CURS DE BIOFIZICĂ 19

BIOFIZICA SISTEMELOR DISPERSE

1. Definiţia şi clasificarea sistemelor disperse
2. Soluţii moleculare. Proprietăţile soluţiilor
3. Fenomene de transport în soluţii
- Difuzia
- Osmoza
4. Transportul apei prin membrane

1. Definiţia şi clasificarea sistemelor disperse

Un sistem dispers este un amestec de două sau mai multe specii ionice, moleculare sau
macromoleculare. Componenta majoritară unui sistem dispers (aflată în cantitatea cea mai mare)
se numeşte dispersant sau mediu dispersiv; celelalte componente se numesc componente
dispersate sau dispersoizi. Putem vorbi despre un sistem dispers atâta timp cât particulele
componente ale dispersoizilor rămân dispersate în mediul dispersiv, fără a forma macroagregate
prin auto-asamblare spontană (cum ar fi micelele, bistraturile lipidice etc.).
Un astfel de amestec poate fi omogen sau neomogen.
Într-un sistem dispers omogen toate componentele sale sunt în aceeaşi stare de agregare
(sau fază), iar distribuţiile particulelor şi proprietăţile sistemului nu variază în interiorul acestuia.
Într-un sistem neomogen, proprietăţile sistemului variază în interiorul acestuia.
Un sistem dispers heterogen este un sistem neomogen care prezintă discontinuităţi între
părţile sale componente. Componentele sistemului se pot afla în stări de agregare diferite sau pot
fi în aceeaşi stare de agregare dar trebuie să fie bine delimitate prin suprafeţe de separare – în
toate aceste cazuri vorbim de sisteme polifazice.
Într-un sistem monofazic există o singură stare de agregare şi nu există discontinuităţi
între componente. Sistemele monofazice pot fi omogene sau neomogene.
Un sistem dispers este liofil dacă există afinitate între particulele dispersate şi particulele
mediului dispersiv, sau liofob – dacă afinitatea între aceste particule nu există sau este foarte
mică.
Sistemele disperse pot fi:
- soluţii adevărate (moleculare), dacă dimensiunea maximă a particulelor dispersate d < 1 nm;
- dispersii coloidale sau coloizi, dacă 1 nm < d < 1000 nm;
- suspensii, dacă d > 1000 nm.
În cazul coloizilor, mediul dispersiv poate fi: 1) gaz, 2) lichid sau 3) solid.
1) a. O dispersie de solid în gaz se numeşte aerosol solid (ex. fumul)
b. O dispersie de lichid în gaz se numeşte aerosol lichid (ex. ceaţa, spray-urile).
2) a. O dispersie de gaz în lichid se numeşte emulsie gazoasă sau spumă.
b. O dispersie de lichid în lichid se numeşte emulsie (ex. laptele, maioneza).
c. O dispersie de solid în lichid se numeşte sol (ex. cerneala, particule de metal în apă).
3) a. O dispersie de gaz în solid se numeşte spumă solidă (ex. bureţii).
b. O dispersie de lichid în solid se numeşte gel (ex. gelatina). Un gel este o masă semirigidă
de coloid liofil, în care moleculele lichidului dispersat se întrepătrund în reţeaua solidă a
dispersantului, aderând la moleculele acestuia.
c. O dispersie de solid în solid se numeşte sol solid (ex. sticla rubin, care este un sol de aur în
sticlă).
Prin compoziţia sa, sângele se comportă atât ca o soluţie pentru cristaloizi (Na, Cl, K,
glucoză, uree etc.), cât şi ca dispersie coloidală pentru diverse proteine (albumine, globuline etc.)
sau ca suspensie (pentru elementele figurate). Cristaloizii sunt substanţe moleculare solubile în
diverşi solvenţi, deci pot produce, prin dizolvare, soluţii moleculare.
20

2. Soluţii moleculare. Proprietăţile soluţiilor

Soluţiile moleculare (sau soluţii adevărate) sunt amestecuri omogene obţinute prin
dizolvarea, urmată de dispersia uneia sau mai multor specii moleculare într-un mediu lichid,
solid sau gazos, numit solvent. Speciile moleculare dizolvate şi dispersate se numesc solviţi.
Pentru a se dizolva, solvitul trebuie să prezinte afinitate faţă de solvent. Dacă numai unul dintre
constituenţi este lichid, acesta este solventul. Un amestec de două sau mai multe lichide este
soluţie numai dacă lichidele sunt miscibile. În acest caz, solventul este, prin definiţie, cel care se
află în cantitatea cea mai mare. O excepţie este apa, care este în general considerată solvent chiar
când se află într-o cantitate mai mică (ex.: numim o soluţie care conţine 9 volume de etanol la un
volum de apă o soluţie de etanol 90% în loc de o soluţie 10% apă în etanol).
Procesul de dizolvare se desfăşoară în următoarele etape:
1. Sunt rupte legăturile solvit-solvit (proces endoterm);
2. Sunt rupte unele legături solvent-solvent (proces endoterm), de exemplu legături de
hidrogen în cazul apei;
3. Se formează legături solvit-solvent (proces numit solvatare), cu degajare de energie
(proces exoterm).
Entalpia de dizolvare este căldura degajată la dizolvarea completă a unui mol de
substanţă într-un anumit solvent, deci este dată de suma variaţiilor de entalpie în cele trei
procese enumerate mai sus. Anumite soluţii au entalpia de dizolvare negativă (procesul de
dizolvare este exoterm, temperatura solventului creşte), de exemplu KOH în apă; altele au
entalpia de dizolvare pozitivă (proces endoterm, temperatura solventului scade), de exemplu
NaCl în apă.
Soluţiile sunt caracterizate cantitativ printr-un parametru intensiv de stare, concentraţia,
care exprimă cantitatea de substanţă dizolvată în unitatea de volum de solvent. În practică se
folosesc mai multe moduri de apreciere a concentraţiei. De cele mai multe ori se foloseşte
concentraţia molară, care se măsoară prin numărul de moli de solvit într-un litru de soluţie:
cM = νsolvit / Vsoluţie
unde νsolvit este numărul de moli de solvit dizolvat în întregul volum al soluţiei, iar Vsoluţie este
volumul soluţiei exprimat în litri. Unitatea de măsură uzuală pentru concentraţia molară este
1 M = 1 mol/l.
Aceste informaţii sunt suplimentare.
(Alte moduri de apreciere a concentraţiei sunt:
- concentraţie molală - în volum νsolvit /Vsolvent (molalitate)
- în greutate νsolvit/ msolvent
- procentuală (formală) - în volum msolvit/Vsolutie·100
- în greutate msolvit/msolutie·100
- normală (echivalentă)(normalitate) νech.solvit/Vsolutie = Cn = nzCM, z - valenţa, n - număr de ioni
- fracţie molară F = νsolvit/νtotal soluţie (semnificaţie asemănătoare cu cea a presiunii parţiale).

