună şi au izbutit să le astâmpere şi să le împace pe toate. (p. 240-241) 6. În vreme ce
puterea Mântuitorului nostru nimicea înclinaţia spre diversitatea de principii şi spre pluralitatea
zeilor (inspirată de demoni), vestind tuturor - deci şi elenilor şi barbarilor, până-n cele mai
depărtate colţuri ale lumii - împărăţia unică a lui Dumnezeu, puterea Romei supunea statele
existente (de vreme ce cauzele ele-însele care duceau la pluralismul statal fuseseră spulberate),
sârguindu-se să cuprindă pe tot omul într-un întreg unitar şi armonios, şi - dintre atâtea felurite
popoare - pe cele mai multe să le adune laolaltă (ba - fapt nemaiîntâlnit până astăzi - să-şi întindă
stăpânirea până chiar la marginile pământului). În care scop, mântuitoarea noastră învăţătură îi
şi înlesneşte şi-i netezeşte calea. (p. 241)