1

Ventilaţia este un proces ritmic automat care poate fi controlat pe timp limitat in mod
voluntar si al carui scop este mentinerea la valori normale si constante a presiunii gazelor respiratorii
in sangele arterial. Cele 2 gaze respiratorii sunt O 2, a carei presiune partiala in artere este de 100 mm
Hg si CO2 care are o presiune de 40 mm Hg in sangele arterial. Respiratia = schimb de gaze intre
atmosfera si celule.

Respiratia externa:

- ventilatia, deplasarea volumelor de gaze intre atmosfera si plamani;

- difuziunea alveolo-capilara;
- transportul gazelor prin sange;
- difuziunea la nivel tisular a gazelor;
Respiratia interna: utilizarea oxigenului la nivel tisular.
Ventilatia este un proces complex care implica pompa toraco-pulmonara si care este
principalul factor de control al gazelor respiratorii.
Eupneea ventilatia normala care mentine presiunile gazoase normale.
Tahipneea este o ventilatie cu frecventa crescuta care depaseste 15 miscari/minut.
Bradipneea este o respiratie cu frecventa scazuta, sub 12 miscari ventilatorii/minut si cu
amplitudine mare.
Hiperventilatia este o ventilatie in exces fata de consumul metabolic de oxigen. Gazul cel mai
afectat in cazul hiperventilatiei este CO2, presiunea sa partiala scade, se instaleaza hipocapnie.
Hipoventilatia este o ventilatie sub necesarul metabolic de oxigen. In hipoventilatie se instaleaza in
primul rand hipoxemie urmata de hipoxie si in final, in cazul hipoventilatiei severe sau de lunga
durata poate sa apara si hipercapnia.
Respiratie apneustica frecventa scazuta cu amplitudine mare a inspirului, intrerupt periodic de
expiruri scurte
Apneuzis = oprirea respiratiei in inspir.
Apneea = oprirea respiratiei.
Respiratia Küssmaul: respiratia acidotica, intalnita in come diabetice: respiratii ample si
frecvente.
Respiratia periodica: demonstreaza o scadere a sensibilitatii chemoreceptorilor la CO 2.

CAILE RESPIRATORII
Suprafata de sectiune a cailor respiratorii creste de la punctul de pornire spre portiunea
terminala. Ele incep la nivelul nasofaringelui si a cavitatii bucale. Din punctul de vedere al numarului
de diviziuni al cailor respiratorii, traheea este considerata generatia 0. Cele 2 bronhii principale, din
trahee = generatia 1.
La nivelul cailor respiratorii mari se face conditionarea aerului inspirat. Prin conditionare se
intelege pe de o parte saturatia in vapori de apa, iar pe de alta parte incalzirea aerului respirat la
37C, la temperatura corpului. Cu cat pasajul aerului prin caile respiratorii este mai scurt, cu atat
incalzirea se face mai prost, iar aerul rece poate sa produca bronhospasm.
Caile respiratorii superioare joaca rol de filtru.Sunt dotate cu un covor dens de cili care au
miscare in sens cranial, si glande submucoase care secreta mucus. Se remarca de asemenea si
prezenta structurilor cartilaginoase care formeaza un inel aproape complet. Aceasta structura
cartilaginoasa determina o rezistenta foarte mare la deformare. Sunt cai extraparenchimatoase, nu
 2

