PROF.UNIV.DR.

MARIN VOICU

DREPT COMUNITAR
Note de curs

Bucureşti, 2003

1
 TABLA DE MATERII

TITLUL I
DREPT COMUNITAR MATERIAL...............12

CAPITOLUL I
CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ.
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR..............12

SECŢIUNEA I
CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE.....................12
SECŢIUNEA A II-A
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR..........................15
1. Izvoarele originare (primare)...........................................15
2. Izvoarele secundare (derivate).........................................16
3. Principiile generale ale dreptului.....................................17
3.1. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului.........17
3.2. Principiul respectării dreptului la apărare................18
3.3. Principiul autorităţii de lucru judecat........................18
3.4. Principiul certitudinii juridice....................................18
3.5. Principiul egalităţii.....................................................18
3.6. Principiul proporţionalităţii........................................19
3.7. Principiul loialităţii (solidarităţii)..............................19
4. Jurisprudenţa instanţelor comunitare şi cutuma...........20
5. Dreptul internaţional şi dreptul naţional........................21
SECŢIUNEA A III-A
RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR ŞI
DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE..................22
1. Prioritatea dreptului comunitar......................................22
1.1. Principiul priorităţii dreptului comunitar..................22
1.2. Importanţa şi implicaţiile principiului.......................23
1.3. Aplicarea principiului în statele membre ale UE......25
2. Efectul direct al dreptului comunitar..............................27
2.1. Principiul efectului direct...........................................27
2.2. Importanţa şi conţinutul principiului........................28
2.2.1. Dreptul primar.. 28
2.2.2. Dreptul secundar (derivat)........ 29
2.2.2.1. Regulamentele......................................................29
2.2.2.2. Directive şi decizii.................................................29
2.3. Responsabilitatea administrativă a statelor membre
în cazul neaplicării directivelor..................................33
3. Dreptul comunitar şi tradiţia constituţională
naţională (exemplul dreptului britanic).........................34

2
CAPITOLUL II
CETĂŢENIA EUROPEANĂ. DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE
FUNDAMENTALE ALE PERSOANEI......................35

SECŢIUNEA I
CETĂŢENIA EUROPEANĂ...................................................36
1. Cetăţenia europeană.........................................................36
1.1. Cetăţenia şi cetăţenia europeană................................36
1.2. Europa cetăţenilor şi cetăţenia europeană................36
1.3. Cetăţenia europeană şi tratatele constitutive.............37
2. Cetăţenia europeană şi cetăţenia naţională....................37
2.1. Cetăţenia europeană, complementară
cetăţeniei naţionale.....................................................37
2.2. Cetăţenia europeană, corolar al naţionalităţii
unui stat membru........................................................38
3. Statutul cetăţeanului european........................................39
3.1. Dreptul de participare la alegerile publice.................39
3.1.1. Participarea la alegerile pentru
Parlamentul European 40
3.2. Participarea la alegerile municipale..........................41
3.2.1. Principiul constituie un progres însemnat
al cetăţeniei europene 41
3.2.2. Modalităţi de exercitare a participării 42
4. Protecţiile cetăţeniei europene.........................................42
4.1. Protecţia asigurată de autorităţile diplomatice
şi consulare ale statelor membre................................42
4.1.1. Principiul 42
4.1.2. Punerea în aplicare a principiului 43
4.2. Dreptul de petiţionare.................................................44
4.2.1. Originea şi sediul materiei 44
4.2.2. Admisibilitatea petiţiei 44
4.2.3. Examinarea în fond şi posibile soluţii date petiţiei 45
4.3. ”Plângerea” către mediator........................................46
4.3.1. Instituţia mediatorului 46
4.3.2. Admisibilitatea plângerilor 46
4.3.3. Rolul mediatorului 47
4.4. Dreptul de a comunica cu instituţiile şi organele
comunitare...................................................................48
SECŢIUNEA A II-A
LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE......................................48
1. Libertatea de circulaţie şi de şedere................................48
1.1. Extinderea beneficiarilor libertăţii
de circulaţie şi de şedere.............................................48
1.1.1. Cetăţenia unui stat membru – condiţie
a libertăţii de circulaţie şi de şedere 49
2. Libertatea profesională, drept al persoanei....................50
2.1. Domeniul de aplicare al libertăţii profesionale.........50

3
2.1.1. Libertăţile consacrate de dreptul comunitar 50
2.1.2. Beneficiarii libertăţii profesionale 51
2.1.3. Locurile de muncă şi serviciile excluse...................52
2.2. Drepturile recunoscute în cadrul
libertăţii profesionale..................................................53
2.2.1. Principiul nediscriminării 53
2.2.2. Accesul la profesie 53
2.3. Calificarea profesională.............................................54
2.4. Învăţământul şi formarea profesională.....................56

SECŢIUNEA A III-A
APĂRAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE.............56
1. Protecţia drepturilor sociale.............................................56
1.1. Drepturile lucrătorilor salariaţi..................................56
1.2. Protecţia socială: coordonarea regimurilor
de securitate socială.....................................................61
1.3. Lupta contra marginalizărilor....................................63
2. Protecţia consumatorilor..................................................64
2.1. Securitatea generală a produselor..............................64
2.2. Reglementari sectoriale..............................................65
3. Protecţia sănătăţii..............................................................65
3.1. Specificitatea dreptului comunitar al sănătăţii..........66
4. Protecţia mediului.............................................................67
4.1. Caracteristicile generale ale protecţiei
comunitare a mediului................................................67
4.2. Reglementarea.............................................................69
5. Protecţia culturii................................................................71
5.1. Cultura şi comunitate europeană...............................71

CAPITOLUL III
LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR, SERVICIILOR, CAPITALURILOR
ŞI
PLĂŢILOR....................................................................73

SECŢIUNEA I
LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR...........................73
1. Uniunea vamală şi barierele fiscale.................................73
2. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a
măsurilor cu efect echivalent...........................................74
3. Regula raţiunii...................................................................75
4. Clauze de protecţie............................................................76
5. Monopolurile de stat comerciale......................................76

4
 SECŢIUNEA A II-A
LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR............................77
1. Transporturile....................................................................77
1.1. Cadrul general al politicii transporturilor.................77
1.2. Regimul juridic al diferitelor moduri de transport....79
1.2.1. Transportul terestru 79
1.2.2. Transportul fluvial 80
1.2.3. Transportul feroviar 81
1.2.4. Transportul aerian 81
1.2.5. Transportul maritim 82
SECŢIUNEA A III-A
LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALULUI...........................83
ŞI PLĂŢILOR...........................................................................83
1. Domenii de aplicare a libertăţii de circulaţie
a capitalurilor....................................................................83
2. Domenii de aplicare a libertăţii de
circulaţie a plăţilor............................................................84

CAPITOLUL IV
POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ.....................84

SECŢIUNEA I
CONCURENŢA........................................................................84
1. Reguli prohibitive. Aplicarea art. 81 par. 1 şi 2
din Tratat............................................................................84
1.1. Condiţii de aplicare.....................................................85
1.1.1. Întreprinderile şi asociaţiile de întreprinderi -
subiecte ale acordurilor, deciziilor sau practicilor
interzise 85
1.1.2. Practicile anticoncurenţiale 85
1.1.3. Efectele practicilor anticoncurenţiale 86
1.1.4. Afectarea comerţului dintre statele membre 87
1.2. Efecte extrateritoriale.................................................87
2. Admisibilitatea unor acorduri, decizii şi practici
concertate...........................................................................87
2.1. Acorduri şi practici concertate verticale.....................87
2.2. Acorduri de cooperare................................................88
2.3. Acorduri de cercetare şi dezvoltare.............................89
2.4. Acorduri în domeniul transferului de tehnologie......89
SECŢIUNEA A II-A
POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ.................................90
1. Domeniul politicii comerciale comune.............................90
1.1. Politica comercială în expansiune continuă..............90
1.1.1. Domeniul iniţial 90
1.1.2. Extinderea politicii comerciale comune 91

5
 2. Uniunea Europeană în relaţiile comerciale
internaţionale....................................................................91
2.1. Relaţiile comerciale cu ţările cele mai avansate........92
2.1.1. Acordurile bilaterale 92
2.1.2. Acordurile regionale în spaţiul economic
european (EEE) 92
2.1.3. Acordurile cu aplicare generală 92
2.2. Relaţiile intre Uniunea Europeană şi noile ţări
industrializate (NPI)...................................................93
2.2.1. Fundamentul relaţiilor cu NPI 93
2.2.2. Conţinutul relaţiilor cu NPI 94
2.3. Relaţiile Uniunii Europene cu ţările din
Europa Centrală şi de Est (PECO)............................94
2.3.1. Programele multilaterale de ajutor
acordat PECO 94
2.3.2. Relaţiile bilaterale dintre UE ŞI PECO.
Acordurile de asociere 95

CAPITOLUL V
POLITICILE EXTERNE COMUNITARE................96

1. Obiectivele PESC (Politicii externe şi de securitate)

a U.E...................................................................................96
2. Relaţiile externe.................................................................97
2.1. Relaţiile cu organizaţiile internaţionale
şi cu ţări terţe...............................................................97
2.2. Acordurile internaţionale încheiate
de statele membre cu state terţe...................................97
3. Acordurile de asociere.......................................................98
CAPITOLUL VI
DREPTURILE FUNDAMENTALE - ELEMENTE ALE UNEI NOI ORDINI
CONSTITUŢIONALE A UNIUNII EUROPENE....100

SECŢIUNEA I
CONSACRAREA ŞI APĂRAREA DRETURILOR FUNDAMENTALE 100
1. Cadrul constituţional al drepturilor fundamentale.....100
2. Apărarea drepturilor fundamentale în jurisprudenţa
CJCE................................................................................101
2.1. Principii de drept.......................................................101
2.2. Garantarea drepturilor fundamentale în
jurisprudenţa CJCE..................................................102
2.3. Apărarea drepturilor fundamentale la nivel
comunitar şi naţional.................................................103
3. Necesitatea unui catalog al dreptului fundamental......104
3.1. Siguranţa în faţa legii şi transparenţa.....................104
3.2. Funcţia de legitimare şi de integrare.......................105
SECŢIUNEA A II-A

6
 CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE
ALE UNIUNII EUROPENE – DOCUMENT DE REFERINŢĂ ÎN EVOLUŢIA
CONSTITUŢIONALĂ ACTUALĂ A COMUNITĂŢILOR EUROPENE 105

TITLUL II
DREPT COMUNITAR INSTITUŢIONAL...111

CAPITOLUL I
INSTITUŢIILECOMUNITARE................................111

SECŢIUNEA I
INSTITUŢIILE COMUNITARE DE DECIZIE.
PUTERILE COMUNITARE..................................................112
1. Parlamentul European....................................................112
1.1. Constituire.................................................................112
1.2. Atribuţii......................................................................113
1.2.1. Definirea atribuţiilor 113
1.2.2. Atribuţii decizionale legislative 113
1.2.3. Atribuţii de anchetă şi de avocat
al poporului 113
1.2.4. Atribuţii de supraveghere şi control 113
1.2.5. Atribuţii consultative 114
2. Consiliul european...........................................................114
2.1. Constituire şi componenţă........................................114
2.2. Atribuţii......................................................................114
3. Comisia.................................................................................115
3.1. Componenţă şi decizii...............................................115
3.2. Atribuţii......................................................................116
4. Justiţia comunitară. Organizare, competenţă
şi funcţionare...................................................................116
I. Jurisprudenţa şi funcţiile Curţii de Justiţie
a Comunităţilor Europene în sistemul
Ordinii de drept comunitar............................................116
4.1. Rolul instituţional al CJCE......................................116
4.2. Mandatul jurisdicţional al CJCE ca organ al CE...118
4.2.1. Generalităţi 118

7
4.2.2. Compentenţa de control a CJCE 118
4.2.3. Funcţiile CJCE 120
4.2.4. Principalele tipuri de acţiuni 120
4.3. Componenţa CJCE şi a CpIPE................................122
4.3.1. Istoric 122
4.3.2. Schema de funcţiuni 122
4.3.3. Organizarea (autoritatea) CJCE 123
4.4. Modul de lucru şi mecanismele adoptării
hotărârilor.................................................................123
4.4.1. Generalităţi 123
4.4.2. Stilul hotărârilor 124
4.4.3. Metode de adoptare a hotărârilor 124
4.5. Perfecţionarea justiţiei comunitare..........................126
4.6. Anexe.........................................................................127
II. Controlul judiciar al actelor juridice comunitare.......130
4.1. Actele supuse controlului..........................................130
4.2. Procedura de control.................................................130
4.2.1. Acţiunea în anularea actelor instituţiilor
comunitare 131
4.2.1.1. Actele susceptibile a fi contestate.......................131
4.2.1.2. Legitimarea procesuală......................................131
4.2.1.3. Declararea nulităţii actelor. Efectele
hotărârilor..........................................................132
III. Controlul judecătoresc al actelor statelor membre...132
4.1. Acţiuni şi proceduri...................................................132
4.1.1. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii
de către statele membre a obligaţiilor
lor conform tratatelor comunitare 133
4.1.2. Procedura de control iniţiată de Comisie 133
4.1.2.1. Supravegherea exercitată de Comisie................133
4.1.2.2. Condiţiile necesare de admisibilitate a acţiunii
Comisiei (faza procedurală administrativă)........133
4.1.2.3. Faza jurisdicţională............................................134
4.1.2.4. Neîndeplinirea obligaţiilor de către statele
membre................................................................134
4.1.2.5. Executarea hotărârii Curţii de justiţie...............136
4.2. Alte cazuri de control................................................136
4.2.1. Acţiunea în răspundere (în daune) –
art. 288 alin. 2 CE 136
4.2.1.1. Legitimare procesuală........................................136
4.2.1.2. Acţiunea în răspundere şi condiţiile
răspunderii Comunităţilor..................................136
4.2.2. Acţiuni introduse de funcţionarii publici
comunitari 138
4.2.3. Acţiunea contra sancţiunilor pecuniare 138
4.2.4. Arbitrajul 139
IV. Procedura judecătorească.............................................139
4.1. Procedura în faţa Curţii de primă instanţă
(tribunalul)................................................................139
4.2. Procedura în faţa Curţii de justiţie...........................140

8
 de la Luxemburg..............................................................140
SECŢIUNEA A II-A................................................................140
INSTITUŢIILE COMUNITARE CONSULTATIVE..........140
1. Curtea de conturi............................................................141
1.1. Componenţă..............................................................141
1.2. Competenţă................................................................141
2. Alte organisme comunitare.............................................141
2.1. Banca europeană de investiţii..................................141
2.2. Comitetul consultativ al CECO................................142
2.3. Comitetul regiunilor..................................................142
2.4. Comitetul economic şi social....................................142

CAPITOLUL II
INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE
ŞI SISTEMUL DECIZIONAL...................................143

SECŢIUNEA I
INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE..............143
1. Actele instituţiilor juridice comunitare.........................143
1.1. Regulamentele...........................................................143
1.2. Directivele..................................................................144
1.3. Deciziile.....................................................................145
1.4. Recomandările şi avizele...........................................146
2. Motivarea şi procedura de adoptare a actelor
comunitare......................................................................146
2.1. Motivarea...................................................................146
2.2. Procedura de adoptare..............................................146

SECŢIUNEA A II-A
SISTEMUL DECIZIONAL AL INSTITUŢIILOR EUROPENE 147

CAPITOLUL III
INSTITUŢIILE COMUNITARE DUPĂ
TRATATUL DE LA NISA...........................................151

SECŢIUNEA I
PRINCIPIILE, ACŢIUNILE ŞI INSTITUŢIILE
COMUNITARE. PRIVIRE SUCCINTĂ..............................151
SECŢIUNEA A II-A
NOUA ARHITECTURĂ CONSTITUŢIONALĂ
A UNIUNII EUROPENE........................................................156

CAPITOLUL IV
COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE
CIVILĂ.........................................................................167

9
 SECŢIUNEA I
LEGISLAŢIA COMUNITARĂ.............................................167
SECŢIUNEA A II-A
COOPERAREA JUDICIARĂ...............................................168

BIBLIOGRAFIE.........................................................171

ABREVIERI.................................................................186

10
11
 TITLUL I

DREPT COMUNITAR MATERIAL

CAPITOLUL I

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ.
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

SECŢIUNEA I

CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Privire succintă asupra istoricului şi evoluţiei construcţiei europene

Odată cu lansarea, la Paris, la 9 mai 1950, a planului “Schumann”, începe o fază hotărâtoare în
destinul comunităţilor europene1. La cele trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmărea
plasarea producţiei de oţel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizaţii deschise altor
ţări europene – luarea deciziilor de către organe compuse din reprezentanţii guvernelor, statele nu vor fi
obligate prin decizii contra voinţei lor (aplicarea regulii unanimităţii), deciziile vor obliga numai statele
ce le acceptă – au subscris şase state: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.
Fundamentul economic al acestui Tratat se află în dispoziţiile art. 4, în sensul că sunt
recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi abolite şi interzise:
a. taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind
circulaţia produselor;
b. măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între consumatori,
în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, precum
şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului;
c. subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice
formă ar fi ele;
d. practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţii.
La 20 mai 1955 printr-un Memorandum al ţărilor Beneluxului prin care se afirmă principiul că
integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică.
S-a convenit crearea, ca atare, a unor instituţii precum: Consiliul de Miniştri, Comisia
Europeană, funcţiunile unei Adunări Parlamentare şi ale unei Curţi de justiţie urmând a fi îndeplinite de
Adunarea şi de Curtea înfiinţate potrivit Tratatului CECO.
La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economică
Europeană şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice, care, împreună cu
1
A se vedea D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris, 1997, pag. 19; J. Tillotson, European Community
Law. Text Cases and Materials, 2 nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996, pag. 7-10; W. Cairns, Introduction to
European Union Law, Cavendish Publishing Limited, London-Sydney, 1997, pag. 12.

12
Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene 2. Intrarea
în vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificării lor de către părţile
contractante.
În anul 1967 guvernul britanic şi-a manifestat voinţa de a accepta Tratatul de la Roma, cu unele
rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la Comunităţi a unui nou membru şi asupra unor
probleme care generează unele dificultăţi (incidenţele politicii agricole comune asupra costului vieţii şi
asigurarea unei evoluţii pozitive a agriculturii britanice, sistemele ei de finanţare şi implicaţiile
bugetare, ca şi asupra balanţei de plăţi ori problemelor generate de existenţa Commonwealth-ului).
Creşterea numărului de membri ai Comunităţilor europene, ca şi nivelul diferit de dezvoltare şi
al structurii economice, au generat unele dificultăţi în formularea şi aplicarea politicilor comunitare în
procesul integrării economice, astfel că acesta din urmă trebuia adaptat noilor cerinţe în condiţiile în
care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică. Rapoartele adoptate la
Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperării politice europene, la Copenhaga în 1973 şi la
Londra în 1981, ca şi Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 1983 a şefilor de state şi guverne privind
Uniunea europeană şi practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate prin Actul
Unic European, semnat la 17 şi 28 februarie 1986 la Luxemburg.
În 1978 a urmat crearea unei unităţi monetare – ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare
un sistem de stabilizare a ratelor de schimb.
Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea
unei pieţe interne în 1992, această piaţă cuprinzând o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie
a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată în conformitate cu dispoziţiile
Tratatului, precum şi măsuri privind politica socială, coeziunea economică şi socială, dezvoltarea
ştiinţifică şi tehnologică şi mediul înconjurător.
Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme
care vor trebui să permită realizarea Uniunii economice şi monetare şi să contribuie la edificarea unei
Uniuni politice.
O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cei
doisprezece membri ai Comunităţilor europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht
privind instituirea unei Uniuni europene3. Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza în mod
coerent şi solidar relaţiile între statele membre şi între popoarele lor (art. A). În realizarea acestuia s-a
afirmat că se urmăreşte în mod special (art. B):
“1. promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu
fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni
economice şi monetare comportând, la sfârşitul ei, o monedă unică;
2. afirmarea identităţii pe scena internaţională în special prin punerea în aplicare a unei politici
externe şi de securitate comună, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-se astfel
identitatea Europei şi independenţa ei în scopul promovării păcii, progresului şi securităţii în Europa şi
în lume;
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea
unei cetăţenii a Uniunii;
4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, garantându-
se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile facilitării liberei circulaţii a persoanelor;
5. menţinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar (“l’acquis communautaire”)
şi dezvoltarea acestuia în scopul de a examina, într-o procedură anume prevăzută, în ce măsură
2
L. Cartou, Communautés Européennes, Daloz, 1991, pag. 51.
3
Asupra Tratatului, a se vedea J. Cloos, G. Reinesh, D. Vignes et J. Weyland, Le Traité de Maastricht, genèse, analyse,
commentaires, Bruylant, Bruxelles, 1993.

13
politicile şi formele de cooperare statornicite prin acest Tratat ar trebui să fie revizuite în vederea
asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare”.
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic perfecţionat şi adaptat, constituit în principal, de
Consiliul european, Parlamentul european, Comisia şi Curtea de justiţie.
Prevederile art. B (2) alin. 3 au consacrat fundamentele Uniunii, în sensul că aceasta este
întemeiată pe Comunităţile europene, completate cu politicile şi formele de cooperare instituite de
Tratat.
Tratatul de instituire a Uniunii europene, Tratatele privind instituirea Comunităţilor europene şi
unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de la Amsterdam,
urmare a desfăşurării Conferinţei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht,
începută la 29 martie 1996, la Torino. Noul Tratat cuprinde trei părţi: 1) Modificări aduse tratatelor; 2)
Simplificare; 3) Prevederi generale şi finale. Au mai fost adoptate o anexă cu echivalenţa vechii şi noii
numerotaţii şi protocoalele anexate. Conferinţa a mai adoptat 51 de declaraţii şi a luat notă de alte 8
declaraţii. Tratatul a fost supus ratificării de către statele membre ale Uniunii europene potrivit
procedurilor naţionale respective. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999 după
depunerea la 30 martie 1999 a ultimului instrument de ratificare4.
Principalele dispoziţii din Tratatul de la Maastricht, relative la obiectivele Uniunii europene, în
cuprinsul cărora au fost aduse modificări prin Tratatul de la Amsterdam sunt:
- în art. A (1) par. 2 a fost înlocuit în sensul că Tratatul constituie o nouă etapă în procesul
creării unei uniuni fără încetare mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai
deschis şi cât mai aproape posibil de cetăţeni;
- art. B (2) este formulat într-o anumită măsură diferit, în sensul că Uniunea îşi propune ca
obiective:
“1. promovarea progresului economic şi social şi a unui înalt nivel de folosire a forţei de
muncă şi realizarea unei dezvoltări durabile şi echilibrate, în special prin crearea unui spaţiu fără
frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni economice
şi monetare, comportând în cele din urmă o monedă unică în conformitate cu prevederile Tratatului;
2. afirmarea identităţii ei pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a
unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv elaborarea progresivă a unei politici de apărare
comună, care ar putea să ducă la o apărare comună, în conformitate cu art. J7 (17);
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin
instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
4. menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în
care libera circulaţie a persoanelor este asigurată în asociere cu măsuri specifice cu privire la
controalele la graniţele exterioare, azil, imigrare şi combaterea criminalităţii;
5. menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în scopul de a examina
măsura în care politicile instituite de Tratat ar trebuie să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii
mecanismelor şi instituţiilor comunitare”.
După adoptarea Tratatului de Maastricht, alte zece state au depus cereri de aderare: România 5,
Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.

4
Asupra unor elemente de noutate aduse de Tratatul de la Amsterdam, precum şi asupra unor probleme privind ratificarea, a
se vedea V. Duculescu, Tratatul de la Amsterdam – instrument juridic de referinţă în procesul integrării europene, în R.D.C.
nr. 2/1999, pag. 63-68; V. Duculescu, Constanţa Călinoiu, Ratificarea tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam şi unele
implicaţii pe planul dreptului constituţional, în R.D.C. nr. 7-8/1999, pag. 65-71.
5
A solicitat aderarea la 22 iunie 1995.

14
 Cu privire la cererile de aderare ale acestor state Comisia a adoptat la 16 iulie 1997 “Agenda
2000. Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”, prin care se fac recomandări detaliate în cazul
fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de negociere.
Prin Tratatul de la Nisa s-au modificat Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele care
instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate acestora (Partea întâi – Modificări de fond: art. 1
– art. 6; Partea a doua – Dispoziţii finale şi tranzitorii: art. 7 – art. 13). S-au mai adoptat 4 protocoale, şi
anume:
1. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană şi Tratatul CE şi care
priveşte extinderea Uniunii europene;
2. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele CE şi Euratom
şi care priveşte Statutul Curţii de justiţie;
3. Protocolul care a fost anexat la Tratatul CE şi care se referă la consecinţele financiare ale
expirării Tratatului CECO şi la fondurile de cercetare privind cărbunele şi oţelul;
4. Protocolul asupra art. 67 din Tratatul CE, precum şi 24 de declaraţii, luându-se notă de alte 3
declaraţii.
Intrarea în vigoare a Tratatului în cauză este prevăzută pentru prima zi a celei de-a doua luni ce
urmează aceleia în care este depus instrumentul de ratificare de către ultimul stat semnatar care
îndeplineşte această formalitate.

SECŢIUNEA A II-A

IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

În doctrină se disting două categorii esenţiale de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare
primare şi izvoare secundare.

1. Izvoarele originare (primare)

În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului
comunitar6 constituite de:
- Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene;
- cele două tratate bugetare;
- deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor;
- Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;
- decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976);
- deciziile şi tratatele de aderare;
- Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene privind Groenlanda
(17 martie 1984);
- Tratatul de la Maastricht;
- Tratatul de la Amsterdam;
- Tratatul de la Nisa.
Unele dintre aceste acte comunitare cuprind şi protocoale anexe. Ele fac parte integrantă din
aceste acte, aşa cum se precizează în chiar cuprinsul lor (art. 311 CE, art. 84 CECO, art. 207 Euratom).

6
A se vedea în acest sens B. Goldman, A. Lyon-Caen, Droit commercial européen, 4ème éd. Dalloz, 1983, pag. 26-28.

15
 Aceste acte comunitare menţionate constituie un adevărat “corpus” constituţional, ele având
prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie absolută de
legalitate.
Conform art. 293 CE, statele membre, în măsura în care este necesar, pot încheia convenţii între
ele privind:
“- protecţia persoanelor, satisfacerea şi protecţia drepturilor în aceleaşi condiţii ca în cazul
drepturilor acordate de fiecare stat propriilor săi resortisanţi;
- eliminarea dublei impuneri în cadrul Comunităţii;
- recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi firmelor în înţelesul par. 2 al art. 48,
păstrarea personalităţii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o ţară în alta şi posibilitatea
fuziunii între societăţi şi firme cârmuite de legile diferitelor ţări;
- simplificarea formalităţilor privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor curţilor
ori tribunalelor şi a sentinţelor arbitrale”.
Astfel au fost adoptate mai multe asemenea convenţii 7: Convenţia din 1968 privind
recunoaşterea reciprocă a societăţilor, Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa judiciară
şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii
aplicabile obligaţiilor contractuale, Convenţiile de la München din 1973 şi de la Luxemburg din 1989
relative la brevetele europene, respectiv comunitare, Convenţia din 1990 privind eliminarea dublei
impuneri în caz de corectare a beneficiilor întreprinderilor asociate8.
Pe de altă parte, în cazul în care o materie nu este reglementată prin legislaţia fundamentală,
statele membre au adoptat noi reguli originare pe calea convenţiilor sau au pregătit asemenea reguli, în
domeniile energiei, proprietăţii industriale, falimentului (proiectul de Convenţie privind falimentul,
lichidarea, aranjamentele, concordatul şi alte proceduri similare, stabilit de Consiliu în 1995, dar care,
totuşi, nu a fost semnat de niciunul dintre statele membre; totuşi, Regulamentul nr. 1346/2000, adoptat
de Consiliu la 29 mai 2000 privind procedurile de insolvabilitate reţine elementele esenţiale ale acestui
proiect). În asemenea situaţii se poate recurge şi la art. 308 CE prin care se dispune că, dacă acţiunea
Comunităţii s-ar dovedi necesară spre a se atinge, în cursul funcţionării pieţei comune, unul dintre
obiectivele Comunităţii şi Tratatul nu a prevăzut competenţele necesare, Consiliul acţionând unanim la
propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, va lua măsurile necesare.

2. Izvoarele secundare (derivate)

Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate de
instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii. Ele au
un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau recomandări care sunt folosite de regulă în
dreptul internaţional9.
Termenul “act comunitar” înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de
autorităţile administrative ale comunităţilor. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate
contraveni dreptului primar; în caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice. În acelaşi timp, dreptul
secundar trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunităţilor şi obiectivelor
cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin intermediul diverselor politici comunitare şi, chiar
dacă Tratatul nu enunţă expres obiective specifice ale unei anumite activităţi, aceste obiective pot fi
normal deduse prin interpretare. Ele, însă, trebuie să fie conforme principiilor generale ale dreptului
7
Acestea sunt convenţii internaţionale care produc efecte numai în relaţiile dintre statele membre ale U.E.
8
A se vedea B. Goldman, A. Lyon-Caen, op. cit. pag. 33-35.
9
L. Cartou, op. cit., pag. 117; V. Marcu, Drept instituţional comunitar, Editura Nora, 1994, pag. 91, care consideră că actele
instituţiilor comunitare constituie “sursa cea mai importantă a dreptului comunitar”.

16
comunitar, în sensul că, spre exemplu, aplicările diferenţiate trebuie să respecte principiul
nediscriminării, inclusiv atunci când regulile de aplicare acordă unui stat membru o perioadă mare de
implementare, precum şi prohibiţiile specifice enunţate de Tratat în diverse domenii (art. 9, 48, 52 şi 59
CE [23, 39, 43, 49]).
O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca obiect izvoarele terţiare incluzând
acele regulamente, directive şi decizii care dobândesc forţă juridică din regulile de drept comunitar
secundar.

3. Principiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului, ca izvoare juridice, se impun, în mod deosebit, datorită
caracterului de noutate a dreptului comunitar care se află încă în etapa consolidării sale, spre deosebire
de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaşte o lungă perioadă în care ea s-a sedimentat.
S-ar putea distinge trei categorii de principii:
- principii juridice obligatorii care sunt o moştenire juridică comună Europei ca formă a
dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările comunitare,
caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;
- reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre, cu sau fără elemente de echitate şi
imparţialitate; ele îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor şi în
nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală sensibil egal (este, în fapt, o condiţie a
dobândirii calităţii de membru al Uniunii europene);
- reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate independent de
ordinea juridică naţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare (inclusiv a Curţii de justiţie) ca
urmare a interpretărilor şi motivărilor legale şi pot lua conturul unor principii generale.
Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresă în tratatele comunitare şi trebuie să fie
general acceptate în ordinea juridică naţională a statelor membre în scopul de a constitui principii
generale de drept comunitar. Nu este necesar, însă, ca ele să fie expres enunţate, ci numai să fie
acceptate chiar în diverse forme, precum în cazul încorporării în legea fundamentală naţională, în legi
ordinare, în practica jurisdicţională, etc.

3.1. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului

În faţa Curţii de justiţie au fost puse în discuţie problemele privind protecţia drepturilor
fundamentale ale omului în legătură cu care nici unul dintre tratatele comunitare de bază adoptate nu a
cuprins prevederi exprese sau cu caracter general. Numai Tratatul de la Maastricht prevede în art. 6 că
Uniunea europeană se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre şi
respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi aşa cum ele
rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre10.
Respectarea acestor drepturi formează o parte integrantă a principiilor generale de drept apărate
de Curtea de justiţie de la Luxembourg. Protecţia acestor drepturi, cât timp sunt inspirate de tradiţii
constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul structurii şi obiectivelor
Comunităţii. Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de drept a căror
respectare o asigură organele comunitare de jurisdicţie şi, în acest sens, Curtea de justiţie şi Curtea de
10
În Preambulul AUE s-a făcut referire numai la promovarea democraţiei pe baza drepturilor fundamentale recunoscute în
Constituţia şi în legile statelor membre, în Convenţia europeană şi în Carta socială europeană.

17
primă instanţă se inspiră din tradiţiile menţionate şi din orientările oferite de tratatele internaţionale
pentru protecţia drepturilor omului la care statele membre au colaborat sau pe care le-au semnat,
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului având o semnificaţie specială în acest sens.
La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii
Europene şi Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.

3.2. Principiul respectării dreptului la apărare

Un alt principiu care trebuie să fie luat în considerare în procesul aplicării dreptului comunitar
este principiul dreptului la apărare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptului de a fi
audiat, respectarea principiului se impune atât în privinţa audierii în procedurile în care pot fi aplicate
sancţiuni, chiar în procedurile administrative, cât şi în problema audierii martorilor asupra unor
probleme determinate, când aceasta a fost cerută.
Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat şi în privinţa dreptului de asistenţă
din partea autorităţilor naţionale şi a dreptului de asistenţă şi reprezentare legală în legătură cu care
există privilegiul profesional legal.
Nu mai puţin, principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească întreaga procedură în faţa
organelor comunitare de justiţie.

3.3. Principiul autorităţii de lucru judecat

Principiul autorităţii de lucru judecat – un principiu larg acceptat – înseamnă că o acţiune nu

poate fi judecată decât o singură dată – non bis in idem. În practică, însă, dacă o sancţiune este aplicată
de două ori pentru acelaşi act, într-o procedură diferită, dar potrivit unor reguli având în întregime
scopuri diferite, se consideră că principiul este respectat.
Este necesar ca faptele incriminate să se fi produs pe teritoriul comunitar şi procedurile
respective să fie realizate în faţa instanţelor din statele membre.

3.4. Principiul certitudinii juridice

Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit căreia aplicarea legii la o
situaţie specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce revine autorităţilor
publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li se aplică şi ca aceştia să
poată, nu fără temei, să prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea va fi aplicată şi interpretată11.
Principiul că o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost adoptată de autorităţile
competente constituie – a arătat Curtea de justiţie – un factor esenţial care contribuie la certitudinea
juridică şi la stabilitatea situaţiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru instituţiile
comunitare, cât şi pentru persoanele a căror situaţie juridică şi de fapt este afectată printr-o decizie
adoptată de aceste instituţii.

3.5. Principiul egalităţii

Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului comunitar presupune, în primul
rând, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile. El
este prevăzut, prin aplicaţii, în chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, art. 141 CE interzice
11
A. Charlesworth, H. Cullen, European Community Law, Pitman-Blackstone, London, 1994.

18
discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile şi bărbaţii trebuie să primească plată
egală pentru muncă egală, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe motive de naţionalitate.
Alte dispoziţii interzic discriminarea în materia liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi
capitalului12.
Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul
teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi produc efectele.

3.6. Principiul proporţionalităţii

Înainte de a fi încorporat în alin. 3 din art. 3 B[5] CE, acest principiu a fost recunoscut prin
jurisprudenţă şi este afirmat în diverse sisteme juridice, cu deosebire în cel german. El presupune ca
legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare
obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe decât
este necesar să îl atingă, iar, când există o posibilitate de alegere între măsuri corespunzătoare, în
principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puţin oneroasă. Totuşi, s-a accentuat că, într-un domeniu în care
organele legislative comunitare au o largă libertate de acţiune, care corespunde responsabilităţilor
politice ce le revin prin Tratat, numai dacă o măsură este evident necorespunzătoare având în vedere
obiectivul care îi este cerut instituţiei competente să îl urmărească, legalitatea ei este afectată.
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul
lor.
În mod asemănător, s-a precizat că, în absenţa unor reguli comune privind vânzarea şi
cumpărarea unor produse, obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor în cadru comunitar rezultând din
dispariţăţile dintre legislaţiile naţionale trebuie să fie acceptate în măsura în care astfel de reguli,
aplicabile produselor naţionale ori importate, fără distincţie, pot fi recunoscute ca fiind necesare în
scopul satisfacerii cerinţelor obligatorii privind protecţia consumatorilor, dar, în acelaşi timp, ele
trebuie să fie proporţionale cu scopul avut în vedere.

3.7. Principiul loialităţii (solidarităţii)

Acest principiu, consacrat de Tratat şi promovat, de asemenea, de Curtea de justiţie, denumit şi

principiul solidarităţii, este prevăzut la art. 10 CE, care dispune că statele membre vor lua toate
măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea obligaţiilor
ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile Comunităţii şi că ele facilitează acesteia
îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abţine de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor
Tratatului.
În acest principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului comunitar, se constată că
sunt trei obligaţii în sarcina statelor membre, două pozitive şi una negativă. Obligaţiile pozitive nu au o
formă concretă, ci mai curând una generală; o formă concretă a lor va fi dobândită, cu toate acestea, în
conjuncţie cu obligaţiile şi obiectivele specificate în Tratat ori care se întemeiază pe acesta.
Prima obligaţie pozitivă este precizată în partea I a art. 10 alin. 1, în sarcina statelor membre, în
sensul de a lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, spre a asigura
îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiilor Comunităţii.
Cea de-a doua obligaţie pozitivă – prevăzută în partea a doua din alin. 1 al art. 10 – privind
facilitarea realizării sarcinilor comunitare vizează îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei
informaţiile cerute spre a se verifica dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului
comunitar, adică legislaţiei primare sau secundare.
12
A se vedea L.J. Constantinesco, La Constitution économique de la CEE în RTDE nr. II, 1977.

19
 Cea de-a treia obligaţie – negativă – constă în aceea că, potrivit art. 10 alin. 2 statele membre
trebuie să se abţină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare. Aceste
obiective sunt prevăzute la art. 2 CE, dar, acest articol conţine şi mijloacele de realizare a obiectivelor,
prin care, la rândul lor, se face trimitere la activităţile implicate în acest proces, menţionate la art. 3 şi 4.

4. Jurisprudenţa instanţelor comunitare şi cutuma

a. Jurisprudenţa comunitară.

În general, jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept în sistemul juridic continental 13.
Hotărârile judecătoreşti nu sunt obligatorii pentru cazurile viitoare; în principiu, ele nu au efecte erga
omnes. Cu toate acestea, se consideră că fiecare aplicare a dreptului necesită interpretare, care
înseamnă că, într-un fel sau altul, regulile sunt perfecţionate şi suplimentate. Interpretarea dreptului ar
urma să fie cu atât mai necesară cu cât legea este mai generală şi lacunele mai prezente. În acelaşi sens,
se consideră că jurisprudenţa Curţii este un izvor esenţial de drept întrucât în numeroase probleme
Curtea de justiţie completează şi precizează dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea
respectării lor14. Doctrina a mai arătat că Tratatul de la Roma are în fapt caracteristicile unui tratat-
cadru în sensul că el stabileşte în mod foarte general un anumit număr de obiective şi precizează un
cadru în care politicile destinate să realizeze aceste obiective urmează că fie puse în aplicare, astfel că
frecvent el recurge la concepte cu un contur neclar, cum ar fi art. 28 care nu precizează exact ce
înseamnă “măsuri cu efect echivalent” restricţiilor cantitative sau art. 39 care nu specifică domeniul de
aplicare a excepţiilor de “ordine publică” la libera circulaţie a lucrătorilor15.
În concret, în unele domenii ale dreptului comunitar, jurisprudenţa Curţii a putut fi considerată
ca un important izvor de drept, având în vedere lipsa reglementării sau reglementarea lacunară, ca în
materia concurenţei relativă la validitatea noilor acorduri încheiate după intrarea în vigoare a
Regulamentului nr. 17/62. Astfel, Curtea de justiţie a decis că “deoarece Regulamentul presupune că
atât timp cât Comisia nu a luat o decizie, acordul poate să fie implementat pe riscul propriu al părţilor,
urmează ca notificarea conform art. 4 alin. 1 din Regulament nu are efect suspensiv”.
În alte cazuri, Curtea face referire în mod expres la propriile hotărâri anterioare pentru
fundamentarea noilor hotărâri. Totuşi, alteori ea a decis că nu este obligată de hotărârile sale precedente
şi că tribunalele naţionale sunt îndreptăţite să ceară o nouă hotărâre preliminară dacă ele nu vor să
urmeze o decizie dată asupra unei probleme asemănătoare într-o cauză anterioară, aceste tribunale fiind
libere să folosească hotărârile preliminare fără consultarea Curţii, chiar dacă ele sunt tribunale de
ultimă instanţă şi care sunt obligate în mod normal să ceară darea unei hotărâri preliminare asupra
tuturor problemelor de drept comunitar.
O serie de concepte sau principii de drept comunitar precum “efectul direct”, “prioritatea
dreptului comunitar”, “autonomia” ori “supremaţia dreptului comunitar”, “aplicabilitatea directă”
sunt opera Curţii de justiţie sau au fost perfecţionate de către aceasta. Curtea a recunoscut şi dezvoltat
principiile generale de drept comunitar, realizând un act creativ de legislaţie judiciară, unele dintre ele
fiind incluse în tratatele comunitare (principiul solidarităţii şi principiul nediscriminării pe motiv de
naţionalitate), iar altele fiind preluate din tradiţiile juridice naţionale ale statelor membre şi adaptate
13
Unii autori sunt de părere că jurisprudenţa ocupă un loc considerabil între izvoarele dreptului comunitar, fără
argumentarea necesară ori susţinându-se “aptitudinea Curţii de a crea dreptul” – I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept
instituţional comunitar european, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, pag. 31.
14
A se vedea L. Cartou, op. cit., pag. 120.
15
R. Dehousse, The European Court of Justice, MacMillan Press Ltd., Houndmills, Basingstoke, Hamshire and London,
1998, pag. 72.

20
complexului comunitar (principiul egalităţii ca principiu general, drepturile fundamentale ale omului,
principiul proporţionalităţii)16.

b. Cutuma

Până în prezent doctrina nu a considerat cutuma ca un posibil izvor de drept comunitar.

5. Dreptul internaţional şi dreptul naţional

a. Dreptul internaţional

Deoarece o mare parte din regulile de drept internaţional nu au o natură obligatorie, ele sunt
aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de drept. Curtea de Justiţie a aplicat
dreptul internaţional ca izvor al dreptului comunitar, în materie vamală, deşi nu era obligată, întrucât nu
este stricto sensu parte a ordinii juridice comunitare.
Alteori, Curtea a făcut numai trimitere la principiile dreptului internaţional.
În privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din acordurile (tratatele) încheiate între statele
membre şi statele terţe, înainte de 1 ianuarie 1958 sau, pentru noii membri, înainte de data aderării lor,
art. 307 alin. 1 CE dispune că ele nu vor fi afectate de prevederile Tratatului CE; aceasta înseamnă că
este exclusă considerarea tratatelor în cauză ca făcând parte din ordinea juridică a Comunităţilor, dar
ele pot afecta dreptul comunitar. De aceea, textul art. 307, la alin. 2, prevede că în măsura în care astfel
de acorduri nu sunt compatibile cu Tratatul, statele membre în cauză vor lua toate măsurile
corespunzătoare spre a elimina incompatibilităţile stabilite.
Comunitatea europeană trebuie să respecte dreptul internaţional în exercitarea competenţelor
sale, fiind necesar, aşadar, să se conformeze regulilor cutumiare internaţionale când adoptă un
regulament ce suspendă concesiile acordate de sau în virtutea unui acord care a fost încheiat cu o ţară
nemembră; de unde rezultă că dreptul internaţional cutumiar privind încetarea şi suspendarea tratatelor
în virtutea unei schimbări fundamentale a împrejurărilor este obligatoriu pentru instituţiile comunitare
şi constituie parte a ordinii juridice comunitare.

b. Dreptul naţional

Uneori, dreptul naţional poate constitui izvor al dreptului comunitar prin referiri fie exprese, fie
implicite.
Referirile exprese sunt, evident, prevăzute în chiar actele comunitare cu este, de exemplu art. 48
CE, care priveşte constituirea societăţilor şi firmelor în conformitate cu legea statului membru.
Referirile implicite sunt făcute în special de instanţele comunitare de justiţie în unele cazuri în
care au aplicat noţiuni juridice din dreptul naţional.
Cu toate acestea, legea naţională nu se aplică discreţionar. Astfel, procedurile naţionale care
sunt mai puţin favorabile, nu pot fi aplicate.

16
J. Tillotson, op. cit., pag. 74-75.

21
 SECŢIUNEA A III-A

RAPORTUL DINTRE DREPTUL COMUNITAR ŞI

DREPTUL INTERN AL STATELOR MEMBRE

Comunitatea Europeană a instituit o ordine de drept autonomă, care este “expresia unei
conştiinţe deosebite a valorilor, impregnate de o comunitate legislativă europeană”. Fireşte,
actualmente ea încă se prezintă ca o “ordine de drept parţială” imperfectă, necesitând completarea din
elementele fundamentale ale ordinii de drept naţionale, cu care – prin comunitatea originii – deseori se
întrepătrunde şi împleteşte.17
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) a subliniat, din vremea jurisdicţiei sale
anterioare, autonomia ordinii de drept comunitare. Principiul înseamnă că dreptul comunitar decurge
din propriile sale surse juridice şi se desprinde – odată cu concretizarea crescândă a noţiunilor şi
principiilor sale de bază – atât de elementele lui fundamentale de drept internaţional, cât şi de ancorarea
sa istorică în concepte de drept ale statelor membre. Autonomia rezultă – în primul rând – din
principiile de structură şi constitutive, specific comunitare, ale autorităţii nemijlocite şi ale priorităţii
dreptului comunitar.

1. Prioritatea dreptului comunitar

1.1. Principiul priorităţii dreptului comunitar

Raportul dintre dreptul statal şi dreptul suprastatal este, dintotdeauna, o temă centrală a
specialistului în drept constituţional şi internaţional. Disputa dintre şcoli, şi anume dintre monismul
orientat către filosofia lui Kant şi dualismul hegelian, străbate istoria mai nouă a raportului între
“dreptul internaţional şi dreptul naţional”. În timp ce pentru monişti dreptul internaţional are întâietate
faţă de cel naţional, astfel că – în caz de conflict – dreptul naţional trebuie să rămână neaplicat, pentru
dualişti ambele sisteme stau alături unul de celălalt, egal îndreptăţite, şi fiecare se bucură de prioritate –
în interiorul propriei sfere de dezvoltare – înaintea celuilalt.
În măsura în care suportă paralela cu dreptul internaţional, se poate constata că ordinea de drept
comunitară este organizată, fără echivoc, monist. Altfel decât în dreptul internaţional, în dreptul
comunitar principiul priorităţii nu include, totuşi, numai obligaţia statelor membre de a aduce dreptul
lor naţional în concordanţă cu dreptul comunitar prioritar, ci pretinde, în afară de aceasta, ca – în
legătură cu principiul efectului direct – toate autorităţile şi instanţele statale să lase neaplicat dreptul
naţional contrar, în cadrul proceselor în curs de soluţionare la ele.
Această ultimă idee nu era nouă. Întâietatea dreptului internaţional clasic se oprea la porţile
ordinii de drept naţionale; dualismul împiedica acţiunea acestuia asupra raporturilor de drept din
interiorul sferei juridice naţionale şi intervenţia lui asupra fiecărui cetăţean. Dimpotrivă, “efectul util”
al dreptului comunitar implică faptul că dreptul comunitar prioritar acţionează direct în ordinile de
drept naţionale, trebuind să fie luat în considerare de către toate instituţiile statului respectiv.
La fel ca şi principiul efectului direct, principiul priorităţii – un pilon de susţinere al ordinii
supranaţionale de integrare – este rezultatul activităţii creatoare, de perfecţionare în domeniul juridic, a
CJCE, care – în această privinţă, în hotărârea cu semnificaţie principală, dată în cazul Costa/Enel – a
dezvoltat principiul:
17
Prof. Manfred A. Dauses – Universitatea “Otto Firedrich” – Bamberg – R.F. Germania, din conferinţa ţinută la Seminarul
din 8-10 aprilie 2002, la Bucureşti cu tema “Drept interstatal şi Drept comunitar european”.

22
 “Că înaintea dreptului creat de Tratat – deci izvorând dintr-o sursă juridică independentă – nu
are prioritate, dat fiind această autonomie a lui, nici o normă juridică naţională oricât de
asemănătoare, dacă lui nu-i va fi invalidat caracterul său de drept comunitar şi dacă însuşi temeiul
juridic al Comunităţii nu va fi pus în discuţie.
Aşadar, statele – prin faptul că ele, conform prevederilor Tratatului, au rezervat reglementării
prin ordinea de drept comunitară drepturi şi obligaţii, care se supuneau, până atunci, propriilor ordini
interne de drept – au provocat o restrângere a drepturilor lor de suveranitate, care nu mai poate fi
revocată ulterior, prin măsuri unilaterale, incompatibile cu noţiunea de comunitate”.
Această formulare a fost întărită într-o mulţime de decizii ulterioare şi a fost extinsă. CJCE a
subliniat, în acestea, că prioritatea ierarhică a normelor este valabilă pentru întreg dreptul comunitar,
independent de calitatea normei în discuţie. El are întâietate chiar faţă de dreptul constituţional
naţional, şi anume chiar şi atunci când respectivul drept naţional a fost emis mai târziu decât dreptul
comunitar în cauză (lex posterior).

1.2. Importanţa şi implicaţiile principiului

Principiul priorităţii se exprimă pe mai multe coordonate.

a. În domeniul competenţelor exclusiv comunitare (de exemplu încheierea acordurilor
comerciale şi a acordurilor de asociere cu terţe state) sau în cazul unei reglementări comunitare finale
(cum este politica agrară comună), dreptul comunitar prioritar produce un efect prohibitiv pentru
legiuitorul statal, în sensul că el nu mai este autorizat pentru decretarea unilaterală a dreptului naţional.
Aceasta are valabilitate chiar dacă, în privinţa conţinutului său, dreptul naţional în discuţie este
armonizat cu dreptul comunitar european.
b. În măsura în care statele membre mai sunt încă autorizate să acţioneze, ele nu au
permisiunea de a elabora nici o formă de drept, al cărei conţinut să fie contrar dreptului european.
c. Instituţiile administrative şi instanţele nu mai au voie să aplice dreptul naţional ultra
vitres (lit. a) sau contrar, din punct de vedere al capacităţii lui de reglementare, dreptului comunitar (lit.
b). Este adevărat că acest concept nu ajunge atât de departe încât respectivul drept naţional
incompatibil să-şi piardă ipso iure valabilitatea sa (prioritatea validităţii), totuşi el exprimă faptul că un
astfel de drept nu trebuie luat în considerare, în măsura în care aceasta este în contradicţie cu dreptul
european (prioritate la aplicare). Astfel, de pildă, o normă de drept a unui stat membru – referitoare la
imigrare, dar care încalcă reglementările comunitare privind libera circulaţie – este inaplicabilă
cetăţenilor altor state membre ale Uniunii Europene; ea poate fi aplicată, în continuare, cetăţenilor din
terţe state.
d. Implicaţiile principiului priorităţii sunt îngrădite, fireşte, pe baza principiului competenţei
individuale limitate. Conform acestuia, CE/UE – ca organizaţie supranaţională – dispune, ratione
materiae, numai de acele competenţe, care i-au fost atribuite prin respectivul Tratat de constituire (a se
compara cu art. 3 b, alin. 1 din Tratatul de constituire a Comunităţii Europene TCE). Ei – ca o
comunitate de state – îi lipseşte omnicompetenţa principală, care le caracterizează pe acestea.
e. De altfel, CE/UE îi este permis să devină activă – chiar şi în privinţa profunzimii şi
intensităţii de reglementare – numai dacă obiectivele urmărite pe planul naţional al statelor
membre nu pot fi atinse într-o măsură suficientă (principiul subsidiarităţii, art. 3 b alin. 2 TCE). În
plus, măsurile comunitare trebuie să corespundă principiului necesităţii (interzicerea excesului, art. 3 b
alin. 3 TCE).
Se pot releva două importante chestiuni privind dreptul procedural.
a. Prima problemă

23
 Sunt autorizate instanţele (şi, mutatis mutandis, autorităţile) statelor membre ca – pe proprie
răspundere – să verifice valabilitatea normelor dreptului comunitar şi, eventual, să le nege, cu
consecinţă juridică faptul că respectiva normă ar fi inaplicabilă în proces şi nu ar putea produce nici un
efect prohibitiv faţă de dreptul statal incompatibil?
La această întrebare, CJCE a răspuns negativ prin hotărârea dată în cazul Foto-Frost. Conform
acesteia, instanţelor din fiecare stat membru le este interzis că constate nevalabilitatea actelor organelor
comunitare (adică ale dreptului comunitar secundar). Ele pot, ce-i drept, să verifice – şi, eventual să
confirme – valabilitatea acestora, dar nu au voie să se exprime cu privire la nevalabilitate. Prin urmare,
dacă ele ajung să fie convinse că o reglementare foarte importantă pentru luarea decizie ar fi nelegală,
atunci o pot lăsa neaplicată pe aceasta numai dacă nevalabilitatea ei a fost constatată anterior, în mod
obligatoriu, de către CJCE. În acest scop, instanţa de judecată a statului respectiv va suspenda procesul
şi va înainta la CJCE – pe calea procedurii de luare a deciziei prealabile (art. 177 TCE) – întrebarea
referitoare la valabilitate. Aşadar, competenţa de respingere cu privire la dreptul comunitar secundar
este monopolizată la CJCE, în calitate de instanţă comunitară oficială supremă. Această centralizare
serveşte caracterului unitar al ordinii de drept comunitare şi coerenţei sistemului comunitar de protecţie
juridică.
b. A doua problemă
Principiul – că prevederile prioritare ale dreptului comunitar solicită valabilitatea neîngrădită şi
unitară în ordinile de drept ale statelor membre – implică şi faptul că aceste prevederi trebuie aplicate
direct de judecătorul din completul de judecată, judecător care – pe baza propriei competenţe – nu
va lua în considerare eventuale norme de drept naţional contrare, fără a fi obligat să aştepte
înlăturarea lor de către legiuitor (abrogare) sau de către o Curte Constituţională (constatarea
neconstituţionalităţii)? CJCE a decis astfel în cazul “Simmenthal” – o piatră de hotar în dezvoltarea
teoretică a principiului priorităţii – expunând, în această privinţă, faptul:
“Că fiecare judecător al statului, la care s-a făcut apel în cadrul competenţei sale, este obligat
să aplice neîngrădit dreptul comunitar şi să apere drepturile, pe care acesta le conferă fiecărui
cetăţean, lăsând neaplicată orice prevedere – posibil contrară – din dreptul naţional, indiferent dacă
ea a fost emisă anterior sau ulterior normei de drept comunitar. Prin urmare, orice prevedere a unei
ordini naţionale de drept sau orice practică legislativă, administrativă sau judecătorească, ar fi
incompatibilă cu cerinţele stând în natura dreptului comunitar, care ar conduce la o diminuare a
eficacităţii dreptului comunitar prin faptul că instanţei competente pentru aplicarea acestui drept i se
contestă autorizarea ca – deja la momentul acestei aplicări – să facă tot ce este necesar pentru a
înlătura acele norme juridice ale statului respectiv, care constituie, eventual, o piedică pentru
eficacitatea deplină a normelor de drept comunitar. Aceasta ar fi situaţia dacă – în cazul unei
contradicţii între o prevedere juridică comunitară şi o lege statală ulterioară – soluţionarea acestui
conflict între norme ar fi rezervată unui alt organ – dispunând de un mod propriu de apreciere – decât
instanţei, care trebuie să asigure aplicarea dreptului comunitar, chiar dacă piedica, care se pune,
astfel, în calea deplinei eficacităţi a acestui drept, ar fi una temporară. Aşadar, trebuie să se răspundă
la întrebarea ... dacă instanţa de stat, care – în cadrul competenţei ei – trebuie să aplice prevederile
dreptului comunitar, este datoare să aibă grijă de asigurarea deplinei eficacităţi a acestor norme, în
care scop, la nevoie, această instanţă – pe baza propriei sale competenţe – lasă neaplicată orice
prevedere contrară, chiar ulterioară, din dreptul naţional, fără a trebui să solicite sau să aştepte
înlăturarea prealabilă a acestei prevederi pe calea legislativă sau prin vreo altă procedură de drept
constituţional”.

1.3. Aplicarea principiului în statele membre ale UE

24
 Aplicarea hotărâtă şi constantă a principiilor efectului direct şi priorităţii dreptului comunitar a
ajutat, în mod deosebit, la raţionalitate şi eficienţă. Ea a făcut clară subordonarea, pe plan normativ,
a ordinilor de drept ale statelor membre şi a întărit durabil protecţia juridică a cetăţenilor
comunitari. În plus, sentinţa citată “Simmenthal” a subliniat rolul judecătorului din completul de
judecată, din fiecare stat membru, la exercitarea controlului normelor după criteriul priorităţii
dreptului comunitar. Competenţa lui de verificare poate ajunge – conform dreptului comunitar – mai
departe decât împuternicirea sa pentru controlul normelor, atribuită prin dreptul constituţional intern
respectiv, dacă ar fi să ne gândim doar la acele state membre, în care competenţa de respingere
referitoare la legile formale neconstituţionale se află în mâinile unor organe constituţionale speciale
(Germania: Curtea Constituţională Federală; Italia: Curtea Constituţională; Spania şi Portugalia:
Tribunalul Constituţional; Franţa: Consiliul Constituţional).
Pentru stadiul îmbucurător al valabilităţii şi impunerii unitare a dreptului comunitar, este, poate,
caracteristic faptul că principiile de structură menţionate sunt astăzi acceptate, într-o formă sau alta, în
ordinile de drept ale tuturor statelor membre şi, în măsura în care este perceptibil, sunt strict respectate
– cu excepţia celor câtorva cazuri – de către instanţele naţionale.
Diferite state membre au introdus – în constituţiile lor – prevederi explicite, care, fie
declară, în general, prioritatea dreptului internaţional ori cel puţin a dreptului tratatelor
internaţionale faţă de legislaţia naţională, sau declară, chiar în mod special, întâietatea dreptului
comunitar. Astfel, în justiţia olandeză (art. 65 şi următoarele) este consfinţită prioritatea dreptului
internaţional; jurisprudenţa a aplicat aceste norme, în mod corespunzător, la prioritatea dreptului
comunitar.
Conform art. 55 al Constituţiei franceze din 1958, “tratatele sau acordurile ratificate sau
aprobate regulamentar au prioritate faţă de legile interne, sub rezerva că ele sunt aplicate şi de cealaltă
parte”. De aici, într-o decizie devenită faimoasă, Curtea de Casaţie a dedus prioritatea dreptului
comunitar. De asemenea, în jurisdicţia sa, Consiliul de Stat recunoaşte din 1989 – contrar punctului de
vedere susţinut anterior – prioritatea dreptului comunitar chiar faţă de o lege emisă ulterior.
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, care nu cunoaşte nici o constituţie formală, se
declară – în Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene, din 1972 – pentru validitatea directă (§1) şi
pentru prioritatea (§2) dreptului comunitar, chiar şi faţă de dreptul britanic ulterior. Cel mai departe
pare să fi mers Constituţia irlandeză. Prin referendumul din 10 mai 1972, ea a fost amendată în sensul
că:
“Nici o prevedere a acestei Constituţii nu invalidează sau împiedică normele, actele juridice
ori prevederile emise de către stat, prin îndeplinirea obligaţiilor lui de membru al Comunităţii, şi că
normele, actele juridice sau prevederile – emise de către Comunitate sau de către organele ei – au
putere de lege în stat”.
În ordinile de drept ale celorlalte state membre, printre acestea şi Republica Federală Germania,
Italia şi Belgia, legislativul a recunoscut autonomia, acţiunea directă şi prioritatea dreptului comunitar.
Rezistenţe de natură principală împotriva recunoaşterii acţiunii nemijlocite şi a priorităţii nu mai există,
astăzi, doar în domeniul drepturilor fundamentale. Curtea Constituţională italiană, deşi a recunoscut
prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul italian, inclusiv faţă de Constituţie, totuşi ea a formulat
anumite rezerve pentru cazul unei încălcări – prin acte ale organelor comunitare – a drepturilor
fundamentale prevăzute în Constituţie.
În hotărârea sa “Solange II” din 22 octombrie 1986, Curtea Constituţională Federal ă Germaniei
a declarat inadmisibile atât cererea înaintată conform art. 100 alin. 1 din Constituţie, cât şi plângerile
datorită încălcării Constituţiei. De acum înainte, ea recunoaşte că CJCE garantează – între timp – o
protecţie a drepturilor fundamentale, care trebuie considerată egală, în esenţă, cu aceea impusă de către
Constituţia germană:

25
 “Atât timp cât Comunităţile Europene, în special jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor, garantează – în general – o apărare eficientă a drepturilor fundamentale faţă de
autoritatea suverană a Comunităţilor, apărare care, în esenţă, este de considerat egală cu apărarea
drepturilor fundamentale, impusă ca indispensabilă de către Constituţie, şi ele garantează – în general
– mai ales conţinutul drepturilor fundamentale, Curtea Constituţională Federală nu va mai exercita
jurisdicţia sa asupra aplicabilităţii dreptului comunitar derivat, care este considerat ca principiu de
drept pentru conduita instanţelor sau autorităţilor germane pe teritoriul suveranităţii Republicii
Federale Germania, şi – deci – nu va mai verifica acest drept după criteriul drepturilor fundamentale
prevăzute de Constituţie; prin urmare, cererile corespunzătoare – înaintate conform art. 100 alin. 1 din
Constituţie – nu sunt admise”.
Este adevărat că, odată cu această decizie, conflictul de competenţă dintre instanţa germană şi
CJCE pare să nu fie, încă, înlăturat definitiv. Astfel, la 12 mai 1989, CCF a statuat:
“Dacă o directivă va încălca standardul drepturilor fundamentale al dreptului comunitar,
Curtea Europeană de Justiţie acordă protecţie juridică. Dacă, în acest fel, nu va fi obţinut standardul
drepturilor fundamentale – impus ca indispensabil, de către Constituţie – se poate face apel la Curtea
Constituţională Federală”.
Căci:
“Competenţa transmisă prin art. 177 al Tratatului de înfiinţare a Comunităţii Economice
Europene (TCEE) nu este nemărginită. Limitele transmise ei prin Constituţie se supun, în cele din
urmă, jurisdicţiei Curţii Constituţionale Federale”.
Hotărârea relevantă cea mai recentă, din 12 octombrie 1993 (referitoare la Legea de aderare la
Tratatul de înfiinţare a Uniunii Europene), arată o tendinţă amplificată spre “raţionalizarea” apărării
drepturilor fundamentale faţă de autoritatea suverană a Comunităţii. În această hotărâre, CCF confirmă
competenţa sa pentru garantarea generală a unei apărări eficiente a drepturilor fundamentale în
domeniul de valabilitate a Constituţiei, dar accentuează faptul că vrea să-şi exercite jurisdicţia într-un
“raport de cooperare” faţă de CEJ, în cadrul căruia Curtea Europeană de Justiţie garantează apărarea
drepturilor fundamentale în fiecare caz separat, pentru întregul teritoriu al Comunităţilor Europene; de
aceea Curtea Constituţională Federală se poate limita la o garantare generală a standardului
indispensabil al drepturilor fundamentale”.
În pofida principiului “neexercitării” condiţionate a jurisdicţiei CCF, stabilit în hotărârea
“Solange II” (la care se referă, explicit, sentinţa “Maastricht”), înţelegerea germană a Constituţiei este
marcată, în continuare, de faptul că, competenţa de integrare conform art. 23 din Constituţie îşi află
barierele în abandonarea “identităţii ordinii constituţionale în vigoare, prin pătrundere în textura ei de
bază, în structurile care o constituie”. Un mandat al viitoarei jurisdicţii a CCF va fi acela de a
concretiza, mai amănunţit, această “identitate”18.

2. Efectul direct al dreptului comunitar

2.1. Principiul efectului direct

După cum arată art. 2 şi 3 ale TCE, referitor la obiectivele Comunităţii, întemeierea unei pieţe
comune şi realizarea politicilor comune presupun că un anumit număr de domenii – care, până acum,
erau reglementate exclusiv pe baza dreptului statal intern – sunt supuse, de acum înainte, unui drept
comun, integrat în ordinea statală internă şi aplicabil unitar pe teritoriul supus suveranităţii proprii al
18
Prof. Manfred A. Dausses, op. cit.

26
fiecăruia dintre statele membre. După voinţa întemeietorilor ei, comunitatea este – mai degrabă – o
alianţă de state europene, cu o ordine de drept proprie şi autonomă, ale căror subiecte de drept sunt nu
numai înseşi statele membre, ci şi fiecare persoană în parte.
Efectul direct constituie o noţiune mult interpretată şi cu „sclipiri multicolore”, căreia literatura
de specialitate şi jurisprudenţa nu i-au hărăzit mereu claritatea terminologică dorită. Ca element de
bază al ordinii comunitare, el exprimă faptul că toate principiile comunitare – suficient de precise şi
necondiţionate – sunt “apte de penetrare”, în sensul că ele creează relaţii juridice directe între
autoritatea de stat şi cetăţenii comunitari (indivizi sau unităţi economice), ba chiar, în anumite
circumstanţe, şi în raportul stabilit între cetăţenii comunitari. Efectul direct ia naştere pe baza condiţiei
de validitate a dreptului comunitar însuşi, fără ca el să necesite preluarea prealabilă în dreptul naţional
– printr-un act de tranzacţie sau ordin de executare – a normei în discuţie.
Prin aceasta, noţiunea comunitară a efectului direct se deosebeşte de noţiunea de drept
internaţional a tratatelor “auto-executabile”. Această ultimă noţiune caracterizează numai
capacitatea de principiu a conţinutului unei prevederi a tratatului de a-şi găsi aplicarea în dreptul statal
intern al partenerului contractual, dar nu afirmă nimic despre efectul real al prevederii în respectiva
sferă juridică naţională.
Tratatele comunitare nu conţin nici o exprimare despre vreun eventual efect direct al
reglementărilor lor. Făcând abstracţie de câteva puţine norme selectate, precum art. 85 şi 86 ale TCE
(reguli ale concurenţei) – care, după natura lor, se adresează fiecăruia dintre cetăţenii pieţei comune
(unităţilor economice) – majoritatea prevederilor se referă, conform textului lor, exclusiv la statele
membre. Astfel, reglementările privitoare la libera circulaţie a mărfurilor (edificarea uniunii vamale şi
înlăturarea limitărilor cantitative, precum şi măsuri cu acelaşi efect) şi la libera deplasare a persoanelor
(libertatea de deplasare a angajaţilor, dreptul de stabilire a domiciliului şi liberul transfer al serviciilor)
stabilesc – conform textului lor – numai obligaţii ale statelor membre, fără a le acorda indivizilor
competenţa de a deduce, din acestea, drepturi subiective corespunzătoare obligaţiilor statului.
De aceea, s-a lăsat pe seama jurisprudenţei CJCE ca – pe calea elaborării dreptului pretorian
– să facă pasul decisiv de la obligaţia obiectivă a statului la dreptul legal subiectiv al individului.
Acesta a fost un act de deosebită temeritate, căci el caracterizează, totuşi, trecerea de la tradiţionala
ordine de drept internaţional la ordinea comunitară autonomă, care se supune propriilor principii
structurale, în sensul unei ordini supranaţionale de funcţionare.
Elementele fundamentale au fost stabilite, pentru prima dată, în mai vechea sentinţă din cazul
Van Gend & Loos, în care CJCE a conferit articolului 12 din TCEE – care interzice introducerea de
noi taxe vamale şi impozite, având acelaşi efect, precum şi mărirea taxelor vamale şi a impozitelor
existente în raportul dintre statele membre – “efecte directe”, şi anume în sensul că acest articol
“stabileşte drepturi individuale, pe care instanţele statale trebuie să le respecte”. În motivele
sentinţei se argumentează sistematic şi teleologic: dacă o anumită reglementare ar produce efect direct,
aceasta ar fi de apreciat “conform spiritului, sistematicii şi textului Tratatului”. Obiectivul TCEE este
crearea unei Pieţe Comune, a cărei funcţionare îi priveşte direct pe cetăţenii comunitari, adică Tratatul
este mai mult decât un Acord, care stabileşte numai obligaţii reciproce între statele membre.
Apoi, cu privire la art. 12 din TCEE, aflat în discuţie, se subliniază faptul că Tratatul conţine o
interdicţie clară şi neîngrădită şi – de aceea, conform naturii sale – el se pretează excelent pentru a
produce efecte directe în relaţiile juridice dintre statele membre şi dintre indivizi supunându-se
dreptului acestora, fără ca, pentru aceasta, să fie nevoie de o intervenţie a legiuitorului statal.
Hotărârea Van Gend, adeseori citată în doctrină, consemnează că:
“Din toate acestea trebuie trasă concluzia după care Comunitatea reprezintă o nouă ordine de
drept internaţional, în favoarea căreia statele – chiar dacă în cadru restrâns – şi-au îngrădit drepturile
lor de suveranitate, şi anume o ordine de drept, ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci şi

27
indivizii. De aceea, dreptul comunitar – care este independent de legislaţia statelor membre – urmează
a le conferi indivizilor şi drepturi, aşa cum el le impune şi obligaţii. Astfel de drepturi iau naştere nu
numai dacă Tratatul le stabileşte în mod explicit, ci şi pe baza obligaţiilor neechivoce, pe care Tratatul
le impune indivizilor, precum şi statelor membre şi organelor Comunităţii”.

