Sunteți pe pagina 1din 6

Curs nr.

Orientări ale lingvisticii străine

Spre deosebire de elevii de la Geneva ai lui F. de Saussure, elevii din Franţa ai


întemeietorului lingvisticii structurale s-au ocupat în special de aspectul social al limbii,
de relaţia dintre limbă şi societate, neglijată în mare parte la Geneva.
Cel mai ilustru reprezentant al şcolii sociologice franceze a fost Antoine Meillet
(1866-1936), elev şi colaborator al lui Saussure la Paris, succesorul acestuia după
plecarea de la Geneva. Specialist neîntrecut în lingvistica indoeuropeană, Antoine Meillet
nu s-a lăsat sedus de coerenţa şi simetria doctrinei magistrului său, Ferdinand de
Saussure, ci a aplicat-o cu prudenţă, remarcându-i limitele, aducându-i rectificări şi
corectări şi imprimând o direcţie proprie şcolii sociologice franceze.
Stabilind o corelaţie strânsă între lingvistică şi alte ştiinţe sociale, Antoine
Meillet arată că limbajul este un fenomen complex care nu poate fi înţeles dacă se face
abstracţie de relaţia cu mediul în care se vorbeşte. De asemenea, Meillet, spre deosebire
de cele preconizate de F. de Saussure şi urmate de reprezentanţii Şcolii de la Geneva
privind primatul sincronic asupra celui diacronic şi al lingvisticii interne faţă de cea
externă, s-a ocupat, mai ales, de probleme ale lingvisticii diacronice. Studiul diacronic îi
permite lui Meillet să evidenţieze caracterul social al limbii, relaţia dintre istoria unei
limbi şi istoria societăţii respective. Ideea că limba este un fapt social se găseşte şi la J. J.
Rousseau, în secolul al XVIII-lea, iar, în secolul al XIX-lea, la aproape toţi marii
lingvişti. Ea apare şi la F. de Saussure, dar meritul lui Meillet este acela de a o evidenţia
şi de a o transforma într-un principiu călăuzitor de cercetare sistematică. Astfel, în
cercetările sale, Meillet încearcă să elucideze transformările limbii, plecând de la
transformările societăţii umane respective. Influenţa lui Durkheim a fost considerabilă
asupra lui Meillet, iar lecţia citată este concludentă. Punând accentul pe factorul social,
Meillet este primul care-i reproşează magistrului său că este prea abstract că desparte,
uneori, limba de om, considerând-o un sistem în sine. El i-a reproşat lui Saussure şi acest
lucru, stabilind o opoziţie absolută între lingvistica internă şi cea externă, a separat
modificările structurii limbii de cauzele lor extralingvistice, ceea ce echivalează cu o

1
neglijare a acestora. Pe de altă parte, Antoine Meillet a înţeles just raportul dintre static şi
dinamic, dintre sincronie şi diacronie. El nu vede în acest raport o antinomie de neînvins,
cum credea Saussure; pentru el o descriere concretă a unei stări a limbii dintr-un anumit
timp implică şi aspecte evolutive. El crede că nu există două discipline gramaticale, ci
una singură, descriptivă şi în acelaşi timp istorică, dar în care accentul se poate pune fie
pe latura istorică, fie pe cea descriptivă, în funcţie de scopul cercetării. Antoine Meillet a
criticat modul în care neogramaticii concepeau legile foneticii şi a dezvoltat o teză
proprie privind legile limbii şi cauzele schimbării lingvistice. El crede că legile limbii nu
sunt nici fiziologice, nici psihologice, ci numai lingvistice, adică sociale. El vorbeşte de
faptul că lingvistica generală trebuie să stabilească legi generale pentru toate limbile sau
pentru întreaga istorie a limbii. Legile generale ale limbii enunţă numai posibilităţi nu şi
necesităţi, deoarece ne aflăm în domeniul faptelor umane. În ceea ce priveşte cauzele
schimbărilor lingvistice, Meillet crede că acestea trebuie căutate în acţiunea factorilor
sociali, deoarece factorii fiziologici şi cei psihici sunt aceiaşi peste tot şi acţionează în
mod constant, aşa încât nu se poate spune că ei provoacă schimbările.
Inovaţiile lingvistice individuale intră în limbă numai dacă sunt acceptate de
colectivitate şi numai dacă răspund unei necesităţi sociale de comunicare. Această
necesitate de comunicare îi constrânge pe oameni să nu introducă prea multe inovaţii în
limbă. Atunci când inovaţiile sunt cerute de o nevoie socială, ele pleacă simultan de la
mai mulţi indivizi, fiind convergente. De aceea, după părerea lui Meillet şi spre deosebire
de cea a lui Vössler, Croce etc. inovaţiile sunt mai degrabă generale decât generalizate,
iar faptul esenţial nu este imitaţia, ci tendinţa colectivă şi identitatea condiţiilor. În
condiţii egale, apar inovaţii egale la mai mulţi indivizi deodată. Această teză se opune net
celei susţinute de şcoala idealistă a lui K. Vössler şi de neolingviştii italieni. Fireşte că
Meillet nu are dreptate nici din punct de vedere raţional, pentru că limba nu are o
existenţă autonomă, ci există numai în vorbire, în mintea vorbitoare şi nici din punctul
de vedere al lingvisticii areale.
Pe la începutul secolului nostru apare în lingvistică o orientare antiraţională,
izvorâtă din doctrina intuitivă a lui Bergson şi din cea filozofico-estetică a lui Benedetto
Croce. Reprezentanţii acestei orientări pun pe primul plan rolul individului şi al
psihologiei individuale în crearea limbajului.