le este influentat calibrul de volumul de aer din plamani. Caile superioare care de la trahee in jos se
numesc bronsii, se desfasoara de la diviziunea 1 la diviziunea 11 a arborelui traheobronsic.
De la diviziunea 12 la diviziunea 17 cai respiratorii mici numite si bronsiole. La nivel bronsiolar
dispar inelele cartilaginoase care sunt inlocuite cu tesut muscular neted. Dispar cilii, se modifica si
tipul de epiteliu care devine cuboid, scade mult numarul glandelor submucoase si ca atare si secretia
de mucus. Suprafata de sectiune creste. Prezenta musculaturii netede bronsiolare permite
bronhomotricitatea, respectiv capacitatea de bronhoconstrictie sau bronhodilatatie. Caile respiratorii
mici: sunt intraparenchimatoase, se afla in interiorul parenchimului pulmonar – calibrul bronsiolar
depinde si de volumul de aer din plaman.
Incepand de la diviziunea 18, intram in domeniul unitatii respiratorii. O unitate respiratorie
este formata din bronsiola respiratorie, canale alveolare, saci alveolari, care la randul lor contin
alveolele. Au o suprafata totala: 70-75 m 2 (1 m2/kg corp). La nivelul unitatilor respiratorii se produc
schimburile gazoase: are loc hematoza. Tot ceea ce exista deasupra unitatii respiratorii face parte
din spatiul mort anatomic, adica o zona care prin structura sa anatomo-histologica nu permite
difuziunea gazelor.
Pompa toracopulmonara este formata din:
- plamani;
- cele 2 foite pleurale
- cutia toracica propriu-zisa
- diafragmulm si structurile subdiafragmatice.
Inspirul - deplasarea diafragmului dinspre torace spre cavitatea abdominala
Intre atmosfera si plamani, deplasarea aerului are loc prin convectie. Legea generala a gazelor,
a lui Boille (PV = constant =>daca presiunae sau volumul scade celalalt parametru creste). Ventilatia
are 2 etape:
- inspirul este un act activ, care se face cu ajutorul muschilor inspiratori principali: diafragm
si intercostali externi. Contractia muschilor intercostali este necesara pentru depasirea
rezistentei la deformare a sistemului si depasirea rezistentei la fluxul de aer. In inspirul
fortat, apelam la muschii sternocleidomastoidieni, micul si marele dintat.
- expirul este un act pasiv, de revenire a structurilor toraco-pulmonare la dimensiunea
intiala.Se datoreaza elasticitatii plamanilor si cutiei toracice; poate sa fie si act activ, in
expirul fortat.

In cursul ventilatiei se deplaseaza cantitati de aer care au fost clasificate in volume si capacitati
respiratorii.

Volumele:

- Volum respirator curent (VRC, VT – volum tidal – 500 ml): cantitatea de aer vehiculata la
gura intr-o respiratie normala (normal este deseori folosit ca repaus, lucru incorect
intrucat nu corespunde cu VRC in efort fizic). In repaus: 500 de ml, in efortul fizic poate sa
creasca cu pana la 50% din capacitatea vitala.
- Volumul inspirator de rezerva (VIR – 3000 ml): cantitatea de aer care poate intra in
plaman intr-un inspir maximal care urmeaza unui inspir de repaus. VIR: 3000 ml. si este
rezerva functionala care permite adaptarea la efort fizic sau altitudine. Începe sa scada cu
varsta pe seama cresterii volumului rezidual – capacitatea de adaptare la efort scade.
 3