2.2. Importanţa şi conţinutul principiului

2.2.1. Dreptul primar

Implicaţiile acestei fundamentări juridice sunt deosebite. Dreptul comunitar are caracter de
drept obiectiv; el nu numai că trebuie luat integral în seamă de către statele membre, în calitate lor de
părţi contractante, ci are şi legătură normativă directă cu fiecare individ afectat. De aceea, conflictele
dintre normele dreptului comunitar şi ale dreptului naţional reprezintă nu numai o chestiune de lezare a
Tratatului, ci, concomitent, ele sunt o problemă a administraţiei executive şi cad în sarcina
jurisdicţională a instanţelor naţionale, care trebuie să aplice – în procesele aflate pe rolul lor – dreptul
comunitar, care are efect direct. În felul acesta, chestiunea valabilităţii directe capătă, totodată,
semnificaţie de legitimare a competenţei, căci – în general, numai normele juridice comunitare cu efect
direct pot deveni decisive la luarea hotărârii în procesele de soluţionat de către instanţele statale interne
– deosebirea dintre aceste norme şi prevederile cu efect indirect determină măsura competenţei, ca
judecător comunitar, a judecătorului naţional.
Principiul efectului direct urmează să fie consolidat şi extins printr-o mulţime de alte hotărâri.
Actualmente – în jurisprudenţa curentă – el este un principiu structural de bază al ordinii de drept
comunitare. Cele mai importante prevederi ale Tratatului, care au efect direct, sunt:
- Art. 13 şi 16 din TC(E)E, referitoare la desfiinţarea taxelor vamale de import şi export, precum
şi a taxelor cu acelaşi efect, între statele membre;
- Art. 30 şi 34 TC(E)E, referitoare la înlăturarea limitărilor cantitative la import şi export,
precum şi a măsurilor cu acelaşi efect, între statele membre;
- Art. 48, 52 şi 59 din TC(E)E, referitoare la asigurarea liberei deplasări a angajaţilor, la
libertatea de stabilire a reşedinţei şi la liberul transfer al serviciilor. Aceste reglementări prevăd că
libertăţile menţionate vor fi transpuse treptat în practică, în cursul perioadei de tranziţie, printre altele şi
cu ajutorul directivelor de coordonare. Deşi până la scurgerea termenului de tranziţie au fost
“armonizate” doar puţine dintre domeniile relevante, CJCE a decis că cel puţin interdicţia discriminării
pe motive de cetăţenie – interdicţie conţinută în aceste reglementări – produce efect direct.
- Art. 95 din TC(E)E, referitor la interdicţia de a percepe – pentru mărfurile provenite din alte
state membre – taxe interne mai mari decât acelea pe care trebuie să le suporte mărfurile autohtone
similare sau aflate în concurenţă;
- Art. 119 din TC(E)E, referitor la egalitatea salarizării bărbaţilor şi femeilor.
Jurisprudenţa privind art. 48, 52 şi 59, ca şi art. 119 din TC(E)E este remarcabilă deoarece ea a
recunoscut efectul direct al acestor prevederi din Tratat nu numai faţă de acte ale autorităţii publice (de
exemplu măsuri pentru reglementarea intrării într-un alt stat, a şederii sau a expulzării), ci şi în raportul
dintre persoanele particulare (efect pe orizontală). Ca factori determinanţi ai ordinii de drept
comunitare, ei pot acţiona – modelând dreptul privat – în special asupra reglementărilor colective din
domeniul muncii şi al prestărilor de servicii. CJCE a motivat aceasta prin faptul că înlăturarea
piedicilor din calea liberei circulaţii a persoanelor şi a liberului transfer al serviciilor – unul dintre
obiectivele esenţiale ale Comunităţii, enumerate în Tratat – ar fi periclitată, dacă desfiinţarea barierelor
dintre state ar fi, din nou, anulată în efectele ei, din cauză că subiecţii dreptului privat – în temeiul
autonomiei lor ca parte – ar ridica astfel de piedici. În plus, ar exista pericolul că – în cazul unei limitări

28
la măsuri ale statelor – nu ar fi aplicată unitar interdicţia discriminării pe motive de cetăţenie, deoarece
condiţiile de muncă se supun, în funcţie de statul membru respectiv, unei reglementări prin lege şi
regulament, dar şi prin modul de încheiere a tranzacţiilor legale între persoane particulare.
Caracteristic pentru jurisprudenţa CJCE cu privire la art. 119 din TC(E)E este şi faptul că este
considerată ca interzisă orice discriminare, fie chiar şi indirectă. Deci, sunt incluse şi cazuri în care
tratamentul inegal – inadmisibil, deoarece nu este justificat pe bază de criterii obiective – devine
evident abia prin compararea alcătuirii reale, pe sexe, a anumitor grupe de salarizare, adică se verifică
dacă activitatea – după care se determină grupa de salarizare în discuţie – este exercitată predominant
de către femei (respectiv de bărbaţi).
Doctrina efectului direct al dreptului comunitar a fost dezvoltată, iniţial, cu ocazia interpretării
prevederilor din Tratat. Totuşi, de la început a fost în afara oricărei discuţii că – mutatis mutandis –
criteriile elaborate vor fi utilizate şi pentru dreptul comunitar derivat.

2.2.2. Dreptul secundar (derivat)

2.2.2.1. Regulamentele

Pentru regulamente, adică acte normative cu valabilitate generală, prioritatea dreptului

comunitar este prevăzută explicit la art. 189 alin. 2 din TCE. Este puţin probabil să apară dificultăţi
principale de natură juridică. Conform jurisprudenţei curente a CJCE, efectul direct al regulamentelor
implică faptul că exercitarea drepturilor conferite de către ele nu este permis a fi îngrădită prin aceea că
ea se face dependentă de emiterea unor reglementări de implementare, altele decât acelea necesare pe
baza regulamentului însuşi. Necontestat este şi faptul că efectul direct al regulamentelor poate interveni
– corespunzător naturii şi funcţiei acestor acte juridice – nu numai în favoarea indivizilor, ci şi creându-
le acestora obligaţii.

2.2.2.2. Directive şi decizii

Mai dificil de argumentat este efectul direct, pe plan intern, al deciziilor adresate statelor
membre (adică acte individuale, obligatorii din punct de vedere juridic) şi al directivelor. Pentru
acestea din urmă, art. 189 alin. 3 din TCE stabileşte că ele obligă statele membre – cărora le sunt
adresate – numai cu privire la obiectivul de realizat, lăsând, totuşi, pe seama lor alegerea formei şi
mijloacelor.
Aşadar, în mod normal, efectele directivelor îi afectează pe indivizi numai pe calea actului de
transpunere pe plan naţional, astfel că – în principiu – nu se pune chestiunea efectului lor direct. De
aceea, evoluţia jurisprudenţei CJCE necesită o examinare mai atentă.
Din punct de vedere al structurii lor, directivele au o mai mică intensitate de reglementare în
detaliu, comparativ cu regulamentele şi deciziile; ele lasă statelor membre o anumită libertate de
apreciere cu privire la implementare. Aceasta se face prin transpunere în dreptul naţional, forma
juridică şi temeiul de împuterniciri ale actului de transpunere fiind stabilite de dreptul naţional. Pentru
Germania aceasta înseamnă că atât alegerea între lege şi depoziţie legală, cât şi competenţa de emitere
în raportul dintre statul federal şi landuri, se orientează exclusiv după dreptul constituţional german. De
aceea, de exemplu, emiterea unei dispoziţii legale pentru implementarea unei directive comunitare
necesită îndeplinirea tuturor condiţiilor conform art. 80 din Constituţia germană.
Directivele sunt adecvate mai ales în domenii unde se tinde spre o anumită armonizare a
situaţiei juridice, dar nicidecum spre o completă unitate din punct de vedere juridic, aşa cum este
cazul în domeniul ajustării pe plan juridic (în special art. 100 a TCE). Fireşte, de-a lungul timpului

29
s-a dovedit că simpla egalizare pe plan juridic – prin renunţarea la uniformizarea juridică, care ajunge
mai departe – nu răspunde, adesea, cerinţelor de integrare crescândă. Ca urmare, practica se foloseşte
mai mult de forma directivelor, astfel ca – în lipsa unui temei de autorizare pentru emiterea de
regulamente – să realizeze uniformizarea din punct de vedere juridic. Cu alte cuvinte: directivele
conţin, în proporţie mărită, reglementări de detaliu concrete, care pot diminua – în mare măsură –
libertatea de formulare a conţinutului de către statele membre, obligate să asigure transpunerea. Această
observaţie este valabilă mai ales pentru directivele care vizează desfiinţarea obstacolelor de natură
tehnică, existente încă în comerţul dintre statele membre. Astfel, în practică, tipologia regulamentelor şi
directivelor a fost estompată în mare parte.
Această dezvoltare – care se află în sfera de responsabilităţi a legiuitorului comunitar – a
determinat CJCE ca, în anumite condiţii, să atribuie efect direct şi prevederilor directivelor. În acest fel,
CJCE le conferă cetăţenilor comunitari dreptul de a invoca direct textul directivei, dacă transpunerea nu
are loc sau dacă ea se face neregulamentar. Hotărârile relevante pleacă de la considerentul că invocarea
prevederilor directivei serveşte protecţiei juridice a individului şi, de aceea, ea trebuie să se orienteze
nu spre forma, ci spre conţinutul şi funcţia respectivului act juridic în sistemul Tratatului:
“Este adevărat că regulamentele au efect direct, conform art. 189, şi – ca urmare – pot deja
produce efecte directe datorită naturii lor juridice. Totuşi, de aici nu rezultă că alte categorii de acte
juridice, menţionate în acest articol, nu ar putea produce niciodată efecte asemănătoare. Ar fi
incompatibil cu efectul obligatoriu conferit directivelor, prin art. 189, să se excludă – din principiu –
că persoanele afectate pot invoca obligaţia impusă prin directivă. În special în cazurile în care, de
pildă, autorităţile comunitare – prin directivă – obligă statele membre la o anumită conduită, efectul
util al unei astfel de măsuri ar fi diminuat dacă orice persoană nu ar putea invoca aceasta înaintea
instanţei şi dacă instanţele statale nu le-ar putea considera pe aceste persoane ca parte constitutivă a
dreptului comunitar”.
“Prin urmare, în lipsa măsurilor de implementare emise la termen, orice persoană poate
invoca prevederile unei directive – al căror conţinut apare ca necondiţionat şi suficient de precis –
împotriva tuturor prevederilor interne ale acelui stat, neconforme cu directiva; orice persoană poate
invoca aceste prevederi şi dacă ele stabilesc drepturi, care pot fi revendicate faţă de stat”.
Elementul raţional al efectului direct pare a fi de căutat, în cele din urmă, în principiul
încrederii. Statele membre nu pot invoca – faţă de cetăţenii lor – omiterea, contrară directivei, sau
nereglementaritatea transpunerii.
Efectul luării de măsuri al directivelor are, astfel, caracter de sancţionare; din acţiunea lui de
încălcare a dreptului comunitar, statului membru nu trebuie să-i rezulte nici un fel de avantaj. De aceea,
după expirarea termenului stabilit pentru implementarea lor (termen de transpunere), prevederile
directivelor – care conţin obligaţii necondiţionate şi suficient de exact conturate – pot fi opuse aplicării
dreptului naţional contrar. Dimpotrivă, invocarea prevederilor directivelor îşi pierde justificarea dacă
statul membru şi-a îndeplinit, regulamentar, obligaţiile care-i revin dintr-o directivă. În orice caz, nu
este afectat dreptul oricărei persoane de a invoca o directivă, cu scopul de a lăsa să se constate dacă
instituţiile naţionale – la alegerea, lăsată pe seama lor, a formei şi mijloacelor de transpunere – s-au
menţinut în cadrul limitelor de apreciere, care le-au fost trasate prin directivă.
CJCE a stabilit efectul direct al prevederilor directivelor întotdeauna numai pentru cazul că
acestea sunt în favoarea cetăţenilor şi cad în sarcina statului (aşa numitul efect direct vertical). Cazurile
priveau mai ales domeniul activităţii fiscale a statului. Noţiunea de stat, ca destinatar al efectului direct,
este de comentat pe larg. Ea cuprinde toate instituţiile statului, cum sunt federaţia, landurile,
administraţiile locale, alte organizaţii teritoriale şi persoane de drept public. De altfel, caracteristic este
faptul că este indiferent dacă statul devine activ conform dreptului public sau celui privat. Astfel, în
procesele Marshall şi Foster s-a clarificat că instituţiile statale – chiar dacă activează în domeniul

30
economiei private (de exemplu ca angajator) – pot fi destinatare ale efectului direct. Acelaşi lucru este
valabil şi pentru întreprinderile de stat, care îndeplinesc sarcini publice şi care – de aceea, în interesul
public – se bucură de drepturi speciale, comparativ cu întreprinderile private.
Nu este încă definitiv calificată întrebarea dacă prevederile directivelor pot produce efecte
directe şi în raportul dintre persoanele particulare (aşa zisul efect direct pe orizontală). Aceasta apare a
fi îndoielnic, căci – totuşi – directivele, conform sistematicii Tratatului, obligă doar statele membre
cărora le sunt adresate şi care, singure, poartă răspunderea pentru implementarea regulamentară în
cadrul sistemului lor juridic intern. Din acest motiv pare a fi eliminat şi aşa numitul efect direct invers
pe verticală (în favoarea statului şi împovărându-i pe cetăţeni).
CJCE a tras această concluzie în mod repetat şi nerestrictiv, pentru prima oară în cunoscuta
hotărâre “Marshall”, în care se expune faptul
“că o directivă nu poate stabili doar obligaţii pentru o persoană oarecare şi că – drept urmare
– nu se poate recurge la prevederea directivei, ca atare, faţă de o astfel de persoană”.
Limitarea efectului direct la raporturile pe verticală (cetăţean faţă de stat) se justifică din
puncte de vedere corespunzând statului de drept. Împotriva unui efect pe orizontală sunt mai ales
principiul siguranţei actului de justiţie şi cel al drepturilor legitime. Cetăţeanul – deoarece poate avea
încredere în transpunerea directivei – nu trebuie să conteze pe faptul că, din prevederile directivei,
rezultă consecinţe împovărătoare doar pentru el. Mai degrabă el poate avea încredere că efectele
directivelor îl afectează numai conform măsurilor de transpunere pe plan naţional. Principiul încrederii
nu se opune acestui considerent, deoarece nici o persoană oarecare nu are vreo vină pentru încetineala
statului membru. În plus, împotriva unui efect direct pledează absenţa obligaţiei de publicare pentru
directive, care – odată cu remiterea lor către respectivul stat membru – devin obligatorii pentru aceasta,
iar apoi apar, doar cu titlu informativ, în Monitorul Oficial.
Este recunoscut, însă, faptul că o directivă, netranspusă la termen, poate conduce, indirect, la o
împovărare a persoanelor, chiar dacă – în condiţiile existenţei unei marje corespunzătoare de
interpretare – dreptul naţional relevant este interpretat conform directivei.
Acelaşi lucru este valabil pentru directivele cu dublu efect, adică directive care au consecinţe
favorizante pentru anumite persoane, dar pentru altele au consecinţe împovărătoare. În această privinţă,
este de menţionat mai întâi faptul că – pentru a aprecia dacă există o favoare sau o împovărare –
orientarea trebuie să fie către situaţia materială, nu către situaţia de drept procedural. Ca urmare,
hotărâtor este cine are de suportat, în mod real, consecinţele – considerate din punct de vedere
economic – ale respectivei norme, nu în raport cu cine se revendică efectul în procesul concret. În plus,
conţinutul directivei nu va fi considerat izolat, ci comparativ cu ansamblul reglementărilor dreptului
naţional relevant.
Din caracterul de sancţionare al efectului direct al directivelor rezultă că prevederile
directivelor, care impun obligaţii terţilor, nu pot produce niciodată efect direct. Aceasta trebuie să
fie valabil şi pentru directivele cu caracter dublu, căci efectul direct al directivelor nu are voie – în nici
un caz – să se răsfrângă împovărându-l pe cetăţean, care nu trebuie să răspundă pentru încălcarea
dreptului comunitar de către statul membru. Acest aspect devine deosebit de clar în domeniul protecţiei
mediului ambiant: o persoană oarecare poate invoca un eventual efect direct al directivei numai în
măsura în care reglementarea în discuţie are consecinţe împovărătoare material pentru instituţiile
statului, adică activitatea de poluare a mediului ambiant este desfăşurată de către acestea; posibilitatea
de invocare dispare dacă ea are drept scop o îngrădire a activităţilor poluante ale mediului ambiant,
desfăşurate de persoane particulare.
Hotărârea “Costanzo” nu se opune consideraţiilor de mai sus. Procesul a avut ca obiect
interpretarea unei instrucţiuni a directivei de coordonare, referitoare la atribuirea comenzilor publice
pentru lucrări de construcţii, conform căreia – în cazul unor oferte la preţuri excepţionale – beneficiarul

31
public trebuie să verifice fiecare sumă a ofertei. El se referea, deci, numai la procedura de atribuire şi
nu a avut nici o consecinţă directă asupra situaţiei de drept a concurenţilor.
Curtea Constituţională Federală (CCF) a Germaniei a aprobat hotărârea respectivă, pronunţată
de CJCE, scoţând în evidenţă caracterul de confirmare a acestei perfecţionări a dreptului comunitar. Ca
urmare, trebuie plecat de la considerentul că nici CCF nu ar recunoaşte un efect direct al directivelor,
împovărător pentru indivizi, pentru a nu şterge complet – în structura formelor de operare ale art. 189
din TCE – hotarul dintre regulament şi directivă.
Dimpotrivă, Consiliul de Stat al Franţei refuză, în continuare, să se conformeze CJCE. Acesta a
făcut abstracţie, până acum, de un proiect corespunzător conform art. 177 din TC(E)E, deoarece –
pentru el – textul art. 189 din TC(E)E pledează clar împotriva unui efect direct al directivelor.
În mod corespunzător se prezintă situaţia juridică în cazul deciziilor, care sunt adresate statelor
membre. Dacă aici sunt obligaţi, concomitent, cetăţenii, totuşi decizia nu acţionează direct. Abia atunci
când respectivul stat membru şi-a îndeplinit obligaţiile sale din decizie, intervin şi pentru cetăţeni
respectivele efecte dezavantajoase, fără ca ei să poată invoca dreptul naţional mai favorabil. Alta este
situaţia juridică în cazul deciziilor, care obligă statele membre să acorde anumite drepturi cetăţenilor
lor. În această privinţă – la fel ca în cazul directivelor – CJCE recunoaşte un efect direct:
“Ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu conferit deciziilor, conform art. 189 din TCEE, să se
excludă – din principiu – că persoanele afectate pot invoca obligaţia impusă prin decizie. În special în
cazurile în care, de pildă, autorităţile comunitare – prin decizie – obligă un stat membru sau toate
statele membre la o anumită conduită, efectul util al unei astfel de măsuri ar fi diminuat dacă membrii
acelui stat nu ar putea invoca aceasta înaintea instanţei şi dacă instanţele statale nu i-ar putea
considera pe aceştia ca parte constitutivă a dreptului comunitar”.
“Articolul 177 din TCEE – conform căruia instanţele statale sunt autorizate să solicite Curţii
de Justiţie să se ocupe de valabilitatea şi interpretarea tuturor acţiunilor organelor, fără deosebire –
presupune, de altfel, că orice persoană poate invoca, în faţa acestor instanţe, acţiunile menţionate. Ca
urmare, în fiecare caz individual, trebuie verificat dacă prevederea în discuţie este adecvată – după
natura ei juridică, mod de sistematizare şi text – pentru a motiva efecte directe în raporturile juridice
dintre destinatarul acţiunii şi terţi”.
Premisa este, totuşi, că respectiva sarcină este obligatorie şi este generală, necondiţionată,
precum şi suficient de clară şi precisă.
În final este de reţinut că – pe baza jurisprudenţei CJCE – fiecare cetăţean comunitar poate
invoca, independent de natura actului juridic, norme ale dreptului comunitar primar sau secundar, dacă
acestea sunt suficient de clare şi necondiţionate, astfel ca executarea lor să nu mai necesite nici o altă
concretizare din partea legiuitorului naţional. În cazul directivelor se mai adaugă – ca o condiţie
suplimentară – faptul că termenul de transpunere a expirat. În acest fel, ordinea de drept comunitară se
aplică nemijlocit fiecărei persoane. Acestea sunt – precum în dreptul german – purtători de drepturi
publice subiective.

2.3. Responsabilitatea administrativă a statelor membre

în cazul neaplicării directivelor

Dacă nu există premisele pentru efectul direct al unei reglementări din directivă, atunci –
conform celei mai recente jurisprudenţe a CJCE – oricărei persoane favorizate de directivă îi revine, în
anumite condiţii, un drept de a pretinde daune-interese din partea statului membru, din cauza
nerealizării (sau a realizării defectuoase) a transpunerii directivei. Acest drept la despăgubire, dezvoltat
pe calea deliberării judecătoreşti independente, pare – în măsura în care motivele concise şi
indiscutabile ale sentinţei permit să se sesizeze aceasta – ar fi fost derivat din “efectul util” al dreptului

32
comunitar şi conceput ca o compensare pentru modul deficitar de implementare a drepturilor conferite
prin normele de drept comunitar, mod care este condiţionat de încetineala la transpunere din partea
statului membru.
În procesele soluţionate a fost vorba despre Directiva 80/897/CEE a Consiliului din 20
octombrie 1980, cu privire la armonizarea acelor reglementări juridice ale statelor membre, care se
referă la protecţia angajaţilor în cazul insolvabilităţii angajatorului. Din cauza insolvabilităţii
respectivului lor angajator, angajaţii reclamanţi nu şi-au putut impune drepturile lor salariale; ei nu au
putut invoca susmenţionata Directivă – care nu fusese transpusă la termen, respectiv regulamentar –
deoarece nu erau îndeplinite condiţiile impuse pentru efectul ei direct. CJCE a decis că – într-un astfel
de caz – respectivul stat membru răspunde, faţă de angajaţii reclamanţi, pentru dauna suferită de ei pe
baza încălcării Tratatului:
“Deplina eficacitate a prevederilor de drept comunitar ar fi influenţată negativ, iar apărarea
drepturilor stabilite de ele ar fi diminuată, dacă o persoană oarecare nu ar avea posibilitatea să obţină
o despăgubire pentru cazul că drepturile ei sunt lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar, care
este de pus pe seama unui stat membru.
Posibilitatea unei despăgubiri prin statul membru este indispensabilă mai ales dacă
eficacitatea deplină a prevederilor de drept comunitar depinde – precum în cazul de faţă – de faptul că
statul devine activ, şi dacă – drept urmare, în caz de inactivitate a statului – o persoană oarecare nu-şi
poate revendica, în faţa instanţelor naţionale, drepturile conferite ei prin dreptul comunitar.
Astfel, principiul unei răspunderi a statului pentru daune, pe care le suferă orice persoană
datorită încălcării, de către stat, a dreptului comunitar, face parte inseparabilă din ordinea de drept
creată prin Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene”.
În cazul unei încălcări a obligaţiei de transpunere a unei directive, trebuie avute în vedere
următoarele premise:
- (1) Obiectivul respectivei directive trebuie să fie conferirea de drepturi oricăror persoane;
- (2) Conţinutul acestor drepturi trebuie să poată fi stabilit pe baza directivei însăşi;
- (3) Între încălcarea obligaţiei impuse statului membru şi prejudiciul provocat trebuie să existe
o cauzalitate. Atunci, dreptul la despăgubire rezultă direct din dreptul comunitar. Dimpotrivă – în cazul
lipsei unei reglementări de drept comunitar – revendicarea dreptului la despăgubire se conformează
dreptului naţional referitor la daune-interese, care este în vigoare în respectivul stat membru, în special
în privinţa stabilirii instanţei competente şi a alcătuirii procedurii de intentare a acţiunii.
Recent, CJCE a pronunţat hotărârile în procesele “Brasserie du Pêcheur SA”, “Factortame III”
şi “British Telecommunication”. Conform acestora, o obligaţie a statelor membre de compensare a unei
daune există, în principiu, dacă sunt îndeplinite următoarele trei condiţii preliminare:
- dreptul comunitar conferă oricărei persoane drepturi subiective;
- statul membru a depăşit “evident” şi “considerabil” limitele atribuţiilor sale, adică încălcarea
dreptului comunitar trebuie să fie “suficient de calificată”;
- prin aceasta, reclamantului i-a fost provocată o daună.
Curtea face aprecierea cu privire la condiţiile preliminare în care există o încălcare evidentă şi
considerabilă.
Dreptul de a invoca răspunderea statului există şi fără reglementare explicită în Tratatul CE,
deoarece numai astfel – după cum se afirmă în motivele sentinţelor – se garantează deplina eficacitate a
dreptului comunitar. De altfel, efectul util al dreptului comunitar le interzice statelor membre să invoce
faptul că legislaţia lor internă nu conţine un astfel de drept la daune-interese, deci că nu există, astfel,
obligaţia de despăgubire.

33
 Deoarece – cu privire la aceste procese – CJCE urma să se pronunţe în cadrul procedurii de
luare a deciziei prealabile, conform art. 177 din TCE, acum cade în sarcina instanţelor de judecată
naţionale să hotărască dacă există condiţiile preliminare menţionate mai sus.
Odată cu aceste hotărâri a fost revoluţionat fundamental dreptul comunitar referitor la
răspunderea statului.

3. Dreptul comunitar şi tradiţia constituţională

naţională (exemplul dreptului britanic)

Cât de profund acţionează, deja actualmente, dreptul comunitar în interiorul ordinilor de drept
ale statelor membre şi le penetrează, rezultă din exemplul Regatului Unit, adică al ţării de origine a
dreptului comun.
Atunci când la 1.01.1973, Regatul Unit a devenit membru al Comunităţilor Europene, acestea
erau constituite deja de 15, respectiv 20 de ani; aderarea a pretins preluarea extrem de rapidă a
“acquis”-ului comunitar, adică a unei structuri ai cărei şase membri fondatori aparţin – fără excepţie –
sferei “dreptului continental” (drept civil). O altă problematică a rezultat din împrejurarea că Regatul
Unit nu cunoaşte nici o Constituţie scrisă, ci – în mare măsură – se bazează pe principii de drept
nescrise şi pe reguli convenţionale.
Cel mai important element al ordinii constituţionale britanice este parlamentarismul.
Parlamentul de la Westminster (“mother of Parliaments”) este cel mai vechi corp legislativ
reprezentativ din grupul tuturor statelor membre. De aceea, nu este de mirare că pretenţia de validitate
a dreptului comunitar s-a lovit – în primul rând – de vechea şi vulnerabila doctrină a suveranităţii
parlamentului. Dogma rezultată din aceasta, şi anume că “parlamentul nu îi poate angaja pe succesorii
săi”, s-a reflectat în dominanţa unei stricte reguli a legii ulterioare (lex posterior) şi a principiului
abrogării implicite (“implied repeal”), care sunt atenuate numai printr-o regulă de interpretare
contestabilă – regula prezumţiei – conform căreia legiuitorul, în caz de îndoială, trebuie să acţioneze în
concordanţă cu obligaţiile internaţionale ale Regatului Unit.
În pofida acestei poveri – moştenite de sute de ani – a tradiţiei juridice şi constituţionale
britanice, principiul comunitar al priorităţii s-a impus fără fricţiuni în aplicarea dreptului în Regatul
Unit. În practică, judecătorii britanici nu mai sunt gata să urmeze, fără rezerve, doctrina neîngrăditei
“suveranităţi a Parlamentului”, ci caută – în mod pragmatic – mijloace şi căi pentru a-i ajuta, efectiv,
dreptului comunitar să se impună în ordinea de drept britanică. Astfel, în mai multe cazuri – în care,
potrivit regulii abrogării implicite (“implied repeal”), o lege britanică ulterioară ar fi trebuit aplicată
prioritar faţă de dreptul comunitar potrivnic – instanţele au acordat, practic, întâietate la aplicare
reglementării mai vechi a dreptului comunitar.
În pofida tuturor rezervelor de natură politică, pe care Regatul Unit le-a exprimat faţă de
adâncirea – din punct de vedere social şi al politicii generale – a Uniunii Europene, trebuie constatat că
autorităţile şi instanţele britanice respectă scrupulos ideea “comunităţii de drept” în Europa. Aceasta se
reflectă într-o extrem de strictă şi corectă luare în considerare a dreptului comunitar în vigoare, care –
mai mult, probabil, decât în ţările Europei continentale – este interpretat şi aplicat apolitic.
Un exemplu sugestiv în această privinţă este procesul “Factortame”, în care a fost un conflict
între “Merchant Shipping Act 1988” şi dreptul comunitar. Fundalul aceste legi – care condiţiona
înregistrarea navelor, printre altele, de cetăţenia britanică – a fost practica aşa-numitului sistem de
“contingentare”, în această privinţă cote de pescuit, acordate britanicilor prin dreptul comunitar, erau
jefuite de nave de pescuit spaniole şi portugheze, care erau înregistrate sub pavilion britanic, fără să fi
avut o legătură autentică cu Regatul Unit.

34
 În pofida unei reglementări de drept comun, bine statornicită, conform căreia instanţele
britanice nu aveau voie ca – în procedura protecţiei juridice temporare (adică înaintea deciziei
definitive în speţa principală) – să lase neaplicată o lege emisă de parlament, Camera Lorzilor a înaintat
la CJCE, recursului în interpretare întrebarea dacă dreptul comunitar poate obliga o instanţă dintr-un
stat membru să acorde protecţia juridică temporară dacă sunt revendicate drepte subiective, decurgând
din reglementări cu efect direct ale dreptului comunitar. Conform aşteptărilor, CJCE a răspuns
afirmativ la întrebarea înaintată şi, în concluzie, a stabilit că o instanţă naţională este obligată ca – în
procedura protecţiei juridice temporare – să amâne, provizoriu, punerea în aplicare a unei legi a
statului, dacă se ajunge la ideea că legea incriminată este în contradicţie cu dreptul comunitar.
Procesul “Factortame” are semnificaţia unei pietre de hotar în evoluţia sistemului constituţional
britanic. Fidelitatea supunerii de bună voie a instanţei britanice supreme, bogate în tradiţii, oglindeşte
un nou stadiu de reflecţie asupra chestiunii raportului dintre dreptul comunitar şi dreptul
naţional. În această privinţă, Camera Lorzilor are o atitudine fundamentală constructivă, proeuropeană,
care a contribuit decisiv la reuşita principiului priorităţii dreptului comunitar.
Lordul Denning, custodele colecţiei de documente, a recunoscut importanţa covârşitoare a
dreptului comunitar în ordinea de drept britanică încă din 1974, atunci când el – în decizia, devenită
faimoasă, dată în procesul “Bulmer contra Bollinger” – s-a exprimat astfel:
“Când ajungem să ne referim la chestiunea europeană, Tratatul este precum fluxul unei maree.
El se revarsă în estuare şi în susul râurilor, neputând fi stăvilit. Parlamentul a decretat că, de cum
înainte, Tratatul urmează că fie o parte din dreptul nostru”.

CAPITOLUL II

CETĂŢENIA EUROPEANĂ. DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE

FUNDAMENTALE ALE PERSOANEI

SECŢIUNEA I

CETĂŢENIA EUROPEANĂ

Dacă noţiunea de „cetăţenie” îşi găseşte originea în dreptul intern, ea a evoluat din timpurile
cetăţii greceşti sau romane, la care continuă, însă, să se raporteze 19. Doctrina „consemnează” cetăţenia
19
V.A.MATTERA „ Civis europaeus sum”, RMUE, 1998, N.3, P.15

35
politică, face referiri la cetăţenia economică sau socială; este „noua cetăţenie” care situează cetăţeanul
în centrul oricărei vieţi sociale. Această concepţie a găsit ecou în noţiunea de Europă a cetăţeniilor care
a precedat-o pe cea de cetăţenie europeană şi ale cărei legături cu aceasta din urma trebuie precizate.
(1)
Pe de altă, parte amploarea luată de conceptul de cetăţenie la nivel european pune problema
relaţiilor dintre cele 2 cetăţenii: europeană şi naţională.

1. Cetăţenia europeană

1.1. Cetăţenia şi cetăţenia europeană

Noţiunea de cetăţenie îşi găseşte originea în dreptul intern. Potrivit concepţiei propuse de
Aristotel, cetăţeanul se definea prin participarea la funcţiile judiciare şi la cele publice în general. În
dreptul pozitiv, cetăţenia continuă să desemneze calitatea juridică ce permite unei persoane să ia
parte la viaţa statului, bucurându-se de drepturi civice şi politice şi fiind supusă, în schimb,
anumitor obligaţii cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regulă, cetăţenia e
recunoscută de către stat cetăţenilor săi care, ca membri ai Cetăţii, participa la guvernarea Cetăţii. Dar
exista excepţii, ca de exemplu „cetăţenia britanică de peste mări” 20 sau cea a Uniunii franceze. Dreptul
internaţional recunoaşte acest statut privilegiat, condiţionat de naţionalitate, care presupune, în
principal, dreptul de şedere pe teritoriul naţional, participarea la viaţa politică (dreptul de a alege şi de a
fi ales), accesul la funcţiile publice, dreptul la protecţia diplomatică.
Noţiunea de cetăţenie europeană ar putea să fie bazată pe aceste drepturi şi obligaţii
corespondente. Ea implică faptul că cetăţenii Uniunii Europene beneficiază, în aceasta calitate, de
aceleaşi drepturi care sunt acordate în mod tradiţional propriilor cetăţeni în ordinea juridică internă.
Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau „drepturi speciale”,
rezervate cetăţenilor statelor membre ale Comunităţii.
Trebuie reţinut încă de pe acum că structura Uniunii implică exercitarea anumitor drepturi la
nivelul Uniunii Europene şi exercitarea altora la nivelul statelor membre.

1.2. Europa cetăţenilor şi cetăţenia europeană

În special după Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o altă noţiune s-a dezvoltat şi
anume cea de Europă a cetăţenilor. O putem distinge cu dificultate de cea precedentă, mai ales că se
dovedeşte greu de definit21. Ideea de baza este că cetăţeanul european trebuie plasat în centrul
construcţiei europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenenţa la Uniunea Europeană. În acest
sens Comitetul ad-hoc privind Europa cetăţenilor, numit şi Comitetul ADONNINO, creat la iniţiativa
Consiliului European de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus „măsuri în vederea întăririi şi
promovării identităţii şi imaginii Comunităţii faţă de cetăţenii săi în lume”.
Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetăţenilor figurează, fără
îndoială, drepturile speciale inerente cetăţeniei europene şi care instituie o veritabilă cetăţenie politică.
Dar putem găsi, de asemenea, drepturi care rezultă din integrarea economică, cum ar fi liberul acces la
un loc de muncă într-o ţară aleasă şi drepturi noi care consacră lărgirea domeniului integrării, cum ar fi
dreptul la cultură sau protecţia mediului. Acestea se încadrează mai bine concepţiei celei mai largi
(moderne) a cetăţeniei. Dar această concepţie răpeşte conceptului o parte întinsă a specificităţii sale,
deoarece drepturile cetăţeanului nu se mai disting de drepturile oricărei alte fiinţe umane.
20
TPI, 21 martie 1996, FARRUGIA, T 230/94, P. II-195.
21
CL.BLUMANN, „Europe de citoyens”, RMC, 1991, P.284.

36
 Confuzia dintre cele 2 perspective, cea de cetăţenie europeană şi cea de Europă a cetăţenilor,
este des întâlnită. Astfel, în Rezoluţia asupra funcţionării TUE în perspectiva CIG din 1996, din 17 mai
1995, Parlamentul European a cerut ca cetăţenia europeană să fie întărită mai ales prin aderarea Uniunii
la Convenţia europeană a drepturilor omului, interzicerea pedepsei cu moartea, protecţia minorităţilor,
egalitatea între bărbaţi şi femei ca şi prin întărirea cetăţeniei politice. În mod evident, aceste drepturi,
deşi sunt recunoscute în dreptul Uniunii, vor fi drepturi ale fiinţei umane în general, deci nu rezervate
cetăţenilor statelor membre şi nu drepturi inerente calităţii de cetăţean european.
La ora actuală, deşi noţiunea consacrată de tratate este cea de cetăţenie europeană, ambiguitatea
nu pare să se fi risipit în întregime.

1.3. Cetăţenia europeană şi tratatele constitutive

Tratatul de la Maastricht introduce cetăţenia europeană în scopul întăririi relaţiei existente

între Uniunea Europeană şi cetăţenii statelor membre, dar nu defineşte această noţiune. Tratatul se
mărgineşte să declare că „este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru”
şi că „cetăţenii Uniunii se bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat”
(tratatul CE, art. 8, art. 17 nou). Şi paradoxal, inserează dispoziţiile consacrate cetăţeniei Uniunii în
Tratatul CE şi nu în Tratatul Uniunii europene.
Această redactare pe care unii au calificat-o drept „confuză şi hazardată” 22 nu a fost ameliorată
de Tratatul de la Amsterdam.
De fapt, tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, deşi se bazează pe cele 2 concepţii, consacră
un ansamblu de drepturi care se apropie mai mult de noţiunea de cetăţenie în sens tradiţional, decât de
cea de Europă a cetăţenilor.

2. Cetăţenia europeană şi cetăţenia naţională

Cetăţenia europeană este esenţialmente distinctă de cea naţională, pe care, conform formulării
Tratatului de la Amsterdam, o „completează … şi n-o înlocuieşte” (Tratatul CE, art. 17 nou, alin. 1).
Totuşi, prin condiţiile sale de atribuire ea derivă, ca şi cetăţenia naţională, din naţionalitatea acordată de
către statele membre.

2.1. Cetăţenia europeană, complementară

cetăţeniei naţionale

Departe de a aboli cetăţeniile naţionale, cetăţenia europeană li se adaugă. Cetăţenii statelor

membre ale Uniunii europene beneficiază astfel de o dublă cetăţenie. Astfel, un cetăţean francez este în
acelaşi timp cetăţean francez şi cetăţean european.
În principiu, cele 2 cetăţenii n-ar trebui să se confunde. Cetăţenia europeană este reglementată
de dreptul Uniunii, în care-şi găseşte izvoarele; cetăţenia naţională aparţine doar dreptului naţional.
Cetăţenia europeană nu suprimă nici unul dintre drepturile inerente cetăţeniei naţionale. Pur şi simplu
ea conferă drepturi suplimentare care se exercită, fie la nivelul Uniunii (de ex. votul şi dreptul de a fi
ales în Parlamentul european), fie la nivelul statelor membre (de ex. dreptul de a alege şi de a fi ales în
alegerile municipale).
Dar anumite elemente ale cetăţeniei europene pot fi uneori de natură a slabi cetăţenia naţională
în măsura în care unui resortisant dintr-un alt Stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate
în trecut doar cetăţenilor. Cetăţenia europeană este, deci, percepută ca ameninţând sau concurând
22
J.H.H. WEILER „Les droits des citoyens europeens”, RMUE, 1996, 3, p.36.

37
cetăţenia naţională. Acest lucru este evident mai ales în ce priveşte dreptul de şedere sau dreptul de a
alege sau de a fi ales nu numai în Parlamentul European, dar şi în alegerile municipale. De unde
reticentele mai multor state faţă de dezvoltarea cetăţeniei europene. Astfel, Danemarca a ţinut să
declare că cetăţenia Uniunii nu acorda în nici un caz dreptul de a căpăta cetăţenia daneză.

2.2. Cetăţenia europeană, corolar al naţionalităţii

unui stat membru

Conform art. 8.1 CE (noul art. 17), „este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având
cetăţenia unui stat membru”.
Calitatea de cetăţean european este, deci, subordonată posesiei sau dobândirii cetăţeniei unui
stat membru. Rezultă, deci, că revine dreptului naţional al fiecărui stat să determine dacă o persoană are
sau nu cetăţenia sa. Aceasta soluţie a fost expres confirmata prin Declaraţia relativă la cetăţenia unui
stat membru anexată tratatului de la Maastricht conform căreia „de fiecare dată când Tratatul instituind
Comunitatea Europeană face referire la cetăţenii statelor membre, problema de a şti dacă o persoană
are cetăţenia unuia sau altuia dintre statele membre se rezolvă numai prin recurs la dreptul naţional al
statului vizat”.
Pentru a fi conform cu dreptul internaţional, acest principiu ridică dificultăţi în ipoteza în care o
persoana are mai multe cetăţenii dintre care una ar fi a unui stat nemembru al Uniunii. În ordinea
juridică internaţională, opozabilitatea cetăţeniei faţă de statele terţe este subordonată existentei unei
„legături efective între persoană şi stat”23. Dar CJCE a recuzat exigenţa efectivităţii în cazul
MICHELETTI, din 7 iulie 1992, care privea libertatea de stabilire. Domnul MICHELETTI, argentinian
de origine, dar având şi cetăţenia italiană ca descendent din părinţi italieni, este titularul unei diplome
de odontologie obţinută în Argentina dar omologată în Spania în aplicarea unei convenţii bilaterale
între cele 2 ţări. Nu îi poate fi, deci, refuzat dreptul de a se instala în Spania în vederea exercitării
profesiei pe motivul ca reşedinţa sa obişnuită era în Argentina. Curtea interzice unui Stat membru
”dreptul de a restrânge efectele atribuirii cetăţeniei unui alt stat membru cerând o condiţie suplimentară
pentru recunoaşterea acestei cetăţenii în vederea exercitării libertăţilor fundamentale prevăzute de
tratat”.
Dar ceea ce este valabil cu privire la accesul la teritoriu şi exerciţiul unei activitati profesionale
poate fi aplicat şi în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor civice, ca de exemplu admiterea în funcţiile
publice? Mari dificultăţi pot apărea dacă statele Uniunii au legislaţii şi practici diferite în materie de
acordare şi retragere a cetăţeniei, (conflict între jus soli şi jus sanguinus, practici diferite în ceea ce
priveşte naturalizarea lucrătorilor străini). Statele care restrâng dobândirea cetăţeniei riscă să accepte cu
reticenţă deschiderea teritoriului lor, a pieţei de muncă, a drepturilor politice pentru cetăţenii provenind
din alte state membre mai liberale. Cetăţenia europeană invită în mod logic la o anumită armonizare a
legislaţiilor privind acordarea cetăţeniei, armonizare puţin realizabilă în prezent din cauza marii
sensibilităţi politice a problemei.

3. Statutul cetăţeanului european

Dispoziţiile inserate în cea de-a doua parte a Tratatului CE sub titlul „Cetăţenia Uniunii” servesc
ca ghid studiului statutului cetăţeanului european. Trebuie să reamintim ca ele nu prezintă o coerenţă
perfectă.
Mai întâi, deşi art. 8.2 (noul art. 17.2) proclamă în mod logic că cetăţenii Uniunii nu au numai
drepturi, dar sunt supuşi în aceeaşi măsură şi unor obligaţii, el se limitează în ceea ce priveşte
23
Curtea Internaţională de Justiţie, 6 aprilie 1955, NOTTEBOHM, Culegerea de decizii CIJ, p. 4.

38
obligaţiile să trimită „la îndatoririle prevăzute de prezentul tratat”, fără să le precizeze conţinutul. Ar
trebui, de exemplu, să socotim drept una dintre aceste îndatoriri respectul egalităţii bărbaţi-femei în
materie de remuneraţie (art. 119; noul art. 141) sau interzicerea oricărei discriminări bazate pe
naţionalitate (art. 6; noul art. 12)?
Pentru moment, recunoaşterea cetăţeniei europene pare lipsită de orice conţinut specific în ceea
ce priveşte obligaţiile. Este poate rezultatul faptului că solidaritatea dintre cetăţenii Uniunii nu a atins
încă gradul suficient pentru a constitui fundamentul obligaţiei. Sau, mai simplu, e poate consecinţa
declinului serviciului militar obligatoriu care era îndatorirea clasică a cetăţeanului la nivel naţional,
serviciu căruia încă nu i se poate substitui pentru moment unul social la nivel european.
Apoi, cu privire la drepturi, tratatul reafirmă, pe de o parte, dreptul deja recunoscut anterior,
dreptul de liberă circulaţie şi de şedere, iar pe de altă parte, consacră noi drepturi, drepturi politice
(dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile europene şi la cele municipale), protecţii (protecţia
diplomatică şi consulară, dreptul de petiţionare, plângerea adresata mediatorului, dreptul de comunicare
cu instituţiile).
Este de necontestat că libertatea de circulaţie şi de şedere constituie unul din fundamentele
Comunităţii Europene. Legătura sa cu cetăţenia europeană are un caracter important, mai ales pe plan
simbolic. În prezent ea continuă să constituie o ramură care se desprinde din cetăţenie din cauza rolului
pe care l-a jucat în dezvoltarea integrării comunitare.
În ceea ce priveşte celelalte drepturi, ele se inspiră din 2 concepte: cel al cetăţeniei europene şi
cel al Europei cetăţenilor.
Dar, tratatul nu respectă în întregime nici unul dintre cele 2 concepte. Cetăţenia, în sensul
tradiţional, priveşte un statut care este esenţialmente politic: accesul la funcţia publică prezintă pentru
acest motiv unele afinităţi cu drepturi politice cum ar fi participarea la alegerile pentru Parlamentul
European şi alegerile municipale (S1). Protecţiile (S2) prevăzute de tratat ţin de o Europă a cetăţenilor
care nu se limitează însă la cetăţenii statelor membre ale Uniunii. Aceste garanţii prezintă o puternică
complementaritate cu protecţia jurisdicţională şi accesul la documente pe care, de altfel, tratatele o
consacră.

3.1. Dreptul de participare la alegerile publice

Alegerile publice permit desemnarea membrilor autorităţilor chemate să reprezinte cetăţenii în

conducerea afacerilor publice. Participarea la aceste alegeri este rezervata cea mai mare măsură
cetăţenilor proprii, conform dreptului naţional. Deschiderea pentru cetăţenii altor state membre
constituie, deci, un progres semnificativ către realizarea uniunii politice, fie ca este vorba de alegerile
pentru Parlamentul European, fie ca este vorba de alegerile municipale, fapt ce depăşeşte cu mult
măsurile simbolice ca drapelul Uniunii, imnul sau paşaportul comunitar.

3.1.1. Participarea la alegerile pentru

Parlamentul European

Aceasta participare este de natură să amelioreze calitatea reprezentării cetăţenilor europeni de

către instituţiile Comunităţii, deci contribuie la reducerea „deficitului democratic” de care suferă
acestea. Trebuie subliniat faptul că aportul tratatului de la Maastricht nu reprezintă decât încoronarea
unei îndelungi evoluţii.

a. Evoluţia anterioară Tratatului Uniunii Europene

39
 Atributul major al cetăţeniei europene s-a realizat efectiv prin intrarea în vigoare a deciziei
Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin vot universal direct.
Faptul că din 1979, membrii Parlamentului European sunt, la fiecare 5 ani, aleşi direct de cetăţeni, a
ştirbit principiul tradiţional al societăţii internaţionale, conform căruia instituţiile asigură doar o
reprezentare indirectă a cetăţenilor, deci nu sunt responsabile politic cu privire la politica europeană în
faţa acestora.
Alegerea Parlamentului European merită, deci, să fie calificată ca un progres din punct de
vedere democratic, chiar dacă slăbiciunea - pe punctul de a fi surmontată - puterilor Adunării şi
numeroasele imperfecţiuni ale sistemului reprezentativ fac ca integrarea cetăţenilor în procesul de
investire a puterii comunitare să fie încă insuficientă. Tratatul Uniunii Europene aduce tocmai o
ameliorare care va fi analizata separat, devreme ce analiza mecanismelor de alegere a Parlamentului
European revine de obicei lucrărilor consacrate instituţiilor Uniunii.
Până la Tratatul asupra Uniunii Europene cetăţenii comunitari care îşi aveau reşedinţa în afara
ţării lor de origine nu aveau posibilitatea practică de a lua parte la alegerea parlamentarilor europeni.
Într-adevăr, cu excepţia Irlandei, Olandei şi Belgiei (în anumite condiţii), Marea Britanie în ceea ce-i
priveşte pe cetăţenii irlandezi, statele nu permiteau votul cetăţenilor altor state membre. De asemenea,
dreptul de a fi ales era rezervat propriilor cetăţeni, cu excepţia Italiei. În aceste condiţii, rămânea doar
posibilitatea incomodă a votului prin procură sau prin corespondenţă.

b. Tratatul Uniunii şi Directiva din 6 decembrie 1993

Dreptul de a alege şi de a fi ales sunt acordate prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul CE, în art.
8B (noul art. 19.2) prevede că: „orice cetăţean al Uniunii rezident într-un stat membru şi care nu este
cetăţean al acestuia are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în
statul membru în care-şi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat”. Directiva 93/109
din 6 decembrie 199324, adoptată de Consiliu în unanimitate aşa cum prevedea Tratatul, a definit modul
de exercitare a acestor drepturi.
Principiul este că orice cetăţean al Uniunii dispune de dreptul de a alege şi de a fi ales în statul
în care îşi are reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui Stat. El poate, deci, exercita acest drept
dacă îndeplineşte „condiţiile impuse de legislaţia statului membru de reşedinţa pentru exercitarea
dreptului de a alege şi de a fi ales pentru proprii cetăţeni, în special condiţia de reşedinţă (art. 6). În
consecinţă, cetăţeanul comunitar dispune de alegerea statului – de origine sau de reşedinţă – în care
votează sau candidează. Dar, nu poate să exercite acest drept decât într-un singur stat (art. 4); pentru a
evita votul sau candidaturile multiple sunt prevăzute măsuri de siguranţă, cum ar fi cooperarea între
statele membre. Decăderea din dreptul de a alege în statul de origine poate fi luată în considerare şi de
către statul de reşedinţă împotriva cetăţeanului comunitar, în timp ce decăderea din dreptul de a fi ales
în statul de origine atrage interdicţia de a fi ales şi în statul de reşedinţa (art. 6). Scopul acestor
dispoziţii este de a împiedica cetăţeanul european să-şi recapete drepturile civile prin deplasarea dintr-
un stat în altul.
Exerciţiul dreptului de vot este posibil prin înscrierea cetăţeanului comunitar pe lista electorală
a statului de reşedinţă care e însoţită de renunţarea la vot în orice alt stat. Votul devine chiar obligatoriu
dacă legislaţia în vigoare în acel stat de reşedinţă este în acest sens.
Posibilitatea unui regim derogator a fost prevăzută în cazul în care, într-un stat membru,
„procentul cetăţenilor Uniunii care îşi au aici reşedinţa acolo fără a avea cetăţenia respectivă şi care au
vârsta cerută pentru vot depăşeşte 20% din totalul cetăţenilor Uniunii cu vârsta de vot şi rezidenţi
acolo”. Statul în cauza, Luxemburg, are dreptul să condiţioneze exercitarea dreptului de a alege la 5 ani
24
JOCE L329, 30 decembrie 1993.

40
de rezidenţă şi dreptului de a fi ales la 10 ani, maximum. Comisia, care are îndatorirea să verifice
persistenţa motivelor care au justificat aceasta derogare a prelungit-o şi pentru alegerile din 1999.

3.2. Participarea la alegerile municipale

În general se acordă o mare importanţă acestei participări, considerându-se că accelerează

integrarea cetăţenilor comunitari care s-au instalat într-un alt stat membru.

3.2.1. Principiul constituie un progres însemnat

al cetăţeniei europene

Importanţa participării la alegerile municipale o depăşeşte pe cea a participării la alegerile

europene în statul de reşedinţă. Pe de o parte, dreptul comunitar pare să prefigureze ceea ce ar putea fi
condiţia acordată cetăţenilor străini de Uniunea Europeană. Pe de altă parte, alegerile municipale diferă
fundamental de alegerile pentru Parlamentul European. Acestea din urmă privesc o instituţie care
aparţine ordinii juridice comunitare, deci exterioară statului, în timp ce primele aparţin unei instituţii
care constituie un element al puterii statale.
Fără îndoială, partizanii participării străinilor la alegerile municipale argumentează că aceste
alegeri locale au o natura esenţialmente administrativă şi mai puţin politică, lucru în măsură să
atenueze opoziţia faţă de participarea străinilor. Experienţa integrării europene nu permite însă
subscrierea fără rezerve la acest punct de vedere. Vom aminti ca înainte de Tratatul de la Maastricht,
doar Danemarca, Irlanda şi Olanda acordau, după un anumit interval de rezidenţă, dreptul de
participare străinilor în condiţii care să faciliteze accesul cetăţenilor comunitari. În marea majoritate a
statelor, Constituţia rezerva cetăţenilor proprii participarea la alegerile municipale, fapt care a
determinat, de exemplu, modificarea Constituţiei franceze prealabil ratificării Tratatului de la
Maastricht.
Participarea cetăţenilor altor state membre ale Uniunii pe care o consacră art. 8B.1 (noul art.
19.1 TCE) marchează, deci, un important progres al cetăţeniei europene. Reversul este reprezentat nu
numai de îngreunarea metodelor de a pune în aplicare aceasta participare (Tratatul prevăzuse în plus o
durată suplimentară de 1 an), dar şi de dificultăţile de transpunere ale Directivei 94/80 din 19
decembrie 199425 (modificată prin Directiva 96/30 din 13 mai 1996 menită să adauge indicarea
colectivităţilor locale de bază ale celor 3 noi state membre). Belgia, Spania, Franţa, Grecia, Suedia au
întârziat transpunerea, Austria şi Finlanda nu au transpus-o decât parţial. Şi totuşi Directiva conţine
ample dispoziţii derogatorii.

3.2.2. Modalităţi de exercitare a participării

După ce prevede căror colectivităţi le corespund alegerile municipale (în cazul Franţei,
comunele), Directiva 94/80 din 19 decembrie 1994 reia schema generală reţinută pentru alegerea
Parlamentului European. Ea oferă cetăţenilor europeni posibilitatea de a vota în statul membru de
reşedinţa dacă îşi manifestă voinţa în acest sens (art. 7), precum şi posibilitatea de a candida (art. 9) în
aceleaşi condiţii ca şi naţionalii, inclusiv în ceea ce priveşte durata de reşedinţă în colectivitatea locală.
Spre deosebire de prevederile privind alegerile pentru Parlamentul European, exercitarea dreptului de
vot în Statul membru de reşedinţă nu antrenează pierderea dreptului de vot şi de a fi ales în statul
membru de origine decât dacă acesta din urma a decis în acest sens.

25
JOCE L122, 31 decembrie 1994.

41
 Dar numărul excepţiilor faţă de regula generală creste treptat, aşa cum lasă să se întrevadă
propunerea de directivă elaborată în iunie 1988 de către Comisia care facilitase acordul în timpul
negocierii Tratatului de la Maastricht. Pe de o parte, derogării „luxemburgheze” i s-a adăugat o
derogare vizând Belgia, care permitea acestui stat să impună condiţii particulare de durată a rezidenţei
în anumite comune. Pe de altă parte, se adaugă o derogare franceză permanentă în măsura în care
consacra 2 limite aduse eligibilităţii cetăţenilor comunitari în momentul revizuirii Constituţiei din 25
iunie 1992 necesară datorită ratificării TUE .
Statele pot să rezerve propriilor cetăţeni funcţiile de conducător, de adjunct sau de supleant sau
de membru al Consiliului director al executivului comunal, fapt ce se justifică datorită funcţiilor de
autoritate publică pe care tratatul le permite a fi rezervate naţionalilor (TCE art. 48 şi 55, noile art. 39 şi
45). Ele pot dispune de asemenea ca aleşii cetăţeni ai unui alt Stat membru „să nu poată participa la
desemnarea electorilor unei adunări parlamentare sau la desemnarea membrilor acestei adunări”. Este
vorba, în primul rând, de alegerile pentru Senat „marele consiliu al comunelor franceze”, conform
formulei lui Gambetta. Tot astfel, legea organică din 25 mai 1998 interzice consilierului municipal care
nu are cetăţenia franceză să fie ales primar sau adjunct sau să exercite chiar şi temporar aceste funcţii,
precum şi să participe la colegiul electoral al senatorilor .

4. Protecţiile cetăţeniei europene

Tratatul asupra Uniunii Europene introduce 4 modalităţi de protejare a cetăţeniei europene. Trei
erau prevăzute în Tratatul de la Maastricht: protecţia acordată de către autorităţile diplomatice şi
consulare ale statelor membre, dreptul de petiţionare şi dreptul de a se adresa mediatorului. Tratatul de
la Amsterdam a adăugat dreptul de comunicare cu instituţiile şi anumite organe ale Comunităţilor (TCE
art. 21, noul alin. 3).
Aceste protecţii sunt de natură foarte diferită. Prima este pusă în aplicare de către statele
membre faţă de statele terţe sau pe teritoriul acestora. Celelalte trei implică o acţiune a instituţiilor şi
organelor Uniunii.

4.1. Protecţia asigurată de autorităţile diplomatice

şi consulare ale statelor membre

4.1.1. Principiul

Art. 8C (noul art. 20) al Tratatului CE prevede că : „orice cetăţean al Uniunii beneficiază de
protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui Stat membru, pe teritoriul unui
stat terţ în care statul membru căruia îi aparţine ca membru nu este reprezentat, în aceleaşi condiţii ca şi
cetăţenii acelui stat”. Aceste dispoziţii au o largă aplicabilitate, ţinând cont de faptul că totalitatea
Statelor membre nu este reprezentată decât în 5 ţări (China, Statele Unite, Japonia, Rusia şi Elveţia) şi
de numărul mare de cetăţeni comunitari care se deplasează în afara Uniunii.
Protecţia prevăzută de tratat nu poate fi exercitată decât de autorităţile unui stat membru. Ea nu
se poate, deci, confunda cu aceea cerută de un cetăţean comunitar unei instituţii comunitare. Şi, dacă în
cazul ODIGITRIA, nici TPI, nici Curtea nu au exclus în mod expres eventualitatea unor demersuri
făcute de Comisie pe care în speţa aceasta a refuzat să le îndeplinească 26, tratatul manifestă în mod
indubitabil intenţia statelor de a nu se dezinvesti de o competenţă atât regaliană cât şi tradiţională.

26
TPI, 6 iulie 1995, T 572/93, Culegerea p.ÎI-2025, CJCE 28 noiembrie 1996, C293/95, Culegerea p.I-6129.

42
 Este vorba de protecţie diplomatică şi consulară sau doar de protecţie consulară? Problema a
fost evocată dar nu şi rezolvată cu prilejul CIG.
În ceea ce priveşte protecţia intereselor şi drepturilor cetăţenilor, dreptul internaţional nu pare să
facă vreo distincţie între cele două tipuri de protecţie, decât în privinţa naturii autorităţii care intervine:
cele două protecţii au acelaşi obiect, protecţia consulară fiind pusă în practică de către consul şi nu de
către alţi reprezentanţi ai statului. Convenţiile de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relaţiile
diplomatice (art. 3, b) şi din 24 aprilie 1963 privind relaţiile consulare (art. 5, a ) fac referire la funcţia
ce constă în protejarea intereselor cetăţenilor (Statului acreditar sau Statului de trimitere) în limitele
admise de dreptul internaţional. Decizia reprezentanţilor guvernelor statelor membre reunite în
Consiliul din 19 decembrie 199527 califică protecţia reprezentanţei diplomatice sau consulare drept
„protecţie consulară” (art. 1).
O protecţie de acest tip este conforma principiilor dreptului internaţional, Convenţia de la Viena
prevăzând ca un stat poate să exercite funcţiile consulare pentru un stat terţ (art. 8). Dar statul faţă de
care protecţia este exercitată nu este legat de această decizie şi i se poate opune. Tot astfel art. 8 TCE
(noul art. 20) dispune că statele membre vor iniţia negocierile internaţionale necesare pentru asigurarea
acestei protecţii.

4.1.2. Punerea în aplicare a principiului

Punerea în aplicare a acestor dispoziţii nu este facilă. Pentru moment nici o negociere
internaţională de anvergură nu a fost întreprinsă. Statele membre au decis că orice cetăţean al Uniunii
va putea beneficia de protecţia consulară, adică de asistenţă în caz de deces, accident sau boală gravă,
arestare, detenţie sau violenţă, sau de ajutor şi de repatriere în caz de dificultate. În schimb, beneficiarul
se angajează să ramburseze propriului său stat cheltuielile pe care acesta trebuie să le achite la rândul
său statului care a prestat asistenţa (Decizia precitată a reprezentanţilor guvernelor statelor membre
reuniţi în interiorul Consiliului din 19 decembrie 1995). În aceeaşi ordine de idei se înscrie Decizia
96/409/PESC28 a reprezentanţilor statelor membre reuniţi în Consiliul din 25 iunie 1996, care permite
cetăţeanului european care şi-a pierdut paşaportul să obţină de la autorităţile unui alt stat membru, dacă
statul sau nu este reprezentat, un titlu de călătorie provizorie, stabilit conform unui model uniform.
Acest document este eliberat doar cu autorizarea autorităţilor statului membru de origine şi doar pentru
durata minimală a voiajului pe care îl efectuează cel interesat.
Rămân însă unele probleme privind coordonarea acţiunilor statelor membre. Acordarea
protecţiei consulare este subordonată acordului statului de origine? Ce este de făcut dacă un cetăţean
european se adresează simultan sau succesiv mai multor state membre? În sfârşit, ne putem întreba
dacă nu era de preferat lărgirea protecţiei şi pentru persoanele juridice după modelul admis pentru alte
protecţii.

4.2. Dreptul de petiţionare

Petiţia este o cerere prezentată unei instituţii politice de către una sau mai multe persoane în
scopul preîntâmpinării unei presupuse injustiţii sau a unei situaţii nesatisfăcătoare sau pentru a obţine
încetarea unei astfel de situaţii.

4.2.1. Originea şi sediul materiei

27
Decizia 95/553, JOCE l 314/73, 28 decembrie 1995.
28
JOCE L168/4, 6 iulie 1996.

43
 Dreptul de a prezenta petiţii Parlamentului este în general recunoscut în statele membre, dar nu
este folosit în aceeaşi măsură. În schimb, dreptul de petiţionare s-a afirmat ca o modalitate foarte utilă
de protejare a drepturilor omului în ordinea internaţională29. În lipsa oricărei dispoziţii din Tratate, acest
drept a fost introdus de către Parlamentul European (la acea vreme Adunarea generală a CECA) prin
Regulamentul său din 1953 dar a fost consacrat de celelalte instituţii abia în 198930.
Tratatul asupra Uniunii Europene nu face decât să acorde o bază „constituţională” acestei
practici: Tratatul CE art. 8D (noul art. 21) şi 138 D (noul art. 194). El întăreşte poziţia Parlamentului
European autorizat să ceară concursul, atât celorlaltor instituţii comunitare, cât şi statelor membre. Dar,
dreptul de petiţionare păstrează caracteristicile conferite anterior de Parlament iar baza reglementării
este determinată de regulamentul Adunării.
Comisia de petiţii a Parlamentului, creată la 21 ianuarie 1987, joacă un rol major, atât în ce
priveşte examinarea admisibilităţii, cât şi examinarea în fond a petiţiei.

4.2.2. Admisibilitatea petiţiei

a. Condiţiile de formă şi de procedură nu sunt foarte riguroase. Astfel, sunt admisibile atât
petiţiile care parvin unui deputat, unei Comisii, cât şi cele adresate Preşedintelui Adunării. În schimb,
petiţia trebuie scrisă, redactată în una din limbile oficiale ale Uniunii, semnată de petiţionari şi trebuie
să identifice în mod clar pe fiecare dintre ei. Persoanele fizice trebuie să menţioneze numele lor,
calitatea, cetăţenia şi domiciliul; persoanele juridice denumirea, domeniul de activitate, sediul statutar
şi adresa.
Petiţia poate fi individuală sau colectivă. Chiar dacă în practică petiţiile individuale sunt
majoritare, există şi un număr deloc neglijabil de petiţii colective. Astfel, în cursul anului parlamentar
1997-1998, 6 petiţii au fost semnate de un număr de cel puţin 10.000 de persoane. Recordul rămâne
deţinut de petiţia 150/91, privitoare la relele tratamente aplicate animalelor, cu peste 1.000.000 de
semnături!
Parlamentul European şi-a manifestat dorinţa ca petiţiile să-i fie adresate prin Internet.
b. Calitatea de a prezenta o petiţie este recunoscută ”oricărui cetăţean al Uniunii şi oricărei
persoane fizice sau juridice, cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru” (art. 138D, noul art.
194 din Tratatul CE).
Cercul petiţionarilor nu se limitează la cetăţenii Uniunii Europene. Dreptul de petiţionare nu
este, deci, un atribut al cetăţeniei europene. Aceasta soluţie este preferabilă, totuşi, restricţiei care a
existat pentru o vreme, anterior Tratatului de la Maastricht. Parlamentul European şi-a rezervat
posibilitatea de a examina petiţiile adresate de persoane străine Uniunii europene şi care nu-şi au
reşedinţa într-un stat membru (Regulamentul, art. 156.9), atunci când consideră oportun, de exemplu
atunci când se referă la libera circulaţie a persoanelor sau la protecţia drepturilor străinilor.
Din faptul că dreptul de petiţionare este deschis tuturor cetăţenilor Comunităţii, Parlamentul a
dedus că acest drept îi revine şi unui parlamentar european. Şi, fiind vorba de persoane juridice, acelaşi
drept pare a fi recunoscut colectivităţilor teritoriale dar nu şi statelor.
c. Conform tratatului, subiectul petiţiei trebuie să facă parte din „domeniile de activitate ale
Comunităţii” (TCE, art. 138 D, noul art. 194). Parlamentul a lărgit această formulă, referindu-se în
regulamentul său interior (art. 156.5) la ”domeniile de activitate ale Uniunii europene”, formulă ce
include şi problemele legate de al doilea şi al treilea pilon. Iar Comisia petiţiilor continuă să
29
Protocolul Facultativ cu privire la Pactul internaţional asupra drepturilor civile si politice din 1966, Carta OIT, art. 26 si
urm.
30
Acordul interinstituţional intre Parlamentul european, Consiliul si Comisia din 12 aprilie 1989 asupra dreptului de
petiţionare, JOCE C 120, 16 mai 1989.