O soluţie ideală este o soluţie care are entalpia de dizolvare (la presiune constantă) egală
cu zero. La soluţiile ideale, deci, în procesul de dizolvare nu se degajă căldură, ceea ce înseamnă
că interacţiile solvit-solvit, solvit-solvent şi solvent-solvent au aceeaşi tărie (aceeaşi energie de
legătură). Proprietăţile unei soluţii ideale pot fi prevăzute teoretic prin combinaţii liniare ale
proprietăţilor solviţilor. Cu cât o soluţie este mai concentrată, cu atât comportamentul ei se
îndepărtează mai mult de cel al soluţiei ideale. Dacă solvitul depăşeşte o anumită concentraţie,
moleculele de solvit în exces nu mai pot forma legături cu moleculele de solvent – solvitul
precipită, iar soluţia devine saturată. Solubilitatea este o proprietate fizică a unui solvit, care
caracterizează capacitatea de dizolvare a acestuia într-un anumit solvent. Solubilitatea este
determinată cantitativ prin concentraţia limită a soluţiei saturate şi depinde de natura solventului
şi solvitului, de temperatură, presiune şi gradul de contaminare a soluţiei cu alte elemente.
CURS DE BIOFIZICĂ 21

Aceste informaţii sunt suplimentare.

În cazul soluţiilor ideale este valabilă legea lui Raoult:
Pentru o soluţie ideală, presiunea totală de vapori depinde de presiunea de vapori şi fracţia molară a
fiecărei componente a soluţiei: psoluţie = Σ pi = Σ pi* xi
psoluţie – presiunea totală de vapori a soluţiei (presiunea vaporilor saturanţi, aflaţi la echilibru cu soluţia); pi* –
presiunea de vapori saturanţi a componentei „i” în stare pură; xi – fracţia molară a componentei „i” în soluţie
(adică raportul dintre numărul de moli ai componentei „i” şi numărul total de moli din soluţie: xi = νi / Σ νi); pi =
pi* xi este presiunea de vapori saturanţi a componentei „i” în soluţie.
Presiunea de vapori saturanţi caracterizează rata de evaporare din starea lichidă, aflată la echilibru cu
faza gazoasă (la echilibru rata de evaporare = rata de condensare). Legea lui Raoult rezultă din condiţia de
egalitate a ratelor de evaporare şi condensare. Cu cât viteza de evaporare este mai mare, substanţa este mai
volatilă. Dacă presiunea vaporilor saturanţi este zero, înseamnă că substanţa nu se evaporă.
În cazul soluţiilor ideale diluate este valabilă legea lui Henry:
Într-o soluţie ideală diluată, la temperatură constantă, presiunea de vapori a solvitului este direct
proporţională cu fracţia molară a solvitului:
pi = Ki xi
unde pi este presiunea de vapori a solvitului „i” în soluţie, Ki este o constantă empirică, xi este fracţia molară a
solvitului.
Legea lui Henry este valabilă numai pentru soluţii ideale diluate, în care solventul nu reacţionează chimic
cu solvitul. Henry a determinat că în astfel de soluţii Ki ≠ pi*, solvitul respectă legea lui Henry, iar solventul
respectă legea lui Raoult (pi = pi* xi). Acest lucru se realizează cu o bună aproximaţie şi în soluţiile reale diluate.