- Volum expirator de rezerva (VER -1200 ml): cantitatea de aer care iese din plamani intr-un
expir fortat care urmeaza dupa un expir de repaus. Valoarea aproximativa: 1200 ml sau
20% din capacitatea pulmonara totala.
- Volumul rezidual (VR – 1100 ml): cantitatea de aer care ramane in plamani chiar dupa un expir
fortat. Iese doar in pneumotorax sau daca scoatem plamanii din cavitatea toracica. Volum
rezidual la tineri: 1100 ml sau 19% din capacitatea pulmonara totala. Creste cu varsta, putand
ajunge pana la 39% din capacitatea pulmonara totala.
- Capacitatile sunt in numar de 4 si sunt sume ale volumelor pulmonare:
- Capacitate pulmonara totala (CPT): 5000-6000 ml = suma tuturor volumelor pulmonare:
VRC+VIR+VER+VR.
- Capacitatea inspiratorie (CI): 3500-4000 ml. Cantitatea totala de aer care poate fi
inspirata. Semnificatie: posibilitatea adaptarii la necesar mai mare de oxigen.
- Capacitatea vitala (CV): cantitatea de aer vehiculat la gura intr-o respiratie maximala:
inspir maxim urmat de expir complet. Capacitatea vitala este formata din volum respirator
curent, volum inspirator de rezerva si volum expirator de rezerva . In momentul in care se
face determinarea capacitatii vitale, exprimarea rezultatului este in deviatie procentuala
fata de standardul normal al persoanei respective. Valorile (deviatia admisa) este de +/-
8%.
- Capacitatea reziduala functionala: 2300 ml =cantitatea de aer care ramane in plaman
dupa un expir de repaus, este formata din volum expirator de rezerva si volum rezidual
=>2300 de ml = 39% din capacitatea pulmonara totala si creste cu varsta ajungand pana la
59%.

VRC: 500 ml distribuit 150 ml in spatiul mort anatomic si 350 ml ajung in unitatile respiratorii
unde fac respiratia alveolara.

Capactitatea reziduala functionala: 2300 ml: Ventilatia alveolara/Capacitatea reziduala

functionala = 350/2300 = 1/8, la fiecare miscare ventilatorie, doar a 8 a parte din aerul rezidual este
curatata aparent. In realitate, in fiecare respiratie nici macar 350 ml de aer proaspat nu intra in
plaman, din acest motiv este nevoie de aproximativ 2 minute intr-o atmosfera de oxigen 100%
pentru a curata plamanul complet.

Pompa toraco-pulmonara pompa care este inzestrata cu proprietati de elasticitate, Pompa

este alcatuita din 3 elemente esentiale: plaman, foite pleurale si cutia toracica. Plamanii si cutia
toracica nu se pot deplasa de cat sinergic (limitate de cele 2 foite pleurale). In ceea ce priveste
structurile elastice, se descriu la nivelul aparatului respirator, 2 tipuri de echilibre:

Repausul elastic al structurii: in pozitia de repaus elastic, structura nu se afla sub stres mecanic
(fibrele elastice sunt relaxate). Sistemul toraco-pulmonar are in repaus respirator o cantitate de 2300
ml (39%). Plamanii daca ar fi scosi din cutia toracica, s-ar retracta la un volum cam de 10% din
capacitatea vitală. Acest volum de aproximativ 400 ml este volumul de repaus elastic pulmonar.
Plamanii dezvolta forta de recul inspre hil. Aceasta forta de recul se reflecta si pe foita viscerala a
pleurei. Cutia toracica are un volum de repaus de 4000 de ml. Cutia toracica dezvolta o forta de recul
sau de retractie elastica inspre exterior. Aceasta forta de recul se manifesta pe foita parietala a
pleurei. Cand capacitatea reziduala functionala e normala (39%), cele 2 forte de recul sunt egale si de
sens contrar => sistemul se afla in echilibru elastic. O alta consecinta a acestor forte de tractiune intre
 4

cele 2 foite pleurale: in spatiul interpleural se formeaza o presiune cu valoarea subatmosferica

numita vid pleural.

Vidul pleural este inegal pe suprafata plamanilor si inegalitatea variaza cu gradul de elasticitate
pulmonara si pozitia corpului (datorita acceleratiei gravitationale). Acceleratia gravitationala are
efecte diferite asupra varfului si asupra bazei: la varful plamanilor in repaus respirator, presiunea
este de -5 cm H2O; la mijlocul plamanilor: -2cm H2O si la baze presiunea intrapleurala = cea
atmosferica = 0 cm H2O. In ceea ce priveste presiunea din interiorul cailor respiratorii si cea
intraalveolara: oride cate ori nu exista flux de aer pe calea respiratorie, in sistem presiunea este 0
(atmosferica).