44
interpreteze într-o manieră largă, declarând admisibile nu numai petiţiile al căror subiect priveşte
tratatele şi dreptul derivat, dar şi pe cele care poartă asupra unor subiecte pertinente ţinând cont de
evoluţia previzibilă a dreptului comunitar sau asupra unor subiecte având legătura cu acţiunea unei
instituţii sau organ al Uniunii.
Petiţiile privind protecţia drepturilor omului în interiorul statelor membre - de exemplu,
condiţia persoanelor - sunt considerate admisibile în general, dar în astfel de cazuri petiţionarul va fi
informat de poziţia Parlamentului European şi va primi sfatul de a se adresa organelor CEDO. Petiţiile
care poartă asupra unor probleme referitoare la dreptul intern al Statelor membre sunt declarate
inadmisibile; litigiul între un angajat şi angajator, condamnarea pentru ascunderea de bunuri furate …
Libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor, problemele sociale,
discriminarea bărbaţi-femei, protecţia mediului şi a animalelor, armonizarea fiscală sunt subiectele cel
mai des abordate de petiţionari.
Subiectul petiţiei trebuie să privească direct pe petiţionar. Această condiţie, creaţie a
tratatului de la Maastricht, dă prilejul unei interpretări largi, în linia practicii anterioare şi nu impune
petiţionarului stabilirea existenţei unui interes individual şi personal ca urmare a succesului demersului
său, ci pur şi simplu faptul că problema supusă atenţiei este obiectul unei preocupări efective.

4.2.3. Examinarea în fond şi posibile soluţii date petiţiei

Comisia petiţiilor are sarcina de a stabili faptele menţionate în petiţie. Ea poate proceda la
audieri, la anchete la faţa locului. Poate transmite petiţia pentru informare, aviz sau atribuire altor
Comisii ale Parlamentului. Dar cea mai mare parte a petiţiilor sunt transmise Comisiei Europene care
joacă un rol crucial în rezolvarea problemelor. În schimb, cooperarea se dovedeşte mult mai puţin
satisfăcătoare la nivelul Consiliului şi a statelor membre.
Soluţia dată petiţiei, dacă aceasta este considerată întemeiată, depinde de natura cererii
prezentate. Dacă petiţia relevă o violare a dreptului comunitar de către unul dintre state, Parlamentul
poate determina Comisia să intenteze un recurs în constatare a neîndeplinirii obligaţiilor (de exemplu
discriminarea între proprii cetăţeni şi cetăţenii comunitari cu privire la nivelul taxei de intrare în
muzeele greceşti). Dacă lipsa este imputabilă Comisiei sau Consiliului, Parlamentul poate utiliza
puterile recunoscute de tratate faţă de aceste instituţii, cum ar fi interpelări, vot de rezoluţie. El poate
încerca şi o rezolvare politică a problemei (numirea unui mediator în problema răpirii unor copii de
către tatăl lor algerian).

4.3. ”Plângerea” către mediator

Introdus prin TUE – art. 8D TCE (noul art. 21) şi art. 138E (noul art. 195), acest recurs
nejurisdicţional a implicat crearea unei noi instituţii, mediatorul.

4.3.1. Instituţia mediatorului

Deşi instituţia este foarte răspândită în statele membre (sub diverse denumiri), ea nu cunoaşte
decât aplicaţii limitate la nivel comunitar (de exemplu, mediatorul instituit de Comisie pentru a
examina plângerile funcţionarilor).
De altfel, Parlamentul European consideră că recursul la mediator repetă inutil dreptul de
petiţionare; cu toate acestea Parlamentul European a adoptat în 1979 o rezoluţie favorabilă desemnării
unui ombudsman.

45
 Profilul acestei instituţii aminteşte mai mult de ombudsman decât de mediatorul francez,
deoarece mediatorul european apare într-o anumită măsura ca auxiliar al Parlamentului. Parlamentul
numeşte mediatorul pentru durata legislaturii şi îi poate reînnoi mandatul. El poate cere Curţii de
Justiţie să îl declare demis pe mediator, dar numai în situaţia în care acesta nu mai îndeplineşte
condiţiile necesare exerciţiului funcţiunii sau se află în culpă gravă. El stabileşte statutul (cu aprobarea
majorităţii calificate a Consiliului şi cu avizul Comisiei) şi condiţiile generale de exerciţiu a funcţiilor
mediatorului. Mediatorul prezintă în fiecare an un raport de activitate Parlamentului, iar bugetul sau
este anexat celui al Adunării.
Totuşi, „mediatorul îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă, în interesul general al
Comunităţilor şi al cetăţenilor Uniunii. El nu solicită şi nici nu acceptă instrucţiuni din partea vreunui
guvern sau ale altui organism” (Statutul mediatorului, art. 9.1).
Aşa cum prevede tratatul (art. 138E.1, noul art. 195.1), în lupta sa contra „administrării
defectuoase ”, mediatorul dispune de puterea de a acţiona din proprie iniţiativă. El a folosit această
putere, de exemplu, pentru a începe o anchetă, urmată de proiecte de recomandare, asupra accesului
public privind documentele deţinute de instituţiile şi organele comunitare 31 sau asupra atitudinii
Comisiei faţă de plângerile privind încălcarea dreptului comunitar. Esenţa atribuţiilor mediatorului
rămâne, totuşi, examinarea plângerilor care îi sunt adresate.

4.3.2. Admisibilitatea plângerilor

a. Persoanele care au calitatea necesară pentru a adresa o plângere mediatorului sunt

aceleaşi care pot adresa o plângere Parlamentului: „orice cetăţean al Uniunii sau … orice persoană
fizică sau juridică având reşedinţa sau sediul statutar într-unul din Statele membre”.
Identitatea celui care face plângerea trebuie clar precizată.
b. Regulile de formă nu sunt mai riguroase decât cele din materia petiţiilor. Plângerea poate fi
adresată mediatorului fie direct, fie prin intermediul unui membru al Parlamentului European. Ea
trebuie să specifice obiectul.
c. În schimb, competenţa ratione materiae a mediatorului are reguli cu totul specifice.
Conform tratatului, mediatorul este competent a statua „asupra plângerilor … relative la cazuri de
administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor şi organelor comunitare, cu excepţia Curţii de
justiţie şi a Tribunalului de prima instanţă în exerciţiul atribuţiilor jurisdicţionale” (TCE art. 138 E,
alin. 1, noul art. 195, alin. 1).
Câmpul de intervenţie este, deci, mai îngust decât cel al Parlamentului cu privire la dreptul de
petiţionare, devreme ce exclude implicarea statelor membre, a persoanelor private sau a statelor terţe.
De aceea un mare număr de plângeri sunt declarate inadmisibile pentru că vizează proasta aplicare a
dreptului comunitar de către statele membre.
Noţiunea de „administrare defectuoasă”, nefiind definită nici de tratat, nici de statut, a revenit
mediatorului această sarcina. Ideea generală este că „este administrare defectuoasă atunci când un
organism public nu acţionează în conformitate cu un principiu având pentru el forţa obligatorie” 32.
Mediatorul arată ca exemple: o neregularitate administrativă, o omisiune, un abuz de putere, o
neglijenţă, o procedură ilegală, o injustiţie, o disfuncţionalitate, o lipsa de competenţă, o discriminare, o
întârziere, o insuficienţă sau un refuz de a acorda informaţii. Ilegalităţi şi comportamente inoportune se
îmbină în această listă. Noţiunea de proastă administrare se dovedeşte, ca şi în dreptul intern, dificil de
definit. Este exclusă, în orice caz, admisibilitatea plângerilor contra deciziilor politice, cum ar fi poziţia
luată de Parlamentul European faţă de problema testelor nucleare franceze în Pacific.
31
Raportul special 98/C44/09, JOCE C 44/9, 10 februarie 1998
32
Raport anual al Mediatorului european 1996, aprilie 1997, p.105

46
 Mediatorul nu poate să intervină într-o procedură jurisdicţională, nici să pună în discuţie
justeţea unei decizii de justiţie. El nu intervine nici în cazul în care Comisia de petiţii examinează sau a
rezolvat o petiţie având acelaşi subiect ca şi plângerea. Dar se întâmplă şi ca această Comisie de petiţii
să-i trimită o petiţie cu care a fost sesizată.
d. Cel ce face plângerea trebuie sa o introducă în termen de 2 ani de când a luat cunoştinţă
de faptele incriminate. În prealabil, acesta trebuie să fi întreprins demersuri administrative pe lângă
instituţiile şi organele în cauză. Contrar soluţiei reţinute în dreptul francez, agenţii Comunităţilor
Europene pot sesiza mediatorul cu plângeri privind relaţiile lor de muncă doar după epuizarea
posibilităţilor de reclamaţii administrative interne.

4.3.3. Rolul mediatorului

În cazul în care consideră plângerea admisibilă, mediatorul începe studiul problemei. El dispune
de o putere de anchetă pe lângă instituţiile şi organele comunitare ca şi pe lângă agenţii care sunt
obligaţi să depună mărturie la cererea sa (Statut, art. 3.2). Statele membre sunt obligate să-i furnizeze
informaţiile solicitate cu privire la administrarea defectuoasă a instituţiilor sau organelor comunitare;
aceasta reflectă frecventa suprapunere între acţiunea autorităţilor comunitare şi cea a autorităţilor
naţionale însărcinate cu aplicarea regulilor comunitare. Statutul de mediator prevede şi cooperarea cu
mediatorii naţionali, tradusă deja în realitate.
În cazul în care constată o administrare defectuoasă, mediatorul are mai întâi scopul de a căuta
o soluţie amiabilă care să elimine administrarea defectuoasă şi să dea satisfacţie autorului plângerii. În
caz contrar, el sesizează instituţia sau organul în cauză, formulând un proiect de recomandare pentru
soluţionarea problemei. Instituţia sau organul trebuie să răspundă în următoarele 3 luni printr-un „aviz
circumstanţiat”. După ce mediatorul îşi stabileşte raportul, cu eventualele recomandări, îl transmite
instituţiei vizate cât şi Parlamentului European. Acestuia din urma îi revine obligaţia de a întreprinde în
caz de eşec orice acţiune pe care o consideră oportună pentru a stopa persistenţa administraţiei
defectuoase. Bineînţeles, autorul plângerii este informat despre derularea şi rezultatul intervenţiei
mediatorului

4.4. Dreptul de a comunica cu instituţiile

şi organele comunitare

Unica inovaţie a Tratatului de la Amsterdam este dispoziţia art. 21, alin. 3 nou TCE, conform
căreia orice cetăţean al Uniunii poate scrie oricărui organ sau instituţii vizate de prezentul articol sau de
articolul 7 „într-una din cele 2 limbi oficiale ale Comunităţii” şi să primească un răspuns „redactat în
aceeaşi limbă”. Corespondenţii sunt cele 5 instituţii, Comitetul economic şi social şi Comitetul
regiunilor; judecătorul este inclus dar majoritatea organelor Uniunii sunt excluse.
Este vorba nu numai de un simplu drept de a scrie, libertate care de altfel nu are nevoie de
autorizare pentru a fi exercitată, dar de un drept la răspuns, aşadar de un drept la comunicare cu
instituţiile comunitare. Această comunicare poate să se refere la diverse probleme: cerere de informaţii,
comunicare de informaţii ca urmare a unei cereri – de exemplu semnalând o infracţiune adusa dreptului
comunitar, reclamaţii. Ar fi fost binevenită stabilirea unei legături cu dreptul de acces la documentele
Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei pe care îl consacră noul art. 255 TCE. Şi poate
ar fi fost oportună instituţionalizarea practicii ”plângerilor sau cererilor adresate Comisiei” privind
nerespectarea dreptului comunitar care joacă un rol important în domeniul concurenţei, dar nu se
mărgineşte la acest domeniu.

47
 Este, deci, de dorit organizarea progresivă a dreptului persoanelor private la recursuri
nejurisdicţionale (sau extrajudiciare).

SECŢIUNEA A II-A

LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE

1. Libertatea de circulaţie şi de şedere

Instituirea în Tratatul de la Maastricht a dreptului „oricărui cetăţean al Uniunii de a circula şi de

a se stabili în mod liber pe teritoriul Statelor membre” (TCE, art. 8A, alin. 1, noul art. 18 alin. 1) a pus
capăt, oarecum, controverselor şi tensiunilor privind libera circulaţie. Această consacrare reafirma
întărirea unei libertăţi, realizate cu mult timp înainte şi care îşi pierduse, chiar înaintea Tratatului asupra
Uniunii Europene caracterul exclusiv economic.
Combinaţia de cooperare interguvernamentală – consacrată în special prin acordurile Schengen
– cu integrarea comunitară, precum şi persistenţa refuzului unor State de a elimina controlul la
frontierele interioare „fac aproape ilizibil Tratatul de la Amsterdam” 33, care a încercat o punere în
ordine a materiei.

1.1. Extinderea beneficiarilor libertăţii

de circulaţie şi de şedere

Libertatea de circulaţie şi de şedere, drept al cetăţeanului Uniunii Europene, este recunoscută

resortisanţilor statelor membre (sau resortisanţilor comunitari), fiind generalizată progresiv în favoarea
acestora şi a familiilor lor.

1.1.1. Cetăţenia unui stat membru – condiţie

a libertăţii de circulaţie şi de şedere

a. Generalităţi

Spre deosebire de art. 69 al Tratatului CECA, TCE nu conţine vreo limitare bazată pe cetăţenia
lucrătorilor care beneficiază de libertatea de circulaţie, cel puţin dacă luăm în considerare dispoziţiile
art. 48.1 (noul art. 39,1) şi ale art. 51.1 (noul art. 42.1).
Fiecare stat membru al Comunităţii rămâne liber să reglementeze care sunt cetăţenii săi.
Tratatele de aderare au exclus de la acest beneficiu pe cetăţenii danezi rezidenţi în Insulele Feroe ca şi
cetăţenii din insulele anglo-normande34 şi din insula Malta.
Cetăţenii din ţările şi teritoriile de peste mări care au cetăţenia unui stat membru (în cazul
Franţei este vorba de Noua Caledonie, Polinizia Franceză, Wallis şi Futuna, Mayotte, Saint-Pierre şi
Miquelon; pământurile australe şi antarctice franceze nelocuite) sunt într-o situaţie din cele mai
complexe. Ei nu se pot prevala de un drept de intrare şi de şedere pentru a exercita o activitate salariată,

33
Droit materiel communitaire.
34
C 171/96, Recueil, p. I-4607.

48
ci doar pentru a exercita o activitate independentă. Acest fapt rezultă din aplicarea făcută dispoziţiilor
art. 135 (noul art. 186) şi 132.5 (noul art. 183) din TCE35.

b. Situaţia cetăţenilor din statele terţe

Deşi cetăţenii din statele terţe nu beneficiază, în principiu, de libertatea de circulaţie şi de

şedere, există interacţiuni ce se produc între situaţia lor şi cea a cetăţenilor comunitari.
Conform reglementării comunitare în vigoare, membrii familiei unui cetăţean al unui stat
membru pot să-l însoţească pe acesta în ţara de adopţie şi să exercite o activitate.
Convenţiile încheiate între Comunitate şi state sunt prudente în ceea ce priveşte, dacă nu libera
circulaţie, dreptul de şedere acordat ca accesoriu al accesului la un loc de muncă. Chiar din cele mai
favorabile dintre ele, cu ar fi acordul de cooperare CEE-Maroc, lasă statelor membre o largă marjă de
asociere36. Acordul de asociere încheiat în 1963 cu Turcia şi protocolul adiţional din 1970 sunt mai
îngăduitoare datorită redactării lor în perspectiva realizării progresive a liberei circulaţii a lucrătorilor
conform modalităţilor stabilite de Consiliul de Asociere. Dar Curtea a refuzat să le recunoască efectul
direct37, ceea ce împiedica pe lucrătorii turci să se prevaleze de liberul acces pe teritoriul statelor
membre38. În schimb, Decizia 1/80 adoptată de Consiliul de Asociere produce efect direct şi conferă
cetăţenilor turci un drept de şedere derivat din dreptul la muncă, care le este recunoscut 39. Acest drept
presupune, chiar şi pentru lucrătorii turci care au avut o ocupaţie mai mult de 4 ani pe teritoriul unui
stat membru, un interval rezonabil pentru a căuta un nou loc de muncă 40 (soluţie asemănătoare celei din
cazul Antonisse privind lucrătorii comunitari). Membrii familiei au, în aplicarea art. 7 din Decizia 1/80,
dreptul de a însoţi lucrătorul41.
Acordul privind Spaţiul Economic European (SEE) din 2 mai 1992 este cel mai favorabil în
ceea ce priveşte situaţia cetăţenilor statelor terţe, întrucât art. 28 prevede libera circulaţie între statele
membre ale CE şi Statele AELE, dar aplicarea sa a ridicat unele probleme.
Cetăţenii statelor terţe, legal angajaţi de către o întreprindere comunitară care efectuează o
prestare de servicii în alt stat membru, au dreptul de şedere în acest stat membru pentru intervalul de
timp necesar executării acestei prestări de servicii42.
Perspectiva eliminării controalelor la frontierele interne ale Uniunii şi constituirea unui „spaţiu
de libertate, securitate şi justiţie” presupune o anumită armonizare a politicii statelor membre faţă de
admiterea şi şederea cetăţenilor statelor terţe.

2. Libertatea profesională, drept al persoanei

Dreptul de liberă exercitare a unei profesii constituie, în dreptul comunitar ca şi în dreptul

intern, statutul de drept fundamental persoanei, iar Tratatul de la Amsterdam îl consacră şi îl
desăvârşeşte.
35
CJCE, 12 decembrie 1990, Kaefer şi Procacci, C 100 şi 101/89, Recueil, p. I-4647.
36
CJCE, 2 martie, EL-YASSINI, C 416/96.
37
CJCE, 30 septembrie 1987, Demirel, 12/86, Recueil, p. 3719.
38
CJCE, 16 decembrie 1992, Kuss, C 237/91, Recueil, p. I-6781.
39
CJCE, 10 septembrie 1990, Sevince, C 192/89, Recueil, p. I-3641.
40
CJCE, 23 ianuarie 1997, Tetik, C 171/95, Recueil, p. I-5113.
41
CJCE, 5 octombrie 1994, Eroglu, C 355/93, Recueil, p. I-5113.
42
CJCE, 9 august 1994, Vander Elst, C43/93, Recueil, p. I-3803, muncitori marocani angajaţi de către o întreprindere
belgiană efectuând lucrări pe un şantier din Franţa.

49
 Conform Cartei Sociale Europene, semnată la Torino la 18.10.1961, „orice persoană trebuie să
aibă posibilitatea de a-şi câştiga existenţa prin exercitarea liberă a unei profesii”.
Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 8-9 decembrie 1989
proclama dreptul „oricărui lucrător de a exercita orice profesie sau meserie în Comunitate”, drept care
se realizează prin intermediul liberei circulaţii (art.2).
În tratatele constitutive libertatea profesională apare mai puţin ca un drept al persoanei şi mai
mult ca un instrument de mobilitate a agenţilor economici, a lucrătorilor în general. Libera exercitare a
unei activităţi profesionale pe care o poate revendica o societate comercială doritoare să se implanteze
într-un alt stat membru profită acţionarilor şi altor categorii de asociaţi şi rămâne un element de acces
la piaţa serviciilor şi un drept fundamental al persoanei. Chiar dacă societăţile beneficiază de acest
drept în ordinea juridică comunitară, ele sunt un instrument de acţiune economică.

2.1. Domeniul de aplicare al libertăţii profesionale

Principiul liberului acces la o profesie, beneficiarii săi, ca şi locurile de muncă excluse sunt
determinate prin intermediul celor trei libertăţi consacrate prin TCE.

2.1.1. Libertăţile consacrate de dreptul comunitar

Tratatul CE distinge trei libertăţi.

a. Libera circulaţie a lucrătorilor şi liberul acces la locurile de muncă salariate

Libera circulaţie a lucrătorilor, aşa cum o prevede art. 48 (noul art. 39) TCE, cuprinde 2
elemente:
- „Eliminarea tuturor discriminărilor bazate pe naţionalitate … în ceea ce priveşte angajarea,
remunerarea şi alte condiţii de muncă”, de unde recunoaşterea dreptului de a „răspunde locurilor de
muncă oferite efectiv” şi
- Libertatea de circulaţie şi de şedere pe teritoriul statelor membre.

b. Libertatea de stabilire

În virtutea art. 52 alin. 2 TCE (noul art. 43 alin. 2) „libertatea de stabilire implică accesul la
activităţi independente şi la exercitarea lor, precum şi constituirea şi gestionarea de întreprinderi” într-
un alt stat membru. Ea implică instalarea în ţara de adopţie pentru a exercita acolo o activitate, deci
crearea unei întreprinderi. Ca şi libera circulaţie a lucrătorilor, libertatea de stabilire este compusă din
două elemente: dreptul de acces la o profesie şi cel de exercitare al profesiei.
În principiu, activitatea independentă este exercitată cu titlu permanent, fapt ce distinge
stabilirea de liberă prestare de servicii.

c. Libera prestare de servicii

c.1. Noţiunea de servicii

Tratatul CE consideră ca servicii prestaţiile furnizate contra unei remuneraţii de către agenţi
economici independenţi, iar în absenţa unei remuneraţii nu există prestare de servicii.

50
 Mişcările de capitaluri aparţin domeniului serviciilor, ca şi alte activităţi cu caracter industrial,
comercial, activităţile artizanale şi activităţile profesiilor liberale pe care tratatul le plasează în capitolul
consacrat serviciilor, fiind supuse unor reguli specifice.
Definind o astfel de întreprindere este important de conturat activităţile care aparţin producţiei
serviciilor de cele care aparţin liberei circulaţiei a mărfurilor. Exemplul clasic este cel al activităţilor
audio-vizuale: producerea de emisiuni este o activitate de servicii, filmele de pe casetele video sunt
mărfuri.

c.2. Conţinutul liberei prestări de servicii

Conform art. 50 TCE (noul art. 60), libera prestare de servicii permite prestatorului să exercite
cu titlu temporar activitatea în ţara unde este furnizată prestaţia. Aplicarea dreptului comunitar
presupune ca prestatorul şi destinatarul serviciului să nu fie din acelaşi stat. Cel mai adesea cel care
trece frontiera este prestatorul, de exemplu avocatul care se deplasează pentru a-şi reprezenta clientul în
faţa tribunalului unui alt stat membru. Dar deplasarea poate fi făcută şi de destinatarul prestaţiei, de
exemplu turistul sau bolnavul care merge în alt stat membru pentru a primi îngrijiri.
Criteriul distincţiei se bazează pe opoziţia între caracterul permanent, continuu, al stabilirii şi
caracterul provizoriu pe care îl prezintă activitatea de prestare de servicii.

2.1.2. Beneficiarii libertăţii profesionale

a. Libertatea de circulaţie sau de şedere şi libertatea profesională nu coincid întotdeauna

Dreptul de şedere permite, în mod normal, studenţilor, să se pregătească pentru exercitarea unei
funcţii mai degrabă decât să acceadă la ea. În schimb, nimic nu opreşte un student să aibă în acelaşi
timp calitatea de lucrător şi să beneficieze de regimul acestuia din urmă; este de ajuns să îndeplinească
activităţi reale şi efective cu timp redus şi nu marginale şi accesorii.

b. Naţionalii şi libertatea profesională comunitară

Problema se pune atunci când un cetăţean al unui stat membru reclamă faptul că tratamentul pe
care i-l impune propriul drept naţional este mai puţin favorabil decât cel de care beneficiază cetăţenii
altor state membre din partea acelui stat. Această situaţie este des calificată ca „discriminare inversă
(pozitivă)”, deoarece cetăţeanul nu beneficiază de egalitate de tratament cu ceilalţi cetăţeni comunitari.
Principiul rămâne că cetăţeanul nu se poate prevala de dreptul comunitar când se găseşte într-o
situaţie „pur internă”.

c. Cetăţenii statelor terţe

Condiţia cetăţenilor statelor terţe este, în principiu, şi mai defavorabilă în ceea ce priveşte
libertatea profesională decât era în privinţa liberei circulaţii. Odată admis, pe teritoriul unui stat
membru, cetăţeanul unui stat terţ este autorizat, dacă nu la şedere, cel puţin la circulaţie în alte state
membre. Restricţia cu privire la şedere este dublată de statutul profesional riguros, formând un tot
logic. Fiecare stat rămâne suveran în a-şi stabili propria politică de imigraţie.
Principiul rămâne că cetăţenii statelor terţe beneficiază de libertate profesională doar pe baza
acordurilor internaţionale semnate de Comunitate. O parte din aceste acorduri prevede fie un

51
„tratament nediscriminatoriu”, fie un „tratament nu mai puţin favorabil” decât cel acordat cetăţenilor
comunitari (acordurile PECO). Efectul lor este totuşi limitat de faptul că dispoziţiilor respective nu le
este recunoscut efectul direct.

2.1.3. Locurile de muncă şi serviciile excluse

Dreptul internaţional a recunoscut statelor posibilitatea de a exclude străinii de la exercitarea

funcţiilor publice, cât şi de la exercitarea aşa-ziselor drepturi „politice”, cum ar fi dreptul de a alege, de
a fi ales şi chiar de a participa la conducerea sindicatelor.
Tratatul CE a exclus din domeniul de aplicare al libertăţii profesionale „locurile de muncă din
administrarea publică” (art. 48.4, noul art. 39.4).

a. Locurile de muncă salariate

Conform art. 48.4 TCE (noul art. 39.4), „dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile
locurilor de muncă din administraţia publică”. Această limitare a liberei circulaţii priveşte un număr
considerabil de locuri de muncă. Accesul la funcţia publică se face din drepturile politice rezervate
naţionalilor.

b. Activităţile nesalariate

Dispoziţiile din art. 55 (noul art. 45) TCE exceptează de la aplicarea dispoziţiilor în materia
dreptului de stabilire „activităţile care participă, chiar cu titlu ocazional, la exerciţiul autorităţii
publice”. Aceeaşi restricţie se aplică liberei prestări de servicii prin intermediul trimiterii pe care o face
art. 66 TCE (noul art. 55) la dispoziţia precedentă.

2.2. Drepturile recunoscute în cadrul

libertăţii profesionale

Libertatea profesională presupune accesul la profesie şi exercitarea profesiei.

2.2.1. Principiul nediscriminării

a. Principiul nediscriminării şi regula tratamentului naţional

Regula cardinală a dreptului comunitar, principiul nediscriminării este înscris de Tratatul CE în

fruntea celor 3 libertăţi care concretizează libertatea profesională. Libera circulaţie a lucrătorilor
implică „eliminarea oricărei discriminări bazată pe naţionalitate” (art. 48.2, noul art. 39.2). Stabilirea
(art. 52 alin. 2, noul art. 43 alin. 2) şi prestarea de servicii (art. 60, noul art. 50) se fac în ţara de adopţie
„în aceleaşi condiţii pe care ţara le impune propriilor cetăţeni”. Nediscriminarea presupune ca
cetăţeanul comunitar să beneficieze de acelaşi tratament ca cel naţional.

b. Discriminările directe şi indirecte

52
 Libertatea profesională se bucură de o protecţie identică a celei acordate liberei circulaţii a
mărfurilor sau egalităţii dintre bărbaţi şi femei şi se întinde asupra discriminărilor indirecte. Principiul
nediscriminării interzice „nu numai discriminările bazate pe cetăţenie, ci şi toate formele disimulate de
discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferenţiere, ajung la acelaşi rezultat43.
Prestarea numitor locuri de muncă propriilor cetăţeni constituie o discriminare directă uşor de
cenzurat (CJCE, 3 iunie 1986, Comisia/Franţa, 307/84 precitată – accesul la locuri de muncă
permanente în spitale era rezervat cetăţenilor francezi).

2.2.2. Accesul la profesie

Principiul tratamentului naţional sau al egalităţii de tratament constituie regula cea mai
importantă în practică.

a. Accesul lucrătorilor salariaţi la un loc de muncă

Regulamentul 1612/68 recunoaşte cetăţeanului comunitar dreptul de a beneficia de aceeaşi

prioritate în accesul la locurile de muncă disponibile ca şi cetăţenii statului de adopţie. Orice
discriminare este eliminată, ca şi recurgerea la proceduri de recrutare impuse străinilor (art. 3.2),
impunerea unui număr de locuri de muncă accesibile (art. 4) sau supunerea la criterii medicale sau
profesionale discriminatorii (art. 6). Soţul şi copiii sub 21 de ani sau aflaţi în întreţinere beneficiază de
acelaşi drept, chiar dacă nu au naţionalitatea unuia din statele membre (art. 11).

b. Accesul la o activitate independentă

Dreptul de acces la o activitate independentă este asigurat de libertatea de stabilire (art. 52 şi

următoarele TCE, noul art. 43 şi următoarele).
Regimul sediului secundar diferă de cel al celui principal.
În ceea ce priveşte sediul principal, adică crearea sau transferul într-un stat membru al sediului
principal al activităţii profesionale, beneficiul dreptului comunitar este dobândit din momentul în care
fondatorul întreprinderii are naţionalitatea unui stat membru. Este suficient deci să fie resortisantul unui
stat membru, dacă e persoană fizică. Dacă este vorba de o societate, ea trebuie constituită în
conformitate cu legislaţia unui stat membru şi având sediul statutar, administraţia centrală sau sediul
principal în interiorul Comunităţii (art. 58 alin. 1, TCE, noul art. 48 alin. 1).

2.3. Calificarea profesională

a. Recunoaşterea mutuală a diplomelor în scopuri profesionale

Recunoaşterea mutuală a diplomelor constituie modalitatea cea mai semnificativă şi cea mai
importantă în practică de recunoaştere mutuală a calificărilor profesionale. În anumite cazuri accesul la
o profesie este subordonat, însă, unei anumite calificări care rezultă din experienţa profesională.
Recunoaşterea diplomelor este numai în scopuri profesionale care diferă de recunoaşterea
academică. Recunoaşterea profesională conferă cetăţeanului statului membru care deţine o diplomă
43
CJCE, 15 februarie 1974, Sotgiu, 152/73, Recueil, p. 753.

53
eliberată într-un alt stat membru dreptul de a accede în orice alt stat al Uniunii la profesiile pentru care
accesul este condiţionat de o calificare. Ideea de bază este că dacă cineva este calificat pentru
exercitarea unei profesii într-un stat – care este cel mai des, dar nu obligatoriu, statul al cărui cetăţean
este – este calificat pentru exercitarea acesteia în orice stat al Uniunii Europene. Recunoaşterea
academică este o recunoaştere de diplomă cu titlul de formare dobândită într-un alt stat ca fiind
echivalentă diplomei naţionale pentru continuarea studiilor. Ea are ca obiect direct asigurarea
mobilităţii studenţilor şi nu a lucrătorilor, chiar dacă contribuie la favorizarea acesteia.
Două tipuri de directive vizând recunoaşterea diplomelor în scopuri profesionale au apărut:
directive sectoriale şi directive generale.

a.1. Directive sectoriale de recunoaştere mutuală a diplomelor

Reglementând în mod specific o profesie, ele privesc 3 sectoare: profesiile din domeniul
sănătăţii, profesia de arhitect şi profesia de avocat.

a.1.1. Profesiile din domeniul sănătăţii

Aceste profesii sunt beneficiare ale recunoaşterii mutuale a diplomelor datorită unor similitudini
importante: „corpul uman este acelaşi peste tot”.
Directivele, în materie, privesc formarea:
- medicilor (Directivele 73/362 şi 75/363 din 16 iunie 1975 codificate prin Directiva 93/16 din 5
aprilie 1993);
- infirmieri generali (Directivele 77/452 şi 77/453 din 25 iunie 1977);
- stomatologi (practicieni ai artei dentare) (Directivele 78/686 şi 79/687 din 25 iulie 1978);
- veterinari (Directivele 78/1026 şi 78/1027 din 18 decembrie 1978);
- moaşe (Directivele 80/154 şi 80/156 din 21 ianuarie 1980);
- farmacişti (Directivele 85/432 şi 85/433 din 24 septembrie 1985).
Recunoaşterea diplomelor este valabilă atât în ce priveşte accesul la profesie, cu titlu salariat
sau independent, cât şi pentru simpla prestare de servicii, cu excepţia profesiei farmaceutice în această
ultimă privinţă.
Recunoaşterea diplomei permite cetăţeanului comunitar să beneficieze de dreptul de a se stabili
în statul de adopţie, cu condiţia de a se supune procedurii de admitere impusă naţionalilor şi care revine
fie administraţiei, fie organizaţiei profesionale.

a.1.2. Profesia de arhitect

Este reglementată de o singură directivă (Directiva 85/134 din 10 iunie 1985). Această directivă
prevede recunoaşterea de către alte state membre a diplomelor care sancţionează formarea de nivel
universitar, cu o durată minimală şi cu un anumit număr de ore.

a.1.3. Profesia de avocat

54
 Prin Directiva 77/249 din 22 martie 1977 se reglementează prestarea de servicii şi se instituie o
recunoaştere mutuală, nu a diplomei, ci a calităţii de avocat. Avocatul autorizat să profeseze într-un stat
membru poate asigura reprezentarea şi apărarea în justiţie a unui client în alt stat membru, fără să fie
ţinut să aibă o reşedinţă sau să fie înscris într-o organizaţie profesională a acestui stat membru. El
trebuie să respecte atât deontologia statului de origine, cât şi a statului de adopţie.
Directiva 98/5 din 16 februarie 1998 autorizează avocatul să exercite, permanent, profesia, sub
titlul său profesional de origine (art. 120) din momentul în care se înscrie pe lângă autoritatea
competentă a statului de adopţie (art. 3).

a.2. Directivele generale de recunoaştere mutuală a diplomelor

Directiva 89/48 din 21 decembrie 1988 priveşte profesiile reglementate a căror exercitare este
subordonată deţinerii unei diplome sancţionând cu ciclu de studii postsecundar de cel puţin 3 ani.
Directiva 92/51 din 18 iunie 1992 o completează, vizând diplomele ce sancţionează cel puţin un an de
studii postsecundare.
Profesiile vizate sunt doar profesiile „reglementate” (altele decât cele reglementate de
directivele sectoriale) pe care directivele le concep ca fiind acelea al căror exerciţiu „este subordonat
direct sau indirect prin dispoziţii legislative regulamentare sau administrative” deţinerii de diplome
(Directiva 89/88) sau a unui titlu de formaţie sau a unei atestări de competenţă (Directiva 92/51).
Spre deosebire de regimul instituit prin directivele sectoriale, recunoaşterea mutuală a
diplomelor nu mai este automată în sistemul directivelor generale. Aceste directive se probează pe
prezumţia conform căreia formările primite sunt compatibile de la un stat la altul. Dar, dacă se
stabileşte că lucrurile nu stau altfel, statul de adopţie are dreptul de a cere fie o experienţă profesională
complementară pentru a compensa durata mai mică de studii, fie un stagiu de adaptare sau un examen
de aptitudine de tipul celor cerute chiar de el. Alegerea între stagiu şi examenul de aptitudine este lăsată
cetăţeanului comunitar, mai puţin în ce priveşte profesiile de consiliere sau de asistenţă privind dreptul
naţional (profesii juridice).

a.3. Recunoaşterea diplomelor şi calificărilor în absenţa directivelor

Recunoaşterea diplomelor îşi pierde caracterul său automat şi semiautomat în momentul în care
ne aflăm în afara domeniului directivelor. Autorităţile naţionale rămân, însă, obligate să aprecieze de
manieră obiectivă corespondentă dintre cunoştinţele şi calificările cerute de legislaţia naţională şi cele
care au fost dobândite în alt stat membru. Doar în cazul în care corespondenţa este parţială, statul de
adopţie este în drept să ceară celui interesat să demonstreze dobândirea acelor cunoştinţe şi calificări
care îi lipsesc, statuând printr-o decizie motivată, susceptibilă de recurs jurisdicţional.

2.4. Învăţământul şi formarea profesională

a. Accesul la studii

Principiul fundamental este cel al egalităţii de tratament a tuturor cetăţenilor comunitari.

Aplicaţie a regulii nediscriminării, acest principiu a fost abordat la început ca unul din drepturile
lucrătorului migrant consacrat în art. 7 din Regulamentul 1612/68 cu privire la învăţământul în şcolile
profesionale şi în centrele de readaptare sau de reeducare.
Cetăţenii comunitari care nu au nici calitatea de lucrător migrant, nici pe cea de copil de
lucrător migrant, constituie un al doilea cerc de beneficiari. Ei dispun de dreptul de şedere, dar limitat

55
la durata studiilor şi subordonat condiţiei de a dispune de resurse suficiente şi de o asigurare de
sănătate.

b. Mobilitatea din cursul studiilor

Recunoaşterea mutuală a diplomelor în scopuri profesionale facilitează mobilitatea, permiţând

unui cetăţean european să-şi urmeze studiile în oricare alt stat, inclusiv în statul de origine. Ea nu
permite fracţionarea unui ciclu de studii în formaţii urmate în state diferite. Pentru aceasta este nevoie
de recunoaştere academică pentru ca titlul de formare dobândit în alt stat membru să fie recunoscut ca
echivalentul diplomei naţionale pentru continuarea studiilor.

SECŢIUNEA A III-A

APĂRAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

1. Protecţia drepturilor sociale

Protecţia socială conţine, pe de o parte, regulile care vizează asigurarea protecţiei lucrătorului
salariat în relaţia de muncă, iar pe de altă parte, regulile care asigură protecţia oricărei persoane
împotriva anumitor riscuri sociale (securitatea socială).

1.1. Drepturile lucrătorilor salariaţi

1. Politica europeană comună

a. Accesul la un loc de muncă

Accesul la un loc de muncă constituie primul drept al lucrătorului. Creşterea şomajului a

determinat conştientizarea faptului că promovarea locului de muncă trebuia să fie unul din obiectivele
majore ale politicii sociale (art. 121, noul art. 136 TCE).
Regimul juridic al accesului la un loc de muncă este susceptibil să exercite o influenţă asupra
nivelului locurilor de muncă. Deşi a fost conceput, în principal, în ideea mobilităţii lucrătorilor (libera
circulaţie a lucrătorilor), nu se poate contesta importanţa drepturilor pe care le consacră.

a.1. Contractul de muncă

Directiva 91/533 din 14 octombrie 1991 impune angajatorului obligaţia de a informa lucrătorul
asupra aspectelor esenţiale ale contractului de muncă: identitatea părţilor, relaţii de muncă, calitatea
muncii, durata zilnică sau săptămânală a muncii, cuantumul remuneraţiei şi accesoriilor sale, durata
concediului plătit, data începutului contractului, durata estimativă, durata intervalelor de preaviz,
convenţiile colective aplicabile.
Lucrătorul trebuie să dispună de un recurs jurisdicţional, dacă este cazul, după un recurs la alte
autorităţi.
Statele pot să excludă de la aplicarea directivei contractele pe o durată inferioară sau egală cu o
lună sau cele care prevăd o durată săptămânală de mai puţin de 8 ore.

56
 b. Condiţiile de lucru

b.1. Organizarea timpului de lucru

Reglementarea comunitară este dată de Directiva 93/104 din 23 noiembrie 1997 cu privire la
anumite aspecte ale organizării timpului de muncă44, pe care Curtea a considerat-o, pe bună dreptate,
bazată pe art. 118A TCE (noul art. 137, pentru ca obiectivul său esenţial este protecţia sănătăţii
lucrătorilor45. Această directivă stabileşte reguli minimale privind perioadele de repaus şi de instalare ca
şi cu privire la munca în timpul nopţii şi ritmul de lucru. Ea impune mai ales un repaus zilnic de 11 ore
consecutive în cursul fiecărui interval de 24 de ore (art. 3), un timp de pauză în caz de muncă zilnică
depăşind 6 ore (art. 4), un repaus săptămânal - în principiu duminica - de 24 de ore fără întrerupere la
care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic (art. 5) şi 4 săptămâni de concediu plătit anual (art. 7). Pe de
altă parte directiva stabileşte, la 48 de ore în medie, durata maximă de lucru săptămânală (art. 6) şi
prevede garanţi specifice pentru lucrătorii de noapte, pe lângă limitarea la 8 ore din 24 de ore (art. 8).

b.2. Protecţia securităţii şi sănătăţii lucrătorilor

Aceasta protecţie îşi găseşte fundamentul art. 55 al Tratatului CECA, care impune dezvoltarea
"securităţii muncii" în industriile carbonieră şi siderurgică. Tratatul CEEA consacră un capitol
protecţiei lucrătorilor şi populaţiei împotriva radiaţiilor ionizante (art. 30-39) şi permite elaborarea unei
reglementări specifice. Pe baza art. 117, 118 şi mai ales 118 A TCE, Consiliul a putut adopta o
abundentă legislaţie, textul fundamental fiind Directiva cadru 89/391 din 12 iunie 1989 cu privire la
punerea în aplicare a măsurilor vizând promovarea ameliorării securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la
locul de muncă46.
Ulterior, în limitele Directivei cadru, Consiliul a adoptat o serie de directive particulare
adaptând şi precizând protecţia în domenii specifice ca: echipamente de lucru (89/655 din 30 noiembrie
1989, modificată prin directiva 95/63), utilizarea protecţiilor individuale (89/656 din 30 noiembrie
1989), munca pe ecran (90/270 din 29 mai 1990), expunerea la substanţe carcinogene (90/394 din 29
mai 1990), expunerea la agenţi biologici (90/679 din 26 noiembrie 1990), sistemul de alerta (92/58 din
24 iunie 1992), protecţia femeilor însărcinate (92/85 din 19 octombrie 1992) ...
Directiva din 22 iunie 199447 cu privire la protecţia tinerilor sub vârsta de 18 ani urmăreşte un
obiectiv similar şi vizează prevenirea exploatării economice. Ea interzice orice muncă pentru tinerii sub
vârsta de 15 ani sau supuşi unei obligaţii legale de învăţământ, impune protecţia împotriva riscurilor
particulare inerente vârstei tinere şi limitări ale duratei de muncă.
Agenţia Europeană pentru securitatea şi sănătatea muncii, instituită la 18 iulie 1994
(regulamentul 2062/94 al Consiliului), asistă Comisia şi statele în cunoaşterea informaţiilor cu privire
la sănătatea şi securitatea lucrătorilor.

c. Protecţia locului de muncă şi a veniturilor lucrătorului

c.1. Protecţia în caz de concedieri colective

44
JOCE, L 307, 13 decembrie 1993.
45
CJCE, 12 noiembrie 1996, REGATUL UNIT /CONSILIUL, C 84/94, Recueil, p. I-5755.
46
JOCE L 183/1, 29 iunie 1989.
47
JOCE, L 216/12, 20 august 1994.

57
 Ea este reglementată prin Directiva 75/129 din 17 februarie 1975, modificată prin Directiva
92/56 din 24 iunie 199248 care priveşte încetările contractului de muncă, atât economice cât şi
colective, intervenite la iniţiativa angajatorului. Acesta din urmă are obligaţia să consulte în timp util
reprezentanţii personalului în vederea ajungerii la un acord asupra posibilităţilor de a evita sau reduce
concedierile şi asupra măsurilor sociale auxiliare.

c.2. Păstrarea drepturilor lucrătorilor în caz de transfer

Directiva 77/187 din 14 februarie 197749 se aplică transferurilor din întreprinderi, instituţii sau
părţi din instituţii cu un alt şef de întreprindere ca urmare a unei cesiuni sau fuziuni. Trebuie însă ca
întreprinderea să subziste ca entitate economică50.
Cedentul şi cesionarul sunt obligaţi să informeze şi să consulte organizaţiile lucrătorilor. Mai
ales salariaţii întreprinderii transferate sunt protejaţi împotriva oricărei concedieri colective, întrucât
cesionarul, în patrimoniul căruia sunt transmise drepturile şi obligaţiile rezultând din contractul de
muncă, este obligat să îi menţină în locul lor de muncă (art. 3 şi 4). Dacă, în urma unei modificări
substanţiale ale condiţiilor de muncă salariatul rupe contractul, această reziliere este considerată ca
survenind în urma faptului angajatorului.

c.3. Protecţia în caz de insolvabilitate a angajatorului

Directiva 80/97 din 20 octombrie 51 obligă statele să instituie un sistem de garanţie care să
asigure plata creanţelor de remuneraţie a salariilor şi a indemnizaţiilor complementare rămase neplătite.
Starea de insolvabilitate este atestata de deschiderea procedurii colective care vizează satisfacerea
creditorilor. Obligaţia de garanţie poate fi plafonata cu condiţia de a asigura plata unui minim (în
general ultimele 3 luni de salariu); ea se întinde asupra cotizaţiilor legale de securitate socială, cu
excepţia cazului când legislaţia naţională dispune altfel şi poate acoperi cotizaţiile la regimuri
profesionale complementare.

d. Participarea lucrătorilor la mersul întreprinderii

În stadiul actual participarea îmbracă 3 forme:

- informarea şi consultarea reprezentanţilor lucrătorilor este prevăzută în cazul transferurilor de
întreprinderi şi al protecţiei sănătăţii şi securităţii personalului
- participarea la rezultate, capital şi beneficiu nu este decât obiectul unei simple recomandări
(92/443 din 27 iulie 1992)52
- la aproape 2 decenii după depunerea "propunerii VREDELING", Consiliul a adoptat la 22
septembrie 1994 "Directiva 94/45 vizând instituirea unui Comitet European al Întreprinderilor sau a
unei proceduri în întreprinderi de dimensiune comunitară şi în grupările de întreprinderi de dimensiune
comunitară pentru informarea şi consultarea lucrătorilor53.

48
JOCE L 228, 26 august 1992.
49
JOCE L 61, 6 martie 1977.
50
CJCE, 15 iunie 1988, P.BORK INTERNATIONAL 101/87, Recueil, p. 3057.
51
JOCE L 283/23, 28 octombrie 1980.
52
JOCE, L 245 26 august 1992.
53
JOCE L 254, 22 septembrie 1994.

58
 Neconsultarea Comitetului European de Întreprindere a fost considerata ca ilicită în cazul
închiderii uzinei Renault din Vilvorde54.

e. Egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei

e.1. Principiul şi reglementarea sa

Deşi egalitatea de tratament nu se aplică numai în dreptul relaţiilor de muncă, ea are legături
foarte strânse cu acest domeniu, deoarece îşi găseşte în acesta nu numai principalul domeniu de
aplicare, ci şi originile.
Singura recunoaştere a principiului de către Tratatele fondatoare se află în art. 119 TCE (noul
art. 141) care impune egalitatea de remuneraţie. Cazurile DEFRENNE au dat Curţii ocazia de a
recunoaşte efectul direct al art. 11955, fapt care a contribuit la curmarea imobilismului statelor, înainte
ridicarea eliminărilor bazate pe sex la rang de drept fundamental al persoanei având valoare de
principiu general în dreptul comunitar56.
Consiliul a adresat Statelor 2 recomandări: la 24 noiembrie 1991 pentru lupta împotriva
hărţuirii sexuale, la 31 martie 1992 cu privire la supravegherea copiilor. Comisia a invitat statele să
promoveze o participare echilibrată în luarea deciziilor 57. Pe lângă aceasta, acţiunea normativă este
completată de punerea în practică a programelor de acţiune (al patrulea program acoperă anii 1996-
2000) şi de numeroase iniţiative ale Comisiei.

e.2. Întinderea principiului egalităţii

Domeniul material de aplicare este definit prin directive: pe lângă securitatea socială, el
priveşte remuneraţiile (Directiva 71/117 din 10 februarie 1975 ), accesul la un loc de muncă, la
formarea şi la promovarea profesională şi la condiţiile de muncă (Directiva 76/207 din 9 februarie
1976).
Noţiunea de remuneraţie este interpretată larg ca incluzând toate prestaţiile plătite lucrătorului
în baza relaţiei de muncă58, incluzând prestaţiile plătite după încetarea activităţii şi permite evitarea
excepţiilor în privinţa egalităţii din domeniul securităţii sociale şi condiţiile de concediere sunt incluse
în condiţiile de muncă (Directiva 76/207, art. 5.1).
Beneficiarii sunt lucrătorii, inclusiv persoanele care sunt în căutarea unui loc de muncă, fie ca
este vorba de sectorul privat sau de cel public59.
Discriminările interzise
Fiind vorba de remuneraţie, Directiva 71/117 impune egalitatea pentru "aceeaşi muncă sau
pentru o muncă căreia îi este atribuită o valoare egală", iar criteriul muncii de aceeaşi valoare a fost
reluat în noul art. 141, în timp ce vechiul art. 119 nu se referea decât la noţiunea de muncă. Evaluarea
trebuie făcută printr-o luare în considerare obiectivă a naturii muncii de îndeplinit60.

54
Paris, 7 mai 1997, Droit social, 1997, p.443.
55
DEFRENNE II, 8 aprilie 1976, 43/75, Recueil, p.455.
56
DEFRENNE III, 15 iunie 1978, 149/77, Recueil, p. 1365
57
Recueil din 30 mai 1996
58
CJCE, 28 septembrie 1994, BEUNE, C 7/93, Recueil, p I, 4471.
59
CJCE, 21 mai 1985, COMISIA/GERMANIA, 248/83, Recueil, p. 1459.
60
CJCE, 1 iulie 1986, RUMMLER 237/85, Recueil, p. 2101.

59
 Dreptul comunitar interzice nu numai discriminările directe, cum ar fi concedierea unei femei
datorită faptului că era însărcinată 61, dar şi discriminările indirecte. Astfel, Curtea cenzurează orice
situaţie dezavantajoasă care afectează un procent de femei sensibil superior celui de bărbaţi, cu
excepţia cazului când angajatorul se poate prevala de "factori justificaţi în mod obiectiv şi străini
oricărei discriminări bazate pe sex".

e.3. Derogările la egalitatea de tratament

Exista două serii de derogări cu privire la egalitatea de tratament.

a. Prima priveşte excluderile din domeniul de aplicare a principiului egalităţii pe care statele
sunt autorizate să le menţină. Ele sunt mai puţin numeroase în ce priveşte relaţiile de muncă decât cu
privire la securitatea socială, mai ales pentru ca, în conformitate cu art. 119 TCE (noul art. 141), ele nu
pot să privească remuneraţiile. Directiva 76/207 autorizează statele să excludă activităţile profesionale
pentru care, datorită naturii sau a condiţiilor de exerciţiu, sexul constituind o condiţie determinantă (art.
2.2), de exemplu locurile de muncă din administraţia penitenciară sau poliţie. Dar, Curtea interpretează
foarte strict această dispoziţie62.
b. O a doua serie de derogări, stabilite în favoarea femeilor, pune probleme şi mai delicate
datorită faptului că arată complexitatea noţiunii de egalitate de tratament.
Directiva 76/207 "nu se opune dispoziţiilor relative la protecţia femeii, mai ales în ce priveşte
sarcina şi maternitatea" (art. 2.3), nici cu privire la "măsurile vizând promovarea egalităţii de şanse
între bărbaţi şi femei, în special remediind inegalităţile de fapt care afectează şansele femeilor" (art.
2.4).
Protecţia sarcinii şi a maternităţii, reglementată de Directiva 92/85 din 19 octombrie 1992 63,
constituie o derogare pe care Curtea o interpretează strict. Ea autorizează legiuitorul naţional să
interzică lucrul în timpul nopţii pentru femeile însărcinate64, dar nu să transforme în principiu
interzicerea lucrului în timpul nopţii pentru toate femeile65.
Promovarea "egalităţii de şanse" conduce în mod clar la discriminări pozitive ce vizează
remedierea inegalităţilor de fapt care, dincolo de egalitatea formală, împiedică egalitatea reală între
bărbaţi şi femei.
Tot astfel, judecătorul comunitar nu putea rămâne insensibil, chiar înainte de intrarea în vigoare
a Tratatului de la Amsterdam, la determinarea pe care o arătase acesta în favoarea promovării egalităţii
dintre bărbaţi şi femei. Conform art. 3.2 nou TCE, în toate acţiunile pe care le întreprinde, Comunitatea
trebuie "să încerce să elimine inegalităţile şi să promoveze egalitatea între bărbaţi şi femei".

1.2. Protecţia socială: coordonarea regimurilor

de securitate socială

1. Generalităţi

Sistemele de securitate socială asigură protecţia persoanelor împotriva anumitor riscuri sociale
ca bolile, bătrâneţea, şomajul, maternitatea, statele membre ale Uniunii Europene având un nivel înalt
de protecţie socială. Dar, sistemele lor de securitate socială, a căror finanţare constituie o sarcină
61
CJCE, 8 noiembrie 1990, HERTZ, C 179/88, Recueil p. I-3979.
62
CJCE, 30 iunie 1988, COMISIA/FRANTA, 318/86, Recueil, p.3359.
63
JOCE L 348, 28 noiembrie 1992.
64
CJCE, 5 mai 1994, HABERMANN, C 421/92, Recueil p.I-1657.
65
CJCE 25 iulie 1991, STOECKEL, C 345/89, Recueil I-4047.

60
dificilă pentru economie, sunt în criză: cheltuielile legate de boală, pensie, şomaj nu încetează să
crească în timp ce slăbirea, chiar dispariţia creşterii economice, face finanţarea din ce în ce mai
dificilă. Acest context a împiedicat orice lărgire notabilă a competenţei comunitare care rămâne
identică celei din 195866.
Principiul rămâne că securitatea socială ţine de competenţa statelor. Carta comunitară a
drepturilor sociale din 1989 stabileşte ca obiectiv instituirea unei protecţii sociale adecvate, dar acest
obiectiv trebuie realizat "după modalităţi specifice fiecărei ţări" (art. 100). Ţine, deci, de "statele
membre să stabilească principiile şi organizarea propriilor sisteme"67.
Totuşi, dreptul comunitar se limitează, în principal, (a se vedea în sens contrar Recomandările
66/462 din 20 iulie 1966 şi 90/326 din 22 mai 1990 ale Comisiei invitând la o armonizare a
indemnizaţiilor bolilor profesionale) să asigure coordonarea regimurilor aplicabile lucrătorilor migranţi
în aşa fel încât aceştia să-şi păstreze drepturile dobândite sau în curs de dobândire.

2. Domeniul de aplicare al regulamentelor comunitare

2.1. Persoanele beneficiare

Acestea sunt lucrătorii, membrii familiei lor şi moştenitorilor lor, cărora li se aplică legislaţia
mai multor state membre.

2.1.1. Lucrătorii

Lucrătorul salariat beneficiază de coordonarea regimurilor de securitate socială, dacă

îndeplineşte condiţiile următoare prevăzute de Regulamentul 1408/71:
- trebuie să fie cetăţean al unuia din statele membre la momentul exercitării muncii, sau apatrid
sau refugiat cu reşedinţa pe teritoriul unui stat membru;
- trebuie să fie sau să fi fost supus ca lucrător legislaţiei unuia sau unora din statele membre,
adică unui regim obligatoriu sau voluntar de securitate socială, condiţiile de afiliere la aceste regimuri
fiind determinate de legislaţia naţională68
- lucrătorii frontalieri şi cei sezonieri intră în câmpul de aplicaţie al regulamentului

2.1.2. Membrii familiei şi supravieţuitori

Regulamentul 1408/71 se aplică acestora oricare ar fi cetăţenia lor (art. 2.1). El se aplică şi
supravieţuitorilor unui lucrător care a fost supus legislaţiei unui stat membru, chiar dacă nu este
cetăţean comunitar, din momentul în care supravieţuitorii sunt cetăţeni ai unui stat membru, apatrizi sau
refugiaţi (art. 2.2.)

2.2. Prestaţiile respective

66
L. Dubois şi C. Bluman, „Droit communautaire materiel”, Montchrestien, 2000, p. 112.
67
Recueil Conseil 92/442 din 27 iulie 1992, JOCE 245 /49.
68
CJCE, 24 aprilie 1980, COONAN 110/79, Recueil, p.1445.

61
 Coordonarea priveşte legislaţiile relative la ramurile securităţii sociale ce privesc prestaţiile de
boală şi de maternitate, invaliditate, bătrâneţe, supravieţuitori, accidente de muncă sau boli
profesionale, deces, şomaj şi prestaţii familiale (art. 14)
Termenul legislaţie acoperă regulamentele, măsurile de aplicare şi dispoziţiile statutare, dar nu
şi dispoziţiile pur convenţionale (cu excepţia declaraţiei contrare a statului).
Spre deosebire de prestaţiile de securitate socială, prestaţiile de asistentă socială nu sunt
acoperite de Regulamentul 1408/71 (art. 4.4). Distincţia dintre cele doua categorii de prestaţii se
bazează nu pe calificarea atribuită de legiuitor, ci pe finalităţile şi condiţiile de acordare a prestaţiei.

3. Principiile directoare ale coordonării

Regulile coordonării sunt foarte complexe şi variază în funcţie de diferitele categorii de

prestaţii.

3.1. Determinarea legii naţionale aplicabile

Pentru a evita orice conflict de legi, este aplicabilă o singură legislaţie lucrătorului migrant
(principiul unicităţii legii, art. 13-1, cu rare excepţii)
Acest principiu suferă totuşi numeroase excepţii. Lucrătorii detaşaţi rămân supuşi legii statului
în care erau angajaţi anterior, în cazul în care detaşarea lor nu depăşeşte 12 luni şi nu sunt trimişi pentru
a înlocui un alt lucrător ajuns la finalul perioadei de detaşare (art. 14-a). Legea sediului întreprinderii se
aplică şi angajaţilor din transporturile internaţionale (art. 14-1 b) şi întreprinderilor frontaliere (art. 14-1
d). Legea statului de reşedinţă se aplică lucrătorilor care-şi exercita activitatea în 2 sau mai multe state
membre (art. 14-1).

3.2. Egalitatea de tratament

Orice discriminare bazata pe naţionalitate este interzisa, fie directa, fie indirecta 69, cum ar fi
clauzele de rezidenta (art. 10-1) sau faptul de a subordona acordarea unei alocaţii naţionalităţii
copiilor70. Aceasta exigenta se impune nu numai statelor, dar şi autorităţilor comunitare.
Aici se adaugă obligaţia de nediscriminare dintre bărbaţi şi femei, aplicaţie a unui principiu
general al dreptului comunitar reluat în directiva 79/7 din 19 decembrie 197871 relativa la punerea
progresiva în aplicare a principiului egalităţii de tratament dintre bărbaţi şi femei în materie de
Securitate sociala, căruia Curtea i-a recunoscut efectul direct 72, apoi în Directiva 86/378 din 24 iulie
198673 relativa la regimurile profesionale, adică la regimurile acoperind lucrătorii unei întreprinderi,
unui grup de întreprinderi sau a unui sector de activitate şi Directiva 86/613 din 11 decembrie 1986 cu
privire la activitatea independentă, inclusiv agricolă.
69
CJCE, 30 mai 1989, ALLUE, 33/88, Recueil, p.1591.
70
CJCE, 12 iulie 1979, CRAM/TOIA, 237/78, Recueil, p.2645.
71
JOCE L6, 10 ianuarie 1979.
72
CJCE, 19 ianuarie 1982, BECKER 8/81, Recueil, p.53.
73
JOCE L 225, 12 august 1986.

62
 Directive care vizează asigurarea egalităţii de acces la regimurile securităţii sociale, cotizaţii şi
prestaţii, au suscitat un important contencios, cu atât mai mult cu cât recunosc statelor o putere de
derogare deloc neglijabilă, cum este cazul stabilirii vârstei de pensionare.

1.3. Lupta contra marginalizărilor

Ca şi lucrătorii salariaţi odată, marginalizaţii sunt într-o situaţie precară care îi opreşte de la
beneficiile unei calităţi minimale a vieţii, pentru că nu pot nici "să participe de maniera convenabilă la
viaţă economică şi socială a societăţii în care trăiesc, nici ... să se înscrie cu succes într-un proces de
integrare economică şi socială" (Recomandarea Consiliului 92/441, 24 iunie 1992 faţă de criteriile
comune relative la resursele şi prestaţiile suficiente în sistemele de protecţie socială).

1.3.1. Marginalizarea socială

Lupta contra marginalizării sociale a devenit un obiectiv major al politicilor sociale ale statelor
Uniunii iar Acordul asupra politicii sociale din 1992 a consacrat-o printre obiectivele Comunităţii
Europene. Această includere este cu siguranţă confirmată de Tratatul de la Amsterdam (art. 136 TCE),
dar nu fără restricţii. Acordarea de drepturi sociale marginalizaţilor, continuă să fie, în principal, de
competenţa statelor.
Totuşi, Recomandarea 92/441 recunoaşte "dreptul fundamental al persoanei la resurse şi
prestaţii suficiente pentru a trăi conform demnităţii umane".

1.3.2. Persoanele handicapate

Persoanele handicapate, care sunt în număr de 10% din populaţie, constituie din multe puncte
de vedere un grup particular de excluşi. Ei suferă de un dezavantaj social provocat de deficienţa sau
incapacitatea fizică sau psihică care limitează sau interzice îndeplinirea unui rol normal în societatea,
mai ales în ce priveşte integrarea la şcoala şi la locul de muncă. Carta Comunitară a Drepturilor Sociale
Fundamentale a lucrătorilor prevede că "orice persoana handicapată ... trebuie să poată beneficia de
măsuri adiţionale concrete vizând favorizarea integrării sale profesionale şi sociale".
Directiva 89/654 din 30 noiembrie 1989 cu privire la regulile minime de securitate şi de
sănătate pentru locurile de muncă impune amenajarea de locuri de muncă ocupate de lucrători
handicapaţi şi de localuri anexe pe care să le utilizeze, se completează la includerea expresă a acestor
prestaţii în Regulamentul 1408/71. (art. 4 şi 2 bis).

2. Protecţia consumatorilor

Dreptul comunitar are în câmpul său normativ această exigenţă, conştient, însă, de riscul de a
lăsa să se dezvolte obstacole naţionale faţă de schimburi, neglijând drepturile fundamentale ale
persoanei. Totuşi, tehnicile utilizate pentru protejarea intereselor economice, de exemplu informarea
consumatorului sau responsabilitatea furnizorului, nu trebuie însă să fie mai puţin adaptate şi
completate în aceste domeniu ce ţine atât de protecţia sănătăţii cât şi de protecţia consumatorilor. De
aceea sunt şi reguli specifice, cu efecte generale sau sectoriale.

2.1. Securitatea generală a produselor

63
 Două directive au un rol complementar, prima asigurând repararea prejudiciilor cauzate de
produsele defectuoase, a doua vizând prevenirea punerii pe piaţă a produselor susceptibile să
cauzeze pagube consumatorilor.

2.1.1. Responsabilitatea pentru produsele defectuoase (Directiva 85/374)

Directiva 85/374 din 25 iulie 198574 defineşte regimul responsabilităţii pagubei cauzată
persoanelor sau lucrurilor de către un produs, adică orice bun mobil cu excepţia materiilor prime
agricole şi produselor rezultate din vânat.
Sistemul reţinut este cel al responsabilităţii fără culpă a producătorului, identificat ca fiind
fabricantul produsului, sau în lipsă, a furnizorului. Producătorul este „responsabil de prejudiciul cauzat
de o lipsă a produsului său” (art. 1), victima trebuind să probeze doar „prejudiciul, lipsa şi legătura de
cauzalitate dintre lipsă şi prejudiciu” (art. 4). Lipsa constă în faptul că produsul „nu oferă securitatea
aşteptată în mod legitim”, ţinând cont de prezentarea sa, de folosirea rezonabilă şi de momentul punerii
în circulaţie (art. 6)
Este un sistem , dacă nu de responsabilitate obiectivă, cel puţin de prezumare a responsabilităţii,
riguros pentru producător care nu se poate exonera stabilind că prejudiciul a fost cauzat de un terţ, ci
doar demonstrând că este datorat culpei victimei (art. 8) sau că lipsa este posterioară punerii în
circulaţie sau datorată conformităţii produsului cu reglementarea în vigoare.
Responsabilitatea producătorului este limitată la 10 ani începând de la data punerii în circulaţie
a produsului, iar acţiunea în reparaţie la 3 ani de la momentul cunoaşterii, de către victima
prejudiciului, a lipsei şi a identităţii producătorului.

2.1.2. Obligaţia de a nu pune pe piaţă decât produse sigure (Directiva 92/59)

Directiva 92/59 din 29 iunie 199275 impune producătorilor să nu „pună pe piaţă decât produse
sigure” (art. 3). Ea priveşte produsele destinate consumatorilor şi furnizate în cadrul unei activităţi
comerciale cu titlu oneros sau gratuit, fie că sunt noi, de ocazie sau recondiţionate, cu excepţia situaţiei
când aceste produse fac obiectul unei reglementări specifice.
Produsul sigur este cel care în condiţii normale de utilizare nu prezintă nici un risc sau doar
riscuri reduse şi acceptabile pentru sănătate şi securitate, ţinând cont de caracteristicile sale, de efectele
sale, de prezentarea şi de categoriile de consumatori cărora le este destinat. Conform art. 4, aceasta este
situaţia când produsul este conform normelor comunitare specifice sau codurilor de bună conduită.
Respectul acestor obligaţii revine statelor care trebuie să ia măsurile de control necesare. Orice
interdicţie de punere pe piaţă trebuie notificată Comisiei care, după consultare, decide dacă măsura este
sau nu justificată (art. 7). Un sistem de alertă rapid este prevăzut pentru situaţiile de urgenţă (art. 8).

2.2. Reglementari sectoriale

Legislaţia comunitară este de mare amploare, conţinând directive cadru şi directive speciale
care combină tehnicile de protecţie: informare a consumatorului asupra caracteristicilor produsului,
referiri la normele tehnice care, cel mai adesea, sunt elaborate de instituţii europene de specialitate
(CEN şi CENELEC). În afara medicamentelor şi produselor cosmetice, care ţin mai mult de politica de

74
JOCE L 210, 7 august 1985
75
JOCE L 228, 11 august 1992.

64
sănătate publică, trei sectoare prezintă o importanţă particulară: produsele alimentare, jucăriile,
automobilele.
Directivele aplicabile produselor alimentare impun o obligaţie de informare extinsă care, în
afara caracteristicilor produsului, se întinde şi la data-limită de consumare 76. Două directive din 11
februarie 1989 determină aditivii autorizaţi şi condiţiile utilizării lor 77, ca şi compoziţia ambalajelor78.
Reguli specifice se aplică mâncării destinate sugarilor, copiilor de vârstă mică şi altor persoane cu
situaţie particulară79 sau produselor congelate80. Pe lângă acestea se adaugă obligaţia unui dublu control
exercitat de fabricant81 şi de autorităţile naţionale 82. Decizia Comisiei de a institui un comitet ştiinţific
de alimentare umană83 întărită de diversificarea comitetelor intervenind în domeniul sănătăţii
consumatorilor şi al siguranţei alimentare84 lasă să se prevadă o întărire a acţiunii comunitare.
Normele cu privire la pericolele fizice pe care le pot prezenta jucăriile sunt revizuite periodic iar
reglementarea caracteristicilor tehnice a automobilelor există în zeci de directive.

