Scrisori către Mihai

Răzvan Petrescu

decât tâmpit ca mulţi, mai bine obsedat. p. 20

Iartă-mi deci acest ultim suspin pe care îl adresez atât ţie, cât şi familiei tale. Gata.
Începând de azi, 2 aprilie 1980, abandonez ideea de a te mai îndrepta pe calea luminii şi a
culturii, îmi iau mâna protectoare de pe capul tău lipicios şi sec şi mă resemnez cu
tristeţe. Mâzgăleşte, Mihai, cât pofteşti. Apucă-te să scrii cimilituri, de exemplu.
Însă subiectul scrisorii tale mi-a plăcut. E curat ca stil şi plin de înţelepciune plus imagini
deosebite. Mi-a plăcut, cum spuneam. Desigur, ar fi fost şi mai bine dacă te-ai fi gândit să
scrii şi tu un final, pentru că orice povestire, Mihai, are un sfârşit care rezolvă conflictul.
Oricum, m-a interesat scrisorica, m-a mai scos din chiuveta morală în care zilnic îmi
clătesc capul, de veacuri osândit. pp. 24-25

Ce dracului mai pot să-ţi scriu, că mi s-a uscat vlaga intelectuală tot încercând să trăiesc,
s-a uscat doar în efortul de a sta treaz. Sunt obosit. Mihai.
Dacă te interesează, îţi pot spune că aceste rânduri au fost scrise în fa minor. Chopin.
Ascult. Ascult ziua, noaptea nu, pentru că mă culc, iar ziua mă duc la şcoală, aşa că nu
mai ascult. Poate doar mi se pare că ascult.
Dacă îţi prinzi degetul în uşă şi un filozof, că-l luăm pe Piron, de exemplu, vine şi-ţi
spune că nu e vorba de uşă, ci doar de ideea ei, îţi trece durerea? Desigur, poţi uita de ea
doar în timpul necesar cât să-l pocneşti pe Piron în cap cu ideea lui de uşă, dar pe urmă?
Uite aşa stau şi eu. p. 31

Mi-am cumpărat peste douăzeci de discuri aproape dintr-odată, cu înverşunare, cu

disperare, pentru că nu am cu cine vorbi, Doamne, cât sunt de imbecili ăştia din jurul
meu, ce să discut cu ei, nu am puncte comune cu nimeni, refuz să cred că până şi
anatomic aş avea ceva în comun cu cretinii, eu sunt alcătuit dintr-o substanţă fluidă, curg,
ei sunt solizi, solizi, în temeinica lor prostie, în fireasca lor stupiditate, sunt denşi şi par a
fi nişte cuburi. Ce să discuţi cu un cub? Aşa încât mă feresc de ei, mă izolez, mă cuprind
în lumea mea transparentă de sunete şi gânduri proprii, sper, evit muştele care au început
să se dezmorţească, au microbi, muştele, dacă nu eşti atent şi te duci să te joci cu oameni
cu cap de cub, te pot otrăvi, sunt ai dracului de contagioşi, ca să nu mai vorbesc că simpla
lor prezenţă îţi vulgarizează cele mai intense idei. Te fac să simţi că ai şi tu un cub în loc
de cap. Un cub negru. pp. 41-41

n-o să mă mai anxietez

mă dor până şi cristalele lacrimilor p. 77

o fire tare, domnule, de ghindă p. 78