Inegalitatea vidului pleural determina fenomenul denumit inegalitate regionala de ventilatie.

Presiunea transmurala se manifesta si se poate calcula pe orice organ deformabil aflat intr-o
incinta cu presiune variabila (in cazul nostru plamanii in cavitatea toracica). Presiunea transmurala:
diferenta dintre presiunea din exterior si cea din exterior = P1-P2 = 5-(-5)=+10 cm H 2O. O presiune
transmurala pozitiva este presiune de distensie (apasare din interiorul tubului si aspirare din exterior)
=> ca urmare diametrul tubului creste si rezistenta la flux scade.

Daca acelasi tub in care presiunea fluidului este pozitiva (+5 cm H 2O) este introdus intr-o
incinta cu presiune pozitiva de +7 cm H 2O -> presiunea transmurala = 5-7 = -2 cm H 2O rezultanta
negativa. Se considera presiune de compresie care face ca lumenul tubului sa se ingusteze si
rezistenta la flux sa creasca.

Pentru sistemul respirator se descriu 3 tipuri de presiuni transmurale:

- Presiunea transpulmonara = diferenta dintre presiunea alveolara si presiunea pleurala.

o La varf: in alveole avem 0 cm H2O, in pleura avem -5 cm H2O => 0 - (-5) = +5 cm
H2O, alveolele de la varf sunt deschise.
o La baza: presiunea in alveole 0 cm H2O, presiunea pleurala 0 cm H2O -> in apnee de
repaus, alveolele de la baza sunt inchise. In aceasta situatie, la debutul inspirului,
alveolele de la varf vor fi primele care vor primi aerul. In expir, primele alveole
golite vor fi cele de la baza. Dintre cele 2 zone, cea mai eficienta in schimbul de
aer este baza. Inegalitatea regionala a ventilatiei: baza plamanilor ventileaza mai
bine decat varful.
- Presiunea transtoracica = diferenta de presiune dintre cele 2 parti ale toracelui =
presiunea pleurala – presiunea barometrica (atmosferica). La varf -5 - 0 = -5. -5 cu +5 ->
sistem in echilibru.
- Presiunea transrespiratorie = presiune alveolara (interior) – presiune barometrica
(echilibru).

Inegalitatea locala este determinata si descrisa de constanta de timp a plamanilor. Constanta

de timp a plamanilor = produsul dintre complianta si rezistenta. Descrie timpul necesar pentru
fiecare unitate respiratorie pentru a se umple cu aer.

Complianta ilustreaza capacitatea de distensibilitate a unei structuri, fiind o marime care

ΔV
matematic se exprima prin: , atunci cand Δ P = 1 cm H2O. Complianta este diferentiata in
ΔP
 5

complianta pulmonara si de cutie toracica, dar in final, sistemul functioneaza ca un tot unitar si ca
atare avem de a face cu complianta toraco-pulmonara.

Exista 3 tipuri de complianta toraco-pulmonara: statica, specifica si complianta dinamica.

Pentru complianta statica: subiectul este instruit sa inceapa manevra respiratorie de la

capacitatea reziduala functionala. El va face inspir corespunzator volumului respirator curent (500
ml), dar inspirul nu este continuu si se face pe trepte mici de cate 100 de ml de aer. In cursul
manevrei respiratorii se masoara variatia de presiune din sistem. Se constata ca intre variatia de
volum si variatia de presiune nu exista relatie liniara, adica, variatia cu 1 cm de H 2O a presiunii nu
determina intotdeauna aceeasi variatie de volum, ci la inceputul inspirului, la capacitate reziduala
functionala, complianta este scazuta, dupa care complianta creste brusc). In expir, relatia presiune
volum reperzinta tot o curba, insa aceasta este mai turtita (o parte din lucrul mecanic utilizat in inspir
nu se regaseste in expiratie – sistemul revine mai repede la pozitia de repaus). Diferenta dintre curba
inspiratorie si cea expiratorie a compliantei se numeste histerezis, datorat urmatorilor factori:
rezistenta vasco-elastica la deformare a pompei toraco-pulmonare, reculului elastic pulmonar din
expir si nu in ultimul rand modificarii tensiunii superficiale intraalveolare cu fazele respiratiei.
Valoarea compliantei statice este de 0,2l/ cm H 2O, adica pentru fiecare variatie cu 1 cm a presiunii, in
plaman intra 200 de ml. Panta compliantei este unghiul format intre orizontala si oblica care uneste
cele 2 extreme ale curbelor. Aceasta poate caracteriza diverse tipuri de disfunctii.