3. Protecţia sănătăţii

Dreptul comunitar, ca şi cel naţional şi internaţional consideră protecţia sănătăţii ca un sector de

acţiune particular .

3.1. Specificitatea dreptului comunitar al sănătăţii

1. Definiţia sănătăţii

Definiţia sănătăţii cel mai des reţinută, pe care o propune Organizaţia Mondială a Sănătăţii
(OMS) este foarte extinsă:
„Sănătatea este o situaţie de completă bunăstare fizică, mentală şi socială şi nu constă doar
în absenţa de boală sau de infirmitate”.
Consecinţa este că sunt foarte multe acţiunile susceptibile să aibă o incidenţă asupra stării
sănătăţii unei persoane conform Tratatului CE „toate politicile şi acţiunile Comunităţii” concură la
asigurarea protecţiei sănătăţii (art. 152, art. 129).
Preocupările de protecţie a sănătăţii se regăsesc în libera circulaţie a persoanelor şi a mărfurilor.

2. Dreptul la sănătate privit ca drept fundamental

Conform Constituţiei OMS, „posesia celei mai bune stări de sănătate posibile este unul din
drepturile fundamentale ale oricărei fiinţe umane, fără deosebire de rasă, religie, opinii politice,
condiţie economică şi socială”.
76
Directiva 79/112 din 18 decembrie 1978 , JOCE l33, 4 februarie 1979.
77
Ex., Directiva cadru 89/107, JOCE L 40 , 11 februarie 1989.
78
Ex., Directiva cadru 89/109.
79
Directiva 89/398 din 3 mai 1989, JOCE L 186 , 30 iunie 1986.
80
Directiva 89/108 din 11 februarie 1989 , JOCE L 40, 11 februarie 1989.
81
Directiva 93/43 din 14 iunie 1993, JOCE L 175 , 19 iulie 1993.
82
Directiva 89/397 din 14 iunie 1989, JOCE L 186, 30 iunie 1989.
83
95/273 din 6 iulie 1995, JOCE L 167, 8 iulie 1995 .
84
97/579 din 23 iulie 1997, JOCE L 237 , 28 august 1997.

65
 Implicarea puterilor publice este, deci, de o amploare considerabilă devreme ce priveşte nu
numai serviciile de sănătate, ci şi preluarea sarcinilor financiare a prestaţiilor de îngrijire. Dreptul
comunitar, spre deosebire de numeroase drepturi naţionale, se referă la noţiunea de „sănătate publică”
(TCE, titlul XIII nou, noul art. 152, vechiul art. 129). Această noţiune marchează trecerea de la o
concepţie individuală, conform căreia sănătatea este bunul fiecărei persoane, la o concepţie colectivă
erijând sănătatea în bun comun al cetăţenilor, ceea ce implică şi justifică intervenţia puterilor publice
naţionale şi internaţionale”.

3. Protecţia sănătăţii şi tratatele comunitare

a. Competenţa statală

Principiul originar este că protecţia sănătăţii aparţine competenţei statale întrucât statele dispun,
de o veritabilă rezervă de competenţă naţională care le autorizează, pentru protejarea sănătăţii publice,
să limiteze libera circulaţie a mărfurilor (TCE, art. 30, ex. art. 36) şi a persoanelor (TCE, art. 39.3 şi
46.1, ex. art. 48.3 şi 56.1). Pe de altă parte, acţiunea Comunităţii rămâne foarte puternic marcată de
principiul subsidiarităţii şi se prezintă ca un simplu complement al politicilor naţionale (TCE art. 152.1,
alin. 2 şi 152.6)

b. Dezvoltarea dreptului comunitar al sănătăţii

Tratatele constitutive lasă competenţa instanţelor comunitare doar în ce priveşte asigurarea

protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor (art. 46 şi 55 CECA, art. 117-118 CEE, art. 30 şi urm.
CEEA). Doar Tratatul EURATOM adaugă protecţia populaţiilor împotriva radiaţiilor ionizante (art. 30
şi urm.), această particularitate fiind explicabilă prin riscurile de contaminare radioactivă pe care le
prezintă industria nucleară.
AUE nu citează sănătatea decât ca pe o componentă a politicii mediului (art. 100 R.1 TCE) iar
art. 100 A TCE (noul art. 95) invită Comisia la luarea ca bază pentru directivele privind instituirea
pieţei comune a unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii.
TUE este primul care acordă Comunităţii o competenţă specifică în materie de sănătate,
introducând în TCE Titlul XII relativ la sănătatea publică (art. 129, noul art. 152), după ce afirmase că
acţiunea Comunităţii comportă „o contribuite la realizarea unui nivel ridicat de protecţie a sănătăţii”
(art. 3, litera O). Dar, deşi face din „exigentele în materie de protecţie a sănătăţii … o componentă a
altor politici ale Comunităţii” şi înţelege să favorizeze cooperarea cu ţările terţe şi organizaţiile
internaţionale, Tratatul de la Maastricht supune politica sănătăţii publice principiului subsidiarităţii.
Tratatul de la Amsterdam prevede că acţiunea comunitară trebuie „să respecte pe deplin
responsabilităţile statelor membre în domeniul organizării şi furnizării serviciilor de sănătate şi de
îngrijire medicală” (art. 152.5) şi exclude, în principiu, armonizarea legislaţiilor vizând la protejarea
sănătăţii.
Tratatul, totuşi, lărgeşte câmpul de acţiune al Comunităţii la toate acţiunile care vizează
protejarea şi ameliorarea sănătăţii umane. Pe lângă aceasta, criza transfuziilor de sânge şi cea a „vacii
nebune” obligă tratatul să împuternicească Consiliul să adopte „norme ridicate de calitate şi securitate a
organelor şi substanţelor de origine umană, a sângelui şi derivatelor sângelui”, ca şi „măsuri în
domeniul veterinar şi fitosanitar având legătură în drept obiectiv direct protecţia sănătăţii publice” (art.
152.4 a şi b TCE).

c. Dreptul comunitar al sănătăţii şi bioetica

66
 Dreptul sănătăţii este tot mai marcat de consacrarea juridică de noi exigente etice. Deşi
instituţiile comunitare nu dispun de competenţe pentru a edicta norme care să consacre principii etice,
ele manifestă rol activ pentru ca reglementările lor să respecte principiile comune statelor membre. Un
exemplu semnificativ al acestei atitudini constă în rolul Comunităţii Europene la elaborarea Convenţiei
Drepturilor Omului şi Biomedicinei, adoptată de Consiliul de Miniştri al Consiliului Europei la 19
noiembrie 1996 şi faptul că această convenţie este deschisă adeziunii Comunităţii (art. 33).
Parlamentul European a votat numeroase rezoluţii în acest domeniu, iar Comisia a creat, la 20
noiembrie 1991 a unui grup de consilieri pentru etica biotehnologiei, care din 1998, se numeşte Grupul
European pentru Etica Ştiinţei şi a noilor tehnologii.

4. Protecţia mediului

Dreptul mediului a cunoscut o puternică dezvoltare după anii 1970 ca fiind un drept din cea de-
a treia generaţie, axat pe calitatea condiţiilor de viata ale omului în relaţie cu mediul ambiant.

4.1. Caracteristicile generale ale protecţiei

comunitare a mediului

4.1.1. Dezvoltarea politicii comunitare a mediului

a. Reglementări

Cu excepţia protecţiei împotriva radiaţiilor ionizante (art. 30-39 CEEA), tratatele originare nu
conţin nici o dispoziţie care să abiliteze Comunitatea pentru protecţia mediului. În schimb, art. 36 TCE
(noul art. 30) rezervă statelor dreptul de a restrânge libera circulaţie a mărfurilor pentru „motive de
protecţie a sănătăţii şi vieţii persoanelor şi animalelor sau a prezervării vegetaţiei”.
Actul Unic European recunoaste explicit competenţa comunitară în art. 130 R, S, T care
constituie titlul consacrat mediului, dar introduce o interacţiune mai ales cu art. 100 A cu privire la
măsurile de armonizare vizând realizarea pieţei interioare.
Tratatele instituind Uniunea Europeană şi cel de la Amsterdam (noile art. 174-176) nu aduc o
modificare importantă.

b. Acţiuni

Acţiunea Comunităţii, definită şi încadrată din 1973 de programele de acţiune, îmbracă, pe

lângă reglementări, formele:
- ajutoarelor financiare acordate proiectelor ce contribuie la protecţia mediului, fie prin
Fondurile Structurale, fie în cadrul programelor LIFE;
- atribuirii unei mărci, „ecolabel”, pentru organizaţiile naţionale produselor ce răspund
exigenţelor normelor comunitare85
- creării Agenţiei Europene pentru Mediu şi a reţelei europene de informare şi de observare a
mediului86

85
Regulament 880/92 din 23 martie 1992 ; JOCE L 99, 11 aprilie 1992.
86
Regulament 1210/90 din 7 mai 1990, JOCE L 120, 11 mai 1990.

67
 - participării la conferinţe şi acţiuni internaţionale care se concretizează prin participarea
Comunităţii la încheierea convenţiilor internaţionale.

4.1.2. Principii de bază ale dreptului comunitar

Incluse în prezent în tratate, ele determină obiectivele şi cadrul juridic al regulilor comunitare.

a. Obiectivele

Propunându-şi să asigure un nivel ridicat de protecţie a mediului, legislaţia comunitară se

bazează pe un anumit număr de principii (noul art. 174 TCE): principiile „prudenţei şi acţiunii
preventive”, principiul „corecţiei prin prioritatea sursei”, principiul „poluatorul plătitor” precum şi
principiul participării şi informării cetăţenilor consacrat de Directiva 90/313 din 7 iunie 1990 87, din care
rezultă libertatea de acces la informaţiile din domeniul mediului deţinute de autorităţile publice pentru
orice persoană fizică sau juridică, care o solicită, sub rezerva, bineînţeles, a informaţiilor confidenţiale
(apărare naţională, securitate publică, secret comercial sau industrial).

b. Cadrul juridic

Este marcat de interacţiunea a 2 principii:

- principiul subsidiarităţii acţiunii comunitare în raport cu cea a statelor enunţat de art. 130 R,
înainte de a se dizolva în formula generala a art. 3 B (noul art. 5) şi
- principiul integrării exigentelor protecţiei mediului în toate politicile Comunităţii (vechiul art.
130 R, noul art. 6).

4.2. Reglementarea

Dreptul comunitar al mediului cuprinde un număr mare de directive şi regulamente care au ca

obiect, atât protejarea unui mediu determinat, cât şi încadrarea unei activitati poluante.

4.2.1. Mediile protejate

a. Aerul

Lupta contra poluării atmosferice are la bază fixarea de norme de calitate care determină
pragurile care nu trebuie depăşite relativ la anihidridul sulfuros 88, plumbul,89 dioxidul de azot90,
amiantul91, ozonul92. Statele au obligaţia de a asigura controale şi de a informa Comisia şi de a schimba
informaţii cu celelalte state membre cu privire la poluarea atmosferică (Decizia Consiliului 82/459).

87
JOCE, L 158, 23 iunie 1990.
88
SO2, Directiva 80/779 din 15 iulie 1980, JOCE L 229, 30 august 1980.
89
Directiva 82/884 din 3 decembrie 1982, JOCE L 378, 3 decembrie 1982.
90
Directiva 85/203 din 7 martie 1985, JOCE L 87 , 27 martie 1985.
91
Directiva 807/217 din 19 martie 1987 , JOCE L 85 , 28 martie 1987.
92
Directiva 92/72 din21 septembrie 1992 , JOCE L 291 , 13 octombrie 1992.

68
 Comunitatea, totodată, este parte la diverse convenţii internaţionale printre care Convenţia de la
Geneva din 13 noiembrie 1979, asumându-şi obligaţia de a reduce emisiile de gaz carbonic care răresc
stratul de ozon93.

b. Apa

Lupta contra poluării apelor dulci, inclusiv a apei potabile, se bazează pe stabilirea unor norme
de calitate, care variază în funcţie de natura utilizării: ape superficiale destinate producerii de apă
alimentară94, ape destinate consumului95, ape de scăldat96. Comunitatea a aderat la Acordul semnat la
Berna la 29 aprilie 1963 care îi permite să participe la Comisia Internaţională pentru protejarea Rinului
şi la Convenţia de la Bonn, din 3 decembrie 1976, numită „Convenţia chimică”; ea a adoptat directiva
antipoluare nr. 76/464 din 4 mai 197697, participând şi la acordurile internaţionale care vizează
asigurarea protecţiei mărilor, în special a Balticii, a Mării Nordului şi a Mării Mediterane98.

c. Fauna şi flora sălbatică

Protecţia faunei şi florei este asigurată prin Directiva 79/409 din 2 aprilie 1979 vizând
conservarea rezervaţiilor sălbatice99.
Şi în acest domeniu Comunitatea este parte la numeroase convenţii internaţionale: Convenţia de
la Washington din 3 mai 1973 asupra comerţului internaţional al speciilor de faună şi floră pe cale de
dispariţie, Convenţia de la Bonn din 23 iunie 1979 asupra conservării speciilor migratoare, Convenţia
de la Berna relativă la conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural în Europa din 19 septembrie
1979, Convenţia de la Rio de Janeiro asupra biodiversităţii din iunie 1992.

4.2.2. Activităţile reglementare

Activităţile susceptibile a genera vătămări grave fac obiectul unor reglementări diverse,
concentrate, în esenţa, pe 4 tipuri de activitate.

a. Prevenirea riscurilor industriale majore

Intoxicarea accidentală cu dioxină survenită în Italia la 10 iulie 1976 a condus la adoptarea

Directivei „Seveso” din 24 iunie 1982, substanţial modificată prin Directiva „Seveso II” 96/82 din 9
decembrie 1996100. Instalaţiile care prezintă riscul de accidente sunt supuse obligaţiei de prevenire a
93
Regulamentul 3093/94 din 15 decembrie 1994.
94
Directiva 75/440 din 16 iunie 1975, JOCE L 194/75 , 27 iulie 1975.
95
Directiva 80/778 din 15 iulie 1980, JOCE L 229/80, 30 august 1980.
96
Directiva 76/160 din 8 decembrie 1975, JOCE L 31, 5 februarie 1976.
97
JOCE L 129/76 , 18 mai 1976.
98
Convenţia de la Barcelona din 16 februarie 1976.
99
JOCE L 103, 25 aprilie 1979.
100
JOCE L 10 , 14 ianuarie 1997.

69
riscurilor. Industriaşii trebuie să notifice autorităţilor informaţii cu privire la riscuri ca şi măsurile
prevăzute pentru a le preveni şi a le contracara în caz de accident. Producerea de accidente trebuie
notificată Comisiei iar un regim particular se aplică industriei nucleare.

b. Deşeuri

Conform primei directive cadru, 75/442 din 15 iulie 1975, ca şi Directivei 91/156 din 22 martie
1991101, statele trebuie să vegheze în principal la prevenirea sau reducerea producţiei de deşeuri, apoi la
valorificarea lor (reciclare, refolosire, recuperare de energie), în loc să le elimine fără pericol şi cu
respectarea principiului „poluatorul plăteşte”. În acest scop fiecare stat trebuie să creeze o reţea
adecvată de instalaţii de eliminare şi să desemneze autorităţile însărcinate cu stabilirea planurilor de
gestiune a deşeurilor.
Directiva 91/689 din 12 decembrie 1991 modificată prin Directiva 94/31 din 27 iunie 1994 102
impune precauţii specifice de identificare, înregistrare, ambalare şi autorizare în sarcina instituţiilor
care asigură eliminarea deşeurilor periculoase.

c. Transportul

Transportul constituie una din sursele de ameninţare cele mai serioase pentru mediu.
Reglementarea comunitară cea mai dezvoltată priveşte poluarea provocată de vehiculele cu
motor. Pe de o parte, au fost stabilite valori limită pentru emisia gazelor poluante: Directiva cadru
70/220 din 20 martie 1970, modificată periodic, mai ales prin Directiva 96/69 din 8 octombrie 1996 103
şi directive specifice fiecărui tip de vehicule. Pe de altă parte, a scăzut concentraţia de plumb din
carburanţi 104, statele având chiar puterea de a interzice vânzarea de carburanţi obişnuiţi cu plumb105.

d. Biotehnologia (MGM şi OGM)

Din ce în ce mai frecventă, utilizarea de material genetic prezintă riscuri pentru sănătatea umană
şi pentru mediu pe care două directive din 23 aprilie 1990 106 modificate în 1994 încearcă să le
împiedice. Directiva 90/219 prevede măsuri de prevenire şi de control aplicabile utilizării micro-
organismelor genetic modificate (MGM). Ea impune notificarea lucrărilor către autoritatea competentă
şi obţinerea unei autorizaţii dacă MGM-ul este patogen. Directiva 90/220 priveşte diseminarea
organismelor genetic modificate (OGM), mai ales punerea lor pe piaţă. Aceasta este supusă autorizării
prealabile a autorităţii competente care, dacă avizul este favorabil, transmite dosarul Comisiei, care
decide asupra posibilităţii de punere în vânzare pe piaţă după consultarea statelor membre, după care
statul vizat adoptă decizia.

5. Protecţia culturii

101
JOCE L 78, 26 martie 1991
102
JOCE L 118 din 2 iulie 1994 care înlocuieşte Directiva 78/319.
103
JOCE L 282 , 1 noiembrie 1996 .
104
Directiva 78/64 din 29 iunie 1978 apoi 85/210 din 20 martie 1985, JOCE L 96, 3 aprilie.
105
Directiva 87/416.
106
JOCE L 117 , 8 mai 1990.

70
 Dreptul comunitar nu se limitează numai la protejarea culturii; el are ca obiect asigurarea
libertăţii şi dezvoltării culturii.

5.1. Cultura şi comunitate europeană

Politica culturală este, în prezent, un domeniu complex, în care acţiunea primează asupra
reglementării.

5.1.1. Cultura în tratatele comunitare

Cultura, ca obiectiv şi politică a Comunităţii, a fost consacrată abia prin Tratatul instituind
Uniunea Europeană (TUE).

a. Tratatul CEE

Tratatul CEE consideră (art. 36) cultura decât ca pe o valoare naţională a cărei protecţie îi
revine fiecărui stat. În acelaşi timp, în măsura în care vizează instituirea liberei circulaţii a persoanelor
sau serviciilor, tratatul favorizează dezvoltarea cooperării culturale în interiorul Comunităţii.

b. Tratatul asupra Uniunii Europene

În preambulul TUE se afirmă dorinţa „de a aprofunda solidaritatea (între popoarele europene)
cu respectul istoriei lor, a culturii şi tradiţiilor”. Art. 128.1 TCE (noul art. 151.1) se arată mai explicit,
trasând ca sarcina pentru Comunitate contribuirea „la dezvoltarea deplină a culturilor Statelor membre
respectând totodată diversitatea lor naţională şi regională şi punând în evidenţă moştenirea culturală
comună”.
Tratatul consacră complementaritatea de acţiune între Comunitate şi Statele membre, conform
exigenţelor principiului subsidiarităţii. Competenţa Comunităţii se limitează să „încurajeze cooperarea
dintre statele membre, şi, dacă este necesar, sprijină şi completează acţiunea acestora „ (art. 128.2, noul
art. 151.2).
Tratatul de la Amsterdam nu modifică principiul ci, dimpotrivă, întăreşte exigenţa respectului şi
promovării diversităţii culturale (art. 151.4 TCE).

71
72
 CAPITOLUL III

LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR, SERVICIILOR,

CAPITALURILOR ŞI PLĂŢILOR

SECŢIUNEA I

LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR

Regulile esenţiale privind această libertate sunt prevăzute la art. 23-24 CE din Tratat, fiind
dezvoltate, în dispoziţiile următoare – art. 25-31 CE. Libera circulaţie a mărfurilor presupune realizarea
unei uniuni vamale care să privească toate categoriile de mărfuri şi să implice interzicerea între statele
membre a taxelor vamale asupra importurilor şi exporturilor ori a altor taxe având efect echivalent,
adoptarea unui tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe şi eliminarea restricţiilor cantitative sau a
măsurilor cu efect echivalent între statele membre. Instituirea uniunii vamale între statele membre
permite condiţii egale de concurenţă între participanţii la circuitul comercial şi productiv, făcând
posibilă stimularea producţiei şi a varietăţii sortimentale a mărfurilor, impunerea pe piaţă a celor mai
competitive produse, ţinându-se seama şi de costul lor de producţie, concentrarea şi specializarea
producţiei şi a întreprinderilor, ca şi implantarea acestora în zonele cele mai indicate economic şi
productiv.

1. Uniunea vamală şi barierele fiscale

Uniunea vamală a implicat, iniţial (fostul art. 12 CEE şi CE, devenit art. 25 prin modificarea
introdusă prin Tratatul de la Amsterdam), într-un prim sens, abolirea şi, deci, interzicerea în comerţul
între statele membre, de la o anumită dată a taxelor vamale şi a altor taxe cu efect echivalent. Ea a fost
realizată odată cu expirarea perioadei de tranziţie pentru noile ţări care au devenit membre ale
Comunităţilor – Spania şi Portugalia – prevăzută până la sfârşitul anului 1992. Potrivit reglementării
actuale (art. 25 CE), taxele vamale la importuri şi la exporturi şi taxele cu efect echivalent sunt interzise
între statele membre, interdicţia aplicându-se şi taxelor vamale de natură fiscală. Interzicerea taxelor
vamale are o sferă mai largă, aplicându-se potrivit art. 24 par. 1, nu numai mărfurilor care sunt
originare dintr-un stat membru, ci şi celor care provin dintr-o ţară terţă, care se vor afla în liberă
circulaţie între statele membre odată intrate în circuitul comercial comunitar107.
În cursul perioadei de tranziţie taxele asupra importurilor au fost progresiv desfiinţate conform
unui program strict (prevăzut la art. 14-15, abrogate prin Tratatul de la Amsterdam). Taxele având efect
echivalent taxelor vamale asupra importurilor au fost înlăturate progresiv până la sfârşitul acestei
perioade, potrivit unui program stabilit prin directive de către Comisie. Taxele vamale asupra
exporturilor şi taxele având efect echivalent au fost desfiinţate mai devreme, adică până la sfârşitul
primei perioade de patru ani pentru stabilirea pieţii comune, potrivit art. 16 (abrogat prin Tratatul de la
Amsterdam). De la această dată dispoziţiile legale respective erau direct aplicabile.

107
A se vedea L. Cartou, Communautés Européennes, Dalloz, 1991, pag. 241 şi J. Mégret ş.a., Le droit de la Communauté
économique européenne, vol. I, Presses Universitatires de Bruxelles, 1970, pag. 42.

73
 Uniunea vamală mai presupune, pe de altă parte, un tarif vamal comun în relaţiile cu ţările
terţe, care este impus la graniţele comunitare. Orice marfă care urmează să intre pe teritoriul comunitar
va fi supusă acestui tarif, indiferent de ţara de intrare.
Tariful vamal comun nu se aplică de o autoritate comunitară distinctă, de sine stătătoare, ci de
către autorităţile naţionale ale statelor pe teritoriul cărora intră mărfurile, acţionând, deci, în numele
Comunităţilor atunci când ele fac încadrările sau clasificările tarifare respective.
Potrivit art. 28 CE, taxele din Tariful vamal comun sunt stabilite de Consiliu, care statuează cu
majoritate calificată, la propunerea Comisiei.
Având în vedre că un produs, odată intrat pe teritoriul comunitar, va dobândi, din punct de
vedere al impunerii de taxe, regimul unui bun ca şi cum ar fi fost fabricat într-unul dintre statele
membre, fiind, deci, în liberă circulaţie, principiul nediscriminării va fi aplicabil.
Taxa pe valoare adăugată pe care un stat membru o impune asupra importurilor de produse
dintr-un alt stat membru, efectuate de o persoană fizică, dacă nici o astfel de taxă nu este impusă asupra
aprovizionării cu produse similare efectuate de către o persoană fizică în cadrul teritoriului statului
membru de import, nu constituie o taxă având efect echivalent unei taxe vamale în înţelesul art. 12 (25)
şi art. 13 par. 2 (abrogat prin Tratatul de la Amsterdam). Dar, ea trebuie considerată ca o parte a
sistemului general de impunere internă de taxe şi compatibilitatea ei cu dreptul comunitar trebuie să fie
privită în contextul art. 95 (90).

2. Interzicerea restricţiilor cantitative şi a

măsurilor cu efect echivalent

Libera circulaţie a mărfurilor ar putea fi afectată, ca regulă generală, nu numai prin impunerea
de taxe vamale sau a taxelor cu efect echivalent, ci şi prin restricţii cantitative sau alte măsuri cu efect
echivalent ori prin controlul schimburilor comerciale.
Prin art. 29 CE sunt interzise, între statele membre, restricţiile cantitative la export, precum şi
toate măsurile cu efect echivalent. Statele membre au trebuit să suprime, cel mai târziu până la sfârşitul
primei etape de tranziţie, asemenea restricţii şi măsuri existente la intrarea în vigoare a Tratatului CEE
(conform par. 2 – abrogat prin Tratatul de la Amsterdam – din acest articol).
În principiu, s-a stabilit prin directive că prevederile şi practicile administrative care restrâng
importul sau exportul, afectând, prin urmare, aceste activităţi, au valoarea unor măsuri cu efect
echivalent al unei restricţii cantitative, dar nu şi al măsurilor care se aplică în mod egal importurilor şi
exporturilor de produse indigene.
O reglementare naţională care are ca efect facilitarea exploatării abuzive a unei poziţii
dominante susceptibilă să afecteze comerţul dintre state, a fost considerată ca fiind normal
incompatibilă cu art. 30 (28) care interzice măsurile echivalente restricţiilor cantitative în măsura în
care această reglementare are consecinţa de a face mai oneroase importurile de mărfuri provenind din
celelalte state membre.
În concluzie, în sensul art. 30 (28) şi următoarele, termenul “măsuri” (cu efect echivalent)
înseamnă legi, regulamente, prevederi administrative, practici administrative şi toate instrumentele
emanând de la o autoritate publică, inclusiv recomandări. Practicile administrative înseamnă, aşa cum
este prevăzut în Directiva nr. 70/50 a Comisiei, orice standard sau procedură folosită în mod obişnuit
de o autoritate publică, iar “recomandări” semnifică orice instrument care emană de la o autoritate
publică şi care, deşi nu obligă legal pe cei cărora li se adresează, îi determină să aibă o anumită
conduită.
Între cele mai importante prevederi, acţiuni sau practici administrative pot fi menţionate108:
108
A se vedea P.J. Kapteyn, P. ver. Laren van Themaat, op. cit., pag. 383-387; J. Mégret ş.a., op. cit., pag. 104.

74
 - restricţiile asupra producţiei şi investiţiilor dacă vor conduce la o reducere a posibilităţilor de
export;
- stabilirea de preţuri maxime sau minime, chiar temporar;
- legislaţia privind originea sau denumirea mărfurilor ori compoziţia ambalajelor;
- măsuri naţionale privind cumpărarea;
- verificări şi inspecţii duble;
- practici administrative dezavantajând importul şi (sau) exportul;
- legislaţia privind anumite mărfuri: margarina, produsele alcoolice;
- practicile privind invenţiile, mărcile, indicaţiile de provenienţă sau denumirea de origine;
- legislaţia naţională agricolă şi privind pescuitul şi legislaţia mediului afectând unele mărfuri.

3. Regula raţiunii

Prin introducerea unei reguli de raţiune - “cerinţa obligatorie” - s-a încercat atenuarea efectului
principiului de bază stabilit în practică prin care măsurile susceptibile să împiedice, direct sau indirect,
real sau potenţial, comerţul internaţional sunt considerate măsuri având un efect echivalent. Dar s-a
accentuat că aceste reguli trebuie să fie proporţionale cu scopul avut în vedere, aşa încât dacă un stat
membru poate să opteze între diferite măsuri spre a realiza acelaşi obiectiv, el trebuie să aleagă
mijloacele care restrâng cel mai puţin libera circulaţie a mărfurilor în Comunitate.
Prin Regulamentul nr. 3052/95 din 13 decembrie 1995 al Parlamentului şi Consiliul, s-a stabilit
o procedură de informare privind măsurile naţionale ce derogă de la principiul liberei circulaţii a
mărfurilor în interiorul Comunităţii, fiind în cauză sectoarele nearmonizate. Sub incidenţa acestor
proceduri se află cazurile în care un stat membru impune obstacole, pentru neconformitate cu propria
sa reglementare naţională, la libera circulaţie sau la punerea pe piaţă a mărfurilor fabricate sau
comercializate într-un alt stat membru.
Regula raţiunii nu poate fi, totuşi, asemănată cu condiţiile negative prevăzute la art. 81 CE
privind concurenţa, întrucât art. 28 şi 29 nu cuprind posibilităţi de exceptare aşa cum poate fi acordată
conform art. 81.
Aşadar, regula raţiunii, ca şi celelalte prevederi derogatorii de la principiul de bază, pot fi
acceptate, evident, numai în lipsa unor reguli comune privind producţia şi desfacerea mărfurilor, astfel
că, în caz contrar, va reveni statelor membre datoria de a reglementa toate problemele privind acea
producţie şi acea desfacere a mărfurilor.
O excepţie importantă de la principiul de bază menţionat este prevăzută la art. 30, în sensul că
“prevederile art. 28 şi 29 nu vor împiedica prohibiţii asupra importurilor, exporturilor sau mărfurilor în
tranzit justificate pe motive de moralitate publică, ordine publică sau securitate publică; protecţia
sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi plantelor; protecţia tezaurelor naţionale posedând valoare
arheologică, istorică sau artistică; ori protecţia proprietăţii comerciale şi industriale...”109.
În cazul proprietăţii industriale şi comerciale, excepţiile sau derogările sunt admise numai dacă
ele sunt justificate în scopul salvgardării dreptului care constituie obiectul specific al acestei proprietăţi.
Restricţiile sau prohibiţiile astfel justificate nu se vor putea constituie ele însele, potrivit art. 30,
teza a doua, în mijloacele de discriminare arbitrară sau restricţii disimulate în comerţul dintre statele
membre. Se impune, prin urmare, observarea unei cerinţe de nediscriminare arbitrară ori a
principiului bunei credinţe atunci când asemenea restricţii sau prohibiţii vor fi impuse.

4. Clauze de protecţie

109
A se vedea şi W. Cairns, op. cit, pag. 149-152; J. Tillotson, op. cit., pag. 251-255.

75
 Prin Actul Unic European a fost introdus în Tratatul CE un nou text – art. 100 A (95) par. 4 prin
care, la motivele justificate din art. 36 (30) care permite restricţii sau prohibiţii la import, export sau
mărfuri în tranzit, se adaugă alte două motive. Astfel, dacă după o măsură de armonizare luată de
Consiliu sau Comisie acţionând cu majoritate calificată, un stat membru consideră că este necesar să
menţină prevederile naţionale pe motive de nevoi majore avute în vedere la art. 30 ori privind protecţia
mediului înconjurător ori a mediului de lucru, va notifica aceste prevederi Comisiei.
Noua dispoziţie este considerată ca o clauză generală de protecţie, care poate fi invocată în
situaţii deosebite, extreme, care impun un regim derogatoriu provizoriu. De altfel, art. 95 par. 10
dispune că măsurile de armonizare avute în vedere mai sus vor include, în situaţii specifice, o clauză de
salvgardare autorizând statele membre, pentru unul sau mai multe dintre motivele neeconomice
enunţate la art. 30, să ia măsuri provizorii supuse unei proceduri de control comunitar.
Art. 296 CE prevede şi alte clauze de protecţie care pot să afecteze libera circulaţie a mărfurilor.
Astfel, nici un stat membru nu va fi obligat să furnizeze informaţii a căror dezvăluire ar fi contrară
intereselor esenţiale ale securităţii sale. Este, evident, vorba de secrete de stat, mai ales de natură
economică. De asemenea, oricare stat membru poate să ia astfel de măsuri pe care el le consideră
necesare pentru protejarea acestor interese care sunt în legătură cu producţia ori comerţul cu arme,
muniţii şi material de război, dar aceste măsuri nu trebuie să afecteze condiţiile de concurenţă pe piaţa
comună privind produsele care nu sunt destinate expres scopurilor militare.
Uneori funcţionarea pieţii comune ar putea fi afectată de măsuri ale unui stat membru care pot
fi luate în cazul unor serioase tulburări interne afectând legea şi ordinea, în caz de război, tensiune
internaţională serioasă constituind o ameninţare de război ori în scopul îndeplinirii obligaţiilor pe care
el le-a acceptat pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
O clauză de protecţie, poate fi aplicabilă şi atunci când survine o criză neaşteptată în balanţa de
plăţi a unui stat membru. Măsurile luate în acest scop, conform art. 120 sunt cu titlu conservatoriu şi nu
trebuie să fie excesiv de prohibitive sau de restrictive pentru remedierea dificultăţilor neaşteptate care
s-au manifestat.

5. Monopolurile de stat comerciale

Restricţii şi discriminări afectând libera circulaţie a mărfurilor pot surveni şi ca urmare a

activităţii monopolurilor cu caracter comercial. Monopolurile de stat pot să fie numai cu caracter
comercial sau mixte – de producţie şi comerciale.
Prin reglementările naţionale drepturile de monopol pot fi acordate unei întreprinderi de stat sau
unei instituţii de stat care va supraveghea ori determina sau influenţa apreciabil comerţul dintre statele
membre ori unei întreprinderi private pe calea concesionării unor activităţi importante, precum
producerea şi desfacerea alcoolului şi tutunului (monopoluri delegate).
Art. 37 par. 1 CE (în formularea şi cu numerotarea dinaintea Tratatului de la Amsterdam – în
prezent art. 31 par. 1) a impus statelor membre obligaţia de a adapta aceste monopoluri astfel încât să
se garanteze că, atunci când perioada de tranziţie a luat sfârşit, nici o discriminare privind condiţiile
potrivit cărora mărfurile sunt dobândite şi desfăcute nu va exista între naţionalii statelor membre.
Obligaţia astfel prevăzută s-a conturat ca o obligaţie de a face, denumită şi “activă”.
Statele membre se vor abţine, conform art. 31 par. 2, de a introduce orice nouă măsură care este
contrară principiului stabilit la par. 1 sau care restrânge domeniul de aplicare al articolelor care privesc
interzicerea taxelor vamale şi restricţiile cantitative între statele membre. Această obligaţie este de a nu
face, denumită şi “pasivă”.
Dacă monopolurile în cauză s-au transformat în întreprinderi publice, fără a deţine drepturi
comerciale exclusive, va fi aplicabil art. 86, care dispune, la par. 1, că în cazul întreprinderilor publice

76
şi al întreprinderilor cărora statele le acordă drepturi exclusive sau speciale, statele membre nu vor
adopta, nici nu vor menţine în vigoare vreo măsură contrară regulilor stabilite prin Tratat.

SECŢIUNEA A II-A
LIBERA CIRCULAŢIE A SERVICIILOR

Serviciile au o un regim asemănător cu cel al mărfurilor: un regim general stabilit de tratat şi un

număr de reguli particulare, indispensabile, datorită insuficienţei dispoziţiilor convenţionale de bază,
pentru realizarea marilor obiective comunitare: libera circulaţie, libera concurenţă sau armonizarea.
Transporturile ocupă un loc de prim plan în măsura în care este vorba de una din marile politici
comune originare (capitolul I), ca şi serviciile financiare (capitolul 2), precum şi cele legate de
dezvoltarea noilor tehnologii (capitolul 3).

1. Transporturile

Incluse în art. 74-84 (noile art. 70-79) TCE, transporturile au numeroase legături cu agricultura.
Ele prezintă dubla caracteristică comună de a ţine atât de integrarea negativă (piaţa interioara), cât şi de
integrarea pozitivă (politicile comunitare), aşa cum relevă art. 74 (noul art. 70), conform căruia
"obiectivele tratatului sunt urmărite de statele membre ... în cadrul unei politici comune în domeniul
transporturilor".

1.1. Cadrul general al politicii transporturilor

Tratatul CECA (art. 70), reţine ca diferenţele în preţul transportului mărfurilor, decurgând din
tratat, puteau aduce atingere instituirii unei pieţe comune a cărbunelui şi otelului.
Liberalizarea sectorului transporturilor a fost făcută printr-o acţiune comună din cauza marii
diversităţi (mijloace de transport, organizare juridică) existente. Dispoziţiile Tratatului se limitează la
stabilirea marilor linii ale regimului general al transporturilor (b), a unui cadru instituţional şi
decizional foarte rigid (c) şi a domeniului de aplicare (a).

a. Domeniul de aplicare al regimului transporturilor

Art. 84 (noul art. 80) distinge clar transporturile terestre, ele însele formate din tripticul căi
ferate, drumuri şi ape navigabile de transporturile maritime şi aeriene.
Împărţirea transporturi terestre - transporturi maritime şi aeriene se bazează pe faptul că primele
sunt supuse de drept dispoziţiilor tratatului, în timp ce celelalte depind de acesta numai în măsura în
care Consiliul decide astfel.
Regimul lor specific se explică înainte de toate prin dimensiunea mondială a acestor activităţi
căci este greu de distins o piaţă comunitară de una mondială.
Independent de măsurile particulare pe care le poate lua Consiliul în acest domeniu,
transporturile maritime şi aeriene sunt supuse dreptului comun al tratatului în ceea ce priveşte celelalte
ramuri ale liberei circulaţii şi concurenţei.

b. Conţinutul regimului juridic general

77
 b.1. Obiective şi principii de baza

Spre deosebire de art. 39 (noul art. 33) privind agricultura sau 113 (noul art. 133) privind
comerţul exterior, art. 75 (noul art. 71) prezintă generic obiectivele sau principiile politicii comune a
transporturilor, revenindu-i legiuitorului comunitar obligaţia de a stabili "reguli comune", care acoperă
cel puţin regulile de concurenţă, devreme ce acestea sunt calificate astfel de art. 85-86 (noile art. 81-
82). Totuşi, art. 75 (noul art. 71) permite Consiliului să ia "orice alte dispoziţii utile".
În domeniul concurenţei, art. 77 (noul art. 73) admite un regim particular pentru ajutoarele de
Stat, întrucât sunt declarate compatibile cu tratatul, acelea care răspund cerinţelor de coordonare a
transporturilor sau care corespund rambursării anumitor prestaţii inerente noţiunii de serviciu public.
Totodată, art. 75 (noul art. 71) acordă competenţă Comunităţii pentru stabilirea "condiţiilor în
care transportatorii nerezidenţi pot să efectueze servicii de transport într-un alt stat membru". Este
vorba de o versiune particulară a principiului egalităţii tratamentului sau nediscriminării a art. 6 (noul
art. 12), destinată aplicării doar în cadrul transporturilor interioare ale unui stat membru. Transportatorii
„comunitari”, cu acelaşi titlu ca şi omologii lor naţionali, au deci dreptul să-şi ofere serviciile în orice
stat membru, dar sub rezerva condiţiilor stabilite de Consiliu. Această dispoziţie evocă indirect
problema cabotajului, pe care, în general, Statele au tendinţa să o rezerve propriilor cetăţeni.
Există, însă, un aport al Tratatului de la Maastricht, art. 75 (noul art. 71) pct. c nou, care lasă în
competenţa comunitară instituirea de "măsuri pentru ameliorarea securităţii transporturilor". Această
dispoziţie permite depăşirea perspectivei pur economice a politicii transporturilor. Ea se înscrie în
mişcarea de deschidere către preocupări extra-economice, cum ar fi problema de a şti dacă securitatea
rutieră putea constitui un element al politicii comune a transporturilor110.

b.2. Aspecte specifice

În afara principiilor de baza, tratatul conţine un anumit număr de dispoziţii destinate să

faciliteze realizarea unei pieţe comune în sectorul transporturilor.
Problema "preţurilor şi condiţiilor de transport" constituie o temă centrală a titlului V iar art. 79
(noul art. 75) lasă loc discriminărilor în acest domeniu, în funcţie de ţara de origine sau de destinaţia
produselor transportate. Problema preţurilor şi condiţiilor de transport revine pe un plan mai general în
art. 78 (noul art. 74) care invită la luarea în considerare a "situaţiei economice a transportatorilor"
pentru orice măsura ce intră în câmpul lor de aplicare.
Totodată, dispoziţiile art. 81 (noul art. 77) evocă taxele sau redevenţele percepute cu ocazia
trecerii frontierelor, care îngreunează trecerea frontierelor interne comunitare şi, dacă nu ar fi regimul
specific al transporturilor, ar fi calificate ca taxe cu efect echivalent taxelor vamale. Tratatul invită
statele membre să le reducă treptat cuantumul, Comisia nedispunând decât de o putere de recomandare
pentru a acţiona în acest sens.

c. Procesul decizional

Rolul Parlamentului a crescut treptat, iar, în prezent, conform Tratatului de la Amsterdam,

există procedura de codecizie, însoţită de un dublu aviz, al Comitetului Economic şi Social şi al
Comitetului Regiunilor. Este, însă, în vigoare clauza de salvgardare din art. 75.3 (noul art. 71.2), în
temeiul căreia dacă o decizie de principiu în domeniul transportului riscă să afecteze grav nivelul de

110
CJCE, 28 noiembrie 1978, 97/78, SCHUMALLA, Recueil, p.2311.

78
viaţă şi locurile de muncă în anumite regiuni, este necesar votul unanim al Consiliului, însoţit de un
simplu aviz al Parlamentului European.
Transporturile maritime şi aeriene au un regim juridic comunitar apropiat celor terestre.
Politica comuna a transporturilor a cunoscut o dezvoltare foarte lenta, datorita impreciziei unui
număr de dispoziţii din Tratat. Confruntat cu acest blocaj, Parlamentul European a luat, în 1983,
iniţiativa unui recurs în carenta împotriva Consiliului, care a rezultat intr-o importanta decizie a Curţii
de Justiţie din 22 mai 1985111.
Curtea a pronunţat o soluţie nuanţată, din care rezultă, în principal, că deşi tratatul stabileşte
cadrul şi marile linii ale politicii comune a transporturilor, marja de acţiune a legiuitorului comunitar
este de aşa natură încât inacţiunea sa se dovedeşte greu de condamnat prin intermediul recursului în
carenţă. În privinţa Consiliului, Curtea constată, totuşi, ca n-a adoptat măsurile necesare realizării
liberei prestaţii a serviciilor în materie de transporturi. Ori, această libertate fundamentală a pieţei
comune, aplicabilă în acest sector graţie art. 61 (noul art. 51) implică eliminarea oricărei discriminări
pe motiv de naţionalitate sau de loc de domiciliu faţă de prestatarii de servicii.

1.2. Regimul juridic al diferitelor moduri de transport

1.2.1. Transportul terestru

Acesta se împarte în transport rutier, feroviar şi fluvial şi constituie osatura traficului

intracomunitar de mărfuri în proporţie de 72, 18 şi 10%112.

a. Transportul rutier

Libertatea de stabilire în acest sector, atât pentru transportul de mărfuri cât şi pentru cel de
călători, a fost reglementată prin Directiva din 12 noiembrie 1974113, completată de cea din 12
decembrie 1977, relativă la recunoaşterea diplomelor 114. Aceste texte, completate şi modificate de mai
multe ori, au fost codificate printr-o noua Directivă din 29 aprilie 1996115. Ansamblul reglementării
armonizează recunoaşterea capacităţilor profesionale şi financiare ca şi a diplomelor şi titlurilor. Mai
mult, condiţiile de acordare a unei "licenţe unice" eliberată de statul de rezidenţă şi valabilă pe întreg
teritoriul comunitar au fost adoptate printr-un Regulament din 26 martie 1992116.
Perspectiva deschiderii pieţei interioare a antrenat accelerarea mişcării de liberalizare. Un
Regulament din 21 iunie 1988117 prevede eliminarea oricărei restricţii cantitative începând cu 21 iunie
1993, şi o lărgire rapidă a contingentului comunitar. De la această dată nu mai rămâne decât un sistem
de licenţe comunitare acordate pe baza de criterii pur profesionale (capacitate profesională, situaţie
financiară, diplome, onorabilitate)118
111
PARLAMENTUL EUROPEAN /CONSILIUL 13/83, Recueil p. 1513.
112
J. Dubois, C. Bluman, op. Cit, p. 175.
113
n.74/561 şi 74/562, JOCE L 308, 19 noiembrie 1974.
114
nr. 77/796, JOCE L 334, 24 decembrie 1977.
115
nr. 96/26, JOCE L 124, 23 mai 1996.
116
nr.881/92, JOCE L 95, 6 aprilie 1992.
117
JOCE L 163, 30 iunie 1988.
118
Regulament din 26 martie 1992, JOCE L 95, 6 aprilie 1992.

79
 b. Măsurile privind integrarea pozitivă

În domeniul normelor tehnice, Consiliul a adoptat un ansamblu de directive cu privire la

greutate, la tonaj ca şi la limitările de viteză pentru diferitele categorii de vehicule cu motor. Alte texte
se referă la controlul tehnic la care sunt supuse în mod periodic ansamblul vehiculelor cu motor.
Pe plan social, reglementări cu privire la timpul pentru condus şi pentru repaus al şoferilor au
fost adoptate, mai ales ca urmare a cazului AETR 119, şi în urma intrării în vigoare a Acordului privind
lucrătorii rutieri120. Textele se aplică tuturor conducătorilor, fie că sunt salariaţi, artizani sau proprietari
de vehicule, cu excepţia camioanelor având o greutate maximă inferioară a 3,5 tone. Ele stabilesc
durata maximă de condus continuu fără repaus, durata maximă de condus zilnică.

1.2.2. Transportul fluvial

Transportul fluvial ocupă un loc relativ modest - aproximativ 9% din total - în cadrul
transportului de mărfuri şi cunoaşte un fenomen de supracapacitare structurală. Pe lângă reglementarea
comunitară, materia este guvernată de diferite convenţii internaţionale şi, în particular, cea de la
Mannheim, privind Rinul.
Libertatea de stabilire în acest sector rezultă dintr-o Directivă din 9 noiembrie 1987 121, care
defineşte profesia de navigator şi stabileşte un anumit număr de condiţii de acces, consacrând principiul
nediscriminării şi un sistem de recunoaştere mutuală a diplomelor, certificatelor şi altor titluri.
Problema supracapacitaţilor structurale face obiectul unei aşa-numite acţiuni de „divizare”
prevăzută de un Regulament din 27 aprilie 1989122 .

1.2.3. Transportul feroviar

Spre deosebire de alte căi de transport terestru, transportul feroviar se caracterizează printr-o
puternică concentrare de întreprinderi, aflate sub control public care se găseşte în situaţie de monopol
în majoritatea statelor membre. De aceea, transportul feroviar, de mărfuri ca şi cel de călători, suportă
numeroase constrângeri de serviciu public, fiind străin principiilor liberei circulaţii şi liberei
concurente, care constituie temelia pieţii comune.
Totuşi, recent, legiuitorul european a adoptat Directiva din 29 iulie 1991 123 care consacră o
anumită deschidere spre concurenţă a transporturilor feroviare.
Directiva proclamă principiul (deja stabilit în alte sectoare-telecomunicaţii) separaţiei între
gestiunea infrastructurii şi activitatea de transport propriu-zisă. Gestiunea infrastructurii înglobează nu
numai întreţinerea infrastructurilor existente, a misiunilor de control şi de securitate, ci şi dezvoltarea
de noi infrastructuri. Responsabilitatea poate fi încredinţată de către statele membre întreprinderilor
feroviare deja existente, dar şi oricărui alt organism public sau privat existent sau care urmează să fie
creat.

119
CJCE, 31 martie 1971 COMISIA/CONSILIUL, 22/70, Recueil, p. 263.
120
regulamentul nr. 2829/77 din 12 decembrie 1977, JOCE L 334, 24 decembrie 1977; Regulamentul nr. 3820/85 din 20
decembrie 1985, JOCE L 370, 31 decembrie 1985.
121
nr. 87/540, JOCE L 322, 12 noiembrie 1987.
122
nr. 1101/89, JOCE L 116, 28 aprilie 1989.
123
nr.91/440, JOCE L 237, 24 august 1991.

80
 O Carte alba recenta a Comisiei124 defineşte strategia pentru revitalizarea căilor ferate
comunitare. Plecând de la constatarea unui declin lent dar sigur al căilor ferate în raport cu alte
mijloace de transport, acest document prevede 5 mari direcţii de acţiune: 1. asanarea financiară a
companiilor de cale ferată printr-o mai bună disciplină a ajutoarelor publice; 2. liberalizarea printr-o
repartiţie optimală a activităţilor de gestiune a infrastructurilor şi a celor de transport propriu-zise; 3.
ameliorarea prestaţiilor de serviciu public oferite beneficiarilor; 4. integrarea sistemelor feroviare
naţionale prin intermediul interoperabilităţii şi al armonizării normelor tehnice şi, în sfârşit, 5.
dezvoltarea unei politici sociale în direcţia angajaţilor căilor ferate, cu concursul Fondului Social
European.

1.2.4. Transportul aerian

a. Tarife şi trafic

Regulamentele din 1987 permit companiilor aeriene să stabilească tarife reduse (între 65 şi
80%), chiar foarte reduse (45-65%) prin raport cu tarifele oficiale, datorită luptei împotriva concurenţei
americane.
Prin decizia din 14 decembrie 1987125 s-a recunoscut guvernelor dreptul de a desemna mai mulţi
transportatori din propriul pavilion pentru deservirea aceleiaşi destinaţii (multidestinaţie). Textele din
1990 amplifică aceasta liberalizare şi lărgesc drepturile celei de a cincea libertăţi, care permit unei
companii să efectueze operaţiuni între două alte state decât statul de origine (cabotaj consecutiv). Cu
acest titlu, cel puţin 50 % din trafic este deschis companiilor altor State membre.
Regulamentele din 23 iulie 1992126 consacră o liberalizare totală a transportului aerian în ceea
ce priveşte accesul pe piaţă, adică prestarea de servicii. Regimul de licenţe ale transportatorului aerian
este în mare măsura armonizat (capacitate profesională, financiară, responsabilitate), chiar dacă statele
membre rămân competente pentru acordarea lor. Transportatorii tuturor statelor membre au un drept de
acces la legăturile dintre toate aeroporturile deschise transportului aerian civil, pentru transporturile
intra-europene sau pentru cabotajul consecutiv.

b. Reguli de securitate

Procedurile de certificare ale aeronavelor fac obiectul unui Regulament din 16 decembrie
1991127 relativ la armonizarea regulilor tehnice şi a procedurilor administrative, privind, în special,
conceperea, fabricarea, exploatarea şi întreţinerea aeronavelor.
Organizaţia Eurocontrol, instituita în 1960 şi reorganizata în 1981 de către o convenţie
internaţionala ar putea sa fie însărcinata cu gestionarea spaţiului aerian european. Comisia pledează în
mod viguros în acest sens şi a propus la 13 noiembrie 1996 o recomandare Consiliului în vederea
deschiderii negocierilor, permiţând definirea puterilor unui nou Eurocontrol.128

c. Competenţa externă

124
30 iulie 1996, COM (96).
125
JOCE L 374, 31 decembrie 1987.
126
JOCE L 240, 24 august 1992.
127
nr. 3922/91, JOCE L373, 31 decembrie 1991.
128
Raport general de activitate, 1996, n.396 şi Raport general 1997, n.487.

81
 Componenţa externă a competenţei comunitare în materie de transport aerian figurează printre
problemele cele mai preocupante şi mai controversate. Este Comunitatea abilitată să încheie cu ţările
terţe acorduri de repartiţie a drepturilor de trafic aerian sau de acces pe piaţă, în locul statelor membre?
Pe ce bază juridică? Unele state, bazându-se pe art. 84 (noul art. 80) şi pe relativa fragilitate a puterilor
Comunităţii în domeniul transportului aerian îi neagă orice competenţă decizională în acest domeniu.
Comunitatea, din contră, face apel la Politica comercială comună şi valorizează numeroasele interese
care ar decurge dintr-o perspectiva comunitară: gestiune facilitată cu mai mult de 600 de acorduri
bilaterale, armonizarea politicilor naţionale, un mai bun control al spaţiului aerian şi norme de
securitate şi mai ales putere întărită a Europei în faţa Statelor Unite, care nu ezită să mizeze pe
diviziunea Statelor europene şi obţine acorduri deseori dezechilibrate în favoarea lor (acordurile Open
sky).
În iunie 1996, în perspectiva unei liberalizări totale a spaţiului aerian comunitar la 1 aprilie
1997, Comisia a obţinut, conform art. 228 (noul art. 300) din partea Consiliului, mandat de negociere
pentru a deschide convorbiri cu administraţia americană. Într-o primă etapă, negocierile s-au limitat la
probleme tehnice şi de securitate şi au vizat conţinutul dispozitivului regulamentar încadrând spaţiul
aerian.

1.2.5. Transportul maritim

Din anul 1970, situaţia flotelor de mărfuri cunoaşte o involuţie accentuată, astfel că în 1993,
flota comunitară nu reprezenta mai mult de 13% din tonajul mondial, cu toate că traficul mondial
maritim descreşte în mod sistematic, declinul flotei europene este mult mai pronunţat.
Pe plan juridic, mai multe regulamente din 22 decembrie 1986 129 permit introducerea libertăţilor
de bază (A) şi reglementarea anumitor probleme aparţinând integrării pozitive.
Libertatea de stabilire este legată de problema înmatriculării navelor, adică de problema
acordării naţionalităţii, care aparţine numai statelor membre competente. Totuşi, în aplicarea
principiului egalităţii de tratament, Comisia, ca şi Curtea de Justiţie, au acţionat pentru recunoaşterea
dreptului de înmatriculare a navelor în favoarea ansamblului resortisanţilor comunitari. În materie de
pescuit, Curtea s-a opus tendinţelor protecţioniste ale anumitor state, cum ar fi Marea Britanie sau
Irlanda, care doreau să rezerve pavilionul lor doar pentru navele aparţinând naţionalilor, stabilind
condiţii excesive de rezidenţă sau de compunere a echipajului navelor 130. Totuşi, Curtea, conform
regulilor generale din dreptul internaţional public (Convenţia de la Montego Bay din 10 decembrie
1982) nu a refuzat aplicarea regulii legăturii substanţiale ce trebuie să existe între navă şi statul de
pavilion131.
Totuşi, Comisia nu a putut să impună proiectul de creare a unui registru comunitar de
înmatriculare a navelor (proiectul EUROS), care ar fi putut constitui o frână în opţiunea vaselor
europene spre pavilioane de complezenţă (Comunicarea din 29 iulie 1989). Un Regulament al
Consiliului din 4 martie 1991132 prevede modalităţile de schimbare de registru a navelor în interiorul
Comunităţii. Acest transfer trebuie făcut în condiţii de securitate egală, iar statul de adopţie este în
drept să verifice, printr-o inspecţie specială, conformitatea navelor şi a echipamentelor lor cu normele
şi convenţiile internaţionale.

129
nr. 4055-4059, JOCE L 378, 31 decembrie 1986.
130
CJCE, 19 ianuarie 1988, PESCA VALENTIA 223/86, Recueil p.83; 17 noiembrie 1992, COMISIA/REGATUL UNIT C-
279/89, Recueil, I-4459.
131
CJCE, 14 decembrie 1989, THE QUEEN, C-3/87, Recueil I-4459.
132
nr. 613/91, JOCE L 68, 15 martie 1991.

82
 Libera prestare de servicii în domeniul maritim este consacrată în Regulamentul Consiliului din
22 decembrie 1986133 cu privire la transportul intracomunitar, care extinde această libertate, atât la
transportul de mărfuri, cât şi la cel de călători, pentru relaţiile între porturi, de la un stat membru la
altul. Această libertate trebuia să se manifeste şi în relaţiile cu ţările terţe, dar punerea sa în aplicare s-a
lovit de numeroase dificultăţi. Un Regulament din 7 decembrie 1992134 recunoaşte dreptul de cabotaj în
profitul armatorilor comunitari exploatând nave înmatriculate într-unul din statele membre. În plus,
dând cabotajului o definiţie largă, devreme ce include nu numai traficul din port în port al unui stat
membru (mărfuri şi calatori), dar şi relaţiile cu instalaţiile offshore sau cabotajul cu insulele.

SECŢIUNEA A III-A

LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALULUI

ŞI PLĂŢILOR

1. Domenii de aplicare a libertăţii de circulaţie

a capitalurilor

Libera circulaţie a capitalurilor trebuie să fie motivată de necesitatea efectuării de investiţii pe

piaţa comunitară fără restricţii, astfel încât să contribuie la înfăptuirea obiectivului promovării
dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o creştere
durabilă şi neinflaţionistă, un înalt grad de convergenţă a performanţelor economice, un nivel ridicat de
folosire a forţei de muncă, etc., conform art. 2 din Tratat.
Prin art. 56 CE par. 1, se interzic, în cadrul dispoziţiilor Cap. 4, orice restricţii la circulaţia
capitalurilor între statele membre şi între statele membre şi ţările terţe.
Acest text comportă două aspecte:
- interdicţia restricţiilor priveşte circulaţia capitalurilor între statele membre şi
- interdicţia restricţiilor prevăzută la art. 73 B (56) CE are în vedere circulaţia capitalurilor între
statele membre şi ţările terţe, neaparţinând Comunităţii.
Conform art. 73 C (57) par. 1 CE, prin această dispoziţie nu este afectată aplicarea, faţă de
aceste ţări, a restricţiilor existente la 31 decembrie 1993 în virtutea dreptului naţional sau a dreptului
comunitar în ceea ce priveşte circulaţia capitalurilor cu destinaţie sau provenind din ţările terţe
implicând investiţii directe, inclusiv investiţiile imobiliare, autorizarea, prestarea de servicii financiare
sau admiterea de titluri pe pieţele de capitaluri. Astfel se va putea realiza obiectivul liberei circulaţii a
capitalurilor între statele membre şi ţările terţe în cel mai înalt grad posibil, într-un mod asemănător
regimului rezidenţilor altor state, sub rezerva altor dispoziţii ale Tratatului.

2. Domenii de aplicare a libertăţii de

circulaţie a plăţilor

Prin art. 56 par. 2 CE sunt interzise toate măsurile restrictive privind plăţile între statele membre
şi între statele membre şi ţările terţe. Orice restricţie asupra plăţilor este, în fapt, interzisă încă de la
sfârşitul perioadei de tranziţie, dacă ne raportăm la vechea reglementare (art. 106 CE).

133
JOCE L 378, 31 decembrie 1986.
134
nr.3577/92, JOCE L 364, 12 decembrie 1992.

83
 În categoria de plăţi sunt incluse, pe de o parte, plăţile aferente schimbului de mărfuri,
serviciilor şi capitalurilor, pe de altă parte, transferurile de capitaluri în cadrul liberei circulaţii a
acestora şi transferurilor de salarii pentru activitatea desfăşurată de beneficiar într-un stat membru ca
persoane care s-au deplasat în acel stat în virtutea liberei circulaţii a persoanelor.
Art. 58 CE şi art. 60 CE menţionate în materie de capitaluri, sunt, de asemenea, aplicabile în
privinţa plăţilor. În plus, în caz de dificultăţi sau ameninţare gravă cu dificultăţi în balanţa de plăţi
provenind fie dintr-un dezechilibru global al balanţei, fie din natura devizelor de care dispune statul, va
putea fi aplicat art. 119 CE, iar în ipoteza unei crize neaşteptate în această balanţă, statul membru
interesat poate lua măsuri de salvgardare potrivit art. 120 CE.

CAPITOLUL IV

POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ

SECŢIUNEA I

CONCURENŢA

1. Reguli prohibitive. Aplicarea art. 81 par. 1 şi 2

din Tratat

Dispoziţiile art. 81 T.C.E. interzice „ca incompatibile cu piaţa comună toate acordurile
dintre întreprinderi, deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi practicile concertate care pot afecta
comerţul dintre state şi care au ca obiect ori efect împiedicarea, restrângerea ori distorsionarea
concurenţei în cadrul pieţii comune şi, în special, acelea care:
a. direct sau indirect fixează preţurile de vânzare sau de cumpărare ori alte condiţii comerciale;
b. limitează ori controlează producţia, pieţele, dezvoltarea tehnică ori investiţiile;
c. împart pieţele ori sursele de aprovizionare;
d. aplică unele condiţii diferite tranzacţiilor echivalente cu alţi parteneri comerciali, situându-i
prin aceasta într-un dezavantaj concurenţial;
e. face încheierea de contracte dependentă de acceptarea de către celelalte părţi a unor obligaţii
suplimentare, care, prin natura lor, sau potrivit uzanţelor comerciale, nu au nici o legătură cu astfel de
contracte”.
Tratatul declară ca fiind de drept nule orice astfel de acorduri sau decizii interzise.
Totuşi, unele acorduri, decizii sau practici concertate pot fi permise. În acest sens, art. 81 par. 3,
declară “inaplicabile prevederile par. 1 în cazul:
- oricărui acord sau categorii de acorduri dintre întreprinderi;
- oricărei decizii sau categorii de decizii ale asociaţilor de întreprinderi;
- oricărei practici concertate ori categorii de practici concertate, care contribuie la perfecţionarea
producţiei şi distribuirii de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic şi economic, cât timp urmează
să se aloce consumatorilor o parte echitabilă a beneficiilor ce rezultă şi care:
a. nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru realizarea
acestor obiective;
b. nu dau unor astfel de întreprinderi posibilitatea de a elimina concurenţa în ce priveşte o parte
substanţială a produselor în discuţie”.

84
 Aşadar, prin art. 81 este instituită o regulă prohibitivă a cărei nerespectare este sancţionată
cu nulitatea.
Dar, regula este aceea a desfăşurării unor relaţii juridice corecte în cadrul circuitului comercial,
iar marea majoritate a acordurilor, deciziilor sau practicilor nu tind să restrângă concurenţa, nefiind
necesară nici chiar aplicarea excepţiilor de la par. 3 menţionat135.

1.1. Condiţii de aplicare

1.1.1. Întreprinderile şi asociaţiile de întreprinderi - subiecte

ale acordurilor, deciziilor sau practicilor interzise

Acordurile, deciziile sau practicile concertate interzise sunt încheiate şi executate de

întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi.
Curtea a decis că dispoziţiile art. 85 (81) nu privesc acordurile sau practicile concertate între
întreprinderile aparţinând aceluiaşi concern şi având statut de societate-mamă şi de filială, dacă
întreprinderile formează o unitate economică în cadrul căreia filiala nu are vreo libertate economică
reală de a determina sensul acţiunii pe piaţă şi dacă acordurile sau practicile au în vedere numai o
repartizare internă de sarcini ca între întreprinderi.
În aplicarea art. 81 esenţial este criteriul independenţei subiecţilor acordurilor în cauză sau al
inexistenţei unor raporturi de subordonare, urmare cărora o parte să determine conduita celeilalte părţi
prin exercitarea efectivă a unei puteri de control. În scopul aplicării regulilor concurenţei, unitatea de
conduită a subiecţilor – societate-mamă şi filială – pe piaţă este precumpănitoare faţă de separarea
formală între aceste societăţi ce rezultă din personalitatea juridică distinctă a lor.

1.1.2. Practicile anticoncurenţiale

Reglementându-se unele domenii în care acordurile, deciziile şi practicile concertate pot să

afecteze comerţul dintre state, împiedicând, restrângând ori denaturând concurenţa, fără a se da o
definiţie a acestor acorduri, decizii şi practici, prin art. 81 s-a prevăzut orice asemenea acte care
constituie bariere ori restricţii la comerţul comunitar. Pot fi situate, de aceea, în categoria acestor acte:
acordurile comerciale colective exclusive între producătorii naţionali şi cumpărători; acordurile de
adaptare a preţurilor de import la nivelul preţurilor naţionale; acordurile de împărţire a pieţelor şi a
surselor de aprovizionare; practicile de reducere colectivă a cifrei de afaceri a producătorilor dintr-un
stat, creşterile simultane de preţuri, restricţii privind importurile, interdicţii ori restricţii privind
exporturile (fixare de cote de export), etc.
Practicile concertate înseamnă o formă de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu
bună ştiinţă riscurile concurenţei cu o cooperare practică între ele conducând la condiţii de concurenţă
care nu corespund condiţiilor normale de piaţă136.
Conceptul de practică concertată a fost determinat în jurisprudenţa Curţii de justiţie. În primul
rând, s-a arătat că art. 85 (81) trasează o distincţie între acest concept şi conceptele de “acorduri între
întreprinderi” şi “decizii ale asociaţiilor de întreprinderi”. Scopul acesteia este de a aduce în cadrul
interdicţiei acestui articol “... o formă de coordonare între întreprinderi care, fără a fi ajuns în stadiul în
care un acord propriu-zis să fi fost încheiat, înlocuiesc conştient riscurile concurenţei cu o cooperare
practică între ele”.
135
A se vedea L. Cartou, op. cit., pag. 275.
136
R.H. Folsom, M.W. Gordon, J.A. Spanogle Jr., International business transactions, West Publicshibg Company, St. Paul,
Minn, pag. 358.

85
 Practicile concertate presupun coordonarea acţiunilor întreprinderilor prin contracte directe
care să ducă la înlocuirea riscurilor concurenţei prin apropierea poziţiilor lor pe piaţă în privinţa
beneficiarilor de produse ce fac obiectul cererilor şi ofertelor, volumului şi zonelor teritoriale ale
afacerilor. Nu sunt excluse nici simple contracte de informare reciprocă sau ocazionale, fără a se
disimula intenţiile, dar care în realitate ar echivala cu o concertare subînţeleasă. Dar chiar şi simple
comportamente paralele pot să constituie probe în identificarea unei practici concertate, dacă ele
conduc la condiţii de concurenţă care nu corespund cadrului obişnuit al pieţii dependent de natura
mărfurilor, de mărimea şi numărul întreprinderilor şi de dimensiunile pieţii respective.

1.1.3. Efectele practicilor anticoncurenţiale

Dispoziţiile art. 85 (81), care instituie o interdicţie direct aplicabilă, au în vedere îndeplinirea
unor condiţii:
- aceste acorduri, decizii sau practici trebuie să aibă ca obiect sau efect al lor împiedicarea,
restrângerea sau distorsionarea (denaturarea) concurenţei în cadrul pieţii comune,
- să tindă să aibă un efect dăunător asupra comerţului dintre statele membre, aceasta fiind, într-o
opinie, ordinea logică a criteriilor, întrucât natura sau efectul dăunător asupra comerţului nu poate fi
privit independent de faptul dacă un acord restrânge sau nu concurenţa137 şi
- când din examinarea acordului nu rezultă ca s-a intenţionat o restrângere a concurenţei, trebuie
să se cerceteze, totuşi efectele acordului, dacă în mod real concurenţa nu este împiedicată, restrânsă sau
distorsionată apreciabil, făcându-se comparaţie cu starea concurenţei în situaţia în care acordul nu ar fi
existat.
Acordurile, deciziile sau practicile concertate vor împiedica, restrânge ori distorsiona
concurenţa în cadrul pieţei comune dacă ele vor influenţa comportamentul liber pe piaţă al uneia sau
mai multor întreprinderi praticipante ori au sau pot avea un impact apreciabil asupra condiţiilor pieţei
prin modificarea poziţiei întreprinderilor terţe ori a beneficiarilor.