Soluţii de gaz în lichid. Dizolvarea gazelor în sânge şi ţesuturi

Solubilitatea gazelor scade odată cu creşterea temperaturii, deci presiunea parţială a unui
gaz (la o anumită concentraţie) creşte atunci când temperatura creşte. Se defineşte coeficientul
de solubilitate ca fiind volumul de gaz (în condiţii normale de presiune şi temperatură) care se
dizolvă într-un litru de lichid. Dintre gazele atmosferice, cea mai mare solubilitate în apă şi în
lichidele biologice o are CO2.
Solubilitatea O2 în sânge scade odată cu scăderea presiunii atmosferice (ex. la altitudini
mari) şi creşte odată cu creşterea presiunii (ex. scufundări la adâncimi mari). Dacă presiunea
atmosferică scade brusc, solubilitatea gazelor în sânge scade brusc; ca urmare se pot produce
embolii (de aceea un scafandru nu trebuie scos la suprafaţă rapid).
Hiperoxia poate avea efecte toxice asupra sistemului nervos central (greaţă, ameţeli,
convulsii) în funcţie de valoarea presiunii şi durata de expunere (de exemplu, limita de expunere
este de 45 minute la 1,6 bar), poate produce inflamaţii ale plămânilor şi edeme pulmonare, şi
poate prezenta toxicitate retinopatică. Mecanismul nu este complet elucidat. Se presupune că un
rol important în producerea acestor efecte ar reveni radicalilor liberi produşi prin reacţii ale
oxigenului cu diverşi compuşi celulari, în special anumite metale (cum ar fi fierul).
Narcoza azotului (sau narcoza gazelor inerte) apare prin creşterea presiunii parţiale a
azotului (sau a unui gaz inert) în sânge, producând simptome similare primelor stadii ale
anesteziei generale. Este afectat sistemul nervos central: azotul (moleculă nepolară) se dizolvă în
membrana neuronilor şi blochează transmisia nervoasă. Efectul narcotic este produs şi de alte
specii moleculare, cum ar hidrogenul, oxidul azotos; intensitatea efectului creşte în ordinea
He<H2<N2<Ar<Xe.
Creşterea presiunii parţiale a CO2 are un efect stimulator la suprapresiuni mici. La
suprapresiuni mari apare acidoza (are loc o acumulare în ţesuturi cu efect toxic).

Soluţii solid în lichid

În cazul soluţiilor de solid în lichid solubilitatea creşte cu temperatura (spre deosebire de
gaze). Solubilitatea depinde de interacţiile intermoleculare lichid-lichid, solid-solid şi solid-
lichid.
22

Proprietăţile coligative ale soluţiilor

Proprietăţile coligative ale soluţiilor depind de concentraţia particulelor, dar nu depind de
masa şi nici de natura acestora (depind de „colecţie”). Exemple de astfel de proprietăţi sunt:
- scăderea presiunii de vapori a soluţiei (presiunea vaporilor saturanţi, aflaţi la echilibru cu
soluţia) faţă de presiunea de vapori a solventului pur; această proprietate rezultă din legea lui
Raoult;
- scăderea punctului de congelare proporţional cu concentraţia:
∆T = kcr cM
Constanta de proporţionalitate, kcr, se numeşte constanta crioscopică şi reprezintă scăderea
temperaturii de congelare a soluţiei (∆T) la dizolvarea unui mol de substanţă într-un litru de
soluţie.
- creşterea punctului de fierbere proporţional cu concentraţia; în locul constantei crioscopice
apare keb - constanta ebulioscopică.
∆T = keb cM
- apariţia în anumite condiţii a unei presiuni osmotice.

Proprietăţile electrice ale soluţiilor

Electroliţii sunt substanţe care se dizolvă în solvenţi polari precum apa, disociindu-se în
ioni pozitivi şi negativi şi formând soluţii bune conductoare din punct de vedere electric. În
general soluţiile de electroliţi se mai numesc soluţii ionice. Electroliţii care se disociază complet
(sau aproape complet) în apă se numesc electroliţi tari; electroliţii slabi se disociază parţial.
Soluţiile de electroliţi prezintă un comportament special:
1. Rezistenţa electrică este mult mai mică decât a apei pure, deoarece soluţia conduce
mult mai bine curentul electric (numărul de sarcini electrice este mult mai mare).
2. Între două soluţii de concentraţii diferite apare o diferenţă de potenţial electric ∆V.
Apa are are o constantă dielectrică foarte mare, εr = 80, şi de aceea favorizează
disocierea electroliţilor. Constanta dielectrică a unei substanţe este cu atât mai mare cu cât
substanţa are un caracter polar mai puternic; ea reprezintă o măsură a energiei electrice
înmagazinate de substanţa respectivă la o anumită diferenţă de potenţial electric. Prin definiţie,
vidul are εr = 1. Substanţele nepolare au o valoare εr foarte mică, aproape de 1.
Conductivitatea σ = 1/ρ, inversul rezistivităţii electrice ρ, depinde de concentraţia
purtătorilor de sarcină, valenţă, mobilitate, caracteristicile soluţiei. Conductivitatea unei soluţii
creşte cu concentraţia ionilor prezenţi în soluţie.
Aceste informaţii sunt suplimentare.
Activitatea unui component al unei soluţii este o măsură a interacţiilor acestuia cu alte specii moleculare diferite
din soluţie, determinate atât de atracţii electrostatice cât şi de legături covalente.
Activitatea solventului se defineşte în mod diferit faţă de activitatea solvitului. În general, pentru soluţii
diluate, solventul satisface legea lui Raoult, în timp ce solvitul satisface legea lui Henry. Cel mai convenabil mod de
a defini activitatea este bazat pe aceste două legi.
Activitatea solventului este definită prin relaţia:
aA = pA/pA*
unde pA = presiunea de vapori a solventului în soluţie; pA* = presiunea de vapori a solventului în stare pură.
Pentru soluţiile ideale, din legea lui Raoult rezultă că:
aA = xA
Pentru soluţiile reale, care se depărtează de legea lui Raoult pe măsură ce soluţia devine mai concentrată,
relaţia se scrie:
aA = fA xA
unde fA = coeficient de activitate al solventului, care are proprietatea că tinde la 1 atunci când xA tinde la 1 (soluţii
din ce în ce mai diluate, care tind spre solventul pur). Coeficientul de activitate f reprezintă fracţia de ioni liberi
care participă la conducţia electrică.
Deci într-o soluţie ideală fA = 1 (conductivitate totală).
Activitatea solvitului se defineşte plecând de la legea lui Henry. Pentru orice soluţie, activitatea solvitului
CURS DE BIOFIZICĂ 23

este definită ca fiind raportul:

aB = pB/KB
Din legea lui Henry rezultă că pentru soluţiile ideale diluate, activitatea solvitului este:
aB = xB
În soluţii diluate, fracţia molară a solvitului este direct proporţională cu concentraţia sa molară (xB ~ cB).
Pentru soluţii reale
aB = fB xB
unde fB = coeficient de activitate al solvitului, care are proprietatea că tinde la 1 atunci când concentraţia
solvitului tinde la zero (în soluţii din ce în ce mai diluate).