2
Tezele individualiste capătă însă expresia lor cea mai pregnantă în lucrările
filozofului, istoricului, criticului literar şi lingvistului Benedetto Croce (1866-1952).
Croce punea bazele unei doctrine care proclama specificitatea artistică şi transpunea
studierea faptelor de limbă în estetică.
Centrul esteticii lui Croce este expresia pe care el o identifică cu intuiţia. Croce
arată că există două forme de cunoaştere:
1) cunoaşterea intuitivă sau cunoaşterea prin imaginaţie, fantezie şi;
2) cunoaşterea logică, prin intelect, inteligenţă. Cunoaşterea intuitivă produce imagini,
cea logică dă naştere la concepte. Observând că ştiinţa a acordat atenţie numai cunoaşterii
logice, neglijând cunoaşterea intuitivă, Croce cere să i se acorde o atenţie necesară celei
din urmă.
„Cunoaşterea logică a luat partea leului, şi când nu-şi devorează de-a dreptul
tovarăşa abia îi acordă un locşor umil de slugă sau de portăreasă ... Cunoaşterea intuitivă
nu are nevoie de stăpâni; ea nu are nevoie să se sprijine pe nimeni; ea nu trebuie să ceară
cu împrumut ochii altcuiva, fiindcă îi are pe ai săi proprii, foarte buni” (Estetica ca
ştiinţă a expresiei şi lingvistică generală, traducere din italiană, Bucureşti, 1970, p. 76).
Croce identifică lingvistica cu estetica:
Dacă lingvistica are ca obiect studiul limbajului care este expresie, înseamnă că
nu există diferenţă între ea şi estetică, care studiază, de asemenea, expresia: „ştiinţa artei
şi cea a limbajului, estetica şi lingvistica, concepute ca ştiinţe propriu-zise nu sunt două
lucruri distincte, ci unul şi acelaşi lucru. Nu că ar exista o lingvistică specială, dar căutata
ştiinţă lingvistică pe care o studiem, lingvistica generală, în ceea ce are ea reductibil la
filozofie, nu este altceva decât estetică. Cine se ocupă de lingvistica generală, adică de
lingvistica filozofică, se ocupă de probleme estetice şi invers”.
Cel care a transpus în planul lingvisticii ideile lui Croce a fost Karl Vossler (1872-
1949), profesor la Universitatea din München, întemeietorul şcolii idealiste. Urmându-l
pe Croce, Vossler identifică dezvoltarea limbii cu dezvoltarea literaturii, lingvistica cu
estetica.
În concepţia lui Vossler, pozitivism înseamnă „a cerceta faptele de limbă ca scop în sine”;
acesta încearcă să facă din lucrările de lingvistică o colecţie cât mai bogată de material,
pe când idealism înseamnă a descoperi legătura de cauzalitate între fenomene.