1.1.4. Afectarea comerţului dintre statele membre

Instituirea unei pieţe comune şi funcţionarea unei pieţe interne, caracterizată, între altele, de
libera circulaţie a mărfurilor, nu pot fi garantate dacă actele sau faptele de comerţ sunt supuse unor
practici restrictive sau limitative care alterează sensul relaţiilor intracomunitare ce trebuie stabilite
potrivit cu obiectivele promovării şi dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităţilor economice în
ansamblul Comunităţii.
Înţelesul noţiunii de “afectare” a comerţului dintre statele membre este acela dat de scopul
edictării regulilor de la art. 85 (81), de a se interzice orice acorduri care pot să aibă o asemenea
consecinţă138. Afectarea ar putea consta într-o influenţă directă sau indirectă, reală sau potenţială,
asupra sistemelor de comerţ dintre statele membre prin diverse modalităţi, cum ar fi împărţirea pieţelor
privind anumite produse între unele state membre, creşterea sau scăderea volumului comerţului dintre
state, practicarea unor preţuri ridicate pe plan intern în scopul finanţării exportului către alte state
membre. Nu se impune, faţă de formularea existentă în text, ca afectarea să fie reală, să se fi produs în
practică. Aplicabilitatea regulii nu este dependentă de producerea consecinţelor negative, ci este
suficient ca acordurile, deciziile sau practicile în cauză să poată determina un efect dăunător asupra
comerţului dintre state.
137
P.J. Kapteyn, P. verd Loren van Themaat, op. cit., pag. 510.
138
A se vedea, pentru detalii, O. Manolache, Regimul juridic al concurenţei în dreptul comunitar, Ed. ALL, Bucureşti, pag.
23-25.

86
 1.2. Efecte extrateritoriale

Nu există nici un impediment în aplicarea art. 85 (81) când una dintre părţile participante la
acord, decizie ori practică concertată este stabilită într-un stat terţ, dacă se produc efecte în statele
membre. Chiar cazurile în care sunt implicate numai întreprinderi din ţări terţe pot să intre în domeniul
interdicţiei stabilite în art. 85 (81) par. 1, dacă ele produc la o restrângere a concurenţei în spaţiul
Comunităţii, care este susceptibilă de a afecta comerţul dintre statele membre, nefiind relevant dacă
acordul s-a încheiat în cadrul sau în afara Comunităţii.
Curtea de justiţie a validat această soluţie (regula locului producerii efectului) atunci când a
decis că, dacă producătorii stabiliţi în afara Comunităţii vând direct cumpărătorilor stabiliţi în
Comunitate şi se angajează în concurenţa preţurilor în scopul de a câştiga comenzi de la aceşti clienţi,
încât aceasta constituie concurenţă în cadrul pieţii comune, înseamnă ca, atunci când acei producători
convin asupra preţurilor pretinse clienţilor lor din Comunitate şi dau urmare acestei concertări prin
vânzări care sunt real coordonate, ei participă la înţelegerea care are obiectul restrângerii concurenţei în
cadrul pieţii comune în înţelesul art. 85 (81) al Tratatului.

2. Admisibilitatea unor acorduri, decizii

şi practici concertate

2.1. Acorduri şi practici concertate verticale

Comisia a adoptat Regulamentul nr. 2790/1999 din 22 decembrie 1999 privind aplicarea art. 81
par. 3 CE categoriilor de acorduri şi de practici concertate verticale, relative la toate sectoarele de
distribuţie, service, mărfuri semifabricate.
Regulamentul (art. 2 par. 1) prevede că art. 81 par. 1 CE nu se va aplica acordurilor sau
practicilor concertate convenite între două sau mai multe întreprinderi care, fiecare, operează pentru
scopurile acordului la un nivel diferit al canalului de producţie sau de distribuţie şi privitoare la
condiţiile potrivit cărora părţile pot să cumpere, să vândă ori să revândă anumite mărfuri sau servicii
(“acorduri verticale”).
Beneficiul exceptării de grup astfel instituit trebuie să fie limitat la acordurile verticale pentru
care poate fi presupus cu suficientă certitudine că ele satisfac condiţiile art. 81 par. 3 CE.
Exceptarea este inaplicabilă acordurilor verticale încheiate între întreprinderi concurente.
Acestea sunt furnizorii reali sau potenţiali pe piaţa aceluiaşi produs, iar piaţa produsului include
mărfuri sau servicii care sunt considerate de către cumpărător ca interschimbabile cu mărfurile ori
serviciile contractuale în virtutea caracteristicilor produselor, a preţului lor şi a folosinţei ce le este
destinată.
Exceptarea instituită în temeiul art. 2 din Regulament nu se va aplica, conform art. 4,
acordurilor verticale care, direct sau indirect, în mod separat sau în combinaţie cu alţi factori aflaţi sub
controlul lor, au ca obiect anumite restricţii (echivalente unor black clauses), reluate din text, care sunt:
“a. restrângerea posibilităţii cumpărătorilor de a stabili preţurile de vânzare, sub rezerva
posibilităţii pentru furnizori de a impune un preţ maxim de vânzare sau a recomandării unui preţ de
vânzare, cu condiţia să nu se ajungă la preţuri de vânzare fixe sau minime ca rezultat al presiunii din
partea oricăreia dintre părţi sau al stimulentelor oferite de ea;
b. restrângerea teritoriului în care cumpărătorul poate să vândă mărfurile ori serviciile
contractuale sau a clienţilor cărora el le poate vinde;

87
 c. restrângerea vânzărilor active sau pasive către utilizatorii finali din partea membrilor unui
sistem de distribuire selectivă care operează la nivel de comerţ cu amănuntul, sub rezerva posibilităţii
de a interzice unui membru al sistemului să opereze dintr-un loc de stabilire neautorizat;
d. restrângerea furnizărilor încrucişate între distribuitorii din cadrul unui sistem de distribuire
selectivă, inclusiv între distribuitorii care operează la nivel diferit al comerţului;
e. restrângerea convenită între un furnizor de componente şi un cumpărător care încorporează
aceste componente, care îl limitează pe furnizor să vândă componente precum piese de schimb, către
utilizatorii finali sau reparatorilor ori furnizorilor de servicii cărora cumpărătorul nu le-a încredinţat
repararea sau service-ul mărfurilor sale”.

2.2. Acorduri de cooperare

În scopul facilitării cooperării între întreprinderi, fără a prezenta dificultăţi din perspectiva
politicii concurenţei, mai ales între întreprinderile mici şi mijlocii, Comisia a publicat “Comunicarea
din 3 septembrie 1986 privind acordurile de importanţă minoră care nu intră sub incidenţa art. 85 (81)
par. 1 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană, înlocuită prin Comunicarea din 9 decembrie
1997 a Comisiei având acelaşi obiect, care constituie un demers suplimentar în definirea domeniului de
aplicare a art. 81 par. 1, pentru a facilita cooperarea între întreprinderile mici şi mijlocii.
Potrivit Comunicării, acordurile dintre întreprinderile angajate în producţia ori distribuirea de
mărfuri ori în furnizarea de servicii nu intră sub interdicţia prevăzută în art. 81 par. 1, fiind considerate
minore, dacă plăţile din piaţa întreagă deţinută de toate întreprinderile participante nu depăşesc, în
oricare dintre pieţele relevante:
a. limita de 5%, când acordul este încheiat între întreprinderi care operează la acelaşi nivel de
producţie sau de comercializare (acorduri “orizontale”);
b. limita de 10%, când acordul este încheiat între întreprinderi care operează la niveluri
economice diferite.
În cazul acordurilor mixte orizontale/verticale sau chiar când este dificil să se clasifice acordul
ca fiind orizontal sau vertical, este aplicabilă limita de 5%.

2.3. Acorduri de cercetare şi dezvoltare

Categoriile de acorduri de cercetare şi dezvoltare fac obiectul unui nou Regulament al Comisiei
– nr. 2659/2000 din 29 noiembrie 2000 – cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2001. Art. 81 par. 1 din Tratat
este declarat, prin art. 1 par. 1, ca fiind inaplicabil acordurilor convenite între două sau mai multe
întreprinderi care se raportează la condiţiile potrivit cărora aceste întreprinderi urmăresc:
a. cercetarea şi dezvoltarea în comun de produse sau procedee, precum şi exploatarea în comun
a rezultatelor acestei cercetări şi dezvoltări;
b. exploatarea în comun a rezultatelor cercetării şi dezvoltării de produse sau de procedee
realizate în comun potrivit unui acord încheiat anterior între aceleaşi părţi; ori
c. cercetarea şi dezvoltarea în comun de produse şi de procedee, cu excluderea exploatării în
comun a rezultatelor.
Prin cercetare şi dezvoltare se înţelege dobândirea de know-how privind produsele sau
procedeele şi realizarea de analize teoretice, de studii sistematice ori de experimentări, inclusiv
producţia experimentală, încercările tehnice de produse şi de procedee, realizarea instalaţiilor necesare
şi obţinerea de drepturi de proprietate intelectuală aferente acestor rezultate (art. 2 par. 4).

88
 Acest beneficiu al exceptării de grup se aplică, conform art. 3 din Regulament, dacă sunt
îndeplinite anumite condiţii.

2.4. Acorduri în domeniul transferului

de tehnologie

Prin Regulamentul nr. 240/96 din 30 ianuarie 1996 al Comisiei, privind aplicarea art. 85 (81)
par. 3, unor categorii de acorduri de transfer de tehnologie, art. 85 (81) par. 1 din Tratat a fost declarat
inaplicabil acordurilor pure de licenţă de brevete şi de know-how, inclusiv acelor acorduri care conţin
prevederi accesorii privind drepturile de proprietate intelectuală altele decât brevetele, la care sunt parte
numai două întreprinderi şi care cuprind una sau mai multe din obligaţiile strict determinate în sarcina
titularului de brevet şi a beneficiarului licenţei.
Regulamentul fixează unele condiţii generale în legătură cu aceste acorduri (art. 3 par. 1 şi art.
5).
Dispoziţii specifice sunt prevăzute şi relativ la acordurile pure de licenţă de brevete şi ale
acordurilor mixte de licenţă de brevete şi de know-how (art. 1 par. 1 şi 4).
Exceptarea de grup poate fi restrânsă în condiţiile art. 7 din Regulament într-o serie de cazuri
menţionate doar enunţiativ, atunci când Comisia consideră că un acord exceptat are, totuşi, unele efecte
care sunt incompatibile cu condiţiile prevăzute de art. 85 (81) par. 3, în special când produsele nu sunt
confruntate cu concurenţa reală în teritoriul concedat şi când beneficiarul are o poziţie puternică pe
piaţă.

SECŢIUNEA A II-A
POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ

Politica comercială comună este, alături de PAC sau Politica transporturilor, una din marile
politici comune originare, puternic influenţată de Uniunea Vamală a Comunităţii Europene. Din
momentul în care statele membre au renunţat în favoarea Comunităţii la stabilirea liberă a taxelor
vamale faţă de ţările terţe şi ţinând cont de locul primordial ocupat de taxa vamală în politica
comercială externă, ansamblul relaţiilor comerciale ale statelor membre se găsesc "comunitarizate" de
facto.

1. Domeniul politicii comerciale comune

În preambulul Tratatului de la Roma se arată că va contribui, printr-o politică comerciale

comună, la eliminarea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional.
Noţiunea de acord de comerţ îmbracă un caracter funcţional, chiar instituţional, datorită
procedurilor specifice de încheiere. Art. 113 (noul art. 133) determină cadrul aproximativ al domeniului
competenţei comerciale comunitare.

1.1. Politica comercială în expansiune continuă

Dispoziţiile art. 113 (noul art. 133).1 prevăd că "politica comercială comună europeană este
bazată pe principii uniforme", ceea ce înseamnă recunoaşterea caracterului exclusiv al competenţei

89
comunitare în materie comercială. În calitate de Uniune vamală, Comunitatea Europeană a privat
statele membre de esenţialul competenţelor lor în materie comercială, iar Curtea de Justiţie a confirmat
acest monopol comunitar139.
Art. 113.1 reglementează domeniul de aplicare al politicii comerciale şi o concentrează în jurul
a 5 mari teme.

1.1.1. Domeniul iniţial

În sensul art. 113 (noul art. 133), se pot distinge în mod tradiţional măsurile referitoare la
importuri şi cele referitoare la exporturi.

a. Măsuri referitoare la importuri

Modificările tarifare menţionate în art. 113 (noul art. 133) se diferenţiază de "modificările sau
suspendările autonome ale taxelor tarifului vamal comun".
Distincţia făcută de art. 113 (noul art. 133) între acorduri tarifare şi acorduri comerciale, ca al
doilea titlu de competenţă comunitară, nu este dintre cele mai convingătoare, datorită strânsei legături
dintre cele 2 categorii.
Noţiunea de acord comercial poate să includă celelalte măsuri de politică comercială menţionate
în art. 113 (noul art. 133), cum este "uniformizarea măsurilor de liberalizare".
În prezent, ca urmare a instituirii OMC, "regimul comun aplicat importurilor" rezultă dintr-un
Regulament al Consiliului din 22 decembrie 1994140, care confirmă libertatea importurilor fără să
excludă, însă, orice restricţie cantitativă.

b. Măsuri referitoare la exporturi

Dispoziţiile art. 113 (noul art. 133).1 prevăd "politica de export" între componentele politicii
comerciale comune.
"Regimul comun al exporturilor"141 constă, în principal, în afirmarea principiului libertăţii
exporturilor, sub rezerva anumitor produse şi sub rezerva unei proceduri de informare şi de consultare,
în caz de dificultate pentru piaţa europeană.
În legătură cu dispoziţia din art. 113 (noul art. 133), textul art. 112 (noul art. 132) reglementează
concret "ajutoarele la export", care pot consta în ajutoare directe (credite, subvenţii) sau indirecte
(exonerare a sarcinilor sociale sau fiscale, promovarea produselor exportate).
Consiliul, la propunerea Comisiei, a adoptat directivele de armonizare, între care se numără
instituirea unei poliţe comune de asigurare de credit pe termen mediu şi lung sau pe termen scurt, ori
liniile directoare pentru acordarea anumitor credite la export142.

1.1.2. Extinderea politicii comerciale comune

139
Aviz 1/75 Aranjament OCDE din 11 noiembrie 1975, Recueil, p. 1355, Aviz 1/78 cauciuc natural 4 octombrie 1979
Recueil, 2871.
140
n.3285/94, JOCE L 349, 31 decembrie 1994 .
141
Regulament nr. 2603/69 din 20 decembrie 1969, 324, 27 decembrie 1969.
142
Decizia 93/112 din 14 decembrie 1992, JOCE L 144.

90
 Curtea a admis de-a lungul jurisprudenţei o extindere progresivă a domeniului politicii
comerciale. Astfel, în Avizul sau 1/75 din 22 noiembrie 1975 143, ea nu a acceptat un regim de finanţare
de ajutoare locale la export în politica de export în sensul Tratatului. Curtea se va pronunţa, totuşi, în
favoarea extinderii la politica comercială comună, plecând de la principiul conform căruia
competentele comunitare nu ar putea rămâne definitiv stabilite şi nu ar putea să se limiteze la simplele
probleme de taxe vamale şi restricţii cantitative.
Totuşi, CJCE nu a mai ezitat să includă în politica comercială comună acordarea de Comunitate
a unui sistem de preferinţe generalizate în favoarea ţărilor terţe mai puţin dezvoltate144.

2. Uniunea Europeană în relaţiile comerciale

internaţionale

Datorită intensităţii schimburilor comerciale între Statele sale membre, Comunitatea a ajuns
foarte repede – chiar de la Europa celor 6 - la rangul de primă putere comercială a lumii, fiind pe
primul loc în ce priveşte exporturile (aproximativ 20,2% faţa de 15 % Statele Unite şi 12% Japonia) şi
pe al doilea loc în ce priveşte importurile (18,5%) după Statele Unite (20%), dar înaintea Japoniei
(8,7%)145.
Relaţiile comerciale cu restul lumii sunt numeroase, dovadă fiind cele 165 de state străine
reprezentate oficial pe lângă Comunitate, ca şi cele 122 misiuni diplomatice trimise de Comisie pe
lângă ţările terţe.

2.1. Relaţiile comerciale cu ţările cele mai avansate

Relaţiile Uniunii Europene cu ţările bogate au drept cadru principal GATT/OMC şi au un

caracter multilateral. Ele se concretizează în numeroase acorduri multilaterale comerciale, cum ar fi
cele de la Marrakech care au pus capăt rundei Uruguay.

2.1.1. Acordurile bilaterale

Acordurile bilaterale cu Statele Unite se situează oarecum într-o perspectivă conflictuală, mai
ales în materie agricolă, cu Acordul privind substanţele oleaginoase sau cele încheiate după lărgirile
succesive ale Comunităţii, care permit Statelor Unite să-şi menţină exporturile agroalimentare
privilegiate sau în domeniul siderurgic sau aeronautic.
Deosebit este, însă, proiectul de acord de liber schimb transatlantic (NTM) dintre Comisia
Europeană şi Statele Unite, având ca obiect instituirea între părţi a unei zone de liber schimb, în care,
cea mai mare parte a taxelor vamale şi a altor restricţii ar fi eliminata progresiv. La 27 aprilie 1998,
Consiliul, însă, a considerat acest proiect ca pe un simplu "parteneriat economic transatlantic".

2.1.2. Acordurile regionale în spaţiul

economic european (EEE)

143
Recueil, p .1355.
144
26 martie 1987, Comisia Consiliul 45/86 Recueil p. 1493
145
Dubois, Bluman, op. cit., p. 189.

91
 Acest tip de acorduri sunt încheiate cel mai adesea cu organizaţii internaţionale terţe sau cu
Statele lor membre grupate şi iau, în general, forma zonelor de liber schimb sau de uniune vamală,
care, însă, trebuie să respecte disciplina impusă de GATT/OMC, şi, mai ales, regula de baza a
schimburilor comerciale.
Comunitatea a fost, însă, în dezacord cu GATT, deoarece Acordurile de asociere încheiate cu
terţe ţări, mai ales în curs de dezvoltare, aduceau atingere regulilor comerţului internaţional, atât în
privinţa principiului reciprocităţii în eliminarea barierelor vamale, cât şi datorită excluderii agriculturii
şi a altor sectoare de la liberalizarea schimburilor.
Spaţiul Economic European a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, obiectivul sau vizând numai
realizarea unei zone vaste de liber schimb, dar şi asocierea la piaţa unică a celor 7 membri AELE, deja
foarte legaţi economic de Comunitate.
Acest Acord reproduce o mare parte de reguli fundamentale care formează piaţa comună: libera
circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor.
În realitate, SEE nu a avut succesul scontat. El se voia un regularizator al procesului de lărgire a
Comunităţii, servind ca anticameră pentru statele care împărtăşeau concepţiile economice, dar care nu
împărtăşeau încă viziunile politice. Dar lucrurile au evoluat diferit. De la 1 ianuarie 1995, trei dintre
participanţi au aderat la Uniunea Europeană iar Elveţia a ieşit prin referendum din EEE. Spaţiul
Economic European există azi, dar este redus la un ansamblu format, în afara celor 15, din Norvegia,
Islanda şi Liechtenstein.

2.1.3. Acordurile cu aplicare generală

Aceste acorduri confirmă caracterul multilateral al comerţului internaţional întrucât au vocaţia

de a lega ansamblul statelor membre ale GATT şi ale OMC ultimele fiind constituite de Acordurile de
la Marrakech din 15 aprilie 1994.
Ele au fost semnate iniţial de 119 State şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995.

a. Acordurile multilaterale

Acordul asupra mărfurilor (Anexa 1A a OMC) reprezintă partea cea mai detaliata a acordurilor
de la Marrakech şi se integrează "dreptului general" al GATT aşa cum a fost elaborat din 1947.
Pe lângă regulile generale, acordul asupra mărfurilor include o serie de reguli specifice care se
înscriu în cuprinsul celor 12 acorduri particulare: cinci dintre ele fuseseră deja adoptate la capătul
Rundei de la Tokyo din 1979, mai ales acordurile privind obstacolele tehnice la comerţ, acordul asupra
valorii taxei vamale, sau acordul privind subvenţiile şi cel privitor la măsurile antidumping. Alte şapte
acorduri constituie noi angajamente rezultând din acordurile de la Marrakech şi un caracter sectorial cu
privire la agricultura, la măsurile sanitare şi fitosanitare sau cu privire la textile.
Acordul general asupra comerţului serviciilor (GATS) constituie un prim pas către liberalizarea
schimburilor mondiale în lume în acest domeniu. Este vorba de un text cadru care stabileşte regulile
generale privind schimburile de servicii, dar care cuprinde, de asemenea, şi dispoziţii specifice pentru
sectoare determinat, ca şi liste naţionale precizând serviciile şi activităţile pe care statele sunt pregătite
să le deschidă concurenţei. În această privinţă, Franţa a obţinut înlăturarea sectorului audiovizual
datorită "excepţiei naţionale culturale" şi aceasta cu toate că presiunea rămâne puternică, mai ales din
partea Statelor Unite şi a anumitor membri ai Comisiei pentru ca acest sector să fie integrat regulilor
comerţului internaţional.
În sfârşit, acordul cu privire la drepturile de proprietate intelectuală (TRIPS) priveşte mai ales
brevetele, drepturile de autor şi drepturile conexe, desenele şi modelele ca şi indicaţiile geografice. El

92
prevede o protecţie întărită a programelor de calculator, a mărcilor de fabrică sau de comerţ ca şi a
desenelor şi brevetelor.

b. Acordurile plurilaterale

Cele patru acorduri plurilaterale formează anexa 4 a acordului OMC şi constituie prelungirea
acordurilor încheiate în 1979, în runda Tokyo.
Acordul privind aeronavele civile îl prelungeşte pe cel din 1979 prevăzând reguli specifice cu
privire la subvenţii şi măsuri compensatorii în domeniul aeronauticii civile, impunând reguli de probă
mai stricte pentru statele care se plâng din cauza subvenţiilor acordate aeronauticii de adversarii lor.
Totuşi, esenţial rămâne conflictul americano-european prin intermediul societăţilor Airbus şi Boeing cu
privire la natura şi întinderea ajutoarelor directe şi indirecte pe care le acordă cele 2 entităţi
constructorilor respectivi.
Cel mai important acord plurilateral se dovedeşte, însă, cel cu privire la pieţele publice, la care
participă Comunitatea, Statele Unite, Japonia, ca şi un anumit număr de alte ţări şi inspirat din regulile
comunitare cu privire la pieţele publice. Acest acord privind pieţele publice prevede deschiderea către
concurenţa internaţională a pieţelor publice purtând asupra unor volume financiare mai mari de 300
milioane de euro.

2.2. Relaţiile intre Uniunea Europeană şi

noile ţări industrializate (NPI)

2.2.1. Fundamentul relaţiilor cu NPI

Grupul NPI este foarte eterogen şi întocmirea unei liste, chiar aproximative, pare dificilă. Pe ea
figurează un număr de ţări din sud-estul asiatic, dintre care cei 4 dragoni: Hong Kong, Singapore,
Coreea de Sud şi Taiwan, dar şi ţări ca Thailanda, Filipine, Malaezia. Ca şi în alte ţări din lume,
observăm grupări în pieţe comune sau organizaţii economice regionale. Asociaţia Naţiunilor din Sud-
Estul Asiei (ANASE sau ASEAN) care reuneşte 7 ţări din subregiune, joacă un rol de federator
economic din ce în ce mai important146.
Comunitatea Europeană a încheiat cu NPI un mare număr de acorduri, care sunt considerate ca
acorduri bilaterale de "comerţ" şi "cooperare", dar unele sunt interregionale, mai ales cu ANASE şi
MERCOSUR. Aceasta ultimă organizaţie, instituită în 1991, grupează Brazilia, Argentina, Uruguay,
Paraguay şi Chile, în calitate de asociat, din 1996, Mercosur fiind elementul de legătură al dezvoltării
economice în America Latina.

2.2.2. Conţinutul relaţiilor cu NPI

Acordurile cu NPI, care se bazează, de regulă, pe art. 113 (noul art. 133) sau pe art. 228 (noul
art. 300) şi 235 (noul art. 308) conţin o latură comercială şi o latură de cooperare, care justifică recursul
la art. 235 (noul art. 308). Relaţiile comerciale se bazează pe un tratament nepreferenţial, atunci când
nivelul economic al partenerului o permite, sau preferenţial, atunci când este apropiat de subdezvoltare
(ex. Malaezia, Bangladesh).
Cea mai mare parte din aceste acorduri conţine o clauza "politică" vizând dezvoltarea
"dialogului politic" dintre Uniunea Europeană şi partenerii săi. Prin acest ansamblu, Uniunea contribuie
la reglementarea paşnică a diferendelor în regiunile adesea tulburate de conflicte frontaliere sau de
146
J. Dubois ş.a., op. cit., p. 195.

93
instabilitate politică cronică, care fac ravagii într-un număr de State ale subregiunii. Dialogul politic
permite, de asemenea, purtarea unei acţiuni pozitive în favoarea stabilizării democratice şi a respectării
drepturilor omului.

2.3. Relaţiile Uniunii Europene cu ţările din

Europa Centrală şi de Est (PECO)

Legăturile cu Europa de Est au un caracter specific pentru a nu spune sui generis, care pune în
aplicare ansamblul instrumentelor politice, economice, juridice şi altele ale relaţiilor exterioare ale
Comunităţii.
Aceste relaţii au cunoscut în ultimii 10 ani o evoluţie spectaculoasă, ceea ce a dus la a
recunoaşte oficial Comunitatea Europeană şi la o poziţie de pre-aderare la UE. În prezent, relaţiile
dintre Uniunea Europeană şi PECO se desfăşoară pe două direcţii cadre juridice distincte: un cadru
multilateral orientat spre o susţinere economică generală a PECO şi un cadru bilateral destinat să
servească ca trambulină în vederea viitoarei aderări.

2.3.1. Programele multilaterale de ajutor

acordat PECO

Lansat cu ocazia Reuniunii la Vârf a şapte ţări industrializate la Paris în iulie 1989, Programul
PHARE (Polonia, Ungaria, asistentă la restructurarea economiilor) grupează, pe lângă donatori, 24 de
ţări şi instituţii internaţionale. Acesta are ca obiect acordarea de ajutoare de urgenţă beneficiarilor în 5
domenii considerate prioritare: ajutor alimentar şi restructurare agricolă, ameliorarea accesului la piaţă,
încurajarea investitorilor, formarea profesională şi cooperarea în domeniul mediului.
La 19 martie 1997, Comisia a procedat la o importantă reorientare a programului, în cadrul
strategiei de preaderare, ea a decis o divizare a creditelor în 2 părţi: 30 % pentru dezvoltarea
instituţională, adică un fel de „punere la punct” democratică şi 70 % pentru finanţarea investiţiilor, în
special în domeniul mediului, transporturilor, calităţii vieţii.
Comunitatea a lansat în 1991 programul TACIS, program de asistenţă tehnică pentru noile state
independente rezultate din fosta URSS. Acest program se adresează şi celor 13 ţări PECO şi vizează
realizarea proiectelor în sectoare ca resursele umane (formare, sistem social), energia, transporturile,
restructurarea întreprinderilor ca şi distribuţia de produse agro-alimentare.

2.3.2. Relaţiile bilaterale dintre UE ŞI PECO.

Acordurile de asociere

Iniţial comerciale, apoi de cooperare, acordurile cu ţările PECO au îmbrăcat, începând cu anul
1993-1994, forma asocierii. Ele au fost chiar rebotezate începând cu 1995 ca acorduri europene vizând
permiterea unui "dialog structurat" între cei mai înalţi responsabili politici ai Comunităţii, ai Statelor
membre şi ai PECO. Pe plan economic, aceste acorduri vizează întărirea schimburilor comerciale între
părţi, care rămân la ora actuală destul de limitate (între 7 şi 8% din totalul importurilor şi exporturilor
UE).
Perspectiva aderării ţărilor PECO la UE primează, după ce Consiliul European de la Essen din
decembrie 1994 a luat decizia de principiu favorabilă lărgirii la ţările din PECO şi a definit cu această
ocazie "o strategie de preaderare", procesul a cunoscut o puternică accelerare după Tratatul de la
Amsterdam, iar Comisia a publicat un document de lucru şi de reflecţie intitulat Agenda 2000 destinată,

94
în principal, pregătirii importanţei reforme PAC şi coeziunii economice şi sociale, în perspectiva
lărgirii.

CAPITOLUL V

POLITICILE EXTERNE COMUNITARE

95
 1. Obiectivele PESC (Politicii externe şi de securitate) a U.E.

Comunităţile europene nu au fost constituite ca entităţi închise. Pentru a-şi realiza obiectivele a
trebuit să se integreze în sfera largă a raporturilor internaţionale prin promovarea unor relaţii de
cooperare şi de schimb în diverse domenii, în cadrul unei politici comune a relaţiilor externe.
Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună a Uniunii
într-un spirit de loialitate şi solidaritate reciprocă.
Acţiunile comune angajează statele membre în poziţia pe care ele o adoptă şi în conducerea
activităţii lor.
Politica externă şi de securitate comună include, pe lângă ansamblul problemelor relative la
securitatea Uniunii europene, şi definirea unei politici de apărare comună, care ar putea să ducă, la
momentul oportun, la o apărare comună, în cazul în care Consiliul european decide în acest sens, în
această ipoteză el recomandând statelor membre adoptarea unei decizii în această privinţă conform
cerinţelor lor constituţionale respective (art. 17 par. 1 partea întâi).
Prin Tratatul de la Nisa au fost introduse în Tratatul de la Maastricht noi dispoziţii (art. 27 A –
art. 27 E) privind cooperarea întărită în domeniile avute în vedere în Titlul V în discuţie, constituind un
progres, deşi prudent, în această materie, faţă de Tratatul de la Amsterdam147.
Astfel, în par. 1 din art. 27 A, după ce sunt stabilite obiectivele generale care trebuie să fie
urmărite prin instituirea unei cooperări în unul dintre domeniile Titlului V – adică salvgardarea
valorilor şi susţinerea intereselor Uniunii în ansamblul ei prin afirmarea identităţii acesteia ca forţă
concurentă pe scena internaţională – sunt trei condiţii pentru această instituire, în sensul că respectiva
cooperare trebuie să respecte:
- principiile, obiectivele, orientările generale şi coerenţa politicii externe şi de securitate
comune, precum şi deciziile luate în cadrul acestei politici;
- competenţele Comunităţii europene şi
- coerenţa între politicile Uniunii şi activităţile ei externe.

2. Relaţiile externe

2.1. Relaţiile cu organizaţiile internaţionale

şi cu ţări terţe

Celelalte trei tratate comunitare fundamentale – CE, CECO, Euratom – prevăd competenţa
specifică pentru Comunităţile respective în vederea desfăşurării relaţiilor externe, în virtutea
personalităţilor juridice proprii.
Cu toate că nici art. 74 (70), nici art. 75 (71) din Tratat nu conferă expres Comunităţii
autoritatea de a încheia acorduri internaţionale, este posibil ca, prin legislaţia subsidiară, Comunitatea
să fie împuternicită să încheie acorduri cu ţările terţe într-un domeniu determinat.
Ori de câte ori dreptul comunitar a creat pentru instituţiile Comunităţii competenţe în sistemul
ei intern pentru atingerea unui obiectiv, Comunitatea – în opinia Curţii – are autoritatea de a intra în
angajamente internaţionale necesare pentru atingerea acelui obiectiv chiar în absenţa unei prevederi
exprese în acea conexiune.

147
În acest sens, St. Rodrigues, Le traité de la Nice el les coopérations renforcées au sein de l’Union européenne, în
RMCUE nr. 444/2001, pag. 15.

96
 În realitate, prin art. 300 este pus la dispoziţie doar cadrul procedural pentru încheierea
acordurilor. Acest cadru a devenit mai complicat ca urmare a modificărilor intervenite prin adoptatarea
Tratatului de la Maastricht, ca şi prin Tratatul de la Amsterdam.
Atunci când Consiliul intenţionează să încheie un acord care să modifice Tratatul CE,
modificările trebuie să fie mai întâi adoptate potrivit procedurii prevăzute în art. 48 din Tratatul de la
Maastricht.
Acordurile încheiate în conformitate cu art. 300 obligă instituţiile Comunităţii şi statele
membre.

2.2. Acordurile internaţionale încheiate

de statele membre cu state terţe

Comunitatea europeană poate avea relaţii cu organizaţiile internaţionale. În acest scop Comisia,
conform art. 302 CE, va asigura menţinerea unor raporturi adecvate cu organele Naţiunilor Unite şi ale
instituţiilor sale specializate, precum şi cu toate organizaţiile internaţionale. Comunitatea va stabili
toate formele corespunzătoare de cooperare cu Consiliul Europei (art. 230 CE). De asemenea, ea
întreţine o strânsă colaborare cu OCDE, în modalităţile care sunt fixate de comun acord (art. 304 CE).
Sunt stabilite relaţii diplomatice cu un mare număr de state terţe.
Instituirea Comunităţilor europene şi a Uniunii europene nu a înlăturat şi nici nu înlătură
posibilitatea pentru statele membre de a încheia independent acorduri internaţionale. Ele sunt suverane
în a decide dacă şi când să convină asemenea acte juridice. Nici unul dintre tratatele comunitare nu
conţine vreo referire expresă în această privinţă. Singurele elemente restrictive, care, pe fond, nu ar
afecta capacitatea de a încheia acorduri internaţionale, ar putea fi considerate cele ce sunt de domeniul
art. 10 CE care prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice măsură care ar putea să pericliteze
realizarea obiectivelor Tratatului, şi al art. 226 CE, în legătură cu neîndeplinirea unei obligaţii potrivit
Tratatului de către un stat şi posibilitatea sesizării Curţii de justiţie şi de către Comisie.

3. Acordurile de asociere

Aceste acorduri sunt încheiate de Comunităţile europene în principal cu diverse state europene
terţe, deseori ca o modalitate de tranziţie, de adaptare sau de aşteptare în vederea dobândirii statutului
de membre ale Uniunii europene. Ele sunt convenite în temeiul art. 310 CE şi art. 206 Euratom. Iniţial,
asemenea acorduri au fost limitate la ţările mediteraneene – Grecia, Tunisia, Maroc, Malta, Cipru,
Turcia, dar, au rămas în vigoare acordurile cu Turcia, Malta şi Cipru, iar Grecia a aderat la
Comunităţile europene. Cu Tunisia şi Maroc, recent, au fost încheiate acorduri mediteraneene de
asociere – Deciziile Consiliului şi Comisiei din 26 ianuarie 1998, respectiv din 24 ianuarie 2000.
În ultimii ani au mai fost convenite acorduri de asociere cu: România, Cehia, Slovacia, Polonia,
Ungaria, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania 148. Un tip distinct de acorduri – de cooperare
şi parteneriat – a fost conceput pentru ţările din fosta U.R.S.S. Asemenea acorduri au fost semnate, spre
exemplu cu Rusia la 24 iunie 1994, cu Ucraina, la 14 iunie 1994, cu Moldova în noiembrie 1994, intrat
în vigoare la 1 iulie 1998.
Acordul european de asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile europene şi statele
membre ale acestora, pe de altă parte, a fost semnat de ţara noastră la 1 februarie 1993 şi ratificat prin
Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993 (intrat în vigoare la 1 februarie 1995). Până la momentul intrării în
vigoare a Acordului a fost operant un Acord interimar privind comerţul şi aspectele legate de comerţul
148
A se vedea F. Laursen, Trade and Aid, în Developments in the european Union (Ed. By Laura Cram, D. Dinan, N.
Nugent), pag. 218-219.

97
dintre România, pe de o parte, şi Comunitatea europeană şi CECO, pe de altă parte, semnat la
Bruxelles, la 1 februarie 1993, şi ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 16 din 29 martie 1993149.
Acordul cuprinde 9 titluri care se referă la:
- dialogul politic;
- principii generale;
- libera circulaţie a mărfurilor (produse industriale, agricole şi piscicole, prevederi comune);
- circulaţia lucrătorilor, dreptul de stabilire şi furnizare de servicii;
- plăţi, capital, concurenţă;
- alte prevederi cu caracter economic şi armonizarea legislaţiei;
- cooperarea economică în diverse sectoare: industrie, investiţii, standarde agroindustriale,
ştiinţă şi tehnologie, învăţământ şi pregătire profesională, agricultură şi sectorul agroindustrial, energie,
sectorul nuclear, mediul înconjurător, gospodărirea apelor, transporturile, telecomunicaţiile, serviciile
bancare, politica monetară, spălarea banilor, dezvoltarea regională, domeniul social, turism,
întreprinderi mici şi mijlocii, protecţia consumatorilor, vamă, droguri, etc;
- cooperarea culturală;
- cooperarea financiară;
- prevederi instituţionale, generale şi finale.
Acordul mai conţine 19 anexe care privesc definirea produselor industriale şi agricole,
concesiile comunitare şi ale României în domeniile industrial, agricol şi piscicol, exercitarea dreptului
de stabilire şi proprietatea intelectuală, precum şi 7 protocoale relative la textile şi îmbrăcăminte,
produsele de resortul CECO, comerţul privind produsele agricole prelucrate, definirea conceptului de
produse originare şi metodele cooperării administrative, prevederi specifice privind comerţul între
România şi Spania şi Portugalia, asistenţa reciprocă în materii vamale, unele concesii.

149
Monitorul Oficial nr. 66 din 30 martie 1993. A se vedea textul integral în Partea a III-a, Cap. I.

98
 CAPITOLUL VI

DREPTURILE FUNDAMENTALE - ELEMENTE ALE UNEI

NOI ORDINI CONSTITUŢIONALE A UNIUNII EUROPENE

SECŢIUNEA I

CONSACRAREA ŞI APĂRAREA DRETURILOR FUNDAMENTALE

1. Cadrul constituţional al drepturilor

fundamentale

După cum este cunoscut, UE nu dispune încă – în pofida numeroaselor cereri existente în
literatura de specialitate şi a celor din partea Parlamentului European – de nici un catalog cu drepturi
fundamentale, formulat integral şi cu valabilitate obligatorie, catalog care să corespundă - ca mărime
şi forţă de exprimare – părţii, din constituţiile statelor, referitoare la drepturile fundamentale.
Profesiunea de credinţă pentru respectarea drepturilor fundamentale – preluată în Tratatul de la

99
Maastricht, referitor la Uniunea Europeană – nu specifică nici un drept individual, ci se limitează la o
stabilire a ţelului Constituţiei, care este formulată ca o clauză generală şi, în plus, este luată în
jurisprudenţa CJCE:
“Uniunea respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele garantate în Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 – şi
cum rezultă ele, ca principii generale ale dreptului comunitar, din tradiţiile constituţionale comune ale
statelor membre” (art. 8, fost art. F, II al TUE)”.
Ce-i drept, “Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene” – adusă la cunoştinţă publică,
în mod festiv, la 8 decembrie 2000, a obţinut o largă semnificaţie simbolică şi un amplu efect politic.
Dar, consecinţele ei juridice nu ţin pasul cu acestea, căci – dacă nu se ia în seamă titlul pretinzând
respect – este vorba, în realitate, despre o simplă Proclamaţie, înzestrată cu înaltă autoritate morală, dar
fără obligativitate juridică. În preambul se face referire la faptul că Uniunea este o comunitate de
valori, care se întemeiază pe demnitatea omului, pe libertate, egalitate şi solidaritate, bazându-se pe
principiile democraţiei şi statului de drept. În 54 de articole (conţinute în 7 capitole) se jură credinţă
demnităţii omului, drepturilor la libertate, egalităţii, solidarităţii, drepturilor cetăţeneşti şi drepturilor în
faţa justiţiei.
Confirmate prin documente sunt, printre altele, drepturi “clasice” – precum respectarea vieţii
private şi a vieţii de familie, dreptul la încheierea căsătoriei şi la întemeierea familiei, libertatea
religioasă, dreptul la exprimarea liberă a opiniei şi la informare – dar şi drepturi “moderne”, precum
sunt dreptul la azil, dreptul la educaţie, libertatea antreprenorială, drepturile copilului precum şi ale
oamenilor vârstnici şi handicapaţi, protecţia datelor referitoare la persoană, protecţia mediului
înconjurător şi a consumatorilor sau interzicerea clonării oamenilor. Pe durata celor 9 luni de tratative
între cei 62 de membri ai Adunării, care au elaborat Carta, au fost deosebit de controversate drepturile
sociale, ca dreptul de coparticipare a lucrătorilor la luarea deciziilor în întreprinderi, securitatea socială
şi ajutorul social, a căror garanţie s-a lovit – înainte de orice – de rezistenţă din partea Regatului Unit.
Domeniul de aplicare a Cartei se întinde la organe şi instituţii ale Uniunii Europene, precum şi
la statele membre, dar acestea implementează dreptul comunitar (art. 51). Îngrădirile exercitării
drepturilor şi libertăţilor recunoscute trebuie să fie prevăzute legal şi să respecte esenţa acestor drepturi
şi libertăţi (art. 52).
Pe de altă parte, este adevărat că toate cele 15 state membre UE – nu însă şi Comunităţile
Europene/Uniunea Europeană ca atare – sunt părţi contractante ale Convenţiei Europene asupra
Drepturilor Omului (CEDO) a Consiliului Europei, care este concepută ca o veritabilă convenţie între
state. În afară de aceasta, o aderare CE/UE la CEDO ar fi exclusă – cel puţin în actuala conjunctură
juridică – din motive de drept comunitar. Într-un recent raport, referitor la aderarea Comunităţii la
CEDO, CJCE a scos în evidenţă “dimensiunea de drept constituţional” a modificării esenţiale –
survenind odată cu o astfel de aderare – a sistemului de apărare a drepturilor omului în Comunitate şi a
conchis, de aici, că tratatele internaţionale din acest domeniu nu se pot sprijini pe nici un temei juridic
specific al dreptului comunitar, nici pe clauza subsidiară a umplerii lacunelor, prevăzută la art. 308 (fost
art. 235) al TCE. Aderarea ar pretinde o modificare a Tratatului, mai ales dacă se ţinea seama de
amplele efecte – pe plan instituţional – ale unei astfel de măsuri de aderare (prin care ar putea fi reduse
competenţele CJCE conform art. 220 [fost art. 164], art. 292 [fost art. 219] ale TCE). Ca urmare,
chintesenţa acestui raport pare a sta în faptul că – pe de o parte – nu este permisă punerea la dispoziţie,
prin acorduri internaţionale, a structurii de bază a Comunităţii, ca şi în faptul că – pe de altă parte – un
catalog de drepturi fundamentale al Comunităţii nu poate fi elaborat pe baza dreptului comunitar
secundar, în cadrul căruia – în cazul unei aderări a CE – ar fi considerat şi CEDO.
Făcând abstracţie de câteva sporadice reglementări din tratate – care se referă la drepturi
fundamentale (de exemplu interzicerea discriminării pe considerente de cătăţenie – art. 12 [fost art. 6]

100
TCE; principiul salarizării independente de sex – art. 141 [fost art. 119] TCE; principiul
proporţionalităţii şi interzicerea discriminării în domeniul Pieţei Agrare Comune – art. 34 II 2 [fost art.
40 III 3] TCE) – tratatele comunitare sunt “oarbe la drepturile fundamentale”. Ca urmare, în general
evoluţia apărării drepturilor fundamentale în CE/UE şi în special cristalizarea domeniului de apărare şi
a limitelor fiecăruia dintre drepturile fundamentale se sprijină pe dreptul judiciar; ele sunt opera
elaborării dreptului pretorian de către CJCE, care – conform propriei sale metodici cazuistice – a
dezvoltat, cu intensitate crescândă, o doctrină coerentă a drepturilor fundamentale.
2. Apărarea drepturilor fundamentale
în jurisprudenţa CJCE

2.1. Principii de drept

În jurisprudenţa ei – între timp puternic consolidată – CJCE sprijină drepturile fundamentale ca

pe o parte componentă a principiilor de drept generale. În această privinţă, ea se lasă condusă, în primul
rând, de tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, considerate ca surse de găsire a soluţiei
legale, dar ea antrenează – ca mijloace de orientare ajutătoare – şi tratatele internaţionale referitoare la
apărarea drepturilor fundamentale, încheiate de către statele membre, în primul rând CEDO. În ceea ce
priveşte CEDO, tendinţa jurisprudenţei CJCE este de a considera prevederile acesteia ca pe un standard
minim pentru dreptul comunitar, ceea ce are scopul practic de reproducere autonomă a CEDO în
ordinea de drept comunitară.
Curtea de Justiţie stabileşte conţinutul fiecărui drept fundamental pe calea comparării
evaluatoare a normelor de drept, dar ea accentuează că garantarea acestor drepturi trebuie să fie inclusă
în structura şi ţelurile Comunităţii. De aceea, CJCE nu este dispusă să compare direct dreptul comunitar
secundar cu vreuna din constituţiile naţionale, de exemplu cu Constituţia germană, dar – cu toate
acestea – CJCE recurge la ordinile constituţionale naţionale în cadrul stabilirii conţinutului propriilor
principii de drept ale Comunităţii.
Atenţia principală a jurisprudenţei iniţiale a CJCE a fost la sursele juridice şi la introducerea
drepturilor fundamentale în structura generală a dreptului comunitar. Ulterior, pe primul plan a trecut
conotaţia socială a drepturilor fundamentale. Similar clauzei legăturii sociale, din art. 14 al Constituţiei
germane, Curtea de Justiţie scoate în evidenţă faptul că drepturile fundamentale – recunoscute de către
ea – trebuie privite în legătură cu funcţia lor socială. Intervenţii în poziţiile relevante pentru drepturile
fundamentale sunt admisibile numai în următoarele trei condiţii:

- justificarea intervenţiei prin ţelurile Comunităţii, care servesc binelui general;

- proporţionalitatea intervenţiei, ţinând seama de scopul urmărit;
- garantarea esenţei dreptului apărat.
În privinţa întinderii apărării, trebuie menţionat faptul că drepturile fundamentale prevăzute de
CE/UE îi protejează – în domeniul de valabilitate a dreptului comunitar – nu numai pe cetăţenii
Uniunii, adică pe cetăţenii statelor membre UE (a se vedea art. 17 [fost art. 8] I TCE), ci şi pe toate
persoanele fizice şi juridice, deci şi subiecţi din terţe ţări, dacă aceste drepturi fundamentale sunt –
conform calităţii respectivei norme – adecvate în acest scop (îndreptăţirea la drepturi fundamentale). Pe
de altă parte, drepturile fundamentale ale CE/UE angajează nu numai organele comunitare – în special
pe acela având funcţia de organ legislativ al Comunităţii – ci şi statele membre, dacă acestea
implementează dreptul comunitar, mai ales dacă ele îl pun în executare pe plan administrativ (obligarea
faţă de drepturile fundamentale). Din acest punct de vedere, pentru instituţiile naţionale aceasta
înseamnă că ele sunt supuse unei duble obligări în privinţa drepturilor fundamentale, şi anume,
decurgând din dreptul statului respectiv şi din dreptul comunitar. Pe termen mai lung, efectul reciproc –

101
legat de acest aspect – al ambelor sfere juridice s-ar putea repercuta pozitiv asupra apărării, pe plan
intern, a drepturilor fundamentale în acele state membre, al căror grad de apărare autonomă este încă
inferior dreptului comunitar.

2.2. Garantarea drepturilor fundamentale

în jurisprudenţa CJCE

Corespunzător stabilirii obiectivelor preponderent economice ale Comunităţii, drepturile

fundamentale cu legătură economică şi socială formează obiectul principal al jurisprudenţei de până
acum, totuşi există deja o succesiune de diferite alte drepturi fundamentale. În această privinţă, juristul
pregătit în dreptul german remarcă predispoziţia metodică şi pragmatică a jurisprudenţei, care – de
regulă – procedează într-un mod orientat spre rezultat şi, cu această ocazie, chiar omite ocazional o mai
precisă stabilire a domeniului de apărare a drepturilor fundamentale, asigurat de dreptul în discuţie.
Între drepturile fundamentale recunoscute de către CJCE sunt următoarele:
- dreptul de proprietate;
- libertatea profesiei, respectiv dreptul la activitate economică;
- libertatea de asociere şi libertatea de coalizare;
- libertatea religioasă şi libertatea cultului;
- libertatea opiniei şi a informării;
- respectarea vieţii private şi a vieţii de familie;
- confidenţialitatea corespondenţei purtate cu apărătorul;
- dreptul de a nu trebui să te acuzi singur;
- inviolabilitatea locuinţei;
- alegerea liberă a partenerului de afaceri.
Principiul echităţii (interzicerea discriminării) afirmă – în definiţia lui cea mai generală – că
“situaţii de fapt compatibile nu este permis să fie tratate diferit, chiar dacă o diferenţiere ar fi justificată
în mod obiectiv”.
Principiul proporţionalităţii (a se vedea art. 5 [fost art. 3b] III TCE) cuprinde – similar ca în
dreptul constituţional german – o dispoziţie de apreciere a bunurilor şi intereselor, care conţine
aspectele referitoare la caracterul adecvat şi de necesitatea, la alegerea mijloacelor şi la interdicţia
excesului.
Principiul drepturilor legitime poate împiedica retragerea unui act administrativ nelegal,
favorizant, cu efect ex tunc, respectiv intrarea retroactivă în vigoare a unui regulament. Astfel, de
exemplu, în domeniul unei reglementări a cotelor de lapte, fermierii pot invoca principiul drepturilor
legitime, dacă au fost excluşi de la repartizarea unei cote tocmai din cauza faptului că – pe baza unei
obligaţii temporare de necomercializare, promovată chiar de către Comunitate – ei nu produseseră
deloc lapte în anul de referinţă în discuţie; în această situaţie, agenţii economici afectaţi aveau dreptul
de a se încrede în efectele, limitate în timp, ale obligaţiilor asumate de ei anterior.
Dreptul de a fi audiat în justiţie trebuie respectat – ca o componentă de bază în procesul aflat pe
rol – în procedura administrativă în faţa Comisiei, dar şi în procedura CJCE. Principiul afirmă că nu
este permis ca măsuri defavorizante să se sprijine pe fapte sau documente, în legătură cu a căror
existenţă şi importanţă persoanele afectate nu s-au putut exprima concret.
Sancţiunile în procedura disciplinară şi în procedura de stabilire a amenzii se supun
imperativului non bis in idem. Fireşte, acest principiu nu este valabil direct în raportul dintre
sancţiunile dreptului comunitar şi acelea ale dreptului naţional (de exemplu datorită încălcării
reglementărilor referitoare la concurenţă), deoarece aici este vorba despre două sfere juridice separate
una de cealaltă. Totuşi – la impunerea unei amenzi pe baza dreptului comunitar – autoritatea

102
comunitară trebuie să ia în considerare sancţiunea aplicată deja într-un stat membru, pentru aceeaşi
situaţie, pe baza respectivului drept naţional. Această jurisprudenţă ar putea căpăta relevanţă actuală în
privinţa competenţei Băncii Centrale Europene (EZB) de a dispune – împotriva acelor societăţi lente în
îndeplinirea obligaţiilor şi contravenind politicii monetare a Sistemului European al Băncilor Centrale
(ESZB) – amenzi sau obligarea la plată (art. 110 [fost art. 108 a] III EGV).

2.3. Apărarea drepturilor fundamentale la nivel

comunitar şi naţional

După cum s-a arătat, cerinţa existenţei unui eficient sistem comunitar de apărare a drepturilor
fundamentale este, totodată, o chestiune a teoriei dreptului constituţional naţional, care leagă transferul
– către deţinători internaţionali de suveranitate – al drepturilor de suveranitate naţionale de condiţia
unui nivel funcţional echivalent de apărare a drepturilor fundamentale. În cultura juridică germană, în
mod tradiţional conservativ-izolaţionistă, această cerere a condus la o exagerare naţionalistă, unică pe
plan european, care – nu pe nedrept – le-a adus agitatorilor, în acest caz Curtea Constituţională
Federală a R.F. Germania (CCF), reproşul de imperialism de dreapta. Problematica încărcată de stare
conflictuală a devenit cunoscută în literatură ca jurisprudenţa “Solange”, după cuvântul iniţial al tezelor
din deciziile în discuţie.
Deşi în hotărârea “Solange I” din 29 mai 1974, CCF a recunoscut – în concordanţă cu
jurisprudenţa CJCE – că dreptul comunitar constituie o ordine de drept de sine stătătoare, care decurge
dintr-o sursă juridică autonomă, totuşi ea a avut suspiciuni că – cel puţin în actualul stadiu al procesului
de integrare europeană – nu ar fi garantată încă o suficientă certitudine de natură legală cu privire la o
apărare eficientă a drepturilor fundamentale, căci ordinea comunitară nu dispune încă de nici un catalog
al drepturilor fundamentale – definitiv formulat şi hotărât de către un Parlament – care să fie
corespunzător catalogului drepturilor fundamentale al Constituţiei germane. Cel puţin, însă, “atât timp
cât” aceste condiţii nu sunt îndeplinite, îi revine CCF obligaţia de a verifica compatibilitatea dreptului
comunitar derivat cu drepturile fundamentale.
Decizia menţionată a CCF a fost resimţită, în mod general, ca o lovitură împotriva integrării
europene, fiind puternic criticată în literatură, deşi ea are şi partea ei bună, căci i-a dat CJCE ocazia ca,
ulterior, să ia mai des în considerare chestiuni privind drepturile fundamentale. Ca urmare, chiar şi fără
ca, între timp, să fi fost adoptat un catalog al drepturilor fundamentale pentru CE, CCF a putut – cu
Hotărârea din 22 octombrie 1986 (“Solange II”) – să abandoneze rezervele sale faţă de afirmatul deficit
de drepturi fundamentale al Comunităţii. De acum înainte, CCF recunoaşte că între timp – pe calea
perfecţionării dreptului judiciar – CJCE garantează o apărare a drepturilor fundamentale, care trebuie
considerată ca fiind, în esenţă, egală celei impuse de către Constituţia germană. Aşadar – atât timp cât
CJCE garantează o protecţie eficientă a drepturilor fundamentale, în raport cu autoritatea suverană a
Comunităţii – CCF nu va mai exercita activitatea de control al normelor faţă de dreptul comunitar, care
serveşte ca bază juridică pentru atitudinea instanţelor şi autorităţilor germane. Cererile înaintate de
judecători, referitoare la acest aspect, nu sunt admise.
Cu toate acestea – deşi, odată cu “hotărârea Solange II”, conflictul de competenţă latent între
Luxemburg şi Karlsruhe150 pare a fi dezamorsat – el nu este încă înlăturat definitiv. “Sentinţa
Maastricht” din 12 octombrie 1993 – cu care CCF a afirmat, summa summarum, compatibilitatea
Tratatului asupra Uniunii Europene cu Constituţia germană, dar a pus obstacole semnificative în calea
dezvoltării mai departe – lasă să se recunoască, mai degrabă, o reînnoită punere a accentului în sensul
unei amplificate tendinţe spre “renaţionalizarea” apărării drepturilor fundamentale faţă de autoritatea
suverană a Comunităţii. În această sentinţă, CCF întăreşte competenţa sa pentru garantarea generală –
150
Sediul Curţii Federale Constituţionale a Germaniei .

103
în domeniul de valabilitate a Constituţiei – a unei apărări eficiente a drepturilor fundamentale, dar
subliniază faptul că vrea să-şi exercite jurisdicţia sa într-un “raport de cooperare” cu CJCE, raport “în
care CJCE garantează apărarea drepturilor fundamentale în fiecare caz individual, pe întreg teritoriul
Comunităţilor Europene, drept urmare CCF putându-se limita la o garantare generală a standardului
indispensabil pentru drepturile fundamentale”.
Aşadar, în pofida principiului – stabilit în hotărârea “Solange II” (la care se referă explicit
“sentinţa Maastricht”) – al neexercitării condiţionate a jurisdicţiei CCF, înţelegerea germană a
constituţiei este încă marcată de teza conform căreia competenţa pentru integrare a Republicii Federale
Germania (art. 24 Cf. noua versiune) îşi găseşte limitele ei în abandonarea “identităţii ordinii
constituţionale în vigoare, prin pătrunderea în structura ei de bază”.

3. Necesitatea unui catalog al dreptului fundamental

De mai mult timp, voci critice – exprimate în literatură – critică insuficienţa apărării pur
pretoriene a drepturilor fundamentale în ordinea de drept a Uniunii şi asociază această critică cu cerinţa
întocmirii unui catalog al drepturilor fundamentale, obligatoriu din punct de vedere juridic şi având
valoare de constituţie a UE. Această teză este susţinută cu diferite argumente, în prim plan fiind două
direcţii de argumentare: pe de o parte siguranţa în faţa legii şi transparenţa, iar pe de altă parte funcţia
de legitimare şi de integrare a drepturilor fundamentale.

3.1. Siguranţa în faţa legii şi transparenţa

Drepturile fundamentale au nu numai caracter de apărare individuală, ci şi o funcţie de ordine

politică. Ca expresie a angajamentului faţă de valori ale dreptului, ele întruchipează concomitent
elemente ale unei ordini valorice obiective a “comunităţii juridice” europene. În această perspectivă,
solicitarea unei codificări a drepturilor fundamentale în Uniune – aşa cum, de multă vreme, a cerut-o
energic Parlamentul European – merită o susţinere durabilă. Un catalog aflat în vigoare, nu doar
proclamativ, al drepturilor fundamentale – formulate într-o formă inteligibilă pentru cel supus legii şi
confirmate prin documente – ar aduce transparenţă suplimentară, siguranţă în faţa legii şi apropiere de
cetăţean. Prin această constatare nu trebuie, în nici un caz, subapreciată activitatea CJCE de edificare
juridică, care constă în faptul că – anticipând elaborarea unei constituţii a UE, de către o putere
constituantă – a inclus Uniunea într-o ordine caracteristică statului de drept. Chiar şi în sistemele
juridice ale statelor membre UE, stabilirea conţinutului textelor din constituţie, precum şi precizarea şi
alcătuirea acestora, este încredinţată puterii judecătoreşti. Totuşi, aceasta înseamnă o creştere a
transparenţei şi a previzibilităţii, aşadar siguranţă în faţa legii, dacă justiţia pretoriană individuală – la
urma urmelor cunoscută şi înţeleasă numai de către specialişti – este delimitată, ca obiectiv şi conţinut,
prin instrucţiunile cu caracter normativ ale unui catalog întocmit în scris şi având valoare de constituţie.

3.2. Funcţia de legitimare şi de integrare

Pe baza caracterului de transparenţă urmează a nu se pierde din vedere efectul – aducând

legitimitate şi promovând integrarea – al unui catalog al drepturilor fundamentale, obligatoriu din punct
de vedere juridic. Un astfel de catalog ar putea să contribuie la formarea – în rândul populaţiei UE – a
unei conştiinţe europene comune a drepturilor fundamentale, să ajute la dezvoltarea unor concepte
comune privind democraţia şi statul de drept şi – astfel, în mod indirect – să devină un factor de

104
impulsionare şi o forţă motrice a procesului de integrare aflat în curs. Eficienţa apărării pretoriene a
drepturilor fundamentale de către CJCE ar avea numai de câştigat în această privinţă: “densitatea
controlului” – deseori resimţită din perspectiva doctrinei germane a dreptului constituţional, ca fiind
insuficientă – ar putea fi mărită, iar temeritatea judecătorilor de a casa acele acte de justiţie comunitare,
care sunt contrare drepturilor fundamentale, ar putea fi consolidată. Desigur, un catalog UE al
drepturilor fundamentale va putea să-şi dezvolte întreg potenţialul său politic de integrare numai dacă
el este realizat prin coparticiparea şi cu aprobarea unei Adunări Populare europene, alese în mod
democratic, adică a Parlamentului European.

SECŢIUNEA A II-A

CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

ALE UNIUNII EUROPENE – DOCUMENT DE REFERINŢĂ
ÎN EVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ ACTUALĂ
A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Consiliul European, în reuniunea solemnă din 7 decembrie 2000, a adoptat Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene acceptată, cu un an mai târziu, de şefii de state şi de guverne din
cele 15 State membre ale Uniunii Europene.
Carta constituie rezultatul extraordinar al eforturilor din ultimii ani de elaborare a unui
document scris care să garanteze drepturile fundamentale şi un relevant „punct de vedere” în
dezbaterea actuală asupra unei proceduri adecvate de elaborare a Constituţiei Uniunii.

Istoricul adoptării Cartei

În declaraţia comună a Parlamentului, Consiliului şi Comisiei din 5 aprilie 1977 s-au făcut
referiri la jurisprudenţa dezvoltată după 1969 a Curţii de justiţie în materia drepturilor fundamentale, la
tradiţiile constituţionale comune statelor membre şi la convenţia Europeană a Drepturilor Omului
(CEDH).
Alături de declaraţiile Consiliului, având valoarea programelor politice, declaraţia
Parlamentului European relativă la drepturile şi libertăţile fundamentale, din 12 aprilie 1989, a deschis
calea spre realizarea obiectivului unei Carte a drepturilor fundamentale, codificată după modelul
CEDH.
Un proiect al drepturilor fundamentale inserat în decizia din 10 februarie 1994, privind
„proiectul unei constituţii europene” a fost prezentat Parlamentului European, el reluând, cu unele
nuanţe, Declaraţia din 1989.
Preambulul Actului Unic European (A.U.E.) din 28 februarie 1986 şi cel al Tratatului asupra
Uniunii Europene (T.U.E.), semnat la 7 februarie 1992, introduc o revizuire a Tratatelor trimiţând, deja,
la raportul dintre legitimarea democratică şi izvoarele precitate ale jurisprudenţei. Singura dispoziţie
convenţională figura în art. 6 II din Tratatul asupra Uniunii (fostul F II 2) sub forma unei obligaţii de
respect a drepturilor fundamentale. Propunerea unui catalog de drepturi fundamentale a apărut abia în
concluziile Consiliului European din 15 şi 16 decembrie 1995 ca un punct aparte pe ordinea de zi a
Conferinţei interguvernamentale din 1996 (Anexa 15).
La reuniunea Consiliului European de la Köln (4 iunie 1999) s-a decis, la propunerea
guvernului federal german, crearea unui organism special cu misiunea elaborării unei carte a

105
drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. Mandatul dat acestuia trebuia să conţină principiile
comune ale CEDH şi tradiţiile constituţionale comune Statelor membre: drepturile fundamentale
economice şi sociale care figurau în „Carta socială europeană” şi în „Carta comunitară a drepturilor
sociale fundamentale ale muncitorilor” trebuiau, de asemenea, să fie luate în consideraţie.
Constituirea Convenţiei pentru drepturile fundamentale a fost decisă la una din reuniunile
Consiliului European de la Tampere (Finlanda) la 16 octombrie 1999, fiind compusă din 15
reprezentanţi ai şefilor de state şi de guvern, 16 membri ai Parlamentului European şi 30 de membri ai
Parlamentelor naţionale (2 la un Stat membru), precum şi un reprezentant al Comisiei Europene, în
total 62 de membri.
Mandatul acestei Convenţii cuprindea şi sarcina de a proceda la un schimb de idei intense cu
statele candidate la aderare şi cu alte instanţe, grupări sociale şi experţi. Astfel definită, Convenţia s-a
constituit, practic, la 17 decembrie 1999 la Bruxelles, alegându-şi preşedintele, în persoana fostului
preşedinte la Curţii Constituţionale federale germane şi al Republicii Federale, dr. Roman Herzog.

2. Elaborarea, adoptarea şi publicarea Cartei

Procedura de lucru a Convenţiei a fost adoptată de aceasta, potrivit cu autonomia largă care i-a
fost încredinţată de Consiliul European.
Preşedintele a renunţat la votul pe articole şi a considerat adecvată regula consensului, în
măsura în care, nu putea fi obţinută unanimitatea. Potrivit concluziilor Consiliului European de la
Tampere, documentele de lucru au fost elaborate de comitetul de redactare şi prezentate Convenţiei.
Pentru a asigura o eficacitate optimală, timpul de intervenţie (luarea de cuvânt) al membrilor
Convenţiei a fost strict reglementat, fiind limitat la 3 minute pentru fiecare membru şi numai la o
singură intervenţie în privinţa unui articol.
O nouă redactare a textului a fost elaborată pe baza discuţiilor ţinând cont de propunerile de
modificare orale sau scrise, iar, fiecare articol s-a propus la vot.
Textul proiectului Cartei a fost luat în dezbatere de un număr mare de organizaţii
neguvernamentale şi de experţi, fiind, apoi, examinat de reprezentanţii organelor Comunităţii
Europene, ai Comitetului economic şi social, ai Comitetului regiunilor şi a Mediatorului european; de
asemenea, proiectul a fost examinat de reprezentantul Consiliului Europei, de 66 organizaţii
neguvernamentale (ONG) care lucrează în favoarea protecţiei şi promovării drepturilor omului şi care
au fost audiate la sesiunea din 12 mai 2000 a Convenţiei, insistându-se, mai ales, asupra raportului
Cartei cu drepturile sociale, asupra nediscriminării şi principiului egalităţii.
La 2 octombrie 2000, Convenţia pentru drepturile fundamentale a prezentat, conform
mandatului său, proiectul Cartei, iar, la 7 decembrie 2000, ea a fost semnată în şedinţa solemnă de la
Nisa a Consiliului European, de cele trei organe constituţionale europene: Preşedintele Parlamentului
European, cel al Comisiei Europene şi cel al Consiliului de miniştri.
În paralel, Consiliul European a primit, cu satisfacţie, Declaraţia comună a trei instituţii politice
şi a subliniat că problema valorii juridice a Cartei va fi examinată ulterior.
Carta drepturilor fundamentale a fost publicată câteva zile mai târziu în partea C a Buletinului
oficial al Comunităţii Europene.

3. Principalele norme ale Cartei drepturilor fundamentale

Carta se compune din preambul şi 7 capitale.