Potenţialul chimic (µ) al unei specii moleculare dintr-un sistem este o mărime
termodinamică importantă, care este conjugată cu numărul de particule din acea specie aflate în
sistem. Potenţialul chimic al unei specii reprezintă variaţia în energia internă a sistemului
atunci când în sistem se mai introduce o particulă de acelaşi tip, fără a modifica volumul şi
entropia sistemului.
Aceste informaţiisunt suplimentare.
Energia liberă Gibbs a unui amestec de substanţe neelectrolitice (în care nu există purtători de sarcini
electrice) este
G = Σ νi µi
unde νi este numărul de moli ai speciei „i”; µi este potenţialul chimic al speciei „i”.
În sens general, potenţialul chimic este lucrul mecanic necesar pentru a aduce 1 mol de substanţă din
stare pură (în condiţii standard) la o anumită concentraţie şi anumită temperatură, fără a varia potenţialul electric
al sistemului.
În general, expresia potenţialului chimic al unei specii se scrie:
µ = µ0 + RT ln a
unde µ0 este potenţialul chimic standard al speciei respective, atunci când aceasta se află în stare pură, în aceeaşi
stare de agregare ca şi solventul, la temperatura de 25ºC şi presiunea de 1 bar; R = constanta gazelor ideale, T =
temperatura absolută. Unitatea de măsură pentru µ este J/mol.

În soluţii ideale diluate, se poate arăta că un solvit aflat în concentraţie molară c are:
µ = µ0 + RT ln(c/c0)
unde µ0 este potenţialul chimic standard al solvitului (prin convenţie, acesta este potenţialul
chimic al solvitului într-o soluţie ideală de concentraţie 1 M, la temperatura de 25ºC şi presiunea
de 1 bar), iar c0 = 1 M este concentraţia unitate.
Dacă solvitul este un electrolit disociat, la energia chimică a ionilor se adaugă energia
electrică. Dacă sistemul este adus de la un potenţial electric zero la un potenţial electric V,
trebuie efectuat un lucru mecanic suplimentar, egal cu νzFV (ν = numărul de moli, z = valenţa
ionilor, F = constanta lui Faraday). Energia liberă Gibbs este egală cu energia potenţială totală:
G = ν (µ + zFV)
Se defineşte atunci potenţialul electrochimic:
W = µ + zFV = µ0 + RT ln(c/c0) + zFV
Tăria ionică (I) a unei soluţii în care există mai multe specii ionice se referă la
ansamblul ionilor prezenţi şi depinde de concentraţiile şi sarcinile acestora:
I = 1/2 Σ ci zi2
unde ci = concentraţia ionilor de tip „i”; zi = valenţa acestora.
Într-o soluţie în care se produc reacţii chimice, constantele de reacţie depind de tăria
ionică a soluţiei. Se poate determina constanta unei reacţii în soluţii cu compoziţii diferite dacă
soluţiile au aceeaşi tărie ionică.
Ecuaţia Nernst
Dacă o anumită specie ionică se află în concentraţii diferite (c1, c2) în două soluţii aflate
în compartimente diferite, fiecare soluţie fiind menţinută la un anumit potenţial electric (V1, V2),
diferenţa de potenţial electrochimic al ionilor în cele două compartimente va fi:
24

∆W = W1-W2 = (µ0 + RT ln(c2/c0) + zFV2) – (µ0 + RT ln(c1/c0) + zFV1)=

= RT ln(c2/c1) + zF(V2 – V1)
Ionii din cele două compartimente sunt la echilibru electrochimic dacă ∆G = 0, deci
∆W = 0, adică:
E = (RT/zF) ln(c2/c1)
unde E = V1 – V2 la echilibru. E se mai numeşte potenţial Nernst sau potenţial de echilibru.
Ecuaţia de mai sus se numeşte ecuaţia Nernst şi are o largă aplicabilitate în fenomenele
de transport prin membranele celulare. Dacă este permis transportul ionilor între compartimente,
dar diferenţa de potenţial E este menţinută constantă prin alte procese, concentraţiile ionilor în
compartimente vor fi diferite la echilibru.

3. Fenomene de transport în soluţii

Într-un sistem neomogen există variaţii spaţiale ale unor proprietăţi fizico-chimice în
interiorul sistemului (gradienţi). Aceştia antrenează diferite fluxuri, care tind să anuleze
gradienţii respectivi, deci să conducă la omogenizarea sistemului. Fluxurile apar prin procese de
transport de substanţă, care transferă materie, energie, impuls etc. dintr-un loc în altul. Exemple
de astfel de fenomene de transport sunt:
- difuzia = transport de masă datorat unui gradient de concentraţie;
- conducţia termică = transport de energie datorat unui gradient de temperatură;
- conducţia electrică = migraţia de sarcini electrice datorată unui gradient de potenţial electric;
- vâscozitatea = transport de impuls datorat unui gradient de viteză.