3
Pe lângă influenţa lui Croce, de care-l leagă o prietenie de o viaţă, Vossler a
suferit o puternică influenţă din partea lui W. v. Humboldt, de la care preia ideea că
limba este expresia caracterului etnic al unui popor, corolarul fiind: istoria limbii este o
istorie a culturii. De asemenea, Vossler pune în centrul doctrinei sale idealiste teza
humboldtiană a formei interne, în care s-ar manifesta „legile gândirii, viziunii şi simţirii
unei limbi date”. Ca şi Humboldt, dar ca şi Croce, Vossler pune accent pe ceea ce este
individual într-o limbă, pe ceea ce o distinge de altele. El însă separă forma internă, de
forma externă, explicând prin spiritul limbii nu numai sintaxa şi stilistica, produse ale
formei interioare, ci şi celelalte laturi ale limbii (fonetica şi morfologia).
• Concepţia lui F. de Saussure este dezvoltată în deceniile al IV-lea şi al V-lea de
două şcoli lingvistice importante din Europa: şcoala de la Praga şi cea de la Copenhaga,
care marchează începutul structuralismului european.
Epoca lingvisticii structurale începe înainte de 1930 atât în Europa, cât şi în
America. În cadrul structuralismului se disting trei mari şcoli: Şcoala de la Praga,
Şcoala glosemantică de la Copenhaga şi descriptivismul american (care nu are nicio
legătură cu concepţia lui F. de Saussure, ci apare independent de aceasta). Reprezentant al
Şcolii lingvistice de la Praga, R. Jakobson a căutat să determine legile generale ale
structurii unui sistem lingvistic, studiind limba copiilor şi a afazicilor de diferite
naţionalităţi. Stabilind un număr de 12 opoziţii binare de valabilitate universală,
Jakobson a arătat că din aceste opoziţii fiecare limbă face o alegere, compunându-şi
propriile sale foneme. Pentru fiecare limbă, inventarul fonemelor şi definitivarea lor
rezultă dintr-un tablou cu 12 opoziţii binare şi cu lista fonemelor: fiecărui fonem îi
corespunde o coloană de 12 cazuri (un caz pentru fiecare opoziţie) şi în fiecare caz se
folosesc semnele (+) sau (–) pentru a marca prezenţa sau absenţa trăsăturii respective sau
zero dacă opoziţia nu-i pertinentă. Trăsăturile inerente rezultate din analiza calităţii
acustice şi articulatorii sunt clasificate în două grupe: trăsături ale sonorităţii (care ţin de
percepţia sunetelor) şi trăsături ale tonalităţii (care ţin de înălţimea muzicală a acestora).
Acestea sunt următoarele:
I. Trăsături ale sonorităţii:
1. vocalic/non-vocalic;
2. consonantic/non-consonantic;

4
3. nazal/oral;
4. dens/difuz;
5. continuu/întrerupt;
6. strident/non-strident;
7. glotal/non-glotal;
8. surd/sonor;
9. tensiv/non-tensiv
II. Trăsături ale tonalităţii:
10. grav/acut;
11. coborâre/non-coborâre;
12. prelungit/non-prelungit.
Un alt reprezentant al Şcolii de la Praga este André Martinet. Acesta dezvoltă
ideile cuprinse în tezele cercului de la Praga în trei direcţii principale: fonologia generală
şi descriptivă, fonologia diacronică şi teoria dublei articulaţii (prima articulare este
aceea a monemelor – cuvinte, morfeme, desinenţe, construcţii sintactice minimale) în
care se divizează un lanţ sonor în unităţi cu semnificaţie. A doua articulare priveşte
numai planul expresiei şi se referă la modul în care miile de semnificanţi diferiţi ai
monemelor sunt formaţi cu ajutorul unui inventar de câteva zeci de foneme; deci a II-a
articulare este aceea a fonemelor, graţie căreia se creează cea mai mare economie în
limbă.
O nouă direcţie structuralistă a apărut în Europa cunoscută sub numele de Şcoala
de la Copenhaga sau Cercul lingvistic de la Copenhaga. Întemeietorii lui sunt danezii:
Wiggo Bröndal, Louis Hjelmslev, H. Uldall.
Cel mai de seama reprezentant al Şcolii de la Copenhaga este Louis Hjelmslev
(1899-1965). Acesta susţine o teorie conform căreia între morfologie şi sintaxă nu există
graniţe:
„Raporturile sintagmatice domină la fel morfologia ca şi sintaxa propriu-zisă.
Dintr-un anumit punct de vedere, toate raporturile gramaticale sunt raporturi tranzitive.
Orice morfologie este sintaxă”.
Hjelmslev împarte unităţile lingvistice în trei categorii:
1. fonemele;

5
2. semantemele şi morfemele;
3. cuvintele.
Acesta nu adaugă a IV-a categorie care să cuprindă propoziţia sau fraza, deoarece acestea
i se par greu de definit.