Preambul

106
Capitolul I – Demnitatea (art. 1-5)
- art. 1 – Demnitatea umană
- art. 2 – Dreptul la viaţă
- art. 3 – Dreptul la integritatea persoanei
- art. 4 – Interzicerea torturii şi a tratamentelor sau a
pedepselor inumane sau degradante
- art. 5 – Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate

Capitolul II – Libertăţi
- art. 6 – Dreptul la libertate şi securitate
- art. 7 – Respectul vieţii private şi de familie
- art. 8 – Protecţia datelor personale
- art. 9 – Dreptul la căsătorie şi dreptul de
întemeiere a familiei
- art. 10 – Libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei
- art. 11 – Libertatea expresiei şi informării
- art. 12 – Libertatea de întrunire şi de asociere
- art. 13 – Libertatea artelor şi ştiinţelor
- art. 14 – Dreptul la educaţie
- art. 15 – Libertatea alegerii ocupaţiei şi dreptul de
angajare în muncă
- art. 16 – Libertatea de a conduce afaceri
- art. 17 – Dreptul de proprietate
- art. 18 – Dreptul de azi
- art. 19 – Protecţia faţă de eventualitatea strămutării,
expulzării sau extrădării

Capitolul III – Egalitatea (art. 20-26)

- art. 20 – Egalitatea în faţa legii
- art. 21 – Nediscriminarea
- art. 22 – Diversitatea culturală, religioasă şi
lingvistică
- art. 23 – Egalitatea între bărbaţi şi femei
- art. 24 – Drepturile copilului
- art. 25 – Drepturile persoanelor vârstnice
- art. 26 – Integrarea persoanelor cu handicap

Capitolul IV – Solidaritatea (art. 27-38)

- art. 27 – Dreptul lucrătorilor la informare şi
consultare în cadrul întreprinderilor
- art. 28 – Dreptul de negociere şi acţiune colectivă
- art. 29 – Dreptul de acces la serviciile de plasament
- art. 30 – Protecţia împotriva concedierii
nejustificate

107
 - art. 31 – Condiţii de muncă egale şi juste
- art. 32 – Interzicerea muncii copiilor şi protecţia
tinerilor la locul de muncă
- art. 33 – Viaţa de familie şi profesională
- art. 34 – Securitatea socială şi asistenţa socială
- art. 35 – Asistenţa sanitară
- art. 36 – Accesul la serviciile de interes economic
general
- art. 37 – Protecţia mediului
- art. 38 – Protecţia consumatorului

Capitolul V – Drepturile cetăţeneşti (art. 39-46)

- art. 39 – Dreptul de vot şi de candida la alegerile pentru
Parlamentul European
- art. 40 – Dreptul de a vota şi de a candida la alegerile
municipale
- art. 41 – Dreptul la o bună administrare
- art. 42 – Dreptul de acces la documente
- art. 43 – Avocatul poporului
- art. 45 – Libertatea de circulaţie şi de reşedinţă
- art. 46 – Protecţia diplomatică şi consulară

Capitolul VI – Justiţia (art. 47-50)

- art. 47 – Dreptul la căi de atac efective şi la o judecată
corectă
- art. 48 – Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare
- art. 49 – Principiile legalităţii şi proporţionalităţii faptelor
penale şi a sancţiunilor
- art. 50 – Dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit de două ori în
procedurile penale pentru aceeaşi faptă

Capitolul VII – Dispoziţii generale (art. 51-54)

- art. 51 – Domeniul de aplicabilitate
- art. 52 – Domeniul de aplicabilitate a drepturilor garantate
- art. 53 – Nivelul de protecţie
- art. 54 – Interzicerea abuzului de drepturi

Preambulul Cartei subliniază fondul de valori comun popoarelor europene şi conştiinţa

responsabilităţii pentru patrimoniul său spiritual şi moral, indivizibilitatea şi universalitatea drepturilor
omului; el accentuează, totodată, competenţele şi misiunile actuale ale Comunităţii, astfel încât,
principiul subsidiarităţii să ţină cont de tradiţiile constituţionale comune statelor membre şi de
drepturile omului, regionale şi internaţionale.
În capitolele I-III sunt cuprinse drepturile şi libertăţile esenţiale conţinute în CEDH, unele
drepturi fiind, însă, o inovaţie proprie Cartei, cum ar fi protecţia datelor cu caracter personal (art. 8),
recunoaşterea libertăţii artei şi ştiinţei )art. 13) şi, de asemenea, unele drepturi economice fundamentale
(libertatea profesională, dreptul de a munci) sau dreptul de azil. Totodată, sunt reglementate principiile
generale, cum este cel al egalităţii, ca şi drepturile fundamentale sociale, care se regăsesc şi în Carta

108
socială europeană din 18 octombrie 1961, în Carta comunitară a drepturilor sociale, fundamentale al
muncitorilor din 9 decembrie 1989, ca şi în Pactul internaţional asupra drepturilor economice, sociale şi
culturale, adoptat de ONU la 19 decembrie 1966.
Carta garantează drepturile cetăţeanului, privite ca drepturi fundamentale acordate cetăţenilor
Uniunii (cap. V), ca şi drepturile de natură procesuală recunoscute de CEDH şi de Pactul internaţional
asupra drepturilor civile şi politice (cap. VI-VII).

4. Domeniul de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale

4.1. Persoanele vizate de Cartă

Din punct de vedere comparativ, Carta are o concepţie largă care deschide, în principiu, oricărei
persoane şi, deci, chiar resortisanţilor ţărilor terţe, accesul la toate drepturile fundamentale, cu excepţia
drepturilor de cetăţenie evocate în capitolul V.
Numai dreptul la libertatea de circulaţie şi la libertatea de şedere sunt rezervate prin art. 45
cetăţenilor Uniunii, iar drepturile fundamentale cetăţeneşti sunt, fără excepţii, recunoscute ca drepturi
individuale şi nu ca drepturi colective, inclusiv din cele referitoare la minorităţi )art. 22).
4.2. Din punct de vedere material
Potrivit art. 51 al Cartei, aceasta se aplică instituţiilor şi organelor Uniunii în respectul
principiului subsidiarităţii, ca şi statelor membre, numai atunci când „pun în aplicare dreptul Uniunii”.
Contrar CEDH (Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), care conţine – ca şi numeroase ale
constituţii europene – pentru fiecare drept fundamental, limitele specifice care pot fi aduse limitării
exerciţiului său, Carta a optat pentru o clauză limitativă generală sau orizontală. Prima limită priveşte
garantarea substanţei dreptului fundamental, iar cea de-a doua, principiului proporţionalităţii, relativ la
limita interesului general şi la necesitatea protecţiei drepturilor şi libertăţilor altuia (ale celuilalt).
Concepţia împărtăşită de membrii Convenţiei, după care CEDH trebuie să servească drept
normă directoare şi de referinţă în interpretarea Cartei nu trebuie să conducă la concluzia că ordinea
comunitară a drepturilor omului îşi poate pierde autonomia şi caracterul său propriu. Drept urmare,
interpretarea, la nivelul minim oferit de CEDH, ca o interdicţie de a coborî sub acest nivel, apare
oportună, această interpretare trebuind să ţină cont de distincţia între executarea directă de către
organele C.E. şi transpunerea în fapte de Statele membre.
Chiar dacă această Cartă nu are valoare juridică directă, nu se poate nega că ea produce deja
efecte asupra organelor Uniunii, dar şi asupra cetăţenilor, fiind considerată, totodată, ca un izvor
indirect al dreptului comunitar.

109
110
 TITLUL II

DREPT COMUNITAR INSTITUŢIONAL

CAPITOLUL I

INSTITUŢIILECOMUNITARE

SECŢIUNEA I

INSTITUŢIILE COMUNITARE DE DECIZIE.

PUTERILE COMUNITARE

În conformitate cu art. 7 din Tratatul CE, sarcinile încredinţate Comunităţii sunt realizate de:
- un Parlament european
- un Consiliu
- o Comisie
- o Curte de justiţie
- o Curte de conturi,
fiecare instituţie acţionând în limitele atribuţiunilor care îi sunt conferite prin tratat.
Iniţial, prin tratatele de instituire a Comunităţilor europene s-au creat organe paralele cu
atribuţiuni asemănătoare. Ele au fost unificate prin Tratatul de fuziune, astfel că, începând cu 1 iulie
1967 cele trei Comunităţi au dispus de instituţii comune.

1. Parlamentul European

1.1. Constituire

Parlamentul European, compus din reprezentanţi ai popoarelor reunite în Comunitate, exercită

puterile care îi sunt conferite prin Tratat (art. 189). Aceste dispoziţii legale au o dublă semnificaţie:
prima – în sensul că de vreme ce membrii Parlamentului reprezintă popoarele respective, ei nu pot să

111
fie mandataţi de guvernele statelor lor spre a îndeplini anumite instrucţiuni şi nici nu pot să fie ţinuţi de
vreo obligaţie de consultare; a doua – în sensul că statele sunt reunite în Comunitate, ceea ce relevă o
comuniune de interese şi aspiraţii, potrivit obiectivelor ce le stabilesc. Mai mult, s-a afirmat că membrii
Parlamentului reprezintă nu numai propriile lor popoare, ci şi alte popoare ale comunităţii, având în
vedere formarea grupurilor de partide politice.
Numărul total al reprezentanţilor aleşi este în prezent de 626, din care 99 revin Germaniei, câte
87 revine Franţei, Italiei şi Marii Britanii, 64 Spaniei, 31 Olandei, câte 25 pentru Belgia, Grecia şi
Portugalia, Suediei 22, Austriei 21, câte 16 Danemarcei şi Finalandei, 15 Irlandei şi numai 6 pentru
Luxembrug, faţă de totalul de 567 la alegerile din 1994 şi 518 anterior.
Parlamentul se întruneşte în sesiune anuală ordinară care este prevăzută să înceapă în a doua zi
de marţi a lunii martie, dar el se poate întruni şi în sesiune extraordinară, la cererea unei majorităţi a
membrilor săi ori la cererea Consiliului sau a Comisiei. El îşi alege preşedintele şi biroul dintre
membrii săi (art. 197 CE). Dacă nu este prevăzut altfel în Tratat, Parlamentul va acţiona pe baza unei
majorităţi absolute a voturilor exprimate. Regulile de procedură determină cvorumul (art. 198).
Organele de conducere ale Parlamentului sunt: Biroul, Conferinţa preşedinţilor, Conferinţa
preşedinţilor birourilor permanente şi temporare, Conferinţa şefilor tuturor delegaţiilor
interparlamentare (chestorii au funcţii consultative).
Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile dacă este realizat un cvorum de o treime din membrii săi.
Dreptul de vot este personal, votul prin procură fiind interzis. Dezbaterile sunt publice, afară dacă
Parlamentul nu decide altfel cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate.

1.2. Atribuţii

1.2.1. Definirea atribuţiilor

În conformitate cu art. 192 din Tratat, în măsura în care acesta din urmă prevede, Parlamentul
European participă la procesul ce conduce la adoptarea de acte comunitare, exercitând atribuţiile sale în
cadrul procedurilor definite la art. 251 şi art. 252; el dă avize conforme şi avize consultative (alin. 1).

1.2.2. Atribuţii decizionale legislative

După enunţarea acestor atribuţii, s-ar putea discuta în ce măsură Parlamentul European are o
competenţă decizională de natură legislativă comunitară. Textul art. 192 alin. 1 enunţă un principiu,
acela al participării la procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare prin două modalităţi:
1. exercitarea atribuţiilor sale în cadrul procedurilor definite la art. 251 şi art. 252, şi
2. emiterea de avize conforme şi formularea de avize consultative.
Un drept de cooperare al Parlamentului în luarea deciziilor este instituit în virtutea art. 252 în
puţine cazuri (de exemplu, art. 99 par. 5, art. 103 par. 2, o bună parte dintre trimiterile la art. 252 [fostul
art. 189 C introdus prin TMs], fiind înlocuite cu trimiteri la art. 251 [fostul art. 189 B introdus prin
TMs], urmare a modificărilor aduse prin TA).
Un drept decizional individual este acordat numai în materie bugetară – art. 272 şi art. 273 CE.
Atribuţiile specifice cu caracter decizional mai pot reveni Parlamentului numai în cazuri strict
determinate, cum ar fi cele privind propria organizare internă şi funcţionarea sa, aprobarea
amendamentelor ce-i sunt înaintate după ce s-a obţinut avizul Curţii de justiţie în cazul revizuirii
Tratatului CECO (art. 95 alin. ultim), elaborarea de propuneri în scopul de a se permite alegerile prin
vot universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre şi luarea unor decizii
privind alegerile.

112
 1.2.3. Atribuţii de anchetă şi de avocat
al poporului

Parlamentul, poate, la cererea unui sfert dintre membrii săi, să constituie o comisie temporară
de anchetă pentru a examina, sub rezerva atribuţiilor conferite prin Tratat altor instituţii sau organisme,
afirmaţiile de infracţiune sau de rea-administrare în aplicarea dreptului comunitar, afară dacă faptele
afirmate sunt în discuţie în faţa unui organ de jurisdicţie şi, de asemenea, cât timp procedura
jurisdicţională nu este terminată.
Pe de altă parte, este asigurat şi un drept de petiţionare, potrivit art. 194 şi art. 195 CE, pentru
orice cetăţean al Uniunii, precum şi pentru orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau având sediul
său statutar într-un stat membru. Acest drept este un element de noutate absolută în dreptul comunitar,
ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht (art. 21 CE).
O poziţie importantă în valorificarea dreptului la petiţionare este deţinută de mediatorul numit
de Parlament şi abilitat să primească plângerile ce provin de la persoanele menţionate şi care sunt
relative la cazurile de rea-administrare în acţiunea instituţiilor sau organismelor comunitare, cu
excepţia Curţii de justiţie şi Curţii de primă instanţă în exercitarea funcţiilor lor jurisdicţionale (art. 195
par. 1).

1.2.4. Atribuţii de supraveghere şi control

Funcţia de supraveghere şi control este exercitată de Parlament, în special cu privire la Comisie,

prin mai multe modalităţi:
- membrii Comisiei pot să participe, conform art. 197 alin. 2 la toate şedinţele Parlamentului şi,
la cererea lor, vor fi audiaţi în numele Comisiei potrivit unei proceduri orale;
- în cadrul unei proceduri asemănătoare la care se adaugă şi o procedură scrisă, Comisia va
răspunde oral sau în scris, la întrebările ce i se pun de Parlament sau de membrii săi (art. 197 alin. 3);
- în cadrul unor discuţii publice se va dezbate, conform art. 200, raportul general anual prezentat
de Comisie;
- instituirea de comisii parlamentare care pregătesc deciziile ce se iau de Parlament şi vor stabili
contacte cu membrii Comisiei mai ales când Parlamentul nu se află în şedinţă efectiv şi
- depunerea unei moţiuni de cenzură (art. 201).

1.2.5. Atribuţii consultative

În general, este utilizată expresia “...după consultarea Parlamentului european” fără a se distinge
în legătură cu natura avizului său. Totuşi, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Tratatului, rezultă
că avizul care va fi dat în îndeplinirea acestei atribuţiuni este consultativ, întrucât atunci când s-a dorit
să se facă vreo distincţie în legătură cu natura avizului, textele legale au făcut acest lucru. De fapt, în
puţine cazuri se face referire expresă la noţiunea de “aviz” (art. 300 par. 3 partea I, de exemplu).
Categoria avizelor conforme este prevăzută expres prin art. 11 par. 2, art. 105 par. 6, art. 107 par. 5, art.
161, art 190 par. 4, art. 300 par. 3 partea a II-a şi a III-a, sau în cazul TMs – art. 49 alin. 1.

2. Consiliul european

2.1. Constituire şi componenţă

113
 Consiliul este instituţia comunitară căreia, prin tratatele comunitare, i s-au încredinţat
importante atribuţii, pe care urmează să le îndeplinească potrivit unei stricte proceduri. De aceea,
compoziţia sa, precum şi instrumentele ce-i stau la îndemână sunt astfel concepute încât acţiunile
comunitare să fie bine definite şi fundamentate.
Consiliul este format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial,
împuternicit să angajeze guvernul acestui stat membru (art. 200 alin. 1). Prin urmare, membrii
Consiliului sunt reprezentanţi ai statelor, în domeniul decizional, la nivel politic şi juridic, exprimând
interesele naţionale şi nu vor acţiona cu titlu independent (ca în cazul membrilor Comisiei).
Preşedinţia Consiliului este exercitată, pe rând, de către fiecare stat membru pentru o durată de
6 luni, potrivit unei ordini stabilite prin Tratat (art. 203 alin. 2, introdus prin TMs.):
- pentru un prim ciclu de 6 ani: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Marea Britanie;
- pentru ciclul următor, tot 6 ani: Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franţa, Spania, Italia,
Irlanda, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Portugalia.
Pe lângă Consiliu funcţionează un Comitet al reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre
(Coreper), care are sarcina de a pregăti lucrările Consiliului şi de a executa mandatele care le sunt
încredinţate de acesta (art. 207 par. 1).

2.2. Atribuţii

Tratatele comunitare încredinţează, în principal, Consiliului atribuţiile necesare realizării

obiectivelor stabilite. În acest scop, potrivit art. 202 CE, Consiliul, în conformitate cu prevederile
Tratatului:
- asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
- are puterea de a lua decizii;
- conferă Comisiei, în actele pe care le adoptă, puteri pentru implementarea regulilor pe care le
stabileşte, putând să impună unele condiţii în exercitarea acestor puteri.
Actele Consiliului sunt adoptate potrivit principiului stabilit la art. 205 par. 1, în sensul că “în
afara dispoziţiei contrare a prezentului Tratat, Consiliul va acţiona cu majoritatea membrilor săi”.
În luarea deciziilor sale Consiliul acţionează, în mod obişnuit, pe baza unor propuneri sau
recomandări ale Comisiei şi, după caz, după consultarea Parlamentului sau a altor instituţii ori
organisme – Curtea de conturi (art. 279), BCE (art. 123 par. 4), Comitetul economic şi social şi
Comitetul regiunilor (art. 148, art. 149 par. 4, art. 156, art. 161) ori a numai unuia dintre aceste
Comitete (art. 153 par. 4, art. 151 par. 5) sau chiar a Comisiei şi Curţii de justiţie (art. 225A alin. 1 CE).
Consiliul încheie acorduri internaţionale care au fost negociate de Comisie, în virtutea art. 300
CE. În materie bugetară adoptă bugetul, cu contribuţia legislativă a Parlamentului (art. 203 CE).
În afara actelor cu caracter normativ, Consiliul poate să hotărască impunerea de amenzi într-un
cuantum determinat, în procedura prevăzută la art. 104 CE privind deficitele publice (apr. 11) sau să
adreseze recomandări statelor (de exemplu art. 99 par. 4 CE – la recomandarea Comisiei, art. 149 par. 4
CE – la propunerea Comisiei).

3. Comisia

3.1. Componenţă şi decizii

Comisia este organul executiv comunitar cu atribuţii foarte importante pentru a căror îndeplinire
este afectată cea mai mare parte a personalului comunitar, de unde şi caracterul său de supranaţional.

114
 În prezent, ea se compune din 20 membri, resortisanţi ai statelor respective, aleşi potrivit art.
213 par. 1 CE, avându-se în vedere competenţa lor generală şi oferirea tuturor garanţiilor de
independenţă.
Membrii Comisiei sunt numiţi pentru un mandat de cinci ani (care poate să fie reînnoit), potrivit
procedurii stabilite la art. 214 par. 2 CE, sub rezerva art. 201 CE. Astfel, Consiliul întrunit în
compunerea şefilor de stat sau de guvern şi statuând cu majoritate calificată, desemnează persoana pe
care el intenţionează să o numească în calitate de preşedinte al Comisiei, după care desemnarea este
aprobată de Parlament.
Potrivit reglementării în vigoare, Comisia trebuie să cuprindă cel puţin un resortisant din fiecare
stat membru, fără ca numărul membrilor având naţionalitatea unui aceluiaşi stat membru să fie mai
mare de doi, aceasta pentru a asigura o pondere echitabilă a naţionalilor unui stat.
Comisia acţionează colectiv în conformitate cu regulile sale de procedură (adoptate la 18
septembrie 1999) şi, în îndeplinirea orientărilor politice stabilite de preşedintele ei (art. 219 alin. 1 CE),
care decide, potrivit art. 217 CE, asupra organizării ei interne în scopul de a asigura că ea acţionează
neîntrerupt, eficient şi pe baza răspunderii colective, îşi fixează priorităţile şi îşi adoptă programul de
activitate.
Preşedintele poate să încredinţeze membrilor Comisiei domenii speciale de activitate cu privire
la care ei sunt în mod concret răspunzători pentru pregătirea lucrărilor Comisiei şi punerea în aplicare a
deciziilor ei. El poate să schimbe aceste însărcinări în timpul mandatului Comisiei. Membrii Comisiei
îşi realizează sarcinile care le sunt încredinţate de preşedinte sub autoritatea lui (art. 217 par. 2). De
asemenea, poate să stabilească grupe de lucru ale membrilor Comisiei şi le va desemna conducătorul
lor.
Regulile de procedură (art. 4) instituie trei modalităţi de luare a deciziilor:
“a. în şedinţe, ori
b. prin procedură scrisă conform art. 12, ori
c. prin delegare, potrivit art. 13”.

3.2. Atribuţii

Principalele atribuţii ale Comisiei, care îi definesc competenţa au finalitatea “asigurării şi

funcţionării pieţei comune”, în conformitate cu art. 211 din Tratat. În concret, Comisia:
“- va asigura că prevederile Tratatului şi măsurile luate de instituţii potrivit acestuia sunt
aplicate;
- va formula recomandări ori va prezenta avize asupra materiilor avute în vedere de Tratat, dacă
el astfel prevede ori în cazul în care Comisia consideră necesar acest lucru;
- va avea puterea proprie de decizie şi va participa la conturarea măsurilor luat de Consiliu şi
Parlament în modul prevăzut în Tratat;
- exercită puterile ce-i sunt conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de
acesta”.
În primul rând, Comisia are competenţă decizională şi de executare. Ea poate să adopte
regulamente, să emită directive ori să ia decizii, asemenea atribuţii fiindu-i conferite direct prin Tratat,
de exemplu, art. 86, sau prin delegare de către Consiliu. Procedând astfel, Comisia va asigura
executarea tratatelor comunitare şi a actelor adoptate în aplicarea lor, adică legislaţia primară şi
subsidiară.
În al doilea rând, Comisia contribuie decisiv la pregătirea şi conturarea măsurilor luate de
Consiliu şi de Parlament prin care se formulează politicile comunitare, prezentându-le propuneri.

115
 Comisia are atribuţii de control şi de impunere ale respectării legislaţiei comunitare de către
statele membre şi de către resortisanţii lor, persoane fizice şi juridice, ea putând să interzică ori să
impună o anumită conduită, considerând-se chiar că în această privinţă rolul ei de executare este
suplimentat prin puteri proprii de luare a propriilor sale decizii care ar fi de natură judiciară151.
În sfârşit, Comisia poate să formuleze avize sau recomandări152, ca în cazurile prevăzute, spre
exemplu, în art. 27C şi art. 27E (ambele din TMs.) sau în art. 99 par. 2 şi 4, part. 104 par. 6 şi 13, art.
111 par. 2, art. 120 par. 2 şi 3, art. 121 par. 2, art. 133 par. 3 (toate CE) – pentru Consiliu, şi în art. 77
CE – pentru statele membre.
4. Justiţia comunitară. Organizare, competenţă
şi funcţionare

I. Jurisprudenţa şi funcţiile Curţii de Justiţie

a Comunităţilor Europene în sistemul
Ordinii de drept comunitar

4.1. Rolul instituţional al CJCE

În primul rând şi înainte de orice, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) trebuie
înţeleasă ca unul dintre cele cinci organe ale Comunităţii Europene (CE) 153. Ea reprezintă puterea
judecătorească tipică într-o structură, care abia corespunde categoriilor tradiţionale de împărţire a
puterilor: Consiliul şi Comisia exercită, ambele, atât funcţii legislative, cât şi executive; Parlamentul
European poate fi comparat doar condiţionat cu un parlament tradiţional. La acestea se adaugă faptul că
– în calitatea sa de organ de stabilire a normelor de drept – Consiliul se recrutează dintre reprezentanţi
ai executivelor naţionale, precum şi faptul că statele membre pot – ca părţi semnatare ale tratatelor – să
le modifice pe acestea după dorinţă, prin convenţii de drept internaţional.

Figura 1: Împărţirea puterii în CE

Putere Putere
legislativă executivă
151
J. Tillotson, op. cit, pag. 98; W. Cairns, op. cit. pag. 23; I.P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., pag. 72.
152
J. Boulouis, op. cit., pag. 280; J. Tillotson, op. cit., pag. 97-98; W. Cairns, op. cit., pag. 23-24.
153
Conform art. 7 (4) al TCE, acestea sunt: Parlamentul European, Consiliul, Comisia, Curtea de Justiţie, Curtea de
Conturi.

116
 Consiliu Comisie
Parlament Consiliu
Comisie

Putere judecătorescă

CJCE

Dată fiind această situaţie, la înfiinţarea Comunităţilor s-a considerat necesar să i se atribuie
CJCE o poziţie solidă de putere judecătorească; deoarece – pe de o parte – nu s-a putut ajunge la un
consens politic pentru a face ca Parlamentului să-i revină competenţe legislative autentice (şi, astfel,
competenţe de control faţă de executiv), dar – pe de altă parte – şi pentru că nu se dorea acordarea unui
exagerat ansamblu de competenţe Consiliului şi Comisiei, a fost concepută o strictă competenţă de
control, efectuat de către Curtea de Justiţie. În pofida competenţelor – între timp lărgite – ale
Parlamentului, această constelaţie a rămas, practic, aceeaşi până azi.
Dincolo de controlul interinstituţional, s-a trecut în responsabilitatea CJCE şi sarcina de a
realiza punerea de acord a intereselor comunitare cu acelea ale statelor membre. În faţa CJCE au
posibilitatea atât organele de a obliga statele membre la loialitate faţă de Comunitate, cât şi statele
membre de a controla legalitatea modului de a acţiona al organelor.
Ca urmare, CJCE joacă un rol la fel de important pentru echilibrul instituţional al Comunităţii,
ca şi pentru raportul ei cu statele membre.

4.2. Mandatul jurisdicţional al CJCE ca organ al CE

4.2.1. Generalităţi

Conform art. 220 (164) al Tratatului de înfiinţare a CE (TCE), CJCE – ca putere judecătorească
tipică – îi revine funcţia “de a asigura respectarea normelor de drept la interpretarea şi aplicarea acestui
tratat”154. CJCE controlează atât actele juridice, cât şi modul de administrare ale Comunităţii – deci
verifică atât legislativul, cât şi executivul – şi aplanează litigiile dintre fiecare organ al Comunităţii şi
statele membre. În plus, ei îi este încredinţată – în mod general – interpretarea şi alcătuirea juridică a
dreptului comunitar.
Pentru funcţiile CJCE este valabil “principiul împuternicirii individuale limitate” 155, de altfel
cunoscut în dreptul comunitar. Pentru jurisdicţie, aceasta înseamnă că aplicarea dreptului european
rămâne – principal şi primar – sarcina instanţelor naţionale, în timp ce CJCE i se atribuie numai
anumite competenţe, care sunt definite fiecare la art. 220 (164) şi următoarele din TCE. Practic, ele
corespund diferitelor tipuri de acţiuni, care sunt tratate individual în partea a II-a.

154
Reglementările corespunzătoare se găsesc la art. 131 al TCECO (Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului) şi la art. 136 al TCEEC (Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene pentru Energie Nucleară).
155
Vezi şi art. 240 (183) al TCE.

117
 Bineînţeles că, independent de această limitare, activitatea CJCE priveşte toate obiectele
materiale ale dreptului comunitar 156 şi – astfel, practic – toate sectoarele justiţiei. În cadrul
competenţelor atribuite, jurisdicţia CJCE este şi obligatorie, adică nimeni – şi mai ales – nu o poate
contesta.

4.2.2. Compentenţa de control a CJCE

În ceea ce priveşte posibilităţile de acţiune ale CJCE, există o “competenţă de control” gradată,
în funcţie de apropierea părţilor implicate în raport cu ordinea de drept comunitară:

Figura 2: Competenţa de control a CJCE

Competenţa de control a CJCE Particulari/

Particulari
State membre/
Particulari

Organe CE/Particu-
lari şi state terţe

Organe CE/
State membre

Organe CE
între ele

- CJCE are cele mai puternice competenţe de control în raportul organelor CE între ele
(exemplu: Parlamentul este de părere că – în procedura de stabilire a normelor de drept – Consiliul nu a
ţinut seama suficient de drepturile sale de participare 157), precum şi în raportul dintre fiecare organ,
exclusiv pentru totalitatea relaţiilor reciproce.
- Competenţele de control sunt deja ceva mai puţin puternice în raportul dintre organe şi statele
membre: aici, CJCE verifică numai respectarea obligaţiilor specifice dreptului comunitar (exemplu:
Comisia acuză Austria pentru obstrucţionarea politicii transporturilor, din cauza taxei de trecere prin

156
Totuşi, în dreptul Tratatului UE (TUE), CJCE îi sunt atribuite doar puţine competenţe; vezi art. 46 (L) al TUE.
157
CJCE, sentinţa din 8.07.1999, Parlament/Consiliu, C-189/97, încă nepublicată în culegere.

118
tunelul Brenner158; Republica Federală Germania acuză Consiliul din cauza unei directive, care conţine
o interzicere a reclamei pentru ţigări159).
- În ceea ce priveşte verificarea activităţii organelor, efectuată de persoane particulare din
Comunitate şi de alţi terţi, chiar şi de terţe state, se poate apela la CJCE numai în cazul afectării
individuale a celor implicaţi (exemplu: plângerea unei firme împotriva unei hotărâri a Comisiei CE de
stabilire a unei amenzi din cauza existenţei unui cartel interzis prin dreptul comunitar). Nu există nici o
posibilitate de introducere a unei “acţiuni populare”, în sensul că persoanele particulare pot face apel la
CJCE, dacă ele consideră activitatea organelor ca fiind, în totalitate, nelegală.
- În raportul dintre statele membre şi persoanele particulare există o competenţă a CJCE doar
pentru interpretarea şi verificarea valabilităţii dreptului comunitar, concretizată pe calea aşa-zisei
proceduri de luare a deciziei prealabile, aşadar numai atunci când instanţele naţionale apelează la CJCE
pe propria lor răspundere. Fireşte că, în astfel de cazuri, consecinţele juridice pentru statele membre pot
fi extrem de ample (exemplu: cazul “Francovich” 160, în care CJCE a stabilit obligaţia statelor membre
de a-i despăgubi pe proprii cetăţeni pentru cazul că nu sunt transpuse regulamentar directivele ale căror
dispoziţii conţin – în această privinţă – drepturi subiective ale persoanelor particulare).
- În raportul dintre persoane particulare există o posibilitate de acţiune a CJCE tot numai pe
baza cererii – înaintate de instanţele naţionale – de luare a deciziei preliminare; bineînţeles că sunt mai
puţin frecvente cazurile în care dreptul comunitar stabileşte – în raport pe orizontală – drepturi şi
obligaţii (exemplu: interzicerea – prin clauze – a limitării libertăţii de stabilire a reşedinţei prin transfer
la asociaţii sportive private, cum s-a decis în cazul “Bosman”161).

4.2.3. Funcţiile CJCE

Conform acestei gradări a apropierii părţilor implicate faţă de ordinea de drept comunitară,
rezultă o definire diferită a respectivei funcţii a CJCE (simplificat - figura 3):

Figura 3: Funcţiile CJCE

Funcţiile CJCE Instanţă de asigurare

a unităţii juridice

Instanţă de asigurare
a unităţii juridice

Tribunal administrativ/
Tribunal internaţional

Curte
Constituţională

Curte
Constituţională
158
CJCE, proces în curs de soluţionare, Comisia/Republica Austria, C-205/98, Monitorul Oficial al CE/1998, C 234, pag.
20.
159
CJCE, proces în curs de soluţionare, Germania/Consiliu şi Parlament, C-376/98, Monitorul Oficial CE/1998, C- 378,
pag. 12.
160
CJCE, sentinţa din 19.11.1991, Francovich şi Bonifaci/Italia, C-6/90 şi C-9/90, Culegerea de sentinţe ale Curţii de
Justiţie şi ale Curţii de primă instanţă (CS)/1991, pag. I-5357.
161
CJCE, sentinţa din 15.12.1995, Uniunea Regală belgiană a societăţilor de fotbal-asociaţie ş.a./Bosman ş.a., C-415/93,
CS/1995, pag. I-4921.

119
 - În raportul dintre organele CE, CJCE joacă rolul unei Curţi Constituţionale. În privinţa
plângerilor funcţionarilor, acestui rol i se adaugă funcţia unei instanţe pentru litigii de serviciu,
respectiv a unei instanţe pentru litigii de muncă.
- Calitatea de Curte Constituţională este valabilă şi în raportul dintre organele CE şi statele
membre, şi anume în privinţa obligaţiilor reciproce specifice dreptului comunitar.
- În raportul dintre organele CE şi persoane particulare sau state terţe, CJCE devine activă în
mod asemănător unui tribunal administrativ, respectiv unui tribunal internaţional.
- În raportul dintre statele membre şi propii lor cetăţeni, sau dintre acestea şi cetăţeni străini,
instanţele naţionale sunt preponderent chemate să garanteze protecţia juridică, pentru respectarea
normelor de drept comunitar. Aici, sarcina CJCE este numai de a asigura o aplicare unitară a dreptului
comunitar de către instanţele tuturor statelor membre; deci, ea este o “instanţă de asigurare a unităţii
juridice”, la care instanţele naţionale pot face apel pe calea cererii de luare a deciziei preliminare.
Această situaţie poate avea consecinţe în toate domeniile justiţiei.
- Acelaşi lucru este valabil în raportul dintre persoanele particulare.

4.2.4. Principalele tipuri de acţiuni

Conform funcţiilor CJCE, la art. 220 (164) şi următoarele din TCE sunt prevăzute – în diferite
situaţii – următoarele tipuri principale de acţiuni (figura 4):

Figura 4: Tipuri de acţiuni în faţa CJCE

Tipuri de acţiuni în faţa CJCE Decizie preliminară la

cererea instanţelor naţionale

Decizie preliminară la
cererea instanţelor naţionale

Acţiune în anulare, acţiune

pentru neîndeplinirea şi acţiune
pentru daune-interese

Acţiune în anulare şi acţiune pentru

neîndeplinire, procedura pentru
încălcarea Tratatului

120
 Acţiune în anulare şi acţiune
pentru neîndeplinire

- În raportul dintre organele CE sunt admise acţiunea în anulare şi acţiunea pentru neîndeplinire
(art. 230-232 [173-175] din TCE). În privinţa litigiilor organelor CE cu proprii salariaţi, mai trebuie
menţionată acţiunea înaintată de funcţionari (art. 236 [179] din TCE).
- Controlul raporturilor juridice dintre statele membre şi organele CE se desfăşoară tot pe baza
acţiunii în anulare şi a celei pentru neîndeplinire – dacă statele membre sunt reclamante – respectiv pe
baza acţiunii pentru încălcarea Tratatului (art. 226 [169] din TCE), dacă organele sunt reclamante.
- Tot pe baza acţiunii în anulare, persoanele particulare pot solicita verificarea activităţii
administrative a Comunităţii, ele trebuind să facă dovada că sunt afectate direct; aceasta nu reuneşte
aproape niciodată în cazul unei acţiuni pentru neîndeplinire. La nevoie, există posibilitatea unei acţiuni
pentru daune-interese (art. 235 [178] din TCE).
- În raportul dintre statele membre şi persoane particulare există numai posibilitatea procedurii
de luare a deciziei preliminare (art. 234 [177] din TCE), cu ocazia unui proces aflat pe rolul instanţei
naţionale; totuşi, asupra înaintării cererii respective hotărăşte – pe propria lui răspundere – judecătorul
naţional.
- Acelaşi lucru este valabil în raportul dintre persoanele particulare. Ce-i drept, în ultimul timp,
aici se mai adaugă acţiunile juridice referitoare la mărci şi sortimente, în care CJCE capătă o autoritate
specială în raportul pe orizontală.
Aceste tipuri principale de acţiuni, precum şi celelalte tipuri de acţiuni complementare,
respectiv secundare, sunt examinate – separat – în Secţiunea a II-a.

4.3. Componenţa CJCE şi a CpIPE

4.3.1. Istoric

CJCE a fost înfiinţată în Luxemburg – în anul 1952 – drept Curte de Justiţie a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar ulterior a devenit competentă ca organ comun al
celorlalte două Comunităţi: Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană
pentru energie nucleară (Euratom). De atunci, centrul de greutate al activităţii sale s-a aflat în domeniul
CEE, respectiv CE; acţiunile din domeniile CECO şi Euratom sunt foarte puţine la număr şi, de aceea,
nu sunt tratate mai departe în acest manual 162. Din anul 1989, organul CJCE este împărţit în CJCE şi
Curtea de Primă Instanţă a Comunităţilor Europene (CpICE) (art. 225 [168a] din TCE 163). Aceasta din
urmă îşi desfăşoară activitatea tot în Luxemburg. Aşadar, în cazul denumirii “CJCE” trebuie băgat de
seamă dacă este abordată funcţia de organ sau funcţia de curte de justiţie.

162
Desigur, tipurile de acţiuni se aseamănă forte mult; desfăşurarea acţiunii este identică, în mare măsură, cu aceea din
speţele CEE. Ca urmare, pe baza respectivelor texte din Tratat, utilizatorul ar trebui să fie capabil să se orienteze rapid.
163
Vezi, pentru aceasta, Hotărârea Consiliului din 24 oct. 1988, referitoare la înfiinţarea unei Curţi de primă Instanţă a
Comunităţilor Europene, publicată în Monitorul Oficial al CE/1988, L 319, pag. 1, modificată şi publicată în M. Of. al
CE/1993, L 144, pag. 21 şi în M. Of. al CE/1994, L66, pag. 24.

121
 Împărţirea devenise necesară mai ales din cauza faptului că CJCE s-a văzut în faţa unui volum
de lucru tot mai mare, pe care nu-l mai putea rezolva singură. În afară de aceasta, împărţirea
corespundea şi cerinţei opiniei publice pentru o jurisdicţie europeană cu mai multe nivele: de acum
înainte, împotriva sentinţelor CpICE se poate face apel la CJCE.
Treptat, CpICE şi-a extins competenţele. În timp ce, la început, ea era autorizată numai pentru
acţiuni ale persoanelor particulare în cauze referitoare la concurenţă şi la CECO, precum şi pentru
acţiunile în justiţie ale funcţionarilor, competenţa a fost extinsă – din anul 1993 – la toate acţiunile
intentate de persoane particulare împotriva organelor CE; este în pregătire o nouă extindere la anumite
cazuri, în care reclamante sunt statele membre (de exemplu în speţe privind subvenţiile). CpICE îi
revin preponderent – în primă instanţă – funcţiile de “instanţă administrativă” şi de “instanţă pentru
litigii de serviciu” ale organului CJCE, descrise mai sus164.

4.3.2. Schema de funcţiuni

Schema posturilor la CJCE şi la CpICE este relativ simplu structurată: actualmente (de când CE
are 15 state membre) există câte 15 judecători 165 la fiecare din cele două instanţe, precum şi –
suplimentar – un număr de nouă avocaţi generali166 la CJCE. Teoretic, la CpICE, un judecător poate
prelua ad hoc funcţia de avocat general.
În majoritatea statelor membre funcţia de avocat general este necunoscută. Conform art. 222
(166) alin. 2 din TCE, avocatul general – în deplină imparţialitate şi independenţă – trebuie să
formuleze, public, concluzii motivate la procesele supuse dezbaterii la Curtea de Justiţie, pentru a-i
ajuta acesteia să-şi îndeplinească misiunea. Concluziile nu sunt obligatorii, dar – din punct de vedere al
rezultatului – ele corespund, frecvent, sentinţelor. Din punct de vedere al motivării, ele sunt – cel mai
adesea – mult mai amănunţite şi, ca urmare, foarte valoroase pentru înţelegerea ştiinţifică a dreptului
comunitar.
Numirea judecătorilor şi a fiecărui avocat general este făcută de către guvernele statelor
membre pentru un mandat de câte 6 ani, fiind permis să fie numiţi şi pentru un al doilea mandat 167.
Judecătorii de la CJCE şi de la CpICE îşi aleg din rândul lor – pentru 3 ani – respectivul preşedinte,
care are poziţia de primus inter pares168. Bineînţeles că, din punct de vedere instituţional, Preşedintele
CJCE este unul din reprezentanţii de rang cel mai înalt ai CE.
În procesele aflate pe rol, judecătorii pot decide în alcătuire diferită:
- la CJCE există posibilitatea de complet de judecată integral (15 judecători), de complet de
judecată redus (11 judecători), de Curte din 5 judecători şi de Curte din 3 judecători;
- la CpICE există posibilitatea de complet de judecată integral (15 judecători), de Curte cu 5
judecători, de Curte cu 3 judecători, precum şi – mai recent – posibilitatea luării deciziei de către
judecător unic169.
164
De aceea, are o anumită îndreptăţire cererea CpICE – exprimată în luarea sa de poziţie la Conferinţa şefilor de guvern,
din 1996 – de a fi “rebotezat” în “Tribunalul Administrativ European”.
165
Art. 221 (165) alin. 1 şi 225 (168a) din TCE.
166
Dintre aceştia, fiecare dintre “statele membre mari” – Germania, Franţa, Italia, Spania şi Regatul Unit – trimit câte o
personalitate; restul poziţiilor este repartizat în ordine alfabetică – începând cu Belgia, stabilită pentru 1998 – celorlalte state
membre (vezi Declaraţia comună cu privire la art. 31 al Hotărârii pentru armonizarea documentelor referitoare la aderarea
de noi state membre la Uniunea Europeană, M. Of. al CE/1995, L 1, pag. 221).
167
Art. 223 (167) din TCE.
168
Art. 223 (167) din TCE. În prezent, Preşedintele CJCE este prof. dr. Gil Carlos Rodriguez Iglesias (S); Preşedintele
CpICE este dr. Bo Vesterdorf (D).
169
În această privinţă, vezi III.2.5; în practică, şedinţa în plen nu joacă nici un rol la CpICE. Pentru luarea deciziei de către
judecător unic, vezi Hotărârea Consiliului din 16.04.1999, în M. Of. al CE/1999, L 114, pag. 52. Prima sentinţă a CpICE,

122
 4.3.3. Organizarea (autoritatea) CJCE

În prezent, organul CJCE este o autoritate cu un total de circa 1.000 angajaţi, din care
aproximativ 400 de jurişti. Cu titlu de exemplu, fiecare judecător şi avocat general de la CJCE are ca
referenţi – în “cabinetul” său – 3 jurişti, iar fiecare judecător la CpICE 2 jurişti. De altfel, cam jumătate
din totalitatea angajaţilor de la CJCE, activează în serviciul de limbi străine170; alte compartimente
importante sunt, înainte de toate, cele două cancelarii – care sunt răspunzătoare pentru modul de
desfăşurare a tuturor preoceselor şi au sub-compartimente naţionale, respectiv sub-compartimente
organizate în funcţie de limbă – precum şi compartimentele ştiinţific şi de documentare, inclusiv
biblioteca, care activează în egală măsură pentru ambele instanţe.

4.4. Modul de lucru şi mecanismele adoptării

hotărârilor

4.4.1. Generalităţi

Atât CJCE, cât şi CpICE sunt instanţe care se întrunesc continuu, cu şedinţe în mai multe zile
ale săptămânii; deci nu au loc sesiuni speciale sau altele asemănătoare. Bineînţeles că există –
distribuite în cursul anului – circa 10 săptămâni fără şedinţe (aşa-numitele “săptămâni albe”), în care
judecătorii nu trebuie să fie prezenţi permanent. La acestea se mai adaugă vacanţa judecătorească, care
durează de la mijlocul lunii iulie până la mijlocul lui septembrie.
În faţa CJCE şi CpICE este dat un număr total de 500 de şedinţe/an, din toate domeniile
dreptului, la o durată a unui proces de 1½ - 2 ani la CJCE şi de circa 2½ ani la CpICE; de cele mai
multe ori, CJCE îi revine un număr ceva mai mare, deoarece procedurile la CpICE sunt – în medie –
mult mai ample, includ fazele de cercetare a probelor, etc şi – ca urmare – nu pot fi încheiate atât de
repede. În perioada de la înfiinţarea CJCE până la sfârşitul anului 1999 au fost aduse, în faţa ambelor
instanţe, aproape 14.000 de speţe juridice, din care circa 1.400 sunt actualmente în curs de soluţionare
(din acestea circa 60% la CJCE şi restul la CpICE).
Nu există nici o specializare a judecătorilor sau a Curţilor, pentru a asigura un efect uniform al
tuturor ordinilor de drept naţionale asupra tuturor proceselor. Nu are loc publicarea opiniilor divergente
ale judecătorilor, aceasta mai ales pentru a sublinia independenţa fiecărui judecător faţă de statul de
către care a fost delegat.

4.4.2. Stilul hotărârilor

În privinţa stilului hotărârilor de la CJCE şi CpICE, aceasta se deosebeşte considerabil de

practica din statele membre. În timp ce, de exemplu în Franţa, sentinţele pronunţate de Curţile de Apel
sunt, în mod obişnuit, redactate extrem de concis – având adeseori numai câteva pagini, iar decizia
formulată în ele fiind apodictică, fără ca să fie date motivările pentru aceasta, astfel că sentinţele date
de CJCE sunt considerate ca fiind foarte amănunţite – în statele membre, care fac parte din spaţiul de
limbă germană, impresia este mai degrabă contrară. În aceste state se simte mai ales lipsa faptului că

care a fost dată de un judecător unic, a fost sentinţa din 28.10.1999, în cazul Cotrim/CEDEFOP, T-180/98, nepublicată încă
în culegerea de sentinţe.
170
De asemenea, în compartimentele de limbi străine este un număr de jurişti, deoarece toate traducerile scrise ale
documentelor procedurale, sentinţelor, etc. sunt făcute de către jurişti.

123
CJCE nu se ocupă îndeaproape cu condiţiile de drept din literatura de specialitate, aşa cum fac
instanţele supreme naţionale din acest spaţiu.
Stilul sentinţelor, mai ales al CJCE, este caracterizat – pe de o parte – prin concizie, în special în
expunerile considerentelor de drept. Pe de altă parte, stilul este marcat de afirmaţii autorizate şi aproape
deloc de argumentări. Confruntarea cu teoria sau cu jurisprudenţa naţională este lăsată pe seama
avocatului general. Ce-i drept, la CpICE sentinţele sunt cu mult mai lungi, ceea ce este de pus mai
curând pe seama prezentărilor – cel mai adesea ample – ale respectivelor situaţii de fapt şi ale
susţinerilor părţilor (cu privire la dreptul de atacare prin apel) şi mai puţin pe seama argumentaţiei
juridice, care şi aici este mai degrabă apodictică.
De altfel – în mod cu totul conştient – CJCE nu vrea să joace rolul unei “instanţe de
suprarevizuire”, de exemplu în speţe ţinând de dreptul comunitar fiscal, ci doreşte să ţină seama de
tradiţiile juridice diferite ale celor 15 state membre, ceea ce, câteodată, aduce cu sine compromisuri,
care – privite dintr-o perspectivă pur naţională – par a nu se potrivi. Aceasta este, totuşi, consecinţa
unei jurisdicţii supranaţionale specifice, care trebuie să judece cu aceeaşi măsură pentru toate statele
membre.

4.4.3. Metode de adoptare a hotărârilor

În vederea clarificării modului de lucru al CJCE pentru stabilirea soluţiei legale, este necesară o
scurtă privire asupra metodelor de care se foloseşte CJCE la interpretarea dreptului comunitar.
Interpretarea dreptului comunitar după cuprinsul textului este o metodă adecvată doar limitat.
După cum se ştie, TCE – conform propriului său art. 314 (248) – are caracter obligatoriu în toate
versiunile lingvistice (în prezent 11), acest aspect fiind valabil, în egală măsură, şi pentru toate actele
dreptului secundar. Dacă ne gândim sub ce presiune a timpului sunt formulate, deseori, actele
legislative în Consiliu şi Comisie (de cele mai multe ori de către nejurişti) şi că ele sunt, adesea,
expresia compromisurilor politice, făcute fără a da atenţie unei coerenţe metodice deosebite, atunci
devine clar că textul dreptului comunitar nu poate reprezenta deloc un factor de interpretare demn de
încredere. Dimpotrivă, adeseori, diferenţele de conţinut – existente între textele de lege ale fiecărei
versiuni lingvistice – sunt, la rândul lor, motivul cererilor înaintate la CJCE, care trebuie să decidă,
apoi, asupra conţinutului obligatoriu al unei dispoziţii171.
De o importanţă la fel de mică este, în dreptul comunitar, interpretarea istorică. “Materialele”,
aşa cum sunt ele cunoscute din doctrina juridică a spaţiului de limbă germană, nu joacă, practic, nici un
rol în dreptul comunitar; dintre actele juridice, cele mai puţin publicate sunt documentele de lucru.
Chiar atunci când aceasta se întâmplă, ele provin – cel mai adesea – de la fiecare guvern şi redau doar
punctul de vedere naţional, nu însă şi consensul la care s-a ajuns în final. Nici declaraţiile de intenţie
ale Comisiei, de ce ea aspiră la un anumit act juridic, nu sunt deloc obligatorii şi nu corespund, în caz
de dubiu, compromisului acceptat ulterior în Consiliu.
Mecanismele folosite preponderent de către CJCE corespund, mai degrabă, unei aprecieri
sistematic teleologice, care ia în considerare particularităţile dreptului comunitar. Aici sunt de observat
următoarele elemente:
- Uniformitatea în toate statele membre, “interpretarea autonomă”: în vederea asigurării
uniformităţii ordinii de drept comunitare, se apelează frecvent la CJCE pentru ca să interpreteze
“autonom” noţiuni, deci să le dea acestora un conţinut autonom, eliberat de definiţiile naţionale.

171
Vezi, de exemplu, sentinţa din 7.07.1988, în cazul Maksel/BALM, 55/87, CS 1988, pag. 3845; CJCE, sentinţa din
28.03.1985, Comisia/Regatul Unit, 100/84, CS 1985, pag. 1169.

124
Aceasta este o metodă, care se utilizează – în primul rând – în domenii foarte tehnice, cum este dreptul
fiscal172.
- Efectul util al dreptului comunitar: aceasta demonstrează o metodă, care urmăreşte să
confere impunerii dreptului comunitar cea mai mare eficienţă posibilă, ceva în sensul că dispoziţiile
procedurale naţionale – precum termenele de prescriere şi altele asemănătoare – nu au voie să-i
răpească dreptului comunitar eficienţa sa173.
- Dezvoltarea dinamică a dreptului comunitar: Este clar că, adeseori, dreptul comunitar
trebuie interpretat din puncte de vedere politice, referitoare la promovarea integrării. Astfel, de
exemplu, în prim planul interpretării unei directive stă – adesea – întrebarea: ce obiective ale TCE
urmează a fi urmărite prin această directivă?
- Interpretarea, conformă Tratatului, a dreptului comunitar secundar: aceasta este o
consecinţă logică, rezultată din împărţirea dreptului comunitar în drept primar şi drept secundar, aşadar
– pe de o parte – dreptul Tratatelor constitutive, respectiv – pe de altă parte – dreptul creat de organele
comunitare, şi anume regulamentele şi directivele.
- Principii de drept generale: Aici este vorba de un domeniu deosebit de complex, căruia
CJCE îi acordă o mare atenţie. Bineînţeles că CJCE ia în considerare drepturi fundamentale şi principii,
cum sunt principiul proporţionalităţii, etc. La acestea se adaugă dispoziţii, precum cele ale art. 288
(215) alin. 2 din TCE, care lasă la aprecierea CJCE luarea în considerare a “principiilor de drept
generale, care sunt comune ordinilor de drept ale statelor membre” 174. Ce-i drept, acest articol conţine
doar o regulă pentru un domeniu special, totuşi ideea lui fundamentală este prezentă în multe sentinţe.
- Compararea legislaţiilor: Chiar şi în afara acesteia, CJCE lucrează foarte mult pe baza
studiilor de drept comparat, care sunt întocmite de către propriul compartiment ştiinţific. În plus, însuşi
colegiul judecătorilor – precum şi participarea statelor membre la procese, permisă în mare măsură –
oferă deja garanţia prezenţei permanente a comparării legislaţiei 175. Chiar şi principiile de drept
generale – pe care, cum s-a menţionat mai sus, CJCE le aduce în dreptul comunitar – sunt stabilite, în
definitiv, pe baza comparării legislaţiilor. Compararea legislaţiilor este interesantă pentru CJCE nu
numai pentru stabilirea temeiurilor sentinţelor sale, ci şi pentru efectele ulterioare ale acestora în statele
membre.
- Principiul subsidiarităţii (art. 5 [3b] TCE): De la Tratatul de la Maastricht, la interpretare
joacă un rol important şi principiul subsidiarităţii, adică principiul conform căruia o activitate va fi
desfăşurată la nivelul Comunităţii numai în măsura în care ea nu poate fi realizată mai bine la nivelul
statelor membre176.
În final, cu privire la perfecţionarea legislaţiei în dreptul comunitar, CJCE este indicată cu
mult mai mult decât instanţele naţionale, deoarece – pentru asigurarea respectării dreptăţii în dreptul
comunitar – trebuie, adesea, umplute lacunele. Rezultă particularităţi, avându-se în vedere atât materia
imperfectă supusă reglementării în dreptul comunitar, cât şi dinamica dezvoltării acestuia.

172
Vezi, de exemplu, CJCE, sentinţa din 17.11.1993, în cazul Comisia/Franţa, C-68/92, CS 1993, pag. I-5881.
173
Vezi, de exemplu, CJCE, sentinţa din 14.12.1995, în cazul Peterbroeck, Van Campenhout & Cie/Statul belgian, C-
312/93, CS 1995, pag. I-4599.
174
Foarte instructivă pentru aceasta este, de exemplu, CJCE, sentinţa din 3.02.1994, în cazul Grifoni/EAG, C-308/87, CS
1994, pag. I-341.
175
Vezi, pentru aceasta, Jann/Hakenberg, “Recurgerea la fiecare drept naţional în activitatea CJCE” în Rodriguez Iglesias
ş.a. (editor) “Contribuţii la omagierea lui Fernand Schockweiler”; Baden-Baden, 1999, pag. 255.
176
Vezi, în această privinţă, articolul fundamental al lui Schima “Principiul subsidiarităţii în dreptul comunitar european”,
apărut în publicaţia “Studii de drept austriece”, vol. 22, Viena 1994, ca şi articolul aceluiaşi autor “Evaluarea principiului
subsidiarităţii de către CJCE” apărut în ÖJZ, 1997, pag. 761.

125
 4.5. Perfecţionarea justiţiei comunitare

În mod sigur, CJCE este unul din organele CE, care se bucură de cel mai mare respect şi de cea
mai înaltă preţuire în statele membre. Activitatea ei, desfăşurată în cei aproape 50 de ani ai existenţei
sale, a marcat decisiv imaginea Comunităţii ca o comunitate de drept şi a întărit considerabil drepturile
fiecărui individ. În opinia generală, ea este considerată ca fiind extraordinar de eficientă.
Cu toate acestea, treptat, şi în cazul CJCE se simte nevoia unei reformări fundamentale: în anii
scurşi, competenţele sale au sporit puternic; în special Tratatul de la Amsterdam a adus cu sine o lărgire
considerabilă, chiar şi în domenii, care – până atunci – erau străine dreptului comunitar, de exemplu
dreptul la azil sau dreptul internaţional al familiei (vezi II.14, cu privire la noile competenţe). La
aceasta se mai adaugă faptul că, între timp, şi dreptul comunitar tradiţional a atins dimensiuni
deosebite, dacă ne-am gândi doar la feluritele măsuri de ajustare juridică în sfera dreptului privat – la
care “părinţii Tratatelor” sigur nu cutezau să viseze – sau la problemele juridice aflate în legătură cu
uniunea monetară, ca să nu mai amintim de extinderea UE în curând la 21, iar ulterior la şi mai multe
state membre.
Curtea de Justiţie a luat ea însăşi iniţiativa şi a prezentat Consiliului – în primăvara lui 1999 –
un memoriu cu privire la propiul ei viitor177. La început, în acestea sunt enumerate diverse puncte, care
ar urma să conducă la o schimbare rapidă, şi anume:
- introducerea procedurii rapide (mai ales în privinţa noilor domenii: azil şi imigrare);
- o posibilitate sporită de a renunţa la dezbaterea orală;
- o mai bună colaborare cu părţile şi cu instanţele naţionale, cu privire la instrucţiuni şi
informaţii;
- introducerea unei proceduri simplificate de luare a deciziei preliminare în cazuri speciale, ca şi
- îmbunătăţirea situaţiei de suprasolicitare, existentă în compartimentele de traduceri (adeseori
durata lungă a proceselor provine de la aşteptarea traducerilor).
Mai departe sunt puse în discuţie câteva puncte, pe care însăşi Curtea de Justiţie nu le susţine
integral şi necondiţionat, acestea fiind:
- introducerea unui mecanism de filtrare în cazul căilor de atac, dar – poate – şi în cazul
procedurilor de luare a deciziilor preliminare; astfel s-ar putea ajunge la o limitare a dreptului de
înaintare a cererilor (de exemplu limitare la instanţele naţionale supreme178);
- o mai amplă strămutare, la Curţile de Apel interinstituţionale sau la instituţii similare, a
cauzelor privind acţiunile înaintate de către funcţionari;
- o modificare în componenţa şi organizarea Curţii de Justiţie (modificarea principiului “un
judecător pentru fiecare stat membru”, o mai pronunţată repartizare către Curţi şi instituţii similare),
precum şi
- o transferare mai amplă, către instanţele naţionale descentralizate, a verificării chestiunilor de
drept comunitar.
Desigur, viziunea generală a unei “Curţi de Justiţie pentru Europa în noul mileniu” constă în
faptul că, treptat, CJCE evoluează spre o Curte Constituţională supremă pentru Europa, actualele
discuţii – referitoare la elaborarea unei Carte Europene a drepturilor fundamentale – mergând tot în
această direcţie. Într-o astfel de situaţie, CpICE – care ar putea fi extinsă considerabil din punct de
vedere al personalului şi ar putea fi împărţită în Senate speciale – ar fi răspunzătoare pentru detaliile

177
Vezi rezumatul memoriului în “Revista europeană pentru drept comercial”, 1999, pag. 420.
178
Vezi, în această privinţă, Lenz, Carl Otto “Spoială sau comunitate de drept – restrângerea, la instanţele supreme, a
dreptului de înaintare a cererii conform art. 177 din TCEE?”, în publicaţia “Neue Juristische Wochenschrift” 1993, pag.
2664.

126
domeniilor materiale, iar instanţelor statelor membre le-ar fi conferită o mai mare responsabilitate
pentru aplicarea zilnică şi pentru impunerea dreptului comunitar.

4.6. Anexe

Fig. 1 – Instituţia CEJ

Instituţia CEJ

1+1 Preşedinţi
14+14 Judecători
8 Avocaţi Generali
Aprox. 100 “Jurişti-secretari pe lângă
un judecător”
Aprox. 50 Personal cercetare juridică
Aprox. 400 Traducători
Aprox. 400 Personal administrativ

Fig. 2 – Jurisdicţia CEJ

Jurisdicţia CEJ

- Dispute între instituţii şi statele membre

- Dispute între statele membre (rar)
- Dispute între instituţii (des)
- Decizii preliminare
- Apel împotriva deciziilor Cuţii de Primă 127
Instanţă
Fig. 3 – CEJ: Decizii preliminare

CEJ: Decizii preliminare

- Procedură extrem de importantă de

interpretare şi control a prevederilor
dreptului comunitar privind diferite aspecte
- Numai în cazul în care curţile naţionale cer
o calificare CEJ
- Decizia CEJ este obligatorie pentru cazul
în cauză, dar şi pentru probleme similare
din toate statele membre

Fig. 4 – Jurisdicţia Curţii de Primă Instanţă

Jurisdicţia Curţii de Primă Instanţă

- Dispute între persoane fizice şi instituţiile

comunitare, în special în domeniul dreptului
concurenţei
- Cazuri din CE privind mărcile de comerţ
- Cazuri din CE privind personalul
- Se poate face apel la CEJ împotriva tuturor
deciziilor

Statistici ale CEJ

Fig. 5 – Statistici ale CEJ
- aprox. 5000 decizii din 1952
- în prezent: aprox. 500 decizii pe an
- procedurile durează 2 ani
- toate statele membre sunt vizate în aceeaşi
măsură (proporţional) 128
 Fig. 6 – Instituţia CEJ - Perspective

Instituţia CEJ – Perspective

- Reforma sistemului CEJ în Tratatul de la

Nisa
- CEJ devine Curte Constituţională (Carta
Drepturilor Fundamentale)
- CPI devine Curte administrativă şi îşi extinde
jurisdicţia
- Crearea “Camerelor specifice” (3 instanţe)

II. Controlul judiciar al actelor juridice comunitare

4.1. Actele supuse controlului

Nu pot fi supuse controlului judecătoresc aşa-numitele “acte inexistente”. În această categorie

au fost incluse actele inexistente în fapt, cum ar fi actele care nu au intrat în vigoare sau cele care
emană de la persoane care nu deţin competenţa necesară, precum şi actele care sunt lipsite de orice
temei legal, categorie în care sunt incluse acte care există, dar sunt vădit ilegale, astfel încât nu trebuie
să fie aplicate, chiar dacă nu sunt contestate în termenul prevăzut179. Dacă un act este adoptat şi publicat
din eroare, el poate fi declarat ca inexistent. În cazul în care este stabilită inexistenţa actului, acţiunea
introdusă urmează să fie declarată inadmisibilă, întrucât nu se poate contesta ceva ce nu există, cu
consecinţa suportării cheltuielilor de către reclamant.
În unele cazuri s-a acceptat să se supună procedurii Curţii de justiţie acte care nu sunt avute în
vedere de tratatele comunitare.
179
A se vedea M.C. Bergerés, La theorie de l’inexistence en droit communautaire, în RTDE nr. 3/1989, pag. 393 şi nr.
4/1989, pag. 647.

129
 Cauze de nelegalitate
Cauzele de nelegalitate a actelor care pot fi invocate sunt următoarele180:
- necompetenţa;
- încălcarea unei cerinţe procedurale esenţiale;
- încălcarea Tratatului;
- încălcarea oricărei reguli de drept privind aplicarea Tratatului;
- abuzul de putere.

4.2. Procedura de control

Din ansamblul dispoziţiilor legale comunitare rezultă că pot fi utilizate modalităţi de contestare
a actelor instituţiilor comunitare, potrivit cu împrejurările şi natura cauzelor. Acestea sunt:
- acţiunea în anulare – o acţiune directă privind actul respectiv, destinată anulării totale a
acestuia;
- acţiunea relativă la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona, urmărind sancţionarea
inacţiunii acestor instituţii pentru a deveni mai diligente în îndeplinirea atribuţiilor lor;
- excepţia de nelegalitate, care este menită să împiedice aplicarea unui act ilegal spre a fi folosit
ca temei pentru acţiunea viitoare;
- cererea pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar, care
poate fi introdusă de tribunalele naţionale (la cererea unei părţi), când ele urmează să aplice un act
comunitar a cărui valabilitate este îndoielnică;
- stabilirea validităţii unui act într-o cauză privind daunele provocate de un act ilegal181.

4.2.1. Acţiunea în anularea actelor instituţiilor

comunitare

4.2.1.1. Actele susceptibile a fi contestate

Actele susceptibile a fi atacate, printr-o acţiune în anulare, la organele comunitare de justiţie,

sunt prevăzute limitativ în art. 230 par. 1 CE, art. 33 şi 38 CECO şi în art. 146 Euratom. Curtea de
justiţie controlează legalitatea actelor adoptate împreună de Parlamentul european şi Consiliu, a actelor
Consiliului, Comisiei şi Băncii centrale europene, altele decât recomandările şi avizele şi a actelor
Parlamentului european destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.
În legătură cu actele Parlamentului destinate a avea efecte faţă de terţi, se impune precizarea că
ele pot fi supuse controlului de legalitate ca efect al modificării art. 230 par. 1 CE prin Tratatul de la
Maastricht. Trebuie, deci, să se decidă că o acţiune în anulare este admisibilă contra măsurilor adoptate
de Parlamentul european destinate a avea efecte juridice faţă de terţi. Astfel, se relevă contribuţia
practicii judecătoreşti la dezvoltarea dreptului comunitar.
O acţiune în anulare introdusă de o persoană fizică sau juridică cu privire la refuzul Comisiei de
a nu iniţia proceduri contra unui stat membru pentru neîndeplinirea obligaţiilor a fost considerată ca
inadmisibilă – art. 169 (226) CE.
Este în principiu fără importanţă forma particulară în care actele şi deciziile sunt adoptate, în
măsura în care ea priveşte posibilitatea ca ele să fie contestate printr-o acţiune în anulare şi fondul lor

180
J. Bolouis, Droit institutionel de L’Union Européenne, 5e édition, Montchretien, Paris, 1995, pag. 336-338 şi Brînduşa
Ştefănescu, Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, pag. 60-62.
181
A se vedea şi P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 221.

130
este acela care trebuie să fie examinat în scopul de a determina dacă ele constituie măsuri în sensul art.
173 (230).

4.2.1.2. Legitimarea procesuală

Dreptul de a introduce acţiuni în anulare (locus standi) aparţine categoriilor de reclamanţi aşa
cum sunt menţionate la art. 230 alin. 2-4 CE182 şi art. 146 alin. 2-4 Euratom.
În primul rând, potrivit art. 230, pot să introducă acţiuni un stat membru, Parlamentul european,
Consiliul şi Comisia (alin. 2) precum şi Curtea de conturi şi BCE, atunci când se tinde la salvgardarea
drepturilor acestora (alin. 3), toate aceste posibilităţi existând numai în sistemul Tratatului CE, spre
deosebire de Euratom (art. 146 alin. 3), din care rezultă că BCE nu are îndreptăţirea de a introduce
asemenea acţiuni. În sistemul Tratatului CECO dreptul la acţiune contra actelor Comisiei aparţine
statelor membre, Parlamentului european şi Consiliului (art. 33, modificat) iar contra actelor
Parlamentului şi Consiliului, el revine unui stat membru sau Comisiei (art. 38).
Aceste instituţii şi state sunt considerate ca reclamante privilegiate, având-se în vedere calitatea
lor. Ele nu trebuie să demonstreze vreun interes în introducerea unei acţiuni în anulare, întrucât acesta
este întotdeauna prezumat183.
În privinţa deciziilor şi recomandărilor generale se poate constata că nu pot fi invocate alte
cauze de nelegalitate, care pot să atragă anularea actului, decât abuzul de putere. Această posibilitate
constituie numai o excepţie, explicată prin faptul că în acest caz elementul individual prevalează încă.
În sistemul Tratatelor CE şi Euratom – art. 230 alin. 4, respectiv art. 146 alin. 4, în aceleaşi
condiţii ca în cazul reclamanţilor privilegiaţi, orice persoană fizică sau juridică poate să introducă o
acţiune contra deciziilor al căror destinatar este, precum şi contra deciziilor, care, deşi luate în forma
unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct şi individual.
Acţiunile în anulare pot fi îndreptate numai contra deciziilor care au un caracter individual,
privind, aşadar, numai persoanele fizice şi juridice care sunt destinatarii lor. Regulamentele nu pot fi
supuse controlului judecătoresc pe această cale, de către aceste persoane. Deciziile care, deşi, îmbracă
forma unui regulament sau a unei decizii adresate altei persoane, îl privesc direct şi individual pe
reclamant, pot fi, de asemenea atacate.

4.2.1.3. Declararea nulităţii actelor.

Efectele hotărârilor

Organele comunitare de justiţie nu au competenţa într-o acţiune în anulare de a decide asupra

posibilelor obligaţii ale autorităţii naţionale după această anulare, chiar dacă, atunci când acţiunea este
fondată, ele declară actul contestat ca fiind nul.
Declararea nulităţii actului poate crea, însă, posibilitatea introducerii unei acţiuni împotriva
Comunităţii pentru daunele produse părţii vătămate prin actul anulat, în conformitate cu art. 288 par. 2
şi 3 şi art. 235 CE, art. 188 par. 2 şi art. 151 Euratom şi art. 40 CECO.

III. Controlul judecătoresc al actelor

statelor membre

182
A se vedea şi Brânduşa Ştefănescu, op. cit., pag. 54-59; G. Bebr, Direct and indirect control Community Acts in
practice: the relation between articles 173 and 177 of the EEC Treaty, în MLR, vol. 82, nr. 5-6/1984, pag. 1229-1232.
183
J. Boulouis, op. cit., pag. 333, D. Simon, op. cit., pag. 338-339, W. Cairns, op. cit., pag. 110-113 şi J. Tillotson, op. cit.,
pag. 424-430.