DIFUZIA
Difuzia simplă
Dacă într-o soluţie neelectrolitică există un gradient de concentraţie, apare un flux de
substanţă (flux de difuzie) dinspre regiunile cu concentraţie mare spre cele cu concentraţie mică.
Acest flux ia naştere datorită tendinţei moleculelor de a se dispersa în mod spontan, prin mişcări
aleatoare, de agitaţie termică. Difuzia este deci un proces spontan, care se desfăşoară în sensul
creşterii entropiei şi scăderii energiei libere Gibbs a sistemului, conform pricipiului al II-lea al
termodinamicii. Variaţia concentraţiei în timp şi spaţiu în procesul de difuzie este descrisă
cantitativ de legile lui Fick.
Legea I a lui Fick:
Fluxul de difuzie (J) este direct proporţional cu gradientul de concentraţie (dc/dx):
dc
J = −D
dx
J = ∆ν/(A∆t) este dat de cantitatea de substanţă (numărul de moli ∆ν) care traversează o
suprafaţă de arie A în timpul ∆t. Se măsoară în mol/m2s. D - coeficient de difuzie; depinde de
mobilitatea particulelor, de vâscozitatea soluţiei, de temperatură. Se măsoară în m2/s.
c - concentraţia exprimată în mol/m3. Semnul minus din ecuaţie arată că sensul fluxului de
difuzie este dinspre concentraţie mare spre concentraţie mică. Pentru particule sferice, D este dat
cu bună aproximaţie de relaţia Stokes-Einstein:
D = kT/6πηr
unde r este raza particulei, k - constanta lui Boltzmann, η - coeficientul de vâscozitate al
mediului şi T - temperatura.
Legea I a lui Fick se foloseşte în general în cazurile în care difuzia este staţionară, adică
atunci când distribuţia de concentraţie nu se modifică în timp (gradientul de concentraţie este
menţinut constant în timp). De exemplu, dacă într-o celulă musculară, într-un anumit interval de
CURS DE BIOFIZICĂ 25

timp, se produce un influx constant de ioni de calciu dinspre mediul extracelular, se ajunge în
timp scurt la o stare staţionară în care gradientul de Ca2+ în citosol devine şi rămâne constant; se
poate aplica atunci legea I a lui Fick pentru a calcula influxul de Ca2+.
Aceste informaţii sunt suplimentare.
Legea a II-a a lui Fick:
Dacă fluxurile de intrare/ieşire sunt variabile în timp sau nu există fluxuri care să menţină distribuţia
staţionară de concentraţie, difuzia este nestaţionară – distribuţia de concentraţie variază în timp. În cazurile în
care difuzia este nestaţionară se utilizează legea a II-a a lui Fick, care mai este numită ecuaţia difuziei:
Variaţia în timp a concentraţiei într-o regiune dată a soluţiei este proporţională cu variaţia în spaţiu a
gradientului de concentraţie, factorul de proporţionalitate fiind tot D:
∂c ∂ 2c
=D 2
∂t ∂x
Legea a II-a a lui Fick se obţine din legea I a lui Fick şi din ecuaţia de conservare a masei de substanţă
care difuzează, aşa numita ecuaţie de continuitate, conform căreia variaţia concentraţiei particulelor într-o regiune
a sistemului este rezultatul fluxurilor de substanţă în interiorul sistemului şi între sistem şi mediul exterior; se
consideră că nu există procese în care să se producă sau să se distrugă substanţă în sistem (nu există reacţii
chimice). Dacă există reacţii chimice se adaugă în partea dreaptă a ecuaţiei termenul de reacţie care dă viteza netă
de producere a speciei respective.
În general, legea I a lui Fick este folosită în cazurile de transport prin membrane, când fie se cunoaşte
fluxul de particule printr-o membrană (de exemplu, prin curenţi ionici) şi se determină diferenţa de concentraţie pe
feţele membranei, fie invers, cunoscând diferenţa de concentraţie se determină fluxul de particule prin membrană.
În schimb, legea a II-a a lui Fick este folosită în general pentru a calcula cum variază concentraţia în interiorul
unui sistem (de exemplu într-un recipient, într-un compartiment celular etc.) atunci când se cunosc diferitele fluxuri
din sistem.

Difuzia prin membrane

Membranele celulare sunt bistraturi lipidice stabile, de grosime foarte mică, care impun
bariere de difuzie pentru molecule polare, ioni, macromolecule etc. O membrană celulară separă
două medii cu compoziţii diferite. Ca urmare, există în general gradienţi de concentraţie ai
diferitelor specii între cele două feţe ale membranei. Fluxurile membranare ale diferitelor specii
depind atât de permeabilitatea membranei faţă de speciile respective, cât şi de gradienţii
transmembranari de concentraţie şi potenţial electric.
În general, în funcţie de speciile care pot permea o membrană, există:
- membrane permeabile (egal permeabile - pentru toţi componenţii şi inegal permeabile, cu
permeabilităţi diferite pentru diferiţi componenţi)
- membrane selectiv permeabile – permit trecerea numai a unora dintre componenţi;
- membrane semipermeabile – permit trecerea numai a solventului;
- membrane ireciproc permeabile - permit trecerea numai a solvitului, într-un singur sens.
Difuzia neelectroliţilor prin membrane permeabile
Să considerăm difuzia unei specii neutre printr-o membrană celulară de grosime δ, care
separă două compartimente care conţin medii apoase în care specia respectivă se află în
concentraţie c1 şi respectiv c2 (menţinute constante). În general, concentraţia la suprafaţa
membranei nu este egală cu concentraţia în mediul apos, deoarece solubilitatea speciei în
bistratul lipidic diferă semnificativ de solubilitatea în mediul apos respectiv. Ca urmare, se
defineşte coeficientul de partiţie β pentru o specie chimică (solvit) prin raportul:
β = solubilitatea în membrană/solubilitatea în solvent
26

Concentraţiile speciei la cele două interfeţe membrană/mediu apos vor fi deci βc1 şi respectiv
βc2. Gradientul de concentraţie la nivelul membranei este egal cu (βc2 – βc1)/δ şi rămâne
constant în timp.