Complianta specifica plamanul drept: are o complianta de 0,1 cm H 2O si cel stang tot de 0,1
cm H2O (0,2 complianta statica in total). Plamanul drept are 3 lobi, iar cel stang are 2 lobi. Pentru
plamanul drept, fiecare lob are o complianta de 0,03 si plamanul stang are pentru fiecare lob o
complianta de 0,05.

Complianta dinamica: respiratia continua defineste complianta dinamica. In complianta

dinamica avem aceeasi axa de ordonate, pe ordonata: variatia de volum si pe abscisa variatia de
presiune. Se pleaca de la valoarea volumului rezidual si se ajunge la capacitatea pulmonara totala.
Pentru complianta dinamica, la inceput, la volume foarte mici pulmonare complianta este scazuta; la
nivelul capacitatii reziduale functionale, curba compliantei incepe sa semene cu complianta statica,
pentru ca, ulterior, cand ne apropiem de capacitatea pulmonara totala, complianta sa scada brusc
catre 0. Valoarea compliantei dinamice este 0,13 l/cm H 2O, adica o valoare mai mica decat a
compliantei statice. Determinarea compliantei = diferenta intre disfunctiile de tip obstructiv si
disfunctiile de tip restrictiv.

Restrictia: incapacitatea de a ajunge la performanta maxima – in cazul plamanului, restrictie =

fibroza pulmonara (tesut elastic -> tesut fibros).

In cazul bolilor restrictive, curba compliantei este turtita, valoarea compliantei este mica si
panta compliantei este inclinata. O stare care imita restrictia din punct de vedere al compliantei este
obezitatea - complianta este mai mica decat normal (panta insa ramane normala, ca expresie a
faptului ca tesutul pulmonar nu este afectat).

Obstructia: astmul bronsic, emfizemul pulmonar.

Daca se masoara complianta in emfizemul pulmonar, se obtine o complianta mare, curba

compliantei devine abrupta, planta compliantei se verticalizeaza .
 6

Tensiunea superficiala (forta de coeziune a moleculelor de la suprafata unui lichid la interfata

acestuia). Epiteliul alveolar are la suprafata un strat subtire de lichid care dezvolta tensiune
superficiala. Fiind vorba de o suprafata hemisferica, aceasta tensiune superficiala se manifesta pe
cele 2 raze principale ale hemisferei, astfel incat, daca vrem sa masuram presiunea necesara pentru a
mentine alveola deschisa, folosim legea Laplace, conform careia, cu cat raza este mai mica si
tensiunea superficiala mai mare, cu atat am nevoie de presiune mai mare pentru deschiderea
alveolei. Cu cat o alveola are raza mai mica, cu atat are tensiunea superficiala mai mare – alveola are
nevoie de o presiune mai mare pentru a se mentine deschisa. În sistemul respirator nu pot fi presiuni
diferite de la o zona la alta. Celule speciale, aflate in peretele pulmonar, numite pneumocite de tip II
secreta o substanta de tip tensioactiv numita surfactant. Surfactantul este o substanta complexa care
contine dipalmitolfosfatidilcolina, ioni de Ca si 4 tipuri de apoproteine (a,b,c,d – 2 hidrofile si 2
hidrofobe). Molecula de surfactant se aseaza cu fata hidrofila spre lichid, cea hidrofoba catre aer si
scade tensiunea superficiala. Numarul de molecule al surfactantului este relativ egal in fiecare
alveola. Daca avem o alveola cu raza mica, distributia la interfata aer-lichid se face cu molecule mai
dens asezate, densitatea mare a moleculelor de surfactant determinand o scadere mai importanta a
tensiunii superficiale. Alveolele cu raza mare au densitate mica de molecule de surfactant, tensiunea
superficiala fiind mai putin scazuta. Astfel se obtine intr-un sistem cu raza variabila si presiuni egale,
tensiune superficiala egala pentru toate alveolele.