131
 În cazul Uniunii europene normele adoptate de instituţiile comunitare, care deţin competenţe
specifice încredinţate de statele membre sunt cu mai mare uşurinţă puse în aplicare, întrucât statele
respective au înţeles să-şi supună comportamentul lor acestor norme, într-un mod strict, potrivit art. 10
CE, de a se obliga la un anumit comportament, şi, în caz contrar, să fie constrânse, după caz, la
săvârşirea unui act pozitiv sau la o abţinere, compatibilă cu obiectivele stabilite. Această situaţie este
favorizată de caracterul de omogenitate a statelor membre, care a făcut ca, în acţiunea lor, să pornească
de pe poziţii sensibil egale, cu excluderea eventualelor tendinţe de tutelare sau hegemonice, astfel că,
aflate în faţa dreptului comunitar, să nu poată recurge la acte discriminatorii sau care ar afecta interesul
comun. În acelaşi timp, structura instituţională, riguros amenajată, înlătură, într-o măsură decisivă,
posibilităţile statelor membre de a evita sau de a se sustrage de la aplicarea regulilor comunitare,
indiferent că ele sunt de o generalitate extremă ori de o adresabilitate directă, restrânsă.
Statele membre se vor opune, ca atare, numai jurisdicţiei comunitare, ea fiind exclusivă,
nediscriminatorie şi nelimitată în timp. Obligativitatea ei rezultă din dispoziţiile specifice ale art. 292
CE: “Statele membre se angajează să nu supună un diferend relativ la interpretarea şi aplicarea
prezentului Tratat unui alt mod de reglementare decât cele prevăzute de acesta”.

4.1. Acţiuni şi proceduri

4.1.1. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii

de către statele membre a obligaţiilor
lor conform tratatelor comunitare

Curtea de justiţie are competenţa (exclusivă) de a judeca statele membre în legătură cu

neîndeplinirea obligaţiilor impuse de Tratate şi de dreptul comunitar în general. Sediul materiei se află
la art. 226-228 CE, art. 141-143 Euratom (în mod identic cu art. 226-228 CE) şi la art. 188 CECO.
Procedurile ce se declanşează în această privinţă duc la constatarea neîndeplinirii unora dintre aceste
obligaţii de către un stat membru şi la determinarea acestuia să satisfacă cerinţele dreptului comunitar
(în cauză sunt, de regulă, directivele). În acest proces Comisia are sarcina supravegherii
comportamentelor statelor care trebuie să să se concretizeze fie în acţiuni, fie în inacţiuni. În executarea
obligaţiilor sale, conform art. 211 CE, Comisia urmează să garanteze că prevederile Tratatului şi
măsurile luate de instituţiile comunitare pe baza acestuia vor fi aplicate. Aceasta presupune
posibilitatea pentru Comisie de a exercita o supraveghere permanentă a componentelor statelor
respective. Unul dintre mijloacele pentru a o înfăptui, constă în strângerea oricăror informaţii şi
realizarea oricăror verificări pentru realizarea sarcinilor ce-i sunt încredinţate184.

4.1.2. Procedura de control iniţiată de Comisie

4.1.2.1. Supravegherea exercitată de Comisie

184
A se vedea şi D. Simon, Op. cit.., pag. 415.

132
 Potrivit Tratatului CECO (art. 88 alin. 1), Comisia va constata neîndeplinirea obligaţiei printr-o
decizie motivată, acordând statului membru un termen pentru îndeplinirea acesteia. Decizia este
executorie, fără posibilitatea de suspendare, chiar dacă statul incriminat urmează dreptul de a introduce
acţiune la Curtea de justiţie contra deciziei Comisiei, în termenul de două luni de la notificare, prevăzut
la art. 88 alin. 1. Decizia care trebuie să fie astfel executată echivalează cu o injoncţiune faţă de statul
membru185.
Curtea are competenţa nelimitată în soluţionarea acţiunilor introduse de statul membru (art. 88
alin. 2 CECO) ceea ce înseamnă că nu există vreo prezumţie de validitate a deciziei. Ea are opţiunea de
a se pronunţa asupra validităţii, putând să înlocuiască decizia Comisiei prin propira sa decizie, după ce,
evident, a analizat toate argumentele părţilor şi a luat în considerare toate faptele relevante. Acţiunile
respective ale statelor nu au trăsăturile unor acţiuni în anulare.

4.1.2.2. Condiţiile necesare de admisibilitate a acţiunii

Comisiei (faza procedurală administrativă)

a. Existenţa unei neîndepliniri (sau încălcări) de către statele membre a obligaţiilor lor.
Fără îndoială, neîndeplinirea unor obligaţii nu se poate produce decât dacă sunt în discuţie
obligaţii preexistente. Ele sunt de o anumită natură şi întindere, putând fi atât obligaţii de diligenţă, cât
şi obligaţii de rezultat. Dar textele legale reglementează în realitate un ansamblu de comportamente,
care, uneori, pot fi negative sau de abţinere, şi, pe de altă parte, unele dintre obligaţii sunt strict sau
suficient determinate în unele dintre textele Tratatelor comunitare, în timp ce altele nu pot fi precis
determinate decât apelându-se la legislaţia subsidiară.
b. Discuţii formale.
Conform art. 226 alin. 1, Comisia trebuie să dea posibilitatea statului membru, considerat în
culpă, să-şi prezinte observaţiile sale într-o procedură formală, invitându-l, în acest sens, printr-o
scrisoare care trebuie să înfăţişeze problemele în litigiu şi toate elementele necesare statului pentru a-şi
pregăti apărarea, inclusiv pentru eventualitatea în care el nu-şi însuşeşte în final, punctul de vedere al
Comisiei şi se va continua, prin urmare, procedura.
c. Avizul motivat.
Faza procedurală administrativă ia sfârşit printr-un aviz motivat, atunci când Comisia consideră,
cu titlu definitiv, că statul respectiv nu şi-a îndeplinit obligaţiile conform Tratatului. Comisia va evalua
acţiunea statului, concretizată în adoptarea uneia sau mai multor reglementări prin care s-au respectat
obligaţiile comunitare, sau inacţiunea sa, constând în neadoptarea unor dispoziţii legale.

4.1.2.3. Faza jurisdicţională

Această nouă fază începe prin sesizarea Curţii de justiţie de către Comisie, care va avea, astfel,
legitimarea procesuală activă, care nu poate fi extinsă şi la persoanele fizice şi juridice.
În sesizare trebuie să fie precizate în mod necesar obiectul litigiului, concluziile şi expunerea
sumară a motivelor invocate, care trebuie să fie identice cu cele evocate în faza anterioară. Obiectul
unei acţiuni conform art. 169 (226) – a accentuat Curtea – este delimitat prin procedura
precontencioasă prevăzută de acest articol, iar posibilitatea pentru statul în cauză de a avea prilejul să
prezinte observaţiile sale constituie o garanţie fundamentală conform Tratatului şi o cerinţă esenţială
pentru conducerea corespunzătoare a procedurii şi, în consecinţă, o acţiune întemeiată pe art. 169 (226)
nu poate fi fondată pe alte motive decât cele stabilite în avizul motivat.

185
A se vedea J. Boulouis, op. cit., pag. 361-371.

133
 Existenţa unor căi legale susceptibile de a angaja jurisdicţiile naţionale nu poate, în nici o
privinţă, să prejudicieze exercitarea acestei acţiuni, fiecare dintre acţiunile introduse urmărind scopuri
şi având efecte diferite.
În această fază pot să survină situaţii în care statul membru înţelege să dea curs măsurilor pe
care Comisia le-a avansat în avizul motivat, ca fiind posibile de luat pentru îndeplinirea obligaţiilor de
către acest stat.
Cu toate acestea, în jurisprudenţă a fost acceptată şi ideea existenţei unui interes material, nu
numai a unui interes “în drept”, astfel încât să fie stabilită existenţa unei eventuale responsabilităţi a
statului respectiv aflat în culpă, atât faţă de Comunitate, cât şi faţă de alte state membre sau faţă de
persoane.
În jurisprudenţa Curţii s-a statuat că, în absenţa unor reglementări comunitare, obligaţia statului
de a repara prejudiciul cauzat persoanelor urmează să fie adusă la îndeplinire în cadrul naţional al
responsabilităţii, cu observaţia că, atât condiţiile de fond, cât şi cele de formă, stabilite prin diverse
legislaţii naţionale în materie, nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele ce privesc reclamaţii
asemănătoare de natură internă şi nu trebuie să fie organizate de aşa manieră încât să se facă excesiv de
dificilă sau practic imposibilă obţinerea reparaţiunii.

4.1.2.4. Neîndeplinirea obligaţiilor de

către statele membre

Statele membre pot să justifice conduita lor evocând diverse cauze, atunci când se desfăşoară o
procedură jurisdicţională în materia de faţă.
Au fost invocate, spre exemplu186:
“- declararea unei rezerve atunci când au acceptat un act al Consiliului, dar s-a argumentat că
rezerva este inadmisibilă, ea fiind posibilă doar în tratatele multilaterale;
- autonomia statelor, în cazul în care statele rămân suverane în anumite domenii; s-a reţinut că,
în exercitarea drepturilor lor suverane, ele nu pot să ia unilateral măsuri interzise de Tratat;
- absenţa interesului, când nu s-a cauzat nici un prejudiciu celorlalte state, dar s-a precizat că în
cazul respectiv (art. 141 Euratom) nu este implicată o condiţie prealabilă a producerii unui prejudiciu
înaintea declanşării procedurii respective;
- absenţa culpei; s-a respins această justificare pentru motivul că art. 226 priveşte doar
calificarea dreptului şi nu doar vinovăţia sau moralitatea, aplicarea acestuia nefiind dependentă de o
dovedire a unei inerţii sau opoziţii din partea statului membru respectiv;
- circumstanţe excepţionale prevăzute în Tratat (fostul art. 226 CE, abrogat prin Tratatul de la
Amsterdam);
- nevaliditatea unei reguli nerespectate; nu s-a admis excepţia de nelegalitate când se contestă
validitatea dreptului într-o procedură conform art. 226, precum în cazul deciziilor individuale care ar fi
putut să fie contestate în termenul perevăzut pentru contestaţia în anulare;
- existenţa unor mijloace locale de soluţionare; s-a statuat că existenţa sau inexistenţa unor căi
de soluţionare de către tribunalele locale (mai ales în cazul regiunilor comunitare cu efect direct) nu
poate să aibă vreo influenţă asupra exercitării posibilităţilor de soluţionare prevăzute la art. 226,
deoarece cele două căi au obiective diferite şi efecte distincte, ele fiind independente una faţă de
cealaltă;

186
A se vedea H.G. Schermers, D. Waelbroeck, Judicial protection in the European Communities, 5-th ed., Kluwer Law and
Taxation Publishers, Deventer-Boston, 1992, pag. 297-305; J. Boulouis, op. cit., pag. 366-367; G. Nafilan, La position des
États membres et les recours en manquements des articles 169 CEE et 141 CEEA, în RTDE nr. II/1977, pag. 225-241; V.
Marcu, op. cit., pag. 190; D. Simon, op. cit., pag. 422-426.

134
 - fapta altuia: nu poate fi invocată când cel în cauză nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii; dar,
când datorită neglijenţei altuia, s-a creat o stare de incertitudine şi neclaritate privind obligaţiile de
îndeplinit, ea va putea fi calificată ca susceptibilă de a justifica propria acţiune sau inacţiune;
- efectul direct al directivelor: nu exonerează statele membre de obligaţia de implementare a lor
prin adoptarea de măsuri naţionale în termenul cuvenit pentru a se satisface scopul directivelor;
- organizarea constituţională sau administrativă a fiecărui stat: s-a statuat că un stat este
răspunzător pentru neexecutare conform art. 169 (226), indiferent de problema identificării agenţiei
naţionale care este real răspunzătoare pentru acea neexecutare, chiar dacă agenţia respectivă este
dependentă potrivit dreptului intern187;
- prevederi, împrejurări sau practici existente în sistemul juridic al unui stat membru care sunt
modificabile după dorinţă de către autorităţi şi cărora li se dă o publicitate corespunzătoare;
- faptul că statele membre sunt în curs de transpunere sau implementare a reglementărilor
comunitare sau că legislaţia este în stadiu de proiect, de discuţii sau de adoptare, chiar foarte avansat,
ori dacă s-au stabilit comitete de redactare a actelor legislative ori s-au dat prin lege împuternicirile
necesare pentru a fi luate măsuri de implementare sau aceste măsuri trebuie să parcurgă procedura
parlamentară obişnuită ori că ea este în progres, nu este luat în considerare;
- dificultăţile transpunerii reglementărilor comunitare sau complexitatea subiectului ori
întâmpinarea unor probleme procedurale sau legale nu pot fi reţinute;
- s-a respins argumentul că întârzierea în transpunerea directivei nu stânjeneşte comerţul
intracomunitar, precum şi cererea pentru oprirea procedurilor până la adoptarea reglementărilor de
implementare;
- obiecţiile sindicatelor privitoare la o directivă determinată nu pot constitui o apărare valabilă
pentru netranspunerea ei”.

4.1.2.5. Executarea hotărârii Curţii de justiţie

Dacă un stat membru a adoptat acte în legătură cu care Comisia a solicitat intervenţia Curţii,
conform art. 226, Curtea nu va putea să anuleze actele respective, întrucât aceasta ar constitui o
ingerinţă în activitatea jurisdicţională internă, incompatibilă cu dispoziţiile Tratatelor.
Ea poate numai să constate o neîndeplinire a obligaţiilor de către statul respectiv, cu consecinţa
că aceasta trebuie să ia măsurile pe care le comportă, conform art. 228 alin. 1 CE, executarea hotărârii
Curţii, spre a se înlătura această abatere (hotărârea Curţii având un caracter declarativ).
Textul legal nu prevede un termen în care hotărârea Curţii trebuie să fie executată. Totuşi, în
practică s-a stabilit că, avându-se în vedere interesul în imediata şi uniforma aplicare a dreptului
comunitar, este de domeniul evidenţei că procesul de aducere la îndeplinire a unei hotărâri trebuie să
fie iniţiat de îndată şi terminat cât mai curând posibil.
Atunci când Curtea admite că statul membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale, ea poate
să-i aplice sancţiunea plăţii unei sume forfetare sau a unei sume cu caracter cominatoriu (art. 228 par. 2
partea a treia). Aşadar, Curtea nu este obligată să aplice sancţiunile ce i-au fost înfăţişate de Comisie
sau în cuantumul propus de aceasta.

4.2. Alte cazuri de control

4.2.1. Acţiunea în răspundere

(în daune) – art. 288 alin. 2 CE

187
P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 280; D. Simon, op. cit., pag. 275-276.

135
 4.2.1.1. Legitimare procesuală

În general nu există restricţii privind posibilitatea oricărei persoane fizice sau juridice de a
introduce acţiuni în daune de natura celor prevăzute la art. 215 (288) alin. 2 şi 3.
Partea contra căreia se introduce acţiunea – legitimarea procesuală pasivă – a fost considerată a
fi Comunitatea aşa cum este ea reprezentată de către instituţia acuzată a fi comis actul culpabil, şi nu
comunitatea ca un întreg, aceasta în pofida faptului că numai Comunitatea, nu şi instituţiile sale, are
capacitate juridică.

4.2.1.2. Acţiunea în răspundere şi

condiţiile răspunderii Comunităţilor

Pentru a exista răspunderea Comunităţilor, Curtea de justiţie a stabilit că, având în vedere
principiile evocate, trebuie să fie întrunite şi dovedite de către partea interesată următoarele elemente:
- existenţa unui act culpabil al Comunităţii;
- producerea unei daune;
- o legătură cauzală între aceste elemente.

a. Existenţa unui act culpabil

Acest element poate privi188:
- abuzul de putere dispreţuit în mod manifest şi grav, mergând până la arbitrar;
- neexecutarea obligaţiilor de către Comunităţi;
- organizarea necorespunzătoare a administraţiei Comunităţilor şi lipsa de supraveghere a
organismelor, lipsa diligenţei manifeste;
- informare greşită;
- rezilierea ilegală a contractelor de angajare a personalului Comunităţilor şi insuficienta
protecţie a membrilor acestuia;
- încălcarea unor reguli interne;
- încălcarea unor norme superioare de drept;
- nerespectarea obligaţiei de confidenţialitate.
Acţiunea în despăgubire nu urmăreşte anularea unei anumite măsuri comunitare, ci numai
repararea daunelor cauzate prin acţiunea sau inacţiunea comunitară, constând, deci, într-un act sau o
omisiune culpabilă. Ea are efecte numai inter paters şi fără a duce la desfiinţarea actului cu efect
retroactiv.
În cazul principiului răspunderii comunitare pentru un act legal, recunoscut în dreptul
comunitar, s-a admis că o atare răspundere poate să existe numai dacă dauna pretinsă, fiind socotită a
constitui o “vătămare care subzistă încă” afectează o sferă determinată de operatori economici într-un
mod disproporţionat în comparaţie cu alţii (prejudiciu special) şi depăşeşte limitele riscurilor
economice inerente în activitatea din sectorul în cauză (prejudiciu neobişnuit), fără ca măsura
legislativă care a dat naştere daunei pretinse să fie justificată printr-un interes general.
Daunele cauzate de instituţiile naţionale nu sunt, în principiu, susceptibile de a pune în cauză
responsabilitatea instituţiilor comunitare, organele comunitare de jurisdicţie fiind competente să
soluţioneze, conform art. 235 şi 288 CE, art. 151 şi 153 Euratom şi art. 40 alin. 1 şi 2 CECO, cauzele

188
H.G. Schermers, D. Waelbroeck, op. cit., pag. 330-334; J.F. Couzinet, Le renvoi en apreciation de validité devant la
Cour de justice des Communautés européennes, în RTDE nr. 4/1976, pag. 785-815; D. Simon, op. cit., pag. 404-405; W.
Cairns, op cit., pag. 121.

136
privind repararea daunelor provocate de instituţiile comunitare sau de agenţii acestora, acţionând în
exerciţiul funcţiunilor sale.
Cu toate acestea, respingerea unei acţiuni în răspunderea necontractuală contra Comunităţii nu
se opune introducerii unei acţiuni contra autorităţilor naţionale acţionând chiar în cadru comunitar, dar
fondată pe o cauză diferită.

b. Procedura unei daune

Într-o acţiune în răspundere delictuală reclamantul trebuie să afirme realitatea unui prejudiciu,
reprezentând cuantumul şi cauzele care l-au provocat, în caz contrar fiind posibilă declararea
inadmisibilităţii acţiunii.
Prejudiciul trebuie să fie direct, cert şi special. Caracterul său direct rezultă din chiar modul de
redactare a art. 228 CE şi art. 40 CECO. Curtea de justiţie a definit, la rândul ei, ce înseamnă
“prejudiciu indirect”: dauna cauzată printr-o tergiversare a examinării unei cereri de cartel de către
Înalta Autoritate, cerere pe care dacă ar fi respins-o mai devreme, i-ar fi permis solicitantului să
stabilească mai uşor relaţiile comerciale189.
Un prejudiciu este cert atunci când are o existenţă neîndoielnică şi întinderea sa poate fi
stabilită.
Caracterul special al prejudiciului rezultă din prevederile art. 34 alin. 1 CECO (dacă un
prejudiciu direct şi special este suferit de o întreprindere sau de un grup de întreprinderi...).
Printr-o acţiune în daune se poate pretinde, de asemenea, şi repararea daunelor morale. Uneori
s-au acordat numai simbolic daune morale spre a se oferi părţii o satisfacţie corespunzătoare. În alte
situaţii, Curtea a considerat că prin hotărârea sa a reparat orice prejudicire care ar fi putut fi provocată
poziţiei profesionale a reclamantului şi nu a acordat nici o daună190.
Prejudiciul care urmează a fi luat în considerare pentru acordarea despăgubirii cuprinde atât
pierderea efectivă – damnum emergens – cât şi beneficiul nerealizat – lucrum cessans.

c. Legătura cauzală între actul comunitar culpabil şi daună

Între actul culpabil şi prejudiciile suferite trebuie să existe o legătură cauzală care să facă
posibilă acordarea despăgubirilor. Necesitatea ei este impusă chiar de reglementările legale: art. 40
CECO, priveşte prejudiciile cauzate de orice act sau omisiune din partea Comunităţii, iar art. 228 alin.
2 CE, orice prejudiciu cauzat de instituţiile Comunităţii sau de agenţii ei. Acest element nu suscită, de
regulă, aspecte controversate. Caracterul îndepărtat şi speculativ al legăturii cauzale este factorul care
limitează şansele reclamantului de a reuşi în pretenţii.

4.2.2. Acţiuni introduse de funcţionarii

publici comunitari

În categoria funcţionarilor publici comunitari care pot să introducă acţiuni la organele

comunitare de jurisdicţie sunt incluşi atât oficialii Comunităţilor, cât şi alţi funcţionari.
Funcţionarii publici comunitari pot să facă sesizarea organelor jurisdicţionale competente, cu
avizarea autorităţii de numire, prin intermediul superiorilor direcţi, aceasta în scopul reglementării
amiabile a litigiilor.

189
A se vedea D. Simon, op. cit., pag. 409.
190
A se vedea P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 359-361.

137
 Acţiunea în cauză are natura unei acţiuni în anulare, cu toate consecinţele privind aplicarea
regulilor controlului judecătoresc în asemenea cazuri. Curtea sesizată are competenţă nelimitată numai
în litigiile cu caracter financiar, putând să modifice cuantumul sumelor stabilite în deciziile contestate.
Funcţionarii pot, de asemenea, să acţioneze contra oricărui act care îi afectează, chiar dacă el a
fost adresat altor persoane, de exemplu cele care au fost numite sau promovate. Esenţial, însă, este ca
acei funcţionari să acţioneze în propriul interes concret191.

4.2.3. Acţiunea contra sancţiunilor pecuniare

Comisia are dreptul de a impune sancţiuni pecuniare pentru încălcarea dreptului comunitar,
adoptând în acest scop decizii care pot fi contestate în justiţia comunitară.
Potrivit Tratatului CECO, acest drept de a impune sancţiuni pecuniare revine Comisiei prin
chiar dispoziţiile sale specifice prevăzute în anumite texte (de exemplu art. 47 alin. 3, art. 64 alin. 5, art.
68 alin. 6).
În sistemul Tratatului CE acest drept este acordat Comisiei de către Consiliu prin regulamentele
adoptate în diverse materii, dar în special în materie de concurenţă.
În conformitate cu aceste reglementări, Curtea de justiţie are competenţa nelimitată în cazul
acţiunilor privind sancţiunile pecuniare, ea putând să anuleze, să mărească sau să micşoreze sancţiunile
aplicate, fapt care evidenţiază deosebirea sa esenţială de acţiunea în anulare. Ea nu se mărgineşte doar
la a cerceta dacă faptele sunt corecte sau cum au fost ele apreciate, ci poate să exprime un nou punct de
vedere care îl poate înlocui pe cel al Comisiei192, asigurându-se astfel şi un rol preventiv al sancţiunilor
pecuniare în procesul aplicării dreptului comunitar.
În exercitarea competenţei sale nelimitate, Curtea este îndrituită să evalueze pentru sine însăşi
împrejurările cauzei şi natura încălcării în discuţie, în scopul de a determina cuantumul amenzii, astfel
încât acesta poate fi stabilit la un nivel mai mic decât cel fixat de Comisie, dacă unele fapte nu sunt
dovedite.

4.2.4. Arbitrajul

Curtea de justiţie are competenţa, conform art. 238 Ce, art. 153 Euratom şi art. 42 CECO, de a
soluţiona acele litigii care îi sunt încredinţate spre rezolvare ca urmare a unei clauze de arbitraj
(compromisorie) cuprinsă într-un contract încheiat de sau pe socoteala Comunităţilor, indiferent că
acest contract este cârmuit de dreptul public sau privat.
Curtea de justiţie este competentă să soluţioneze, de asemenea, orice litigiu între statele membre
care priveşte obiectul Tratatului, dacă litigiul îi este astfel supus potrivit unui acord special între părţi
(art. 239). Dispoziţia este aplicabilă în cazurile care exced prevederile art. 227.

IV. Procedura judecătorească

4.1. Procedura în faţa Curţii de primă

instanţă (tribunalul)

Regulile de bază privind procedura în faţa Curţii de primă instanţă sunt cârmuite de Titlul III
din Statutul Curţii de justiţie, în măsura în care poate fi necesar, sunt stabilite în Regulile sale de
procedură dispoziţii suplimentare şi mai detaliate (art. 53 din Statut). Aceste Reguli pot să deroge de la
191
A se vedea P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 245-246.
192
A se vedea P.J. Kapteyn, P. ver Loren van Themaat, op. cit., pag. 574.

138
cel de-al patrulea paragraf din art. 40 (despre limitarea unei cereri de intervenţie) şi de la art. 41 (luarea
unei decizii în absenţă) în scopul de a se ţine seama de trăsăturile specifice ale litigiului în domeniul
proprietăţii intelectuale.
Regulile de procedură ale Curţii de primă instanţă (Tribunalul) sunt aproape identice în formă şi
conţinut cu cele ale Curţii de justiţie.
În cazul în care Curtea de primă instanţă consideră că nu are competenţa de a supune dezbaterii
şi a hotărî asupra unei acţiuni în privinţa căreia este competentă Curtea de justiţie, ea va îndrepta acea
acţiune la această Curte. În mod asemănător, când Curtea de justiţie apreciază că o acţiune este de
competenţa Curţii de primă instanţă, ea va trimite acea acţiune Curţii de primă instanţă, după care
această Curte nu va putea să-şi decline competenţa.
În legătură cu formele speciale de procedură, Curtea de primă instanţă poate să rezolve numai
cazurile privind suspendarea acţiunii unei măsuri adoptate de o instituţie ori a executării şi alte măsuri
provizorii, chestiunile prealabile, intervenţia, luarea unei hotărâri în absenţă şi anularea ei, proceduri
excepţionale de reexaminare – procedura terţului (terţa opoziţie), revizuirea şi interpretarea deciziilor,
această din urmă procedură fiind, deci, clasificată, în situaţia de faţă, ca o procedură excepţională de
reexaminare, în comparaţie cu situaţia prezentată în ce priveşte Curtea de justiţie.

4.2. Procedura în faţa Curţii de justiţie

de la Luxemburg

În conformitate cu dispoziţiile art. 225 par. 1 CE, deciziile pronunţate de Curtea de primă
instanţă în cazurile avute în vedere în art. 230, 232, 235, 236 şi 238, precum şi în cazul altor categorii
de acţiuni care pot fi prevăzute în statutul Curţii de justiţie, pot să facă obiectul unui recurs la Curtea de
justiţie, limitat la probleme de drept, potrivit condiţiilor şi în limitele stabilite în Statut. Dreptul de
recurs fiind limitat, aşadar, numai la chestiunile de drept, se poate afirma că, per a contrario, Curtea nu
are a se pronunţa asupra problemelor de fapt.
Prin Tratatul de la Nisa a fost inclus în Tratatul CE un nou articol (225 A) al cărui par. 3 prevede
că deciziile camerelor jurisdicţionale pot să facă obiectul unui recurs limitat la problemele de drept sau,
când decizia de constituire a camerei prevede acest lucru, al unui drept de apel purtând şi asupra
problemelor de fapt, la Curtea de primă instanţă.
Recursul poate fi introdus contra deciziilor finale (prin care s-a soluţionat, deci, litigiul) ale
Curţii de primă instanţă şi deciziilor acesteia care sancţionează litigiile pe fond numai parţial ori un
incident de procedură privind o excepţie de necompetenţă sau de inadmisibilitate193.
Aşa cum s-a arătat, recursul va fi limitat numai la chestiuni de drept. Ca urmare, vor putea fi
invocate numai motive de nelegalitate:
1. necompetenţa curţii de primă instanţă;
2. nerespectarea procedurii în faţa ei, prejudiciind interesele recurentului;
3. încălcarea dreptului comunitar de către această Curte.
Recursul se va întemeia luându-se în considerare numai motive legate de mărimea cheltuielilor
de judecată sau relative la partea obligată să plătească.
Obiectul acţiunii la Curtea de primă instanţă nu poate fi schimbat în recurs.
Procedura în recurs constă, potrivit art. 59 din Statutul Curţii de justiţie, într-o fază scrisă şi într-
o fază orală, aceasta din urmă putând să fie eliminată de către Curte după depunerea actelor
procedurale conform art. 115 par. 1 şi art. 117 par. 1 şi 2 din Regulile de procedură ale Curţii de justiţie;
ea include şi un raport al judecătorului-raportor şi după ascultarea avocatului general, dacă nici una din
părţi nu supune o cerere care precizează motivele pentru care ea doreşte să fie ascultată.
193
Statutul Curţii de justiţie, art. 57 alin. 1.

139
 Dacă recursul este întemeiat, Curtea va casa decizia Curţii de primă instanţă şi, dacă stadiul
procedurii permite, poate să procedeze ea însăşi la judecată, pronunţând decizia finală în materie, ori
poate trimite cauza Curţii de primă instanţă pentru a decide, dar această Curte va fi ţinută de decizia
Curţii de justiţie privind chestiunile de drept194.

SECŢIUNEA A II-A
INSTITUŢIILE COMUNITARE CONSULTATIVE

1. Curtea de conturi

1.1. Componenţă

Curtea de conturi a dobândit prin Tratatul de la Maastricht un statut echivalent celui instituit
pentru celelalte patru instituţii comunitare principale195.
În compunerea Curţii de conturi fiecare stat membru este reprezentat de un cetăţean al său.
Membrii săi, potrivit art. 247, sunt aleşi dintre personalităţile care fac sau au făcut parte în ţările lor
respective din instituţiile de control extern sau posedă o calificare specială pentru această funcţie.
Membrii Curţii sunt numiţi pentru 6 ani de către Consiliu, care, statuând cu majoritate
calificată, după consultarea Parlamentului european, adoptă lista membrilor întocmită în conformitate
cu propunerile făcute de fiecare stat membru.

1.2. Competenţă

Curtea de conturi asigură controlul conturilor (art. 246). Ea este competentă să verifice conturile
totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii, precum şi ale oricărui organism creat de Comunitate,
în măsura în care actul constitutiv nu exclude această verificare (art. 248).
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Curtea verifică legalitatea şi regularitatea veniturilor şi
cheltuielilor şi certifică buna gestiune financiară, semnalând, în special, orice neregularitate.
Curtea de conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar, fiind
transmis celorlalte instituţii comunitare şi publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţii europene, însoţit
de răspunsuri ale acestor instituţii la observaţiile Curţii.
În sfârşit, Curtea va asista Parlamentul şi Consiliul în exercitarea funcţiilor de control al
execuţiei bugetare.

2. Alte organisme comunitare

2.1. Banca europeană de investiţii

194
Statutul Curţii de justiţie, art. 61.
195
A se vedea şi J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, op. cit., pag. 439-442.

140
 Această Bancă este înfiinţată potrivit art. 9 (Titlul IV din Partea a treia – în reglementarea
anterioară Tratatului de la Maastricht) şi acţionează în limitele ce-i sunt conferite prin Tratat şi prin
statutele prevăzute în Protocolul anexă la Tratat. Ea are personalitate juridică.
Membrii Băncii sunt statele membre. Ea este condusă de Consiliul guvernatorilor, compus din
miniştrii delegaţi de statele membre.
Banca de investiţii are sarcina, potrivit art. 267, de a contribui, făcând apel la pieţele de
capitaluri şi la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată şi fără obstacole a pieţei comune în interesul
Comunităţii.
În îndeplinirea sarcinilor sale, Banca facilitează finanţarea programelor de investiţii în legătură
strânsă cu intervenţiile fondurilor structurale şi ale altor instrumente financiare ale Comunităţii. La data
de 5 iunie 1998 Consiliul guvernatorilor a decis creşterea capitalului Băncii la 100.000 milioane
EURO, subscris de Statele membre în proporţiile stabilite prin Protocolul (A) privind Statutul Băncii,
astfel cum a fost modificat la 1 ianuarie 1995.

2.2. Comitetul consultativ al CECO

Acest Comitet (art. 8 CECO) funcţionează pe lângă Comisie, fiind compus din cel puţin 84 de
membri, dar nu mai mult de 108, care reprezintă în mod egal producătorii, lucrătorii şi cumpărătorii
(consumatorii), plus comercianţii. Ei sunt numiţi de Consiliu.
Comitetul are un rol consultativ pentru Comisie în toate cazurile în care aceasta consideră
necesar, dar dacă acest lucru este expres prevăzut în Tratatul CECO, ea este obligată să solicite
consultarea.

2.3. Comitetul regiunilor

Comitetul regiunilor (art. 7 par. 2 şi art. 263 CE) a fost înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht,
cu un rol consultativ196. El cuprinde reprezentanţii colectivităţilor regionale şi locale care sunt, fie
titularii unui mandat electoral în cadrul acestora, fie sunt răspunzători politic faţă de o adunare aleasă.
Numărul membrilor este fixat în funcţie de ponderea populaţiilor statelor membre.
Comitetul regiunilor este consultat de Consiliu şi de Comisie în cazurile prevăzute în Tratat şi în
toate celelalte cazuri, în special care privesc cooperarea transfrontieră, în care una dintre aceste două
instituţii consideră oportun (de exemplu, art. 149 par. 4, art. 151 par. 5, art. 156, art. 161).
Comitetul poate emite un aviz şi din proprie iniţiativă, dacă va considera acest lucru necesar,
avizul, precum şi o prezentare a deliberărilor fiind transmise Consiliului şi Comisiei - acestea fiind, în
mod normal, instituţiile beneficiare, potrivit principiului simetriei. El poate fi consultat şi de
Parlamentul european.

2.4. Comitetul economic şi social

Acest Comitet asistă, de asemenea, Consiliul şi Comisia, având un rol consultativ, potrivit art. 7
par. 2 CE197. El este format din 222 de membri, reprezentanţi ai diverselor componente economice şi
sociale ale societăţii civile organizate, în special reprezentanţi ai producătorilor, fermierilor,
transportatorilor, muncitorilor, comercianţilor, meşteşugarilor, profesiilor liberale, consumatorilor şi ai
interesului general.
196
A se vedea şi J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, op. cit., pag. 408-413.
197
A se vedea J. Boulouis, Droit institutionnel de l’Union européenne, 5-e édition, Montchretien, Paris, 1995, pag. 150; J.
Cloos, G. Reinesch, D. Vignes şi J. Weiland, op. cit., pag. 416-418; W. Cairns, op. cit., pag. 40-41.

141
 Comitetul este obligatoriu consultat de către Consiliu sau Comisie în cazurile expres prevăzute,
spre exemplu, art. 93, art. 94, art. 149 par. 4, art. 150 par. 4, art. 156 CE, etc. Obligaţia Consiliului de a
consulta Comitetul – s-a statuat de către tribunal (Curtea de primă instanţă) – trebuie să privească
opţiunile pe care intenţionează să le facă asupra bazei propunerilor naţionale şi nu asupra acestor
propuneri înseşi. În celelalte cazuri consultarea va avea loc numai dacă cele două instituţii comunitare
vor considera oportun, desigur, aceasta în funcţie de materia şi de importanţa problemei în discuţia lor.

CAPITOLUL II

INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE ŞI

SISTEMUL DECIZIONAL

SECŢIUNEA I

INSTRUMENTELE JURIDICE COMUNITARE

1. Actele instituţiilor juridice comunitare

1.1. Regulamentele

142
 Aşa cum este prevăzut în art. 249 alin. 2 CE şi art. 161 Euratom, un regulament trebuie să
întrunească trei caracteristici:
a. să fie de aplicabilitate generală, ceea ce presupune caracterul nedeterminat, neindividualizat,
al situaţiilor la care se aplică şi al efectelor produse sub raportul subiectelor juridice cărora li se
adresează, persoane fizice şi juridice şi statele membre. Regulamentele nu sunt aplicabile unor
destinatari limitaţi, desemnaţi sau identificabili, ci unor categorii înfăţişate abstract şi în ansamblul lor.
b. să fie obligatorii în toate elementele lor, fapt care le deosebeşte de directive, întrucât acestea
sunt obligatorii pentru state numai în ce priveşte rezultatul de obţinut. Regulamentele obligă nu numai
statele, ci şi întreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective în beneficiul particularilor198.
c. să fie direct aplicabil în fiecare stat membru, această trăsătură fiind dată de faptul că, aşa cum
s-a arătat în practică, statele au adoptat un anumit sistem juridic care, “... în baza Tratatului, a fost
integrat în sistemele lor juridice” 199. Aplicabilitatea directă înseamnă că nu este necesară vreo acţiune
legislativă formală din partea statelor membre pentru ca ele să intre în vigoare, neimpunându-se de
exemplu, un act legislativ de ratificare, nici nu pot fi adoptate măsuri prin care să le modifice domeniul
lor de aplicare sau formulate dispoziţii suplimentare.
Regulamentele se pot clasifica în regulamente de bază şi regulamente de executare. Această
distincţie, deşi neprevăzută de art. 189 (249), a fost introdusă prin practica instituţiilor şi confirmată de
Curte200. Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu sau de către Comisie, cu
abilitarea dată de acesta, şi ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretării şi validităţii,
regulamentului de bază faţă de care trebuie să fie conforme.
Regulamentele se publică obligatoriu în Jurnalul oficial al Comunităţilor europene. Data intrării
lor în vigoare este menţionată în chiar textul lor. În absenţa acestei precizări, ele intră în vigoare în a
douăzecea zi de la data acelei publicări.
În privinţa condiţiilor de fond, un regulament trebuie să indice temeiul legal al adoptării sale,
avizele care trebuie să fie obţinute (din partea Parlamentului, Comitetului economic şi social, Comitetul
regiunilor etc., după caz) şi îndeplinirea procedurilor formale prevăzute pentru adoptarea actului în
cauză (cine a avut iniţiativa sau propunerea legislativă, consultarea altor organisme). În sfârşit, în
preambulul său mai trebuie avută în vedere şi o motivare în fapt şi în drept pentru hotărârile luate.
Aceste condiţii sunt cerute, potrivit art. 190 (253) din Tratat, şi în cazul deciziilor şi directivelor.

1.2. Directivele

Directivele au forţă obligatorie pentru fiecare stat membru căruia i se adresează numai în ce
priveşte rezultatul de atins, lăsându-se autorităţilor naţionale competenţa alegerii formelor şi
mijloacelor de aplicare a lor, potrivit art. 249 alin. 3 CE, art. 161 alin. 3 Euratom şi art. 14 alin. 3
CECO.
Posibilitatea de a invoca o obligaţie impusă prin directivă nu poate fi exclusă în ce priveşte
persoanele, având în vedere efectul obligatoriu atribuit directivelor. Curtea a precizat că “în special
atunci când autorităţile comunitare, prin directivă, au impus statelor membre obligaţia de a urma o
anumită conduită, efectul util al acestui act ar fi diminuat dacă persoanele ar fi împiedicate să invoce în
faţa tribunalelor naţionale şi dacă acestea din urmă ar fi împiedicate să o ia în considerare ca element
de drept comunitar”.
198
G. Lyon-Caen, A. Lyon-Caen, Droit social international et européen, Dalloz, 1991, pag. 166; Pierre Rodière, Droit
social de l’Union Européenne, L.G.D.J., Paris, 1999; Louis Dubois şi Claude Bluman, Droit communautaire matériel,
Montchrestie, Paris, 1999.
199
A se vedea W. Cairns, op. cit., pag. 66.
200
A se vedea D. Simon, op. cit., pag. 202.

143
 Directivele se adresează numai statelor membre şi, ca atare, numai acestora le pot fi impuse
obligaţii, efectul lor fiind, deci, limitat.
Directivele nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci numai contra unui stat membru
căruia îi sunt adresate, ele neputând să impună obligaţii persoanelor.
Directivele sunt destinate să promoveze armonizarea sau coordonarea legislaţiilor naţionale,
tinzând să îngrădească în anumite domenii autoritatea statelor în materie de reglementare juridică prin
stabilirea în sarcina lor a unor obligaţii de a face, a unor restricţii sau a unor interdicţii. (Este cazul
directivelor pe care Consiliul le adoptă în materia liberei circulaţii a lucrătorilor – art. 40, art. 44 par. 1,
part. 47 par. 2).
În principiu, rezultatul “de atins”, în privinţa căruia directiva este obligatorie, face necesară
modificarea legislaţiilor naţionale sau adoptarea de prevederi legale în domeniile ce fac obiectul ei.
Aşa, de exemplu, în cazul Directivei nr. 77/249 din 29 martie 1977 a Consiliului privind facilitarea
exercitării efective de către avocaţi a libertăţii de a furniza servicii, statele membre urmau să ia
măsurile necesare spre a aduce la îndeplinire Directiva într-un anumit termen (doi ani) de la notificarea
ei şi trebuia să comunice Comisiei textele principalelor prevederi ale legislaţiilor naţionale pe care ele
le vor adopta în domeniul avut în vedere.
Un stat membru care nu a adoptat măsurile de implementare pretinse de directivă, în termenele
stabilite sau nu a implementat-o corect, nu poate invoca împotriva persoanelor propria neîndeplinire a
obligaţiei pe care o presupune directiva.
Formele şi metodele alese de către state trebuie să ducă la aplicarea directivei astfel încât
prevederile din legislaţia naţională care urmează să fie modificate şi (sau) adaptate să asigure
certitudinea şi eficienţa juridică în sensul garantării forţei lor obligatorii.
Simplele practici administrative, care şi prin natura lor sunt modificabile, după dorinţă, de către
autorităţile naţionale şi cărora nu li se dă publicitatea adecvată, nu pot fi considerate ca o îndeplinire
corespunzătoare a obligaţiei ce incumbă statelor membre, conform art. 189 (249) alin. 3 CE.
În legătură cu aplicabilitatea directă a unei directive201 s-a afirmat că, de vreme ce statul
destinatar a satisfăcut obligaţia sa de transpunere, această problemă nu se pune, deoarece, prin ipoteză,
există măsuri naţionale de aplicare, iar problema de a şti dacă aceste măsuri constituie sau nu o aplicare
corectă nu este o chestiune de aplicare directă, ci de conformitate a dreptului naţional cu dreptul
comunitar202. Această aplicabilitate directă nu este de interes decât atunci când directiva nu a fost
transpusă în termenele prescrise, ipoteză în care această calitate constituie o garanţie minimală.
Raţiunea pentru care o persoană poate să invoce prevederile unei directive înaintea unui tribunal
naţional constă în faptul că obligaţiile ce se nasc potrivit acelei directive privesc toate autorităţile
statelor membre.
În cazul în care o directivă nu este transpusă în legislaţia naţională de către un stat membru,
persoanele vătămate prin faptul netranspunerii pot să permită repararea daunelor încercate, statul în
cauză având obligaţia de despăgubire potrivit criteriilor stabilite în dreptul său intern în măsura în care
sunt întrunite trei condiţii:
1. rezultatul prevăzut de directivă să comporte atribuirea de drepturi în beneficiul persoanelor;
2. conţinutul acestor drepturi să fie identificabil pe baza dispoziţiei directivei;
3. existenţa unei legături cauzale între încălcarea obligaţiei ce incumbă statului şi daunele
suferite de persoana lezată.

201
A se vedea G. Arr (I) – Grands arrêts de la Court de justice des Communautes européennes, Dalloz, 1991, (Tone 1), J.
Boulouis, J. M. Chevalier, pag. 46-48.
202
A se vedea şi J. Boulouis, op. cit., pag. 253.

144
 1.3. Deciziile

Deciziile sunt obligatorii în întregul lor pentru cei cărora li se adresează conform art. 249 alin. 4
CE, art. 161 alin. 4 Euratom şi art. 14 alin. 2 CECO.
Deciziile nu cuprind reguli generale care să fie valabile erga omens, nu au caracter normativ.
Ele sunt numai acte administrative, individuale, prin care dreptul comunitar este aplicat.
Se poate distinge între deciziile declarative, cele relative la concurenţă, care au o natură
cvasijudiciară, şi deciziile administrative, care sunt pur de executare, adoptate cu deosebire în contextul
politicilor comunitare şi în materie de numire şi promovare a funcţionarilor203.

1.4. Recomandările şi avizele

Aceste categorii de acte nu au forţă obligatorie, potrivit art. 249 alin. ultim CE, nici pentru
autorul, nici pentru destinatarul lor. Neconţinând reguli susceptibile de a fi aplicate obligatoriu, ele nu
pot fi contestate în justiţie.
Ele sunt instrumente de orientare, invitând pe destinatar să adopte o linie de conduită
determinată204.
În sfera avizelor nu intră acele avize care se încadrează în procedura de adoptare a unor acte
comunitare obligatorii, ele neavând o adevărată autonomie juridică. Acestea nu se adresează unor
subiecte exterioare, precum statele, persoanele fizice sau juridice205.

2. Motivarea şi procedura de adoptare

a actelor comunitare

2.1. Motivarea

Regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de Parlamentul european şi de Consiliu, ca şi

actele adoptate de Consiliu sau de Comisie trebuie să fie motivate în conformitate cu art. 253. Ca atare,
se impune o prezentare în preambulul sau în expunerea de motive a actului în cauză, a raţiunilor de
fapt şi de drept care îl întemeiază în funcţie de natura măsurilor ce sunt preconizate şi de împrejurările
în care hotărârile vor fi luate, argumentele respective trebuind să aibă un caracter decisiv şi să fie clar
formulate.
În ce priveşte motivarea legală, un act comunitar poate fi anulat, spre exemplu, atunci când
instituţia care a adoptat actul în discuţie nu a ales temeiul juridic corespunzător, fapt care a generat
încălcarea unor prerogative ale unei alte instituţii comunitare în procesul de luare a deciziilor.
În enunţarea motivelor nu trebuie să existe contradicţii. Acestea ar putea constitui o încălcare a
art. 253 CE, astfel încât să afecteze validitatea măsurii în cauză dacă se stabileşte că, urmare a
contradicţiilor, destinatarul măsurii nu este în situaţia de a aprecia, în tot sau în parte, motivele reale ale
deciziei şi, ca urmare, dispozitivul acesteia, este, total sau parţial, lipsit de justificare legală.
Cu deosebire în materie de concurenţă, organele comunitare de justiţie au pronunţat o
multitudine de decizii raportate la motivarea actelor comunitare care îi afectează pe destinatarii lor.

2.2. Procedura de adoptare

203
A se vedea şi W. Cairns, op. cit., pag. 68.
204
D Simon, op. cit., pag. 211.
205
A se vedea G. Arr (I), pag. 51.

145
 Există mai multe tipuri de proceduri de luare a deciziilor. În funcţie de tipul de decizii pe care
procedurile respective le guvernează, categoriile de proceduri sunt cele care duc la:
- decizii privind conţinutul Tratatelor;
- decizii de direcţie generală, adică decizii stabilind un cadru pentru dezvoltarea politicilor
Uniunii Europene;
- decizii legislative;
- decizii de politică comercială comună (comerţ exterior);
- decizii în domeniul pilonului 2 şi pilonului 3;
- decizii bugetare şi
- decizii administrative.
În general, în procesul legislativ sunt implicate mai multe instituţii şi alte organisme comunitare
potrivit unei specializări riguros reglementată206.
Astfel, ca regulă generală:
a. Comisia are drept de iniţiativă legislativă şi va propune legislaţia;
b. Consiliul este organul care are decizia finală, cu excepţia cazului când el va putea fi
neutralizat prin implicarea Parlamentului (în cazul procedurii de codecizie);
c. Parlamentul are un rol care variază potrivit cu procedura legislativă adoptată şi care poate să
meargă de la simpla consultare la un drept de veto;
d. alte organisme precum Consiliul economic şi social şi Comitetul regiunilor au o funcţie
consultativă.
Diviziunea aceasta este reflectată în procedurile legislative, distingându-se între:
1. procedura tradiţională;
2. procedura de consultare;
3. procedura de conciliere (variantă a procedurii de consultare);
4. procedura de codecizie;
5. procedura de aviz conform.

SECŢIUNEA A II-A
SISTEMUL DECIZIONAL AL INSTITUŢIILOR EUROPENE

Modul de decizie a evoluat considerabil faţă de situaţia iniţială a Tratatului de la Roma (care
stipula p separare simplă a puterilor, ca în cadrul unei guvernări naţionale: Comisia trimite propuneri
CM; Parlamentul se pronunţă asupra acestora; CM le adoptă). Parlamentul European şi-a crescut
progresiv puterea (primând şi un rol, legislativ la nivel comunitar, alături de Consiliul Miniştrilor,
adevăratul organism legislativ comunitar).
În prezent, există patru proceduri decizionale în cadrul instituţiilor comunitare:
A. Consultarea
Este procedura originală, care se aplică încă în cazul PCC (Politica Comercială Comună).
Comisia face propuneri, le transmite CM, care decide, după ce obţine avizul Parlamentului European.
B. Asentimentul
Presupune acordul PE (Parlamentului European) în următoarele cazuri:
- drepturile cetăţenilor;
206
A se vedea în acest sens W. Cairns, op. cit., pag. 49-55.

146
 - funcţionarea Băncii Centrale Europene;
- Statutul SEBC (Sistemul European al Băncilor Centrale);
- Fondurile structurale;
- Procedura electronică a PE;
- acordurile de asociere.
Asentimentul subînţelege dreptul de veto al Parlamentului European (introdus prin Tratatul de
la Maastricht), ceea ce conferă PE o pondere mai mare în sistemul decizional al UE.
C. Cooperarea
Este o formă mai complicată de relaţii între Comisie-Parlament-Consiliu.
Se bazează pe următorul algoritm:

COMISIA CONSILIUL
Solicită avizul PE

PE CONSILIUL
(primul aviz, prin (poziţie comună, prin
simpla majoritate) majoritate calificată)

PE
(al doilea aviz; termen 3 luni)

propune amendamente

respinge propunerea adoptă poziţie comună

(simpla majoritate)

termen: 3 luni termen: o lună

CONSILIUL CONSILIUL COMISIA

(a doua dezbatere) (a doua dezbatere) - reexaminează
poate adopta actul adoptă actul în propunerea proprie
(prin unanimitate) conformitate cu în lumina opiniei
sau actul este respins poziţia comună Consiliului şi a
definitiv amendamentului PE
- poate include unele
amendamente ale PE

CONSILIUL propunerea revizuită

(a doua dezbatere)
termen: 3 luni

nu reacţionează amendează propunerea Comisiei

adoptă propunerea adoptă propunerea revizuită şi

revizuită de Comisie amendamentele PE respinse de
Comisie

147
 D. Co-decizia între Consiliu şi PE are următorul circuit decizional:

COMISIA CONSILIUL
(prima dezbatere)

PE (prima dezbatere, aviz)

în caz de acord cu PE,
se adoptă ca atare sau
PE se adoptă doar o
(a doua dezbatere) poziţie comună
termen: 3 luni

propune respinge adoptă poziţia comună

amendamente poziţia comună (simpla majoritate) sau nu
reacţionează, ceea ce duce la
adoptarea actului
termen: 1 lună

COMISIA termen: 3 luni CONSILIUL

(a doua dezbatere)

aprobă amendamentele PE nu aprobă amendamentele PE

(majoritate calificată;
unanimitate dacă Comisia nu termen: 6 săptămâni
acceptă amendamentele PE)
COMITETUL DE CONCILIERE
(reprezentanţi ai Consiliului şi ai PE
termen: 6 săptămâni plus Comisia)

Adoptarea actului Respingerea actului termen: 6 săptămâni

dacă PE şi Consiliul dacă una dintre cele
sunt de acord două instituţii nu Dezacord pe text
confirmă

Respingerea textului

Sistemul de decizie din cadrul instituţiilor europene a fost revizuit de Consiliul European de la
Nisa (7-10 decembrie 2000), în condiţiile în care numărul ţărilor membre se va dubla în aproximativ 10
ani. Aşadar, s-a reglementat din timp modul de participare la decizia colectivă a noilor membri, criteriul
principal fiind populaţiei fiecărei ţări şi a crescut ponderea deciziilor luate prin majoritate calificată,
reprezentând cel puţin 62% din populaţia UE ori 74,1% din voturile ponderate

Acordul de la Nisa se poate prezenta schematic sub forma unui tabel:

Populaţia Locuri în Voturi Locuri în Locuri în

Parlamentul ponderate în Comitetul Comitetul
European Consiliul Economic Regiunilor
Miniştrilor şi Social
Germania 82.008.445 99 29 24 24
Marea 59.555.228 72 29 24 24
Britanie

148
 Franţa 58.679.375 72 29 24 24
Italia 57.579.163 72 29 24 24
Spania 40.032.756 50 27 21 21
Polonia 38.640.141 50 27 21 21
România 22.355.121 33 14 15 15
Olanda 15.967.897 25 13 12 12
Grecia 10.779.739 22 12 12 12
Republica 10.279.995 20 12 12 12
Cehă
Belgia 10.235.462 22 12 12 12
Ungaria 10.086.040 20 12 12 12
Portugalia 9.994.610 22 12 12 12
Suedia 8.862.504 18 10 12 12
Bulgaria 8.270.215 17 10 12 12
Austria 8.106.083 17 10 12 12
Slovacia 5.418.706 13 7 9 9
Danemarca 5.363.897 13 7 9 9
Finlanda 5.182.982 13 7 9 9
Irlanda 3.706.224 12 7 9 9
Lituania 3.698.523 12 7 9 9
Letonia 2.424.150 8 4 7 7
Slovenia 1.792.603 7 4 7 7
Estonia 1.437.358 6 4 7 7
Cipru 794.815 6 4 6 6
Luxemburg 434.772 6 4 6 6
Malta 382.246 5 3 5 5
Total 482.069.050 732 345 344 344

Procesul extinderii va perturba, deci, raportul actual de forţe din cadrul instituţiilor europene.
Dintre ţările candidate, o pondere substanţială o vor căpăta Polonia (care se va alătura „grupului celor 5
mari”) şi România (ţară cu populaţie medie). Singura ţară candidată pentru care Summitul de la Nisa nu
a stabilit ponderea decizională este Turcia, a cărei populaţie (67,2 milioane locuitori) al plasa-o pe locul
doi după Germania (cu 81 locuri în PE, 29 voturi CM, 24 locuri în Ecosoc şi 24 locuri în COR),
înaintea Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Spaniei.

149
 CAPITOLUL III

INSTITUŢIILE COMUNITARE DUPĂ

TRATATUL DE LA NISA

SECŢIUNEA I
PRINCIPIILE, ACŢIUNILE ŞI INSTITUŢIILE
COMUNITARE. PRIVIRE SUCCINTĂ

I. Principiile şi cooperarea comunitară

1. Tratatul

Conferinţa Interguvernamentală din decembrie 2000 are meritul de a finaliza formarea

Tratatului adoptat la reuniunea Consiliului european de la Nisa (9-11 decembrie 2000) şi semnat de
guvernele statelor membre la 26 februarie 2001.
El reprezintă un nou şi semnificativ episod în evoluţia construcţiei europene, cu efecte majore
în dinamizarea reformei Uniunii Europene, ceea ce „va schimba fundamental şi ireversibil harta
politică a Europei şi a lumii”.
Tratatul de la Amsterdam (1997) a marcat începutul procesului de adaptare instituţională şi
legislativă a Uniunii Europene la noile cerinţe ale extinderii sale, iar noul Tratat îl dezvoltă şi
constituie, totodată, un mijloc mai eficient de acţiune pentru:
- accelerarea reformei Uniunii Europene;
- strategia optimă de extindere şi problematica sa;
- noile aspecte ale complexităţii relaţiilor externe şi de securitate ale U.E.;
- armonizarea şi amplificarea cooperării statelor membre, în soluţionarea noilor „provocări”
şi sfidări continentale şi globale.

2. Principiile fundamentale ale dreptului comunitar şi unitatea Uniunii Europene constituie

obiectivul major al protecţiei noului Tratat (TN), în contextul reglementărilor sale privind perspectiva
lărgirii Uniunii europene şi aprofundarea integrării europene.
Este evidentă această finalitate a Tratatului de la Nisa, care chiar de la început, în primul său
articol (art. 1 pct. 1) pune un accent important pe "violarea gravă" a principiilor fundamentale
care garantează unitatea Uniunii Europene.
Articolul 1 pct. 1 "Art. 7 (din Tratatul asupra U.E. - T.U.E.) se înlocuieşte cu următorul text:

Articolul 7

150
 1. În baza unei propuneri motivate din partea unei treimi a Statelor membre, a Parlamentului
European sau din partea Comisiei Consiliului, cu o majoritate de patru cincimi a membrilor săi, după
obţinerea avizului conform al Parlamentului European, poate constata că există un risc de încălcare
gravă din partea unui stat membru a principiilor enunţate în art. 6 alin. 1 şi să-i adreseze acestuia
recomandări adecvate. Înainte de a proceda la o asemenea constatare, consiliul audiază respectivul stat
membru şi, hotărând în conformitate cu aceeaşi procedură, poate cere unor personalităţi
independente să prezinte, în cadrul unei limite rezonabile de timp, un raport asupra situaţiei
statului membru în cauză.
Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la o atare constatare îşi păstrează
valabilitatea.
2. Consiliul, reunit la nivelul şefilor de Stat sau de guvern şi hotărând în unanimitate la
propunerea unei treimi din numărul statelor membre sau din partea Comisiei şi după obţinerea avizului
conform din partea Parlamentului European, poate constata existenţa unei încălcări grave şi
repetate din partea unui stat membru a principiilor menţionate în art. 6 alin. 1, după invitarea
guvernului statului membru în cauză spre a-şi prezenta orice obiecţie referitoare la aceasta.

3. Atunci când, conform alin. 2, o astfel de constatare a fost făcută, Consiliul, cu o majoritate
calificată, poate decide să suspende anumite drepturi ce decurg din aplicarea prezentului Tratat
privind statul membru în cauză, inclusiv drepturile de vot ale reprezentanţilor guvernului acestui stat
membru în Consiliu. Procedând astfel, Consiliul ia în considerare consecinţele posibile ale unei atare
suspendări asupra drepturilor şi obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice.
Obligaţiile ce revin statului membru în cauză, în conformitate cu acest Tratat, îşi menţin, în
orice situaţie, caracterul de obligativitate pentru acel Stat".

3. Politicile comune ale Uniunii Europene

Europa celor 15 a realizat performanţa consolidării instituţiilor sale şi, chiar a cristalizat
procesul reformării acestora.
Tratatul de la Amsterdam (TA) a conturat proiectele Uniunii Europene în domeniile Politicii
Externe şi de Securitate Comună (PESC), Politicii de Apărare Comună, Afaceri Interne şi Justiţie
(EUROJUST) şi în alte politici comune generale şi sectoriale. După semnarea T A, Uniunea Europeană
a marcat o etapă decisivă în:
- realizarea Uniunii Monetare, îndeosebi prin impunerea monedei unice EURO;
- asigurarea identităţii interne şi de apărare a U.E. (prin crearea armatei europene) şi
- pregătirea legislativă pentru aprofundarea şi accelerarea reformei instituţionale.

3.1. Tratatul de la Nisa (TN), în prima sa parte, intutulată "Modificări fundamentale", vizează,
în art. 1 pct. 2 "Politica Externă şi de Securitate Comună", pilonul II al U.E., ceea ce va putea da o
nouă imagine externă Europei celor 15 şi, în perspectivă, a celor 27.
Textul consacră obiectul şi limitele de acţiune ale Politicii externe şi de securitate comună,
cuprinde definirea progresivă a unei politici de apărare comună, care ar putea conduce la o apărare
comună, dacă Consiliul European decide în acest sens.
Se precizează, mai clar şi fără echivoc, limitele PESC, în sensul că Politica Uniunii nu aduce
atingere caracterului specific al politicii de securitate şi de apărare a unor state membre, respectă
obligaţiile ce decurg din Tratatul NATO şi este compatibilă cu politica Uniunii de securitate şi de
apărare stabilită în cadrul respectiv (art. 17 pct. 1 alin. 2).
În context, Tratatul de la Nisa (TN) instituie "un Comitet politic şi de securitate, care

151
urmăreşte situaţia internaţională în domeniile care ţin de politica externă şi de securitate comună şi
contribuie la definirea politicilor, emiţând avize adresate Consiliului. El exercită, sub responsabilitatea
Consiliului, controlul politic şi dirijarea strategică a operaţiunilor de gestionare a crizelor" (art. 25
reformulat).

3.2. Noi reglementări (art. 27 A-D) au ca obiect "cooperările intensificate" care au drept scop
"protejarea valorilor şi servesc intereselor Uniunii, în ansamblul ei, afirmându-i identitatea ca forţă
coerentă pe scena internaţională" (art. 27 A).
Aceste cooperări intensificate trebuie să respecte:
a. principiile, obiectivele, direcţiile generale şi coerenţa politicii externe şi de securitate, precum
şi deciziile luate în cadrul acestei politici;
b. competenţele Comunităţii Europene şi
c. coerenţa între toate politicile Uniunii şi activităţile externe ale acesteia.
Cooperările intensificate într-unul dintre domeniile la care se face referire "au ca scop să
permită Uniunii să devină mai rapid un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţie, respectând
totodată competenţele Comunităţii Europene" (art. 40).

3.3. Tratatul de la Nisa cuprinde noi dispoziţii relative la "o mai strânsă cooperare între
autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor membre, inclusiv prin intermediul
Uniunii Europene de cooperare judiciară (EUROJUST)" (art. 29 alin. 2).
Acţiunea comună în cadrul cooperării judiciare în materie de drept penal vizează, în
principal:
a. facilitarea şi accelerarea cooperării dintre ministerele şi autorităţile judiciare sau echivalentele
acestora, competente îîn statele membre, incluzând, acolo unde este necesar, cooperarea prin
intermediul EUROJUST în domeniul procedurilor şi al aplicării deciziilor;
b. facilitarea extrădării între statele membre;
c. asigurarea, în măsura necesară ameliorării acestei cooperări, a compatiblităţii regulilor
aplicabile în statele membre;
d. prevenirea conflictelor cu privire la jurisdicţia între statele membre;
e. adoptarea progresivă a unor măsuri care să stabilească reguli minimale referitoare la
elementele constitutive ale infracţiunilor penale şi la sancţiunile aplicabile în domeniile crimei
organizate, terorismului şi traficului de stupefiante.
Deosebit de aceasta, cooperarea este încurajată de Consiliu prin EUROJUST:
a. împuternicind EUROJUST să contribuie la o bună coordonare între autorităţile naţionale ale
statelor membre de urmărire penală;
b. promovând participarea EUROJUST la anchetele penale în cazurile de criminalitate
transfrontalieră gravă, în special privind crima organizată, ţinându-se cont mai ales de cercetările
efectuate de Europol;
c. facilitând cooperarea strânsă între EUROJUST şi Reţeaua judiciară europeană în special, în
vederea facilitării execuţiei unor comisii rogatorii şi a punerii în aplicare a cererilor de extrădare.
Rolul EUROJUST este subliniat şi în Declaraţia nr. 2 aupra art. 31 alin. 2 din Tratatul
Uniunii Europene în care se relevă:
- decizia de a crea o unitate compusă din procurori, magistraţia sau ofiţeri de poliţie de
competenţă echivalentă, detaşaţi de fiecare stat membru (EUROJUST) s-a luat în octombrie 1999
la Tampere, iar
- Reţeaua judiciară europeană a fost înfiinţată prin Acţiunea Comună 98/428/J.A.I. adoptată
de Consiliu la 29 iunie 1998 (J.O.L. 191/7.798).

152
 4. În domeniul social textul Tratatului instituie un Comitet de protecţie socială cu caracter
consultativ, având rolul de a promova cooperarea între statele membre şi Comisie, care are scopul:
- de a urmări situaţia socială şi evoluţia politicilor de protecţie socială în statele membre şi în
Comunitate,
- de a facilita schimburile de informaţii, de experienţă şi bune practici între statele membre şi
Comisie,
- de a pregăti rapoartele, de a formula avize sau de a întreprinde şi alte activităţi în domeniile ce
ţin de competenţa sa, fie la cererea Consiliului sau a Comisiei, fie din proprie iniţiativă.

II. Reforma instituţională

1. Sistemul instituţional de decizie. Procedurile

Reforma instituţională constituie obiectivul central al Tratatului de la Nisa.

Tratatul (TN) îşi propune, în perspectiva extinderii U.E., la 27 de state membre, să asigure
flexibilitatea procesului decizional prin cele trei proceduri:
a. regula unanimităţii;
b. majoritatea calificată şi
c. majoritatea simplă pentru deciziile de procedură.

a. Regula unanimităţii funcţionează în mecanismul decizional în domeniile de:

- politică externă şi de securitate comună (PESC);
- cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală;
- politica de azil şi imigrări;
- politica de coeziune economică şi socială şi
- fiscalitatea.

b. Regula majorităţii calificate este substanţial extinsă prin TN, fiind definită în funcţie de
adeziunile necesare.
Majoritatea calificată trebuie să cuprindă cel puţin 62% din populaţia Uniunii, ea fiind, deci, de
cel puţin 62 de voturi din cele 87 totale.
Conform noului tablou al repartizării voturilor primele 4 state cu populaţie mare - Germania,
Franţa, Italia şi Marea Britanie - vor avea câte 29 de voturi, apoi, Spania şi Polonia, câte 27 de voturi,
România (locul 7) cu 14 voturi ş.a.m.d.
Majoritatea calificată este, de regulă, procedura aplicată în adoptarea deciziilor politice
ale UE privind piaţa internă la un număr de zece politici comunitare, inclusiv în domeniile
comerciale şi al cooperării judiciare în materie civilă.

c. În ce priveşte regula majorităţii simple aceasta se aplică numai în luarea deciziilor de ordin
procedural, neafectat de noile dispoziţii.

2. Instituţiile comunitare

2.1. Parlamentul European

153
 În procedura de codecizie şi cooperare, Parlamentul are rolul de organ legislativ şi de
autoritate bugetară, îndeplinind, distinct şi funcţia de control politic al Comisiei.
Deputaţii europeni sunt grupaţi pe grupări de partide politice, considerate că exprimă voinţa
politică a cetăţenilor europeni.
2.1.1. Protocolul asupra lărgirii Uniunii Europene (A), anexă la Tratatul de la Nisa, în art. 2,
conţine noile prevederi privind Parlamentul European, care fixează numărul reprezentanţilor aleşi în
fiecare stat membru începând cu "1 ianuarie 2004 şi cu efect în mandatul 2004 - 2009", stabilind că:
- numărul total al acestora este de 732, iar
- repartizarea lor pe statele membre este următoarea: Belgia - 21, Danemarca - 13, Germania -
99, Grecia - 22, Spania - 50, Franţa - 71, Irlanda - 12, Italia - 72, Luxembourg - 6, Olanda - 25, Anglia -
17, Portugalia - 22, Finlanda - 13, Suedia - 18 şi Regatul Unit - 72.
Textul prevede şi repartiţia locurilor pentru statele candidate, după criteriul numărului
cetăţenilor naţionali; România ocupă locul 7 cu 33 de deputaţi, după Polonia (5) şi înainte de
Olanda (25), Belgia, Grecia şi Portugalia (cu câte 22), Ungaria şi Republica Cehă (câte 20) ş.a.
2.1.2. Distinct, Conferinţa a adoptat că "Finanţarea partidelor" politice la nivel european
făcută din bugetul Comunităţilor Europene nu poate fi folosită, direct sau indirect, pentru
funcţionarea partidelor politice la nivel naţional.
Prevederile asupra finanţării partidelor politice se aplică, pe aceeaşi bază, tuturor forţelor
politice reprezentate în Parlamentul European.

2.2. Consiliul

Dispoziţiile art. 3 din protocolul asupra lărgirii UE (anexă a TN) stabilesc ponderea votului
membrilor în Consiliu în cazurile în care este aplicabil votul calificat al majorităţii: Germania, Franţa,
Italia şi Regatul Unit - câte 29, spania - 27, Olanda - 13, Belgia, Portugalia şi Grecia - câte 12, Suedia
şi Austria - câte 10, Danemarca, Irlanda şi Finlanda - câte 7 şi Luxemburg - 4. Textul nou mai prevede
că: "Pentru adoptarea lor, deciziile vor avea nevoie de cel puţin 169 de voturi pentru, din partea a cel
puţin două treimi dintre membri (art. 23-2 Tratat CE).
Protocolul (anexa - diagrama 2) conţine şi repartizarea conţine şi repartizarea ponderii voturilor
ce revine noilor state candidate (12), astfel că totalul acestor voturi ajunge la numărul de 345. România
ocupă, de asemenea, locul 7 cu 14 voturi, după Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia (câte 29),
Spania şi Portugalia (câte 27).

2.3. Comisia

Protocolul privind lărgirea UE (art 4) include noi dispoziţii care prevăd că:
- membrii Comisiei sunt aleşi în baza competenţei lor generale şi independenţa lor trebuie să fie
deasupra oricărei îndoieli;
- Comisia are în competenţă un reprezentant naţional din partea fiecărui stat membru şi că
- numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de către Consiliu, care statuează cu
unanimitate de voturi.
Când Uniunea va avea 27 de state membre, numărul membrilor Comisiei trebuie să fie mai mic
decât numărul statelor membre, urmând să fie aleşi printr-un sistem de rotaţie bazat pe principiul
egalităţii.

154
 În sfârşit, prin norma finală (pct. 4) a Protocolului se prevede că "orice stat care aderă la Uniune
are dreptul ca, în momentul aderării sale, să aibă un reprezentant naţional ca membru al Comisiei",
până la adoptarea deciziei Consiliului.
Tratatul de la Nisa conţine norme care întăresc puterile preşedintelui Comisiei, aceasta
urmând să decidă repartiţia voturilor, remanierea responsabilităţilor comisarilor pe durata mandatului
său ş.a.
Compunerea Parlamentului, a Consiliului şi, mai ales, a Comisiei, precum şi noile prerogative
acordate preşedintelui, relevă perspectiva noii ordini constitutiv reale a Uniunii europene, Comisia
putând dobândi rolul de guvern supranaţional al unei eventuale federaţii europene.

2.4. Justiţia comunitară

2.4.1. Tratatul de la Nisa conţine Protocolul asupra statutului Curţii de Justiţie (C.J.), a
Tribunalului (Curţii) de Primă Instanţă (C.P.I.) şi norme relative la o nouă instituţie judiciară -
Camera Jurisdicţională.
Potrivit art. 220 C.E., în formularea nouă (art. 2 T N), "Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă
Instanţă, fiecare în cadrul jurisdicţiei proprii, asigură respectarea legii în interpretarea şi aplicarea
prezentului tratat".
Noile prevederi stabilesc expres criteriul conform căruia cele două instanţe sunt formate din
câte un judecător din fiecare stat membru, iar, până la noua extindere, sunt formate din câte 15
judecători şi 8 avocaţi generali (erau 9 până acum). Avocatul general continuă să aibă funcţia de
autoritate profesională imparţială şi independentă, care pune concluzii în anumite cauze, potrivit
competenţei determinate prin statut.
Tratatul de la Nisa prevede şi pentru Tribunalul de Primă Instanţă avocaţi generali, statutul
Curţii de Justiţie fiind aplicabil atât judecătorilor, cât şi avocaţilor primei instanţe.
Instituind o nouă instanţă judiciară denumită Camera Jurisdicţională (art. 2 pct. 32), căreia
să i se stabilească prerogative privind soluţionarea cauzelor în anumite materii specifice, T N
reglementează şi calea de atac a recursului la C.P.I. contra hotărârilor date în primă instanţă de Camera
Jurisdicţională.
Protocolul B, anexă la TN, cuărinde norme privind "Statutul judecătorilor li avocaţilor generali"
(Titlul I - art. 2-8), "Organizarea" curţii (Titlul II - art. 9-18), "Procedura" (Titlul III - art. 19-46),
"Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene" (Titlul IV - art. 47-62) şi "Prevederile finale"
(Titlul V - art. 63-64).
2.4.2. De asemenea, Conferinţa a adoptat un număr de 6 Declaraţii relative la Justiţia
comunitară (nr. 12-17) prin care:
- solicită Curţii şi comisiei sp examineze ansamblul reparaţiei competenţelor între Curtea de
Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, în special în sfera recursurilor directe;
- să se definească prevederile esenţiale ale procedurii de revizuire în Statutul Curţii, cu privire
specială la rolul părţilor în procedura Curţii, efectul procedurii de revizuire asupra caracterului
executoriu al deciziei C.P.I. şi efectul deciziei C.J. asupra litigiului;
- în cazurile excepţionale în care Curtea decide să revizuiască o decizia C.P.I. asupra unei
chestiuni prejudiciale, trebuie să acţioneze în cadrul unei proceduri de urgenţă;
- cere Curţii şi Comisiei să pregătească, în cel mai scurt timp posibil, un proiect de decizie
pentru crearea unei Camere Jurisdicţionale competentă în a soluţiona litigiile dintre Comunitate şi
particulari în primă instanţă ş.a.

155
 SECŢIUNEA A II-A
NOUA ARHITECTURĂ CONSTITUŢIONALĂ
A UNIUNII EUROPENE

UNIUNEA EUROPEANĂ Bruxelles, 28.10.2002

CONVENŢIA EUROPEANĂ Convenţia 369/02
Secretariat

T RATAT

INSTITUIND O CONSTITUŢIE PENTRU EUROPA

- Anteproiect -

A. TABLA DE MATERII

Prima parte: Arhitectura constituţională

Titlul I – Definiţia şi obiectivele Uniunii

- art. 1 – Crearea (Comunităţii Europene, Uniunii
Europene, Europei Unite)
- art. 2 – Valorile sale
- art. 3 – Obiectivele sale
- art. 4 – Personalitatea sa juridică

Titlul II – Cetăţenia Uniunii şi drepturile fundamentale

- art. 5 – Cetăţenia Uniunii
- art. 6 – Carta drepturilor fundamentale

Titlul III – Competenţele şi acţiunile Uniunii

- art. 7 – Principiile fundamentale: atribuţia,
subsidiaritatea şi proporţionalitatea
- art. 8 – Respectul principiilor fundamentale: competenţele
de atribuire limitate. Controlul subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. Primatul dreptului Uniunii.
Aplicarea în timp
- art. 9 – Categoriile de competenţe: definiţie
- art. 10 – Competenţele exclusive
- art. 11 – Competenţele comune (împărţite)
- art. 12 – Domeniile de acţiune
- art. 13 – Politica externă şi de securitate; politica de apărare
comună; politica în materie de poliţie şi justiţie în domeniul penal

156
 Titlul IV – Instituţiile Uniunii
- art. 14 – Sistemul instituţional comun al acţiunilor
Uniunii şi al acţiunilor Statelor membre, împreună în cadrul Uniunii
- art. 15 – Consiliul European: compoziţie, rol, sarcini
- art. 15 bis – Preşedinţia Consiliului European
- art. 16 – Parlamentul European: compoziţie, atribuţii
- art. 17 – Consiliul: compunere, atribuţii
- art. 17 bis – Preşedinţia Consiliului
- art. 18 – Comisia: compunere, atribuţii (monopolul iniţiativei)
- art. 18 bis – Preşedinţia Comisiei
- art. 19 – Congresul Popoarelor Europei
- art. 20 – Curtea de Justiţie
- art. 21 – Curtea de Conturi
- art. 22 – Banca Centrală Europeană
- art. 23 – Organele consultative ale Uniunii

Titlul V – Exercitarea competenţelor şi acţiunilor Uniunii

- art. 24 – Instrumentele Uniunii: legile europene, legile-
cadru, deciziile europene
- art. 25 – Procedurile legislative: adoptarea legilor şi legilor
cadru
- art. 26 – Procedurile de adoptare a deciziilor
- art. 27 – Procedurile de adoptare a actelor de aplicare
- art. 28 – Procedurile de îndeplinire a acţiunilor de sprijin
(incluzând programele). Supravegherea executării lor
- art. 29 – Politica externă şi de securitate comună
- art. 30 – Politica de apărare comună
- art. 31 – Politica în materie de Poliţie şi Justiţie în
domeniul penal
- art. 32 – Recursurile la cooperările intensificate

Titlul VI – Viaţa democratică a Uniunii

- art. 33 - Principiul egalităţii democratice a
cetăţenilor Uniunii
- art. 34 – Principiul unei democraţii participative
- art. 35 – Legea electorală uniformă pentru alegerea
Parlamentului European
- art. 36 – Transparenţa dezbaterilor legislative ale Uniunii
- art. 37 – Regulile de vot ale Instituţiilor Uniunii. Exercitarea
posibilităţii „absenţei constitutive” şi consecinţele sale

Titlul VII – Finanţele Uniunii

- art. 38 – Resursele Uniunii
- art. 39 – Principiul echilibrului bugetar al Uniunii
- art. 40 – Procedura bugetară a Uniunii

Titlul VIII – Acţiunea Uniunii în lucru

157
 - art. 41 – Reprezentarea exterioară a Uniunii

Titlul IX – Uniunea şi vecinii săi

- art. 42 – Relaţiile privilegiate între Uniune şi Statele
vecine

Titlul X –
- art. 43 – O Uniune deschisă către toate Statele Europei,
care respectă strict valorile sale şi drepturile fundamentale şi acceptă
funcţionarea regulilor sale
- art. 44 – Procedura de aderare a Uniunii
- art. 45 – Suspendarea drepturilor apartenenţei la Uniune
- art. 46 – Retragerea din Uniune

Partea a 2-a: Politicile şi activităţile Uniunii

A. Politicile şi acţiunile interne

A1. Piaţa internă

I. Libera circulaţie a persoanelor şi serviciilor
1. Muncitorii
2. Libertatea de stabilire
3. Libertatea de prestare a serviciilor
4. Vizele, azilul şi imigraţia şi politicile legate de circulaţia
persoanelor
II. Libera circulaţie a mărfurilor
1. Uniunea vamală
2. Interdicţia restricţiilor cantitative
III. Capitalurile şi plăţile
IV. Armonizarea legislaţiilor

A2. Politica economică şi monetară

A3. Politicile în alte domenii specifice

I. Regulile concurenţei
II. Politica socială
III. Coeziunea economică şi socială
IV. Agricultura şi pescuitul
V. Mediul înconjurător
VI. Protecţia consumatorilor
VII. Transporturile
VIII. Reţelele transeuropene
IX. Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică

A4. Securitatea internă

158
 Politica în materie de poliţie şi justiţie în domeniul penal

A5. Domeniile în care Uniunea poate să decidă o acţiunea de sprijin

I. Funcţionarii
II. Sănătatea publică
III. Industria
IV. Cultura
V. Educaţia, formarea profesională, tineretul

B. Acţiunea exterioară

I. Politica comercială
II. Cooperarea pentru dezvoltare
III. Aspecte externe ale politicilor prevăzute în capitolele A1-A4
IV. Politica externă şi de securitate comună
1. Politica externă
2. Gestiunea crizelor

C. Apărarea

D. Funcţiunea Uniunii

Dispoziţii instituţionale şi procedurale; dispoziţii bugetare

Partea a 3-a: Dispoziţii generale şi finale

Ultimul titlu: Abrogarea Tratatelor anterioare. Continuitatea juridică în

raport cu Comunitatea Europeană şi cu Uniunea Europeană
Câmpul de aplicare
Protocoalele
Procedura de revizuire a Tratatului
constituţional
Adoptarea, rectificarea şi intrarea în vigoare a Tratatului
constituţional
Durata
Limbile

B. DESCRIEREA SUMARĂ A TEXTULUI

Partea 1: Arhitectura Constituţională

Preambul

Titlul 1 – Definiţia şi obiectivele Uniunii

159
 Art. 1
- decizia de înlocuire a denumirii (o entitate numită Comunitate Europeană, Uniune Europeană,
Statele Unite ale Europei, Europa Unită)
- o Uniune a Statelor europene, conservând identitatea lor naţională, care coordonează strict
politicile lor la nivel european şi care îndeplineşte, după model federal, anumite competenţe comune
- recunoaşterea caracterului plural al Uniunii
- o Uniune deschisă tuturor Statelor europene care împărtăşesc aceleaşi valori şi care se
angajează să le promoveze în comun.

Art. 2
Enumeră valorile Uniunii: demnitatea umană, drepturile fundamentale, democraţie, stat de
drept, toleranţă, respectul obligaţiilor şi al dreptului internaţional.

Art. 3
Obiectivele generale ale Uniunii:
- apărarea valorilor comune, a intereselor şi a independenţei Uniunii;
- promovarea coeziunii economice şi sociale;
- întărirea pieţei interne, ca şi a Uniunii economice şi monetare;
- promovarea unui înalt nivel de utilizare şi a unui grad ridicat de protecţie socială;
- încurajarea progresului tehnologic şi ştiinţific;
- crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie;
- dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comună şi a unei politici de apărare, pentru
apărarea şi promovarea valorilor Uniunii în lumea exterioară.

Art. 4
Recunoaşterea explicită a personalităţii juridice (a Uniunii, Comunităţii, Statelor Unite ale
Europei, Europei Unite).

Titlul II – Cetăţenia Uniunii şi drepturile fundamentale

Art. 5
Instituirea şi definirea cetăţeniei Uniunii: orice naţional al unui Stat membru este cetăţean al
Uniunii. El dispune de o dublă cetăţenie, cetăţenia naţională şi cetăţenia europeană şi utilizează liber
pe una şi pe cealaltă, după dorinţa sa, cu drepturile şi îndatoririle proprii fiecăreia din ele.
Drepturile proprii cetăţeniei europene: de circulaţie, de sejur, de vot şi de a fi ales în alegerile
municipale şi în Parlamentul European, protecţia diplomatică în ţările terţe, dreptul de petiţie, dreptul
de scriere şi de a obţine un răspuns de la instituţiile europene în propria limbă.
Textul stabileşte principiul nediscriminării cetăţenilor Uniunii în funcţie de naţionalitate.

Art. 6
Carta drepturilor fundamentale (text nefinalizat)

Titlul III – Competenţele şi acţiunile Uniunii

Art. 7
Principiile acţiunii Uniunii: se exercită conform dispoziţiilor Tratatului în limitele
competenţelor conferite prin Tratat şi în respectul principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

160
 Art. 8
Principiul după care orice competenţă reatribuită prin Constituţia Uniunii rămâne în competenţa
Statelor membre. Principiul primatului dreptului Uniunii, în exercitarea competenţelor care i-au fost
atribuite.
Textul fixează regulile care stabilesc adaptabilitatea sistemului, regulile controlului efectiv al
subsidiarităţii şi proporţionalităţii şi rolul Parlamentelor naţionale (care va fi determinat). Se stabileşte
obligaţia de cooperare loială a Statelor membre vis-á-vis de Uniune, cât şi principiul aplicării prin
aceasta a actelor instituţiilor.

Art. 9
Stabileşte categoriile de competenţe ale Uniunii

Art. 10
Stabileşte domeniile de competenţă exclusivă a Uniunii

Art. 11
Stabileşte domeniile de competenţă partajată între Uniune şi Statele membre, dar şi principiul
că Statele membre nu pot acţiona decât în limitele definite prin legislaţia Uniunii

Art. 12
Reglementează domeniile în care Uniunea intervine sau coordonează acţiunea Statelor
membre, dar nu are competenţa de a legifera.

Art. 13
În anumite domenii Statele membre definesc şi pun în aplicare, în cadrul Uniunii, o politică
comună după modalităţi specifice (Textul prevede şi aceste domenii).

Titlul IV – Instituţiile Uniunii

Art. 14
Stabileşte că:
- Uniunea dispune de un cadrul instituţional unic;
- acest cadru asigură coerenţa şi continuitatea politicilor şi acţiunilor duse în vederea atingerii
obiectivelor Uniunii;
- enumeră Instituţiile Uniunii;
- stabileşte principiul după care fiecare Instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care i-au fost
conferite de Tratat, conform procedurilor şi în condiţiile şi în scopurile prevăzute de acesta în fiecare
domeniu;
- enunţă obligaţia pentru Instituţiile europene de a asigura şi de a promova o administraţie
deschisă, eficace şi sobră;
- stabileşte principiul cooperării loiale în relaţiile între Instituţii.

Art. 15
Defineşte Consiliul European, compoziţia sa şi misiunile sale.

Art. 15 bis

161
 Va stabili modul de desemnare şi durata mandatului Preşedinţiei Consiliului european, rolul său
şi responsabilităţile sale.

Art. 16
Stabileşte compoziţia Parlamentului European ai cărui membri sunt aleşi prin sufragiu
universal direct şi enumeră atribuţiile sale, prevede procedura moţiunii de cenzură asupra Comisiei, ca
şi consecinţele unei astfel de moţiuni.

Art. 17
Enumeră compoziţia şi atribuţiile Consiliului şi a formaţiilor sale.

Art. 17 bis
Textul va stabili regula de desemnare a Preşedinţiei Consiliului, rolul său şi responsabilităţile
sale, ca şi durata mandatului său.

Art. 18
Prevede dispoziţii relative la compoziţia şi atribuţiile Comisiei, precum şi procedura de lucru.

Art. 18 bis
Va stabili rolul şi modul de desemnare a Preşedinţiei Comisiei.

Art. 19
Textul evocă posibilitatea de a institui Congresul popoarelor Europei, compoziţia sa,
procedura de nominare a membrilor săi şi atribuţiile acestora.

Art. 20
Compoziţia, atribuţiile şi procedura Curţii de Justiţie, inclusiv a Tribunalului de Primă Instanţă,
cât şi acţiunile

Art. 21
Stabileşte compoziţia şi atribuţiile Curţii de conturi

Art. 22
Compoziţia şi sarcinile Băncii Centrale Europene, a Consiliului Guvernatorilor şi a celui
Director

Art. 23
Dispoziţia relativă la asistarea Parlamentului, Consiliului şi Comisiei de un Comitet Economic
şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, organe cu funcţii consultative.

Titlul V – Exercitarea acţiunilor Uniunii

Art. 24
Stabileşte diferitele instrumente de care dispun Instituţiile Uniunii pentru exercitarea
competenţelor lor

Art. 25

162
 Reglementează procedura legislativă a Uniunii – de adoptarea legilor şi legilor-cadru, etc.

Art. 26
Prevede procedurile de adoptarea deciziilor

Art. 27
Reglementează procedurile de aplicare de către Uniune a actelor vizate de art. 24, ca şi
mijloacele de supraveghere a executării lor

Art. 28
Descrie procedurile de aplicare de către Uniune a acţiunilor de sprijin, ca şi a mijloacelor de
supraveghere a executării lor

Art. 29
Descrie procedurile de aplicare în domeniul politicii externe şi de securitate comune

Art. 30
Stabileşte procedurile de aplicare în domeniul politicii de apărare comună

Art. 31
Descrie procedurile de aplicare pentru politica în materie de poliţie şi justiţie în domeniul penal

Art. 32
Va stabili:
- condiţiile pentru instaurarea unei cooperări intensificate în cadrul tratatului;
- domeniile tratatului ce exclud cooperarea intensificată;
- principiul aplicării dispoziţiilor pertinente ale tratatului pentru adoptarea actelor necesare
punerii în practică a cooperării intensificate;
- obligaţiile Statelor participante şi neparticipante la o cooperare intensificată

Titlul VI – Viaţa democratică a Uniunii

Art. 33
Stabileşte principiul după care cetăţenii Uniunii sunt egali în faţa Instituţiilor Uniunii

Art. 34
Enunţă principiul unei democraţii participative. Instituţiile asigură un grad ridicat de
transparenţă care permite diferitelor forme de asociere a cetăţenilor să participe la viaţa Uniunii.

Art. 35
Trimite la Protocolul care conţine dispoziţiile relative la procedura alegerii Parlamentului
European, uniformă în toate Statele membre.

163
 Art. 36
Stabileşte regula publicităţii deliberărilor legislative ale Parlamentului European şi ale
Consiliului, în forma sa legislativă.

Art. 37
Stabileşte regulile de vot aplicabile deliberărilor Instituţiilor Uniunii, inclusiv asupra definiţiei
majorităţii calificate şi punerea în practică a regulii posibilităţii absentării constructive şi a
consecinţelor sale.

Titlul VII – Finanţele Uniunii

Art. 38
Prevede că bugetul Uniunii este integral finanţat prin resursele proprii, ca şi procedura de
urmat pentru stabilirea sistemului resurselor proprii.

Art. 39
Conţine principiul echilibrului bugetar ca şi dispoziţiile relative la disciplina bugetară.

Art. 40
Textul va trebui:
- să specifice că toate nevoile şi cheltuielile Uniunii vor trebui să facă obiectul proiectelor
pentru fiecare exerciţiu bugetar şi să fie înscrise în buget;
- să descrie procedura de adoptare a bugetului.

Titlul VIII – Acţiunea Uniunii în lume

Art. 41
Textul va stabili cine reprezintă Uniunea în relaţiile internaţionale, ţinând cont de competenţele,
deja exercitate, în numele Comunităţii. El va defini rolul şi rangul Înaltului Reprezentant pentru
politica externă şi de securitate comună.

Titlul IX – Uniunea şi vecinii săi

Art. 42
Va conţine dispoziţiile privind relaţia privilegiată între Uniune şi Statele vecine.

Titlul X – Apartenenţa la Uniune

Art. 43
Stabileşte principiul după care Uniunea este deschisă tuturor Statelor Europei care împărtăşesc
valorile sale şi vor să le urmărească în comun, care respectă strict drepturile fundamentale şi care
acceptă regulile funcţionării Uniunii.

Art. 44

164
 Prevede procedură pentru adeziunea noilor State membre la Uniunea Europeană.

Art. 45
Stabileşte procedura pentru suspendarea drepturilor de apartenenţă la Uniune în caz de
constatare a unei violări a principiilor şi valorilor Uniunii din partea unui Stat membru.

Art. 46
Textul prevede posibilitatea de a stabili procedura retragerii voluntar din Uniune în baza
deciziei unui Stat membru, cât şi consecinţele instituţionale ale unei astfel de retrageri.

Partea a 2-a – Politicile şi aplicarea acţiunilor Uniunii

(Va conţine bazele juridice, tipul de competenţe, actele şi procedurile care vor fi aplicabile în
relaţie cu partea 1 ş.a.)

Partea a 3-a – dispoziţii generale şi finale

Ultimul titlu

Art. X
Abrogarea Tratatelor anterioare. Continuitatea juridică în raport cu Comunitatea Europeană şi
Uniunea Europeană

Art. X+1
Câmpul de aplicare al Tratatului

Art. X+2
Protocoale: Protocoalele anexate Tratatului fac parte integrantă din el

Art. X+3
Procedura de revizuire a Tratatului constituţional

Art. X+4
Adoptarea, ratificarea şi intrarea în vigoare a Tratatului constituţional

Art. X+5
Durata: Tratatul se încheie pentru o durată nelimitată

Art. X+6
Limbile

165
 CAPITOLUL IV

COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ

SECŢIUNEA I

LEGISLAŢIA COMUNITARĂ

1. Legislaţie primară

- Articolele 61-69 ale TCE (noua versiune a părţii a treia a Tratatului: cadrul legal pentru
cooperarea judiciară în materie civilă).
- Art. 12 (principiul care interzice discriminarea bazată pe cetăţenie)
- Art. 95, 293, 308 (baza legală alternativă pentru adoptarea legislaţiei privind cooperarea în
materie civilă)

166
 2. Legislaţia secundară

- Regulamentul Consiliului CE nr. 1346/2000 din 29.05.2000 privind procedurile de insolvenţă

- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1347/2000 din 29 mai 2000 privind recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie matrimonială şi răspunderea părinţilor pentru copii
- Regulamentul Consiliului 1348/2000 din 29 mai 2000 privind transmiterea între statele
membre a documentelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă şi comercială
- Regulamentul Consiliului CE nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială
- Regulamentul 1206/2001 din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre
privind comisiile rogatorii în materie civilă şi comercială
- Decizia Consiliului din 28 mai 2001 stabilind Reţeaua Judiciară Europeană în materie civilă şi
comercială

3. Convenţii (legislaţie terţiară)

- Convenţia de la Bruxelles privind competenţa şi recunoaşterea deciziilor în materie civilă şi

comercială, JO C27, 26 ianuarie 1998
- Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, Jurnalul
Oficial C 027 din 26 ianuarie 1998
- Convenţia de la Lugano privind competenţa şi recunoaşterea deciziilor în materie civilă şi
comercială, JO L 139 din 25 noiembrie 1998

SECŢIUNEA A II-A

COOPERAREA JUDICIARĂ

1. Cooperarea judiciară în materie civilă şi comunitarizarea acesteia prin Tratatul de la

Amsterdam

Deşi tratatul fondator conţinea prevederi care permiteau statelor membre să adopte măsuri
pentru cooperarea judiciară în materie civilă, această posibilitate nu a fost folosită, cu o singură şi
notabilă excepţie: Convenţia Bruxelles din 1968, ca rezultat al cooperării interguvernamentale în
temeiul art. 220 al TCE.
După timide încercări de a soluţiona problema dreptului civil în cadrul cooperării politice
europene, Tratatul de la Maastricht a stabilit ca unul din obiectivele celui de-al treilea pilon al UE
cooperarea în materie civilă (în cadrul cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne). Între actele
adoptate pentru aplicarea prevederilor celui de-al treilea pilon se numără Convenţia din 1997 privind
transmiterea documentelor şi Convenţia din 1998 privind competenţa în probleme matrimoniale.
Atunci când Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1.05.1999, cooperarea judiciară în
materie civilă a fost comunitarizată. Constituie obiectul noii versiuni a Titlului IV al Părţii a treia a
TCE: Viza, azil, migraţiune şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor. Legislaţia adoptată
în cadrul acestui titlu a fost enumerată anterior.

167
 2. Conceptul cooperării judiciare în materie civilă în cadrul Titlului IV al TCE

Obiectivul noului titlu IV este de a stabili în mod progresiv un spaţiu al libertăţii, securităţii şi
justiţiei. Cooperarea judiciară în materie civilă este unul din cele 5 mijloace pentru realizarea acestui
obiectiv.
Condiţiile pentru adoptarea legislaţiei privind cooperarea judiciară în materie civilă şi scopul
acestei legislaţii sunt indicate de art. 65 al TCE. Acestea trebuie să fie măsuri cu implicaţii
transfrontaliere şi care sunt necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne. Conţinutul acestor măsuri
pot cuprinde de la simplificarea procedurilor, adoptarea regulilor pentru soluţionarea conflictului de
legi şi competenţă până la eliminarea obstacolelor în calea bunei funcţionări a procedurilor civile, care,
în principiu, exclud orice interferenţă în dreptul material.
Procesul de adoptare a deciziilor este descris în art. 67, care prevede o perioadă tranzitorie de 5
ani pentru adoptarea acestora. Articolul 68 prevede competenţa CEJ de a pronunţa hotărâri preliminare
în acest domeniu iar art. 69 se referă la situaţiile specifice Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii.

3. Limitele comunitarizării

Deşi comunitarizarea este, în principiu, benefică pentru dezvoltarea ordinii juridice a

Comunităţii, există câteva limite ale acesteia:
- în principiu, regulile privind cooperarea judiciară sunt obligatorii doar pentru 12 din cele 15
state membre, din moment ce Marea Britanie şi Irlanda au optat pentru neaplicarea acestora, iar
Danemarca este exclusă de la aplicare;
- procedura hotărârii preliminare poate fi folosită numai de instanţele supreme ale statelor
membre;
- există încă anumite confuzii privind competenţa externă (competenţă comunitară sau mixtă?).
Aceasta poate duce şa întârzieri în revizuirea Convenţiei de la Lugano sau aderarea a noi părţi
contractante.

4. Convenţia Bruxelles (înlocuită de la 1 martie 2002 cu Regulamentul 44/2001) şi

contribuţia la ordinea juridică comunitară

Convenţia Bruxelles este, în opinia generală, unul din succesul cooperării internaţionale
judiciare şi a contribuit în mare măsură la dezvoltarea ordinii juridice comunitare. Mai mult, spre
deosebire de legislaţia adoptată până la 1 mai 1999, care va putea fi interpretată după mulţi ani de CEJ,
există o jurisprudenţă bogată în ceea ce priveşte Convenţia.
Ca rezultat, orice prezentare a cooperării judiciare europene în materie civilă trebuie să se refere
înainte de toate la convenţie.
La nivel instituţional, trebuie notate următoarele aspecte:
- este o dublă convenţie, în sensul că se referă atât la recunoaştere şi aplicare, cât şi la faptul că
are reguli directe pentru stabilirea competenţei;
- cu puţine excepţii, este întemeiată pe factori obiectivi şi nediscriminatori (precum domiciliul
pârâtului);
- introduce un sistem închis, exclusiv;
- este supusă interpretării CEJ.
În ceea ce priveşte scopul aplicării:
- ratione materiae: limitele dintre problematica civilă şi dreptul public, chestiunile preliminare şi
incidentale;

168
 - ratione personae: domiciliul pârâtului în Comunitate determină competenţa (cea mai
importantă excepţie este cea prevăzută de art. 16, art. 22 al Regulamentului);
- ratione loci: Convenţia paralelă de la Lugano extinde preactic aceleaşi reguli la statele EFTA,
Islanda, Norvegia, Elveţia şi Polonia, în timp ce alte state europene au solicitat admiterea ca membru;
- ratione temporis: regulile stabilite de art. 54, art. 66 al Regulamentului.
În fine, în ceea ce priveşte substanţa:
a. Reguli pentru competenţă
- stabilirea unei ierarhii: competenţa exclusivă (art. 16 [art. 22 Regulament]), extinderea tacită a
competenţei (art. 18 [art. 24 Regulament]), reguli aplicabile asigurărilor, protecţiei consumatorilor şi
contractelor de muncă (art. 7-12a, 13-15 şi paragrafele 2 şi 3, art. 5.1. [art. 18-21 Regulament]), clauze
de extindere (art. 17 [art. 23 Regulament]), domiciliul pârâtului şi competenţa specială (art. 2 şi 5-6a).
- litispendenţa şi probleme determinând prima instanţă sesizată şi alte cauze similare ale
acţiunilor (art. 21 [art. 27 şi 30 Regulament]).
- măsuri provizorii (art. 24 [art. 31 Regulament] – a se vedea şi art. 47).
b. Sistemul recunoaşterii şi executării
- principiul conform căruia nici competenţa instanţei de origine, nici substanţa hotărârii nu pot
fi atacate (art. 28.3 şi 26 [art. 35.3 şi 36 Regulament]).
- temeiuri pentru nerecunoaştere (art. 27 [art. 34 Regulament]).
- proceduri pentru executarea unei hotărâri străine şi proceduri pentru căile de atac (art. 36 şi
urm. [art. 38 şi urm Regulament]).

5. Regulamentul 44/2001

Regulamentul care comunitarizează convenţia are aceleaşi caracteristici şi urmează aceleaşi

principii, reguli şi structuri precum convenţia.
Cele mai importante modificări sunt cele care au în vedere facilitarea recunoaşterii şi executării.
De exemplu, examinarea temeiurilor pentru nerecunoaştere este în competenţa curţilor de apel (art. 41).
În ceea ce priveşte competenţa, o importanţă specială este acordată noilor reguli privind locus
solutionis (art. 5.1), precum şi singurei reguli ce determină timpul în care instanţa competentă poate fi
sesizată pentru aplicarea regulilor de litispendenţă.
Numeroase liste cu experţii de la dreptul general, apeluri, lista instanţelor competente sunt
furnizate în anexe, precum şi prevederi pentru instanţele de origine în ceea ce priveşte emiterea
certificărilor (art. 54 şi 58 şi appendix).

169
 BIBLIOGRAFIE

I. STRĂINĂ

A. LUCRĂRI DE SPECIALITATE

1. Tratatul de la Amsterdam.
- Actualité du traité d’Amsterdam, La Tribune du droit public nº spécial 1998, Presses
universitaires de Tours;
- O. Audeoud (dir.), Synthèse des propositions faites pour la préparation de la Conférence
intergouvernementale de 1996, Chers du GERSE nº 0, mai 1996, Nancy;
- O. Audéoud (dir.), Chaiers du GERSE, Traité d’Amsterdam, Nancy, 1997;
- C. Blumann, Le traité d’Amsterdam. Aspects institutionels, Rev. trim. dr. eur. 1997, p. 721;
- C. Blumann et a., Le traité d’Amsterdam. Thèmes et commentaires, Rev. trim. dr. eur. 1997, nº
4;
- Chaires Jean Monnet, Conférence intergouvernementale de 1996, 6-7 mai 1996, Bruxelles;
- H. Chavrier, E. Honorat, G. De Bergues, Le project de traité d’Amsterdam, AJDA 1997, p.
721;
- P. Craig, G. de Burca (dir), The Evolution of EU Law, Oxford, Clarendon Press, 1999;
- R. Dehousses, European institutional architecture after Amsterdam: Parliamentary system or
regulatory structure?, CML Rev. 1998, p. 595;
- F. Dehousse, Le traité d’Amsterdam; reflect de la nouvelle Europe, Cah. dr. eur. 1997, p. 265;
- F. de la Serre et C. Lequesne (dir), Quelle Union pour quelle Europe? L’après – traité
d’Amsterdam, Bruxelles, Editions Complexe, 1998;
- P. de Schoutheete, Réflexions sur le traité d’Amsterdam, Annales d’Etudes européennes,
Louvain, 1997;
- L. Dubouis, L’Union européenne, Paris, La Documentation française, Les Notices, 1999;
- A. Duff, Reforming the European Union, Londres, Sweet and Maxwell, Federal Trust, 1997;
- Y.J.-M. Favret, Le traité d’Amsterdam: une révision a minima de la “Charte constitutionelle”
de l’Union européenne. D’interprétation à l’incantation, Cah. dr. eur. 1997, p. 566;
- Y. Gautier, Le Protocole “intégrant l’acquis de Schengen dans le cadre de l’Union
européenne”, Europe août-septembre 1998, chron. p. 4;
- L’émergence d’un droit constitutionnel pour l’Europe, Bruxelles, Etudes européennes, Ed. De
l’ULB, 1997;
- G. Guillermin (dir.), Le principe de l’unité du cadre institutionnel de l’Union européenne,
Cahiers du CUREI nº 12, février 1999;

170
 - C. Haguenau – Moizard, Le traité d’Amsterdam: une négociation inachevée, Rev. Marché
commun 1998, p. 240;
- IFRI, L’UE face à l’échéance de 1996, Politique étrangère, nº 1/96; Il diritto dell’Unione
europea, numéro spécial sur le traité d’Amsterdam, Il dirritto dell’Unione europea 2-3 1998;
- J.-P. Jacqué, Le traité d’Amsterdam. La simplification et la consolidation des traités. Rev.
trim. dr. eur. 1997, p. 903;
- H. Labayle, La coopération européenne en matière de justice et d’affaires intérieures et la
Conférence intergouvernementale, RTD eur. 1997, p. 1;
- H. Labayle, Un espace de sécurité, de liberté et de justice, RTD eur. 1997, p. 813;
- Y. Lejeune (dir.), Le traité d’Amsterdam. Espoir et déceptions, Bruxelles, Bruylant, 1999;
- K. Lenaerts, E. De Smijter, Le traité d’Amsterdam, JT. Dr. eur. Février 1998, nº 46;
- J. Lipsius, La conférence intergouvernementale de 1996, Rev. trim. dr. aur. 1995, p. 43;
- A. Mangas Martin, La reforma institucional en el Tratato de Amsterdam, Rev. de Derecho
Comunitario Europeo 1998, p. 240;
- P. Manin, La révision dutraité sur l’Union européenne, perspectives et réalités, Paris, Pedone,
1996;
- A. Mattera (dir.) La Conférence intergouvernementale sur l’Union européenne: répondre aux
défis du Xxe siècle, Paris, Clément Juglar, 1996;
- J.-D. Mouton et T. Stein, Vers une nouvelle Constitution pour l’Union européenne? La
Conférence intergouvernementale de 1996, Trêves, Académie de droit européen, 1997;
- Mouvement européen, rapports du Comité d’initiative en vue de la conférence
intergouvernementale de 1996 et du comité de réflexion sur les questions institutionneles, 1995 et
1996;
- C. Koenig, M. Pechstein, Die Europäische Union: die Vertrage von Maastricht und
Amsterdam 2 Auflage, Tübiengen, Mohr Siebeck, 1999;
- E.-U. Petersmann, Proposals for a new constitution for the European Union: building-blocks
for a constitutional theory and constitutional law of the EU, CML Rev. 1995, p. 1123;
- M. Petite, Le traité d’Amsterdam: ambition et réalisme, Rev. Marché unique 3/1997, p. 17;
- J. Raux, La constitutionnalisation du système communautaire dans un traité fondamental de
l’Union européenne, Europe 1995, août-septembre, chr. 9;
- Revue des affaires européennes, La réforme institutionnelle de 1996: les enjeux, Rev. aff. eur.
1995 nº 1;
- G. Strozzi, Le modifiche istituzionali e del procedimento decisionale, dans numéro spécial sur
le traité d’Amsterdam, Il diritto dell’Unione europea 2-3 1998, p. 407;
- M. Telo et P. Magnette, De Maastricht à Amsterdam. L’Europe et son nouveau traité,
Bruxelles, Editions Complexe, Etudes européennes, 1998;
- A. Tizzano, Il Trattato di Amsterdam. Con i testi coordinati del Trattato di Maastricht e del
Trattato delle Communità Europea, Padoue, CEDAM, 1998;
- A. Tizzano, Profili generali del Trattato di Amsterdam, dans numéro spécial sur le traité
d’Amsterdam, Il diritto dell’Unione europea 2-3 1998, p. 267;
- M. Westlake (dir.), L’Union européenne au-delà d’Amsterdam. Nouveaux concepts
d’intégration européenne, Bruxelles, PIE, 1998;
- J. Winter, D. Curtin, B. de Witte (dir.), Reforming the Treaty on European Union: The Legal
Debate, Deventer, Kluwer Law International, 1996.

2. Uniunea europeană.
- A Auer et J.-F. Flauss, Le référendum européen, Bruxelles, Bruylant, 1997;

171
 - J. Boulouis, A propos des dispositions institutionnelles du Traité d’Union européenne, Rev.
aff. eur. 1992, nº 4, p. 5;
- J. Boulois, Droit institutionnel de l’Union européenne, Paris, Montchrestien, 5e éd., 1995;
- A. Carnelutti, Le Traité d’Union européenne, Gaz. eur. 1992, nº 7, p. 4; L. Cartou, L’Union
européenne. Traités de Paris-Rome-Maastricht, Paris, Dalloz, 1996, 2e éd;
- J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, Le Traité de Maastricht. Genèse, Analyse,
Comentaires, Bruxelles, Bruilant, 1994, 2e éd;
- V. Constantinescu, Les institutions, présentation générale, J.-Cl. Europe, fasc. 200;
- D. Curtin, The constitutional structure of the Union: a Europe of bits and pieces, CML Rev.
1993, p. 17;
- M. Debroux et D. Jans, Le Traité sut l’Union européenne, dans a Barav et C. Philip (dir.),
Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris, PUF, 1993;
- C. Degryse, Dictionnaire de l’Union européenne. Politique. Institutions. Programmes,
Bruxelles, De Boeck-Université, 1998, 2e éd;
- R. Dehousse (dir.), Europe After Maastricht. An ever Closer Union?, Munich, Law Books,
1994;
- F. de la Fuene, Dictionnaire juridique de l’Union européenne, Bruxelles, Bruylant, 1998;
- J. Dietz-Hachleitner, La reforma institucional de las Comunidades europeas acordada en
Maastricht, Gaceta juridica de la C.E.E. 1992, nº 115, p. 9;
- Y. Doutriax, L’Union européenne, Paris, Armand Colin, U, Science politique, 1992;
- Y. Doutriax et. C. Lequesne, Les institutions de l’Union européenne, Paris, La Documentation
française, réflexe Europe, 1995;
- L. Dubouis, Peut-on gouverner à Douze?, Pouvoirs 1989, Europe, nº 48, p. 105;
- C.-F. Durand, Le Traité sur l’Union européenne (Maastricht, 7 février 1992). Quelques
réflexions, dans Commentaire Mégret, Le droit de la CEE, Bruxelles, ULB, 2e éd., vol. 1, 1992,
addendum, p. 357;
- J. Dutheil de la Rochère, Introduction au Droit de l’Union européenne, Paris, Hachette
Supérieur, Les Fondamentaux, 1995;
- M. Duverger, L’Europe dans tous ses États, Paris, PUF, 1995;
- ENA, Mise en oeuvre du traité de Maastricht et construction européenne, Paris, La
Documentation française, 1994, 2 vol.;
- C. Engel, W. Wessels (dir.), From Luxemburg to Maastricht, Institutional change in the
European Community after the Single European Act, Bonn, Europa Union Verlag, 1992, p. 51;
- U. Everling, Reflections on the structure of the European Union, CML Rev. 1992, p. 1053;
- M. Fallon, Droit matériel général des Communautés européennes, Louvain – la – Neuve,
Bruylant Academia, 1997;
- J.-M. Favret, Droit et practique de l’Union européenne, Paris, Gualino, 1996;
- J.-M. Favret, Vade – mecum de l’Union européenne et du Droit communautaire, 1998;
- P. Fontaine, L’Union européenne, Paris, Seuil, Points, 1994;
- J.-Cl. Gautron, Une Europe à droits variables, dans Europe, De la Communauté à l’Union,
Pouvoirs, nº 69, 1994, p. 77;
- J.-Cl. Gautron, Droit européen, Paris, Dalloz, 8e éd., 1997;
- J. Gerkrath, L’émergence du droit constitutionnel pour l’Europe. Modes de formation et
sources d’inspiration de la constitution des Communautés et de l’Union européenne, Bruxelles, ULB,
1997;
- C.C. Gialdino, Il trattato di Maastricht sull’Unione europea, Rome, Libreria dello Stato,
1993, 2 vol.;

172
 - P. Girers, Aspects juridiques du traité sur l’Union européenne, Paris, L’Harmattan, Logiques
juridiques, 1996;
- C. Gouaud, Le project de Constitution européenne, Rev. fr. dr. const. 1995, p. 287;
- C. Guillermin (dir.), Les difficultés d’aplication du traité sur l’Union européenne, Cahiers du
CUREI nº 10, mai 1996, Grenoble;
- T.C. Harley, Constitutional and Institutional Aspects of the Maastricht Agreement,
International and Comparative Law Quarterly 1993, p. 213;
- T. Koopmans, Federalism: The Wrong Debate, CML Rev. 1992, p. 1047;
- M.-F. Labouz (dir.), Les accords de Maastricht el la constitution de l’Union européenne, Paris,
Montchrestien 1992, p. 11;
- H. Labayle, L’application du titre VI du traité sur l’Union européenne, dans M. Delmas-Marty
(dir.), Vers un droit pénal communautaire, Paris, Dalloz, 1995;
- F. de la Serre, De la coopération politique européenne à la politique étrangère et de sécurité
commune, dans L’Europe des Communautés, Paris, La Documentation française, 1992;
- F. Laursen et S. Vanhoonaker (dir.), The ratification of the Maastricht Treaty: Issues, Debates
and Future Implications, Maastricht, IEAP, 1994;
- C. Lequesne, Perspectives institutionnelles d’une Europe élargie, dans Europe, De la
Communauté à l’Union, Pouvoirs, nº 69, 1994, p. 129;
- J.-V. Louis, Les accords de Maastricht. Un premier bilan, Rev. Marché unique européen 1991,
p. 5;
- J.-P. M. et a., Les méthodes institutionnelles de la construction européenne, Rev. Marché
Commun juin 1992, nº spécial;
- A. Mangas Martin, El Tratado de Union Europea: analisis de su estructura general, Gaceta
juridica de la C.E.E. 1992, nº 114, p. 13;
- P. Manin, Les Communautés européennes. L’Union européenne, Paris, Pedone, 1998, 4e éd;
- J.-C. Masclet, Où en est l’Europe politique?, Paris, La Documentation française, NED, nº
721-722;
- J.-L. Mathieu, L’Union européenne, Paris, PUF, Que-sais-je?, 1994; P. Moreau-Defarges, Les
institutions européennes, Paris, Armand Colin, 1996;
- E. Noël, Perspectives institutionnelles à la suite du traité de Maastricht sur l’Union
européenne, Recueil des cours de l’Académie de Droit européen, vol. 3, livre 1, 1992, p. 1;
- D. O’Keefe, P. Twomey (dir.), Legal Issues of the Maastricht Treaty, Wiley Chancery, 1994;
- A. D. Pliakos, La nature juridique de l’Union européenne, Rev. trim. dr. eur. 1993, p. 187;
- J.-L. Quermonne, Trois lectures du trité de Maastricht. Essai d’analyse comparative, Rev. fr.
sc. pol. 1992, p. 802;
- J.-L. Quermonne, Le système politique de l’Union européenne, Paris, Montchrestien, Clefs,
1998, 3e éd;
- H. Rasmussen, EU-ret i kontekst, Copenhague, Gad, 1995;
- J. Rideau, Le traité de Maastricht du 7 février 1992 sur l’Union européenne. Aspects
institutionnels, Rev. aff. eur. 1992, nº 2, p. 21;
- J. Rideau, Traité sur l’Union européenne, Ann. eur. adm. publ. 1991, Paris-Aixen-Provence,
1992, p. 775;
- J. Rideau, Le dorit del’Union européenne, Paris, PUF, Que-sais-je?, 1998, 2e éd;
- J. Shaw, Law of the European Union, Londres, Mac Millian, 1996, 3e éd;
- M. Scotto, Les institutions européennes, Paris, Le Monde éditions-Marabout, 1994;
- D. Sidjanski, L’avenir fédéraliste de l’Europe, Paris, PUF, 1992;

173
 - D. Simon, Y. Gauthier, Maastricht: progrés quantitatifs ou saut qualitatif?, Europe 1992, nº 1,
p. 1;
- C. Stephanou, L’Union européenne et les analogies fédérale et confédérale: réflexions dans la
perspective de la Conference interguvernementale de 1996, Rev. aff. eur. 1995, p. 83;
- D. Sarasio, Union européenne. Traité de Maastricht, dans R. Kovar et C. Gavalda (dir.) Rép.
Communautaire, Paris, Dalloz, 1992;
- D. Sidjanski, L’avenir fédéraliste de l’Europe, Paris, PUF, 1992;
- O Van der Galblentz, Luxembourg revisited or the importance of European Political
Cooperation, CML Rev. 1979, p. 685;
- A. Tizzano, Appunti sul Trattato di Maastricht: structtura e natura dell’Union europea, F.I.
1995 nº 6, col. 210;
- R. Toulemon, La construction européenne, Paris, Fallois, 1994;
- D. Vignes, Note sur le contenu et la portée du traité sur l’Union européenne signé à
Maastricht le 9 février 1992, Ann fr. dr. int. 1991, p. 774;
- C. Schmitter, L’équilibre institutionnel (principe de l’), dans A. Barav et C. Philip (dir.),
Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris, PUF, 1993, p. 473;
- C. Stephanou, Réformes et mutations de l’Union européenne, Bruxelles-Paris, Bruylant-
LGDJ, 1997;
- S. Van Raepenbusch, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes,
Bruxelles, de Broeck et Larcier, 2e éd 1996;
- J.-C. Zarka, Les institutions de l’Union européenne, Paris, Gualino, 2e éd, 1998.

3. Drept comunitar.
- T. Ballarino, Lineamenti di diritto comunitario e dell’Unione europea, Padoue, Cedam, 1997,
5e éd.;
- A Barav et C. Philip (dir.) Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris, Puf,
1993;
- R. Biebr, B. Kahil-Wolff, L. Muller, Cours général de droit communautaire, Dordrecht,
Nijhoff, Recueil des cours de l’Académie de Droit européen, vol. 3, livre 1, 1992, p. 49;
- A. Bleckmann, Europarecht, Cologne, Heymans, 1990, 3e éd;
- B. Beutler, R. Bieber, J. Pikporn, J. Streil, Das Recht des Europaïschen Union, Baden Baden,
Nomes, 1993, 40 éd;
- J. Boulouis et R.-M. Chevallier, Grands arrêts de la Cour de justice des Communautés
européennes, Caractères généraux du droit communautaire, droit institutionnel, contrôle
jurisdictionnel, Paris, Dalloz, t. 1, 1994, 6e éd., t. 2, 1991, 3e éd.;
- A. Campbell, Common Market Law, Longmans, Oceana;
- N. Catalanº et R. Scarpa, Principi di diritto comunitario, Milan, 1984;
- E. Cerexhe, Le droit européen, Les objectifs et les institutions, t. 1, Bruxelles-Beauvechain,
Bruylant, Nauwelaerts, 1989, 3e éd.;
- Communautés européenes, Commission, Trente ans de droit communautaire, Luxembourg,
OPOCE, 1982, collection Perspectives européennes; P. Constantinho et M. Dony, Le droit
communautaire, Paris, A. Colin, 1995;
- C. Curti Gialdino, Some reflections on the acquis communautaire, CML Rev. 1995, p. 245;
- Y. Gautier, Institutions communautaires, dans A. Barav et C. Philip (dir.), Dictionnaire
juridique des Communautés européennes, Paris, PUF, 1993, p. 579;
- Dictionnaire permanent. Droit européen des affaires, Editions législatives et administratives,
Paris;

174
 - U. Draeta, Elementi di diritto comunitario, Parte instituzionale, Milan, Giuffrè, 1994;
- L. Ferrari Bravo et E. Moavero Milanezi, Lezioni di diritto comunitario, Naples, Editoriale
Scientifica, 1995;
- D.A.C. Freestone et S.J. Davidson, The institutional framework of the European Communities,
Londres, Croom Helm, 1988;
- W. J. Granshof van der Meersch (dir.) Droit des Communautés européennes, Larcier, Les
Novelles, Bruxelles, 1969;
- E. Garcia de Enteria, J. Gonzalez Campos et G. Guillermin, Le principe de l’équilibre
institutionnel dans la jurisprudence de la Cour de justice des Communautés européennes, JDI 1992, p.
319;
- P. Girerd, Aspects juridiques du traité Communauté européenne, Paris, L’Harmattan, 1996;
- T. C. Hartley, The foundations of European Community law: an introduction to the
constitutional and administrative law of the European Community, Oxford, Clarendon, 1994, 3e éd.;
- G. Isaac, Droit communautaire général, Paris, Masson, 1998, 6e éd.; R. Kovar et C. Gavalda
(dir.), Rép. Communautaire, Paris, Dalloz, 2 vol., à partir de 1992;
- J.-P. Jacqué, Cours général de droit communautaire, dans Academy of European Law,
Collected Courses of the Academy of European Law, 1990, vol. I, livre 1, p. 237;
- R. Joliet, Le droit institutionnel des Communautés européennes. Les institutions. Les sources.
Les rapports entre ordres juridiques, Liège, Presses universitaires, 1986;
- P. J. G. Kapteyn et P. Verloren van Themaat, Introduction to the Law of the European
Communities, After the Coming into force of the Single European Act, Deventer, Kluwer, 1990, 2e éd.;
- M.-F. Labouz, Le système communautaire européen, Paris, Berger-Levrault, 1988, 2e éd.;
- D. Lsok et J. W. Bridge, Law and Institutions of the European Communities, Londres,
Butterworths, 1994, 6e éd.;
- F. Lauria, Manuale di diritto delle Comunità europee, Turin, UTET, 1992, 2e éd.;
- C. O. Lenz (dir.), EG-Vertrag Kommentar, Cologne-Bâle-Vienne, Bundesanzeiger-Helbing-
Uberreuter, 1994;
- J.-V. Loius, L’ordre juridique communautaire, Luxembourg, OPOCE, collection Perspectives
européennes, 6e éd., 1993;
- O. Loy (dir.), Jurisclasseur Europe, Ed. Du Jurisclasseur;
- P. Mathijsen, A guide to European Community Law, Londres, Sweet and Maxwell, 1995, 6e
éd.;
- J. Mégret et a. (dir.), Le droit de la Communauté économique européenne, Bruxelles,
Université, 15 vol., 2e éd. en cours;
- P. Mengozi, Il diritto della Comunità europea, Padoue, CEDAM, 1990;
- C. F. Molina del Pozo, Manual de derecho de la Comunidad europea, Madrid, Trivium, 1990,
e
2 éd.;
- G. Nicolaysen, Europarecht. I, Baden-Baden, Nomos, 1991;
- E. Noël, Les institutions de la Communauté européenne, Luxembourg, OPOCE, 1993;
- T. Opperman, Europarecht. Ein Studienbuch, Munich, Beck, 1991;
- F. Pocar, Diritto delle Comunità europee, Milan, Giffré, 1991, 4e éd.;
- C. Philip, Les institutions européennes, Paris, Masson, 1981;
- J. Raux, De la CEE à la Communauté européenne: ce qui change dans le traité de Rome,
Paris, La Documentation française, Regards sur l’actualité, Spécial Maastricht, 1992, nº 180, p. 23;
- W. Rawlinson et M. P. Cornwell-Kelly, European Community Law, Londres, Waterlow, 1994,
e
2 éd.;

175
 - M. Rittinger et C. Weyringer (dir.), Handbuch der Europaïschen Integration, Strategie,
Struktur, Politik im E.G.-Binnnenmarkt, Vienne, Manz, 1991;
- B. Rudden et D. Wyatt, Basic Community Laws, Oxford University Press, 1994, 5e éd.;
- J. Schwarze, Droit administratif européen, Bruxelles-Luxembourg, OPOCE-Bruylant, 2 vol.;
- M. Schweitzer et W. Hummer, Europarecht, das Recht der Europäischen Gemeinsschaften
(EGKS, EWG, WAG) mit Schwerpunkt EWG, Franfort sur le Main, Metzner, 1993, 4e éd.: F. Snyder
(dir.), European Community Law, Aldershot, Dartmouth, 1993, 2 vol.;
- R. Steinz, Europareht, Heidelberg, Müller, 1992;
- A. F. D. Texeira, A natureza das Comunidades europeias (estudo politico-juridico), Coimbra,
Almedina, 1993;
- C. Vallée, Le droit des Communautés européennes, Paris, PUF, Que-sais-je?, 1986, 2e éd.;
- G. Vandersanden, Droit des Communautés européennes, Bruxelles, Presses universitaires
ULB, 1995, 2e éd.;
- D. Vaughan (dir.), Law of the European Communities Service, Londres, Butterworths, 1990, 2
vol.; J. Verhoeven, Le droit des Communautés européennes, Bruxelles, Larcier, 1996;
- S. Weatherill, P. Beaumont, EC Law, Londres, Penguin, 1995, 2e éd.;
- D. Wyatt et A. Dashwood, European Community Law, Londres, Sweet & Maxwell, 1993, 3e
éd.

4. Actul Unic European:

- Institut d’Études européennes, L’Acte unique européen, Journée d’études, Bruxelles, mars
1986;
- J. de Ruyt, L’acte unique européen, Bruxelles, Université, 2e éd., 1989.

5. Istoria şi perspectivele construcţiei europene:

- M.-T. Bitsch, Histoire de la construction européenne, Paris, Complexe, 1996;
- M.-F. Chirstophe-Tchakaloff, Les grandes étapes de l’organisation de l’Europe, Paris, PUF,
Que-sais-je?, 1996;
- Club de Florence, Europe: l’impossible statu quo, Paris, Stock, 1996;
- L. Cohen-Tanugi, Le choix de l’Europe, Paris, Fayard, 1995;
- P. Gerbet, La construction de l’Europe, Paris, Imprimerie nationale, 1994;
- C. Gounaud, Le project de Constitution européenne, Rev. fr. dr. const. 1995, pag. 289;
- C. Guillermin (dir.), Les conséquences institutionnelles des élargissements de l’Union
européenne, Cahiers du CUREI nº 9, 1995, Grenoble;
- H. vor der Groeben, Combat pour l’Europe, Luxembourg, OPOCE, Perspectives européennes,
1985;
- Institut d’Études européennes, L’Union européenne après Maastricht, Journées d’études du 21
février 1992, Bruxelles, Université;
- Institut universitaire européen, A Constitution for the European Union?, conférence de mai
1994;
- J. J. Kusters, Fondements de la Communauté économique européenne, Luxembourg-
Bruxelles, OPOCE-Labor, 1990;
- J. Leprette, Une clef pour l’Europe, Bruxelles, Bruylant, 1994;
- B. Olivi, L’Europe difficile. Histoire politique de la Communauté européenne, Paris,
Gallimard, Folio, 1998;
- M. Rousset, La nouvelle Europe de Charlemagne. Le pari du XXIe siècle, Paris, Economica,
1995;

176
 - B. Toulemon, La Construction européenne. Histoire, acquis, perspectives, Paris, Ed. De
Fallois, 1994;
- C. Zorgbibe, Histoire de la construction européenne, Paris, PUF, 1993.

6. Comentarii asupra tratatelor:

- G. Berthu, Le traité d’Amsterdam contre la démocratie. Texte intégral comparé et commenté,
Liberté politique, nº hors série 1998;
- D. Capotorti, M. Hilf, F. Jacobs, J.-P. Jacwué, Le Traité d’Union européenne, commentaire du
project adopté par le Parlement européen, Bruxelles, Université, Études européennes, 1985;
- V. Constantinescu ea a. (dir.), Traité instituant la CEE. Commentaire article par article, Paris,
Economica, 1992;
- V. Constantinesco, R. Kovar, D. Simon (dir.), Traité sur l’Union européenne (signé à
Maastricht le 7 février 1992). Commentaire article par article, Paris, Economica, 1995;
- L. Cartou, D. Fasquelle, Joly communautaire, faisant suite à Dictionnaire du Marché commun,
Paris, GLN Joly à partir de 1995;
- R. Geiger, E-G-Vertrag. Kommentar zu dem Vertrag zur Gründung der Europäischen
Gemeinschaft, Munich, Beck, 2e éd., 1995;
- E. Grabitz (dir.), Kommentar zum E.W.G.-Vertrag, Munich, Verlag C. H. Beck, 1990;
- H. von der Groeben, J. Thiesing, C. D. Ehlermann (dir.), Kommentar zum EWG-Vertrag,
Baden-Baden, 1991, 4e éd., 4 livres (avec mises à jour);
- Commentaire Mégret, Le droit de la CEE, Bruxelles, Université, spécialement vol. 1, 8, 9, 10,
11, 15, 2e éd. en cours;
- S. Munoz Machado, Tratado de Derecho Comunitairo Europeo, Madrid, Civitas, 1986, 3 vol.;
- R. Quadri, R. Monaco, A. Trabucchi (dir.), Trattato istitutivo della Comunità economica
europea. Commentario, Milan, 1965;
- K. R. Simmonds et a. (dir.), Encyclopedia of European Community Law, Londres, Sweet and
Maxwell, 1993;
- H. Smit et P. Herzog (dir.), The Law of the European Economic Community, New York,
Matthew Bender, 6 vol., à partir de 1976 (avec mises à jour);
- A Toth (dir.), The Oxford Encyclopedia of European Community Law. Institutional Law,
Oxford, Clarendon, 1990;
- E. Wolfarth, U. Everling, H. Glaesner, R. Sprung (dir.), Die Europaïsche
Wirtschaftsgemeinschaft, Berlin-Francfort, 1960.

7. Culegeri de texte:
- C.-D. Classen, Europa – Recht, Nördlingen, Beck-Texte im dtv, 15. Auflage 1999;
- L. Dubouis et C. Gueydan, Grands textes de droit communautaire et de l’Union européenne,
Paris, Dalloz 1996, 4e éd.;
- G. A. Bermann, R. J. Goebel, W. J. Davey, E. M. Fox, European Community Law Selected
Documents, St. Paul, West Publicshing Co, 1993;
- R. Bieber, Droit constitutionnel de l’Union européenne, Baden-Baden, Monos, 1996;
- Boulouis J. et. Chevallier R. M., Grands arrêts de la Cour de justice des Communautés
européennes, tome II, Dalloz, 4e éd., 1997;
- Druesne G., Code européen des personnes, Dalloz, 2e éd., 1996;
- Institut universitaires européen, Une version et simplifiée des traités régissant l’Union
européenne et les Communautés européennes, raport pour le Parlament européen, Florence, 1996;
- Kovar R., Code européen de la concurrence, Dalloz, 2e éd., 1996.

177
 - D. Lopez Garrido, J. Martines Higueras, M. T. Palomo Derecho, Codigo de la Comunidad
Europea, Madrid, Eurojuris, 1992;
- D. Pollard, M. Ross, European Community law: texts and materials, Londres, Butterworths,
1994;
- Teyssié B., Code de droit social européen, Litec, 4e éd., 1999;
- A. Tizzano, Codice dell’Union europea. Il Trattato di Maastricht, il Trattato C.E. e i testi
collegati, Padoue, CEDAM, 1998; A. Tizzano, D. Vignes, Code de l’Union européenne, Bruxelle4s,
Bruylant, 1996.
- Tizzano A. et Vignes D., Code de l’Union européenne, Bruylant, Bruxelles, 1996.
- Vogel L., Code européen des affaires, Dalloz, 1995.

B. REVISTE DE SPECIALITATE

1. În limba franceză:
- Cahiers de droit européen;
- Europe;
- Gazette européenne (Gazette du Palais);
- Journal des Tribunaux Droit européen;
- Revue des affaores européennes;
- Revue du Marché commun, devenue Revue du Marché Commun et de l’Union européenne;
- Revue du Marché unique européen;
- Revue trimestrielle de droit européen.

2. În limba engleză:
- Austrian Review of International and European Law;
- Common Market Law Reports;
- Common Market Law Review;
- European Commercial Cases;
- European Law Review;
- European Public Law;
- Irish Journal of European Law;
- Journal of Common Market Studies;
- Legal issues of European integration;
- Maastricht Journal of European and Comparative Law;
- Yearbook of European Law.

3. În limba germană:
- Europäische Grundrechte Zeitschritf;
- Europäische Zeitschrift für Wirtschaftrecht;
- Europäische Wirtschafts-und Steuerrecht;
- Europarecht.

4. În limba italiană:
- Diritto comunitario e degli Scambi internazionali;

178
 - Europa-Forum;
- Il diritto dell’Unione europea;
- Rivista di diritto europeo;
- Rivista europea di diritto penale civile comunitario;
- Rivista italiana di dirrito pubblico comunitario.

5. În limba spaniolă:
- Caudernos europeos de Deusto;
- Comunidad Europea;
- Gaceta juridica de la CE;
- La ley-Comunidades europeas;
- Noticias CEE devenue Noticias de la Union Europea;
- Revista de estudios e investigacion de las Comunidades europeas;
- Revista de insticiones europeans.

6. În limba greacă:
- Revue des Communautés européennes;
- Revue hellénique de droit européen.

7. În limba portugheză:
- Asuntos Europeus;
- Divulgaçao do direito comunitairo.

C. ALTE PUBLICAŢII

- Agence Europe (Bulletin quotidien) Bruxelles;

- Europolitique (Bulletin bihebdomadaire) publié par Europe Information service, Paris;
- JUSletter, Baden-Baden, Nomos Verlag;
- La lettre de Jupiter, Dir. Jupiter, Paris;
- Notes d’informations communautaires (mensuel), Bulletin d’information du dictionnaire du
Marché commun, Paris, Dictionnaires Joly;
- European Court of Justice Reporter, Oxford, E.S.C. Publiching.

D. PUBLICAŢII ŞI ALTE LUCRĂRI ALE

UNIUNII ŞI COMUNITĂŢILOR EUROPENE

- Journal officiel (sErie Législation et série Communications, annexe Débats du Parlament

européén);
- Union européenne, Recueil des tratés, tome 1, 2 vol., Luxembourg, OPOCE, 1995;
- Répertoire des actes de droit communautaire en vigueur (1997, 2 tomes, 30e éd.);
- Recueil des accords conclus par les Communautés européennes (11 volumes);
- Documents de séance du Parlament eurpéen;
- Aperçu des activités du Conseil;
- Rapport général sur l’activité de l’Union européenne (anciennement rapport général sur
l’activité des Communautés européennes, annuel, Commission);

179
 - Bulletin de l’Union européenne (anciennement Bulletin des Communautés européennes,
mensuel, Commission);
- Document Com. (Commission);
- Recueil de textes, Organisation, compétences et procédure de la Cour (1993);
- Recueil de jurisprudence de la Cour de justice et du Tribunal de premiére instance des
Communautés européennes et arrêts en offset;
- Banwues de données CELEX, système interinstitutionnel de documentation automatisée por le
droit de l’Union européenne: diffusion par l’Ofiice des publications à des utilisateurs privilégiés
comme les Euroinfo-centres et les centres de documentation européenne au bibliothèques
universsitaires abonnement par le réseau d’agents officiels; diffusion par 24 détenteurs de licence de
versiondérivées de CELEX sur CE-ROM ou en ligne.

E. LUCRĂRI GENERALE

- Batiffol H. et Lagarde P., Droit international privé, LGDJ, Paris, tome 1, 8e éd, 1993, tome 2,
7e éd, 1983.
- Blanpain R. et Javillier J.-Cl., Droit du travail communautaire, LGDJ, Paris, 2e éd, 1995.
- Boulouis Jean, Droit institutionnel des Communautés européennes, Montchrestien, Paris, 6e
éd, 1997.
- Boulouis Jean et Chevallier R.-M., Grands arrêts de la Cour de justice des Communautés
européennes, Dalloz, Paris, tome 1, 6e éd, 1994; tome 2, 4e éd, 1997.
- Caire Gui, L’Europe sociale: faits, problémes, enjeux, Masson, Paris, 1992.
- Catala Nicole et Bonnet René, Droit social européen, Litec, Paris, 1991.
- Druesne Guy, Droit et politiques de la Communauté et de l’Union européennes, PUF, Paris, 4e
éd, 1997.
- Dubouis Louis (dir.), Droit communautaire et protection des droits fondamentaux dans les
Etats membres, Economica, Paris, 1995.
- Gavalda C. et Parleani G., Droit des affaires de l’Union européennes, Litec, Paris, 2e éd, 1992.
- Goldman B., Lyon-Caen A., Vogel L, Droit commercial européen, Dalloz, Paris, 5e éd, 1994.
- Isaac Guy, Droit communautaire général, Armand Colin, Paris, 5e éd, 1996.
- Lyon-Caen Gérard et Antoine, Droit social international et européen, Dalloz, Paris, 8e éd,
1993.
- Manin Philippe, Les Communauté européennes – L’Union européenne, Pédone, Paris, 3e éd,
1997.
- Mayer Pierre, Droit international privè, Montchrestien, Paris, 8e éd, 1994.
- Pretot Xavier, Le droit social européen, PUF, Paris, coll. Que sais-je?, 2e éd, 1993.
- Ribas J.-J., La politique sociale des Communautés européennes, Dalloz, Paris, 1969.
- Rodiere Pierre, Droit social international et européen, Les cours du droit, Paris, 1990.
- Schapira J., Le Tallec G., Blaise J.-B., Droit européen des affaires, PUF, Paris, 3