Fig. 1 Difuzia prin membrane. δ = grosimea membranei; β = coeficientul de partiţie. Preluat după Octavian
Călinescu, Curs de Biofizică Medicală (în pregătire).

Pentru a afla cum variază concentraţia în interiorul membranei se aplică legea a II-a a lui
Fick, obţinându-se o scădere liniară a concentraţiei cu distanţa între cele două interfeţe, ca în
Fig. 1. Pentru a afla fluxul prin membrană se aplică legea I a lui Fick:
∆ν/(A∆t) = -D∆(βc)/∆x = -(D/δ)(βc2 - βc1) = -(Dβ/δ)∆c
unde D este coeficientul de difuzie în membrană; ∆c = c2 – c1 este diferenţa de concentraţie între
cele două medii apoase.
Se defineşte P = Dβ/δ - coeficientul de permeabilitate a membranei pentru solvit.
Atunci fluxul de difuzie al unei specii neelectrolitice prin membrană devine:
J = ∆ν/(Α∆t) = - P∆c
În membranele celulare există atât fluxuri de difuzie cât şi fluxuri datorate unor procese de
transport activ mediate de anumite proteine membranare precum pompele. Ecuaţiile de mai sus
sunt valabile numai pentru fluxurile de difuzie (fluxuri pasive).
Difuzia electroliţilor prin membrane permeabile
Dacă, pe lângă gradientul de concentraţie, între cele două compartimente separate de o
membrană permeabilă există şi o diferenţă de potenţial electric E = ∆V, apare un transport de
ioni, dirijat înspre stabilirea echilibrului electric. În acest caz, fluxul total prin membrană pentru
un anumit tip de ioni este suma dintre fluxul de difuzie şi fluxul de conducţie electrică:
J = -D dc/dx + σ dV/dx
unde σ = conductivitatea electrică a membranei; aceasta depinde de natura şi sarcina ionilor,
precum şi de vâscozitatea membranei; dV/dx = E/δ gradientul de potenţial electric la nivelul
membranei.
Rezultă că la staţionaritate fluxul de ioni prin membrană este:
∆ν/(A∆t) = - P∆c + σE/δ
Sensul fluxului ionic net este dat de sensul gradientului de potenţial electrochimic al
ionilor respectivi. S-a arătat anterior că diferenţa de potenţial electrochimic între cele două
compartimente este:
∆W = RT ln(c2/c1) + zF(V2 – V1)
CURS DE BIOFIZICĂ 27

Ionii se vor deplasa deci dinspre compartimentul 2 spre 1 dacă ∆W > 0 (adică µ2 > µ1), şi
invers, fluxul va avea sensul 1 → 2 dacă µ2 < µ1. Dacă un astfel de sistem este menţinut la o
diferenţă de potenţial E constantă şi lăsat să evolueze liber, în final se va atinge echilibrul
electrochimic, în care fluxul ionic net va fi zero, iar ∆W = 0. Concentraţiile ionilor din cele două
compartimente vor fi diferite, conform ecuaţiei Nernst.
OSMOZA
Osmoza este un caz particular de difuzie.
Osmoza reprezintă trecerea spontană a solventului dintr-o soluţie mai diluată într-o
soluţie mai concentrată, soluţiile fiind separate printr-o membrană semipermeabilă.
Prin mişcări de agitaţie termică, particulele solventului difuzează (Fig. 2) dinspre soluţia
care are densitate mai mică de particule de solvent (soluţia 1, mai diluată) spre soluţia cu
densitate mai mare de solvent (soluţia 2, mai concentrată). Particulele de solvent ciocnesc
ambele feţe ale membranei, apar două fluxuri prin membrană (J12, J21), care dau un flux net (J =
J12 – J21). Numărul particulelor de solvent provenite din soluţia mai diluată şi care permează
membrana este mai mare decât numărul de particule de solvent care ciocnesc membrana dinspre
soluţia mai concentrată. Ca urmare, J12 > J21, iar presiunea exercitată de moleculele solventului
va fi mai mare la interfaţa dintre membrană şi soluţia diluată. Ca urmare, dacă aplicăm din
exterior o anumită presiune asupra soluţiei mai concentrate, putem să creştem fluxul J21 astfel
încât fluxul net de solvent J să devină zero.

Fig. 2 Osmoza. Două compartimente separate de o membrană semipermeabilă con in solvit în concentraţii diferite
(c1 < c2). Deşi există o diferenţă de concentra ie, membrana nu permite trecerea solvitului. Apare, în schimb, un
flux de solvent (apă în acest caz) dinspre compartimentul care conţine cea mai multă apă (unde concentraţia
solvitului este mai mică) spre compartimentul ce conţine mai puţină apă (unde concentraţia solvitului este mai
mare). Preluat după Octavian Călinescu, Curs de Biofizică Medicală (în pregătire).

Presiunea osmotică se defineşte ca fiind presiunea care trebuie aplicată unei soluţii
pentru a opri fluxul net de solvent printr-o membrană semipermeabilă ce separă soluţia de un alt
compartiment în care se află solventul pur.