Roluri surfactant: scade travaliul musculaturii respiratorii, favorizeaza expirul (histerezis),

stabilizeaza alveolele cu raza mica (mentine echilibrul alveolar), scade reculul elastic pulmonar la
volume mici si se opune formării edemului pulmonar.

Secretia de surfactant incepe in luna a 7 a de viata intrauterina si pneumocitele de tip II sunt

complet mature din punct de vedere secretor abia la nou nascutul la termen. Daca copilul se naste
prematur, face detresa respiratorie a noului-nascut (boala membranelor hialine). Daca nu sunt
corect supravegheati, acesti nou nascuti pot sa moara in apnee respiratorie in timpul somnului.
Secretia de surfactant este inhibata de fumat si de terapia agresiva si excesiva cu oxigen hiperbar.

Rezistenta la fluxul de aer: rezistenta la fluxul unui fluid se calculeaza ca raportul dintre
variatia de presiune si debit.

Rezistenta este direct proportionala cu inversul razei la a 2 a de sectiune a tubului. In mod

normal rezistenta la fluxul de aer este mica, consuma mai putin de 10% din travaliul muschilor
respiratori si este distribuita inegal: 80% din rezistenta se dezvolta in caile respiratorii mari si cu
deosebire la nivelul foselor nazale. Aceasta rezistenta mare determina curgerea turbulenta a aerului
in zona, turbulente care favorizeaza eliminarea corpilor straini inhalati. Restul de 20% din rezistenta
se masoara in caile respiratorii inferioare: bronsiole – unitati respiratorii. Rezistenta scazuta la acest
nivel se datoreaza marimii suprafetei de sectiune si scaderii debitului pe fiecare unitate si asigura
curgerea laminara a aerului. Caile respiratorii inferioare au calibrul dependent de volumul de aer
pulmonar (diametru mai mare in inspir si mai mic in expir); au musculatura neteda, ceea ce inseamna
ca pot fi influentate de factori fizici, nervosi sau chimici.

Bronhomotricitatea este un fenomen reglabil si reglarea nervoasa se face aproape exclusiv

prin intermediul parasimpaticului. Musculatura neteda bronsiolara are receptori de tip muscarinic si
reactioneaza la acetilcolina prin bronhoconstrictie. Simpaticul nu influenteaza bronhomotricitatea
pentru ca nu exista terminatii simpatice pe bronsiole. Exista insa receptori adrenergici de tip β2. In
 7

consecinta, fie adrenalina venita din circulatia sistemica, fie simpatomimetice (medicatie) β 2
adrenergice pot determina bronhodilatatie. Ritmul circadian:
Calitatea aerului inspirat afecteaza bronhomotricitatea .
O serie de factori umorali eliberati locali sunt bronhoconstrictori, printre acestia: histamina
eliberata de bazofile si mastocite, leucotrienele care au capacitate bronhoconstrictoare de 2000 de
ori mai mare decat histamina, produsi ai acidului arahidonic (tromboxanul A 2 si prostaglandinele mai
ales de tip D si F), se pare ca si bradikinina are rol bronhoconstrictor, precum si neurokininele.
Bronhodilatatoare: adrenalina, medicamentele β 2 simpatomimetice si prostaciclina.