.

Incompatibilitatea judecătorului
Una din cerinţele esenţiale pentru buna înfăptuire a justiţiei penale este încrederea
deplină pe care justiţiabilii trebuie să o aibă în organele judiciare penale.
Neîncrederea în felul de a-şi îndeplini atribuţiile de către subiecţi oficiali zdruncină
autoritatea hotărîrilor penale şi subminează prestigiul organelor judiciare şi al
justiţiei penale. De aceea, pentru situaţiile în care prezumţia de imparţialitate şi
obiectivitate ar fi pusă la îndoială, legiuitorul a prevăzut remedii procesuale
adecvate precum: incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.
Incompatibilitatea se înfăţişează ca situaţia de inadecvare în care se află unul din
subiecţii procesuali-oficiali faţă de o cauză penală şi care constituie un impediment
în cea ce priveşte participarea acestuia la rezolvarea acelei cauze penale.
Incompatibilitatea nu trebuie considerată ca o incompetenţă, ci numai ca o situaţie
specială în care se află un participant oficial faţă de cauză penală. Astfel, ar fi
posibil ca unul din cei mai buni judecători ai unei instanţe să nu poată participa la
rezolvarea unui dosar penal, deoarece s-ar afla în vreunul din cazurile de
incompatibilitate.
Prezentul articol prevede diferite cazuri de incompatibilitate posibile în ce ţine de
persoana judecătorului.
(1). Judecătorii care sunt soţi sau rude (în sens larg, fără careva limitări)
între ei, nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Împrejurarea este
justificată înlăturînd posibilitatea ca în cadrul completului să se formeze o
grupare, care datorită legăturii de rudenie, să poată influenţa votul exprimat,
ştirbind principiul activităţii colegiale.
(2). 1) Factorul distinctiv al acestui caz de incompatibilitate îl constituie, pe
lîngă legăturile de afiliaţie, fie de rudenie sau similare ei, în urma înfierii,
interesul direct sau indirect manifestat în cauza penală. Atribuirea de către
legiuitor a unui conţinut extins expresiei „interes direct sau indirect”, rezervă
posibilitatea înglobării diverselor situaţii ce se pot ivi în practică.
Autorii Neagu I., Dongoroz V. oferă următoarea descifrare acestei expresii:
există un interes direct în cauză atunci cînd judecătorul, soţul sau vreo rudă
figurează ca parte în acea cauză (interpretarea oferită ar avea tangenţă cu
punctul 2 alin. 2 art. 33 CPP RM). Interesul este indirect cînd soţul sau o rudă a
lor este reprezentant legal, apărător al vreunuia din părţile în proces. De
asemenea, indirect va fi interesat judecătorul, dacă între judecător, soţul sau
vreo rudă a acestuia, pe de o parte, şi vreuna din părţi, pe de altă parte, există
relaţie de prietenie ori de duşmănie.
Alţi autori consideră că legăturile date de calitatea de soţ sau rudă între
judecător şi procurorul care a sesizat instanţa ar putea constitui un motiv de
recuzare sau abţinere pe temeiul interesului în cauză. Justificarea acestui caz de
incompatibilitate derivă din necesitatea înlăturării oricărei bănuieli asupra
imparţialităţii judecătorului care ar putea fi afectat în obiectivitatea actelor sale
de relaţia avută cu procurorul – titular al funcţiei de acuzare, esenţialmente
separată de funcţia de jurisdicţie, care îi este soţ sau rudă, judecătorul fiind
înclinat să împărtăşească poziţia preluată de procuror în dezbateri.
2) Cazul dat de incompatibilitate este determinat de imposibilitatea cumulării a
două funcţii procesuale distinctive (de judecător şi de parte sau reprezentant,
apărător al părţii), reieşind din esenţa principiului contradictorialităţii. Un alt
factor de suspiciune îl constituie legătura de rudenie sau relaţiile de familie.
3) Sub egida acestui punct sunt acumulate mai multe cazuri de
incompatibilitate.
a) Judecători care au participat în acest proces în calitate de experţi, specialişti,
martori, interpreţi, traducători nu pot examina cauza, deoarece, sesizînd
personal anumite aspecte, ar putea avea o părere asupra pricinii, faţă de care
judecătorul trebuie să fie independent. Este evident subiectul care este
chemat să evalueze probele (judecătorul) nu poate fi o persoană care a
procurat vreo probă sau a servit ca mijloc de probă.
b) Judecătorul care a fost reprezentant sau apărător al vreunuia din părţi este
incompatibil să judece în acea cauză, asupra unui aşa judecător planează
dubiul că ar putea fi angajat în optica părţii a cărei apărare sau reprezentare a
exercitat-o. Nu interesează felul reprezentării (legală sau convenţională) sau
calitatea apărătorului (ales sau desemnat din oficiu) şi nici durata
interevenţiei lor în acele calităţi în cauza respectivă.
c) Judecătorul nu poate participa la examinarea cauzei dacă a participat în acest
peoces în calitate de persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror,
reieşind din suspiciunea existenţei unei înclinaţii acuzatoriale în soluţionarea
cauzei, datorită funcţiei îndeplinite anterior.
d) Judecătorul nu poate participa la examinarea cauzei dacă a participat în acest
proces în calitate de judecător de instrucţie. Deşi de natură contencioasă,
procedura de efectuare a controlului judiciar al urmăririi penale nu este în
sine o activitate de judecată, însă prin implicaţiile sale procesuale şi prin
atamarea, cel puţin din punct de vedere probator, a unor aspecte strîns legate
de fondul cauzei, creiază o stare de incompatibilitate pentru judecătorul
chemat să rezolve ambele chestiuni: de control judiciar al urmăririi şi de
judecare în fond a cauzei. Realizarea controlului judiciar presupune o
analiză şi o evaluare a materialului probator administrat şi creiază o
prezumţie de responsabilitate în ce priveşte soluţia optată.
4) Împrejurările menţionate la acest punct, deşi exterioare procesului penal în
cauză, denotă existenţa unei păreri determinate asupra unor fapte sau probe ce
vor fi examinate în cursul judecăţii. Iar un judecător cu prejudecăţi nu constituie
o garanţie maximă a obiectivităţii.
1) Deşi, între cazurile de incompatibilitate precizate la punctul anterior şi cel de
faţă, există asemănări sub aspectul unei păreri expuse anterior examinării
procesului penal în care persoana în cauză figurează ca judecător, totuşi,
 distincţiile sunt vădite, în primul caz opinia este expusă în împrejurări
exterioare activităţii instanţelor judecătoreşti, în cel de-al doilea caz, părerea
cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză (în particular, asupra
vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului) a fost expusă sub formă de hotărîri
anterioare, deci într-un cadru procesual. Legiuitorul a prezumat în acest caz
că judecătorul care şi-a formulat anticipat convingerea asupra vinovăţiei sau
nevinovăţiei inculpatului, ar fi un judecător cu prejudecăţi. Drept exemplu
de aşa situaţii pot servi: judecătorul la soluţionarea unei cauze penale a
înlăturat unele declaraţii de martori ca fiind minciunoase, iar ulterior, i-a
judecat pe acei martori pentru comiterea infracţiunii de mărturie
minciunoasă, ori atunci cînd l-a condamnat pe inculpat, reţinînd că
declanşarea conflictului s-a datorat atitudinii violente a părţii vătămate şi
apoi a fost desemnat să-l judece pe acesta din urmă în calitate de inculpat
pentru săvîrşirea împotriva primului a infracţiunii de vătămare corporală sau
pot fi cazuri de legătură (conexitate) între o pricină civilă anterior examinată
şi o cauză penală.
2) Cercul cazurilor de incompatibilitate nu este elucidat exhaustiv, legiuitorul
permite invocarea şi altor circumstanţe cu unica condiţie: de îndoială
rezonabilă asupra imparţialităţii judecătorului, ce presupune că suspiciunea
invocată să se fundamenteze pe suficiente elemente de fapte obiective.
(3). Există acest caz de incompatibilitate în situaţia cînd judecătorul a luat parte
la soluţionarea aceleiaşi cauze în altă instanţă (la altă etapă a procesului penal).
Poziţiile inconciliabile constau în poziţia de judecător care a participat la
soluţionarea unei cauze şi poziţia de judecător care ar urma să judece din nou
aceiaşi cauză, fie la instanţa superioară, fie la aceiaşi instanţă după casarea cu
trimitere (rejudecare), fiindcă este greu de presupus ca un judecător ce s-a
pronunţat într-o cauză deţine obiectivitatea necesară pentru a exercita controlul
asupra hotărîrii în darea căreia a luat parte sau de a rejudeca altfel aceiaşi cauză
după casare.
Această prevedere nu se extinde asupra membrilor Plenului CSJ, reieşind din
principiile de organizare a acestei structuri a CSJ.
(4). Interdicţiile stabilite de alin. 2 pct. 5 şi alin. 3 nu se aplică judecătorului de
instrucţie, reieşind din specificul activităţii sale. Astfel, judecătorul de instrucţie
ce a respins o propunere de liberare condiţionată nu este incompatibil a
soluţiona propunerea ulterioară, din motivul că a examinat împrejurări noi, care
nu existau cu ocazia primei pronunţări; cardinal fiind faptul, că în asemenea
situaţii, judecătorul nu se pronunţă asupra soluţiei cauzei (nu examinează
fondul), ci precaută unele aspecte procesuale (aplicarea măsurilor preventive,
asiguratorii etc.).

Articolul 34. Abţinerea sau recuzarea judecătorului

 În sistemul preconizat de prezentul cod, cazurile de incompatibilitate
determină conţinutul situaţiei procesuale, în timp ce abţinerea şi recuzarea sunt
mijloace (formele) de rezolvare a situaţiei.
(1). Abţinerea este instituţia prin care cel aflat într-unul din cazurile de
incompatibilitate poate cere să fie înlocuit cu o altă persoană, avînd aceeaşi
calitate. Abţinerea este o autorecuzare a organului judiciar, prin ea se previne
recuzarea, constituie modalitatea principală de rezolvare a situaţiei de
incompatibilitate şi este o obligaţie morală pentru cel aflat în cazul de
incompatibilitate a cărei neîndeplinire poate atrage sancţionarea sa disciplinară.
Declaraţia de abţinere făcută preşedintelui instanţei trebuie motivată.
(2). Recuzarea este modalitatea legală subsidiarp prin care, în lipsa unei
declaraţii de abţinere, oricare din părţi (personal, prin reprezentant sau apărător)
are posibilitatea să solicite ca persoana incompatibilă să fie împiedicată să
participe la procesul penal. Cererea de recuzare trebuie motivată şi înaintată, ca
regulă, pînă la începerea cercetării judecătoreşti, reieşind din eventualitatea
schimbării completului şi asigurarea nemijlocirii examinării cauzei. Doar sub
condiţia aflării întîrziate a motivului recuzării se va admite propunerea de
recuzare.
(3). Instanţa care soluţionează cauza poate aplica, faţă de persoana vinovată,
amenda judiciară, în următoarele condiţii, întrunite cumulativ:
a) cererea de recuzare se înaintează în mod repetat;
b) cu rea-credinţă şi în mod abuziv;
cu scopul de a tergiversa procesul, de a deruta judecata sau din alte intenţii
răuvoitoare