1. Pentru soluţii moleculare diluate şi neelectrolitice este valabilă legea van’t Hoff:
πV = νRT
sau π = RTc
unde π = presiunea osmotică a soluţiei; V = volumul soluţiei; ν = numărul de moli de solvit din
soluţie; c = concentraţia molară a solvitului.
Această lege rezultă din condiţia ca la echilibru potenţialul chimic al solventului să fie
acelaşi în ambele compartimente.
Pentru două soluţii în care solvitul se află în concentraţii diferite (∆c = c2 – c1), fluxul
osmotic este determinat de diferenţa presiunilor osmotice ale soluţiilor:
∆π = RT ∆c
Pentru soluţii cu mai mulţi solviţi având ∆ci = c2i – c1i, se obţine:
∆π = RT Σ(∆ci) = RT ∆(Σci) = RT ∆ctot
28

ctot = νtot/V = Σνi/V concentraţia totală a solviţilor într-un compartiment.

Se observă că osmoza este o proprietate coligativă a soluţiilor diluate, deoarece nu
depinde de natura particulelor din soluţie, ci numai de densitatea numărului de particule ale
solviţilor. Concentraţia unei soluţii care conţine mai multe specii de molecule şi ioni se mai
poate exprima cu ajutorul unei unităţi numită osmol/l (concentraţia osmolară – simbol osM).
Osmolul este cantitatea de substanţă care, dizolvată în solvent, se dispersează într-un
număr de particule osmotic active (capabile să se agite termic, dar nu să traverseze membrana)
egal cu NA (numărul lui Avogadro).
În procesul de osmoză moleculele solventului produc un flux ordonat, deci solventul
efectuează un lucru mecanic, numit lucru mecanic osmotic.

2. Soluţiile moleculare electrolitice prezintă abateri de la legea van’t Hoff. Dacă

moleculele de electrolit se disociază în ioni, se defineşte factorul van’t Hoff (i):
i = 1 + (p – 1) α
p = numărul de ioni în care se disociază o moleculă de electrolit;
α = gradul de disociere a moleculelor de electrolit = raportul dintre numărul de molecule
disociate şi numărul total de molecule de electrolit.
Presiunea osmotică este dată de numărul total de molecule şi ioni din soluţie. Se obţine:
π V = iνRT
sau π = iRTc
De exemplu, pentru NaCl, α = 1 şi p = 2. O soluţie de NaCl 0,1 M va avea concentraţia
osmolară 0,2 Osm/l, iar o soluţie de Na2SO4 0,1 M va avea concentraţia osmolară de 0,3 Osm/l.

3. Soluţiile macromoleculare neelectrolitice prezintă şi ele abateri de la legea van’t

Hoff. Pentru aceste soluţii, presiunea osmotică depinde atât de concentraţia cât şi de natura
solvitului, precum şi de interacţiile solvit-solvent:
π = RTc + bM2c2V
unde b este o constantă care depinde de interacţiile intermoleculare, c este concentraţia molară a
soluţiei, M masa molară a solvitului, iar V volumul soluţiei.
Presiunea osmotică a soluţiilor macromoleculare coloidale se mai numeşte presiune
oncotică sau presiune coloid-osmotică.

4. Transportul apei prin membrane

Fluxul de apă care permează o membrană ce separă două medii apoase depinde de
permeabilitatea membranei şi de diferenţa efectivă de presiune între cele două soluţii la nivelul
membranei:
Japă = - Papă (∆p - ∆π)
Papă = coeficient hidrodinamic de permeabilitate a membranei (depinde de grosimea membranei
şi de mobilitatea apei prin membrană);
∆p = diferenţa de presiune hidrostatică între cele două medii apoase, care se datorează unor
procese diferite de osmoză (gravitaţie, tensiune superficială, coeziune, procese mecanice, etc.);
∆π = diferenţa presiunilor osmotice ale soluţiilor.
Pentru membrane perfect semipermeabile:
Japă = -Papă (∆p - RT∆c)
Membranele reale sunt parţial permeabile, cu diferite grade de permeabilitate pentru diferiţi
solviţi. Se defineşte coeficientul de semipermeabilitate al membranei pentru un anumit solvit:
ε = fluxul osmotic real/fluxul osmotic într-o membrană perfect semipermeabilă.
CURS DE BIOFIZICĂ 29

În general:
Japă = -Papă (∆p – RT Σ εi ∆ci)
Dacă o membrană este total permeabilă faţă de un anumit solvit, acesta nu va contribui la
osmoză, deci εi = 0. Dacă membrana este perfect semipermeabilă, εi = 1.
Dacă ∆p > ∆π are loc ultrafiltrarea (sub acţiunea presiunii mecanice apa trece în celălalt
compartiment).
Dacă ∆p < ∆π predomină transportul de fluid prin osmoză.
La nivelul capilarelor sanguine, cele două cazuri antrenează procese de ultrafiltrare şi
respectiv reabsorbţie. De exemplu, în porţiunea arterială a vaselor capilare diferenţele de
presiune hidrostatică (∆p = psânge – pţesut) şi respectiv osmotică (∆π = πplasmă – πţesut) între lumenul
capilar şi lichidul interstiţial sunt ∆p = 29 Torr, ∆π = 22 Torr (1 Torr = 1 mm Hg). Ca urmare,
are loc un transport de lichid dinspre spaţiul vascular spre interstiţiu, prin ultrafiltrare. În
porţiunea venoasă, ∆p = 7 Torr, ∆π = 22 Torr, deci se produce un transport de lichid dinspre
interstiţiu spre lumenul capilar; procesul se numeşte reabsorbţie. Presiunea hidrostatică a
sângelui (psânge) este determinată de contracţia inimii şi de tensiunile mecanice din pereţii vaselor
de sânge; ea variază de-a lungul sistemului vascular. La nivelul capilarelor arteriale psânge este în
medie de cca. 3 ori mai mare decât la nivelul capilarelor venoase.
Plasma sanguină este o soluţie apoasă de molecule electrolitice (NaCl, KCl) sau
neelectrolitice (glucoză, uree) şi dispersie coloidală de macromolecule proteice (albumine,
globuline, fibrinogen).
Presiunea osmotică a plasmei sanguine este suma: presiunea osmotică a moleculelor
electrolitice + presiunea osmotică a moleculelor neelectrolitice + presiunea oncotică:
π plasmă = π electroliţi + π neelectroliţi + π macromolecule
La 37ºC, πplasmă = 7,6 atm (5776 Torr), din care presiunea oncotică este de doar 28 Torr.
La presiunea oncotică a plasmei, albuminele contribuie practic în proporţie de 65%, iar
globulinele cu 35%. Modificările concentraţiei totale de proteine plasmatice, precum şi
modificarea ponderii albumine/globuline alterează presiunea oncotică. Presiunea coloid-
osmotică are un rol important în schimburile de apă la nivelul capilarelor sanguine. Ionii şi
moleculele nedisociate pot difuza liber prin endoteliul capilar, deci nu au nici o contribuţie la
diferenţa de presiune osmotică între lumenul capilar şi lichidul interstiţial. În condiţii normale,
concentraţia proteinelor este mai mare în plasma sanguină decât în lichidul interstiţial, deci
∆π = πplasmă – πţesut > 0, iar sensul fluxului de apă prin osmoză este dinspre ţesut spre lumenul
capilar. Dacă albuminele ajung la o concentraţie < 2,5% şi proteinele totale < 5,5% în plasmă,
∆π devine < 0, iar apa trece spre ţesut.
Prin dezechilibre ale proceselor de ultrafiltrare şi reabsorbţie capilară se produc edeme,
care se datorează creşterii fluxului de apă spre ţesut, prin exacerbarea proceselor de ultrafiltrare
sau reducerea reabsorbţiei. Edemele pot să apară în diferite situaţii, cum ar fi: a) scăderea
concentraţiei proteinelor din plasma sanguină (ex., în nefrită) – presiunea oncotică a plasmei
scade şi ∆π scade, deci se reduce reabsorbţia în capilarele venoase şi este favorizată ultrafiltrarea
la nivelul capilarelor arteriale; b) permeabilizarea membranei vasculare a capilarelor (ex., prin
arsuri, intoxicaţii) – proteinele plasmatice pot trece în ţesut, presiunea oncotică a plasmei
sanguine scade, presiunea oncotică interstiţială creşte, ∆π scade; c) insuficienţă cardiacă sau
obstrucţia venelor mari – fluxul de sânge dinspre vene spre inimă scade, psânge creşte, ∆p creşte,
deci scade reabsorbţia.
În capsula lui Bowmann din rinichi (Fig. 3), presiunea efectivă în cavitate (urina
primară) este 5 Torr, iar în capilarul sanguin = 75 Torr: ∆p = 75 - 5 = 70 Torr.
Dar ∆π = 28 Torr < ∆p - la nivelul capsulei are loc ultrafiltrarea (depinzând de presiunea
arterială) - sub o presiune : ∆p - ∆π = 42 Torr
30

Fig. 3 Capsula lui Bowmann. Figură adaptată după Wikimedia Commons

(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Gray1130.svg).

Filtrarea glomerulară este urmată de reabsorbţia tubulară, respectiv trecerea din urina
primară în sânge (în capilarele peritubulare) a unei părţi din apă şi substanţe ca aminoacizi,
glucoză, Na+, Cl- prin difuzie şi transport activ (Fig. 4). Membranele celulare permit trecerea
cristaloizilor, dar nu şi pe cea a coloizilor. Separarea cristaloizilor de coloizi cu ajutorul
membranelor semipermeabile se numeşte dializă. Prin dializă renală se realizează depurarea
sângelui de uree.

Fig. 4 Reabsorbţia tubulară. Figură adaptată după Wikimedia Commons

(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:2618_Nephron_Secretion_Reabsorption.jpg).

Două soluţii diferite (în acelaşi solvent) care la aceeaşi temperatură au acelaşi conţinut de
solvent (aceeaşi presiune osmotică) se numesc soluţii izotone (sau izotonice). Dacă una din cele
două soluţii are presiunea osmotică mai mare (densitate mai mică de solvent, soluţia este mai
CURS DE BIOFIZICĂ 31

concentrată), soluţia se numeşte hipertonă sau hipertonică. Dacă una din soluţii are presiunea
osmotică mai mică (densitate mai mare de solvent, soluţia este mai diluată), soluţia se numeşte
hipotonă sau hipotonică. Efectele plasării celulelor în medii de tonicitate diferită sunt prezentate
în Fig. 5.

Fig. 5 Efectul plasării eritrocitelor în medii de tonicitate diferită. Figură adaptată după Wikimedia Commons
(https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Osmotic_pressure_on_blood_cells _diagram.svg).

Dacă o celulă este plasată într-o soluţie izotonă cu citosolul, schimbul net de apă între
celulă şi mediu este zero, iar celula îşi menţine forma iniţială.
Dacă soluţia este hipotonă faţă de citosol, se produce turgescenţa (umflarea) celulei, care
poate duce la citoliză. Dacă soluţia este hipertonă faţă de citosol, celula pierde apă – se produce
ratatinarea (zbârcirea) celulei.
Pentru celulele organismului uman ca soluţie izotonă este folosit serul fiziologic, care
conţine 9‰ NaCl (9 g de NaCl dizolvate în 1000 ml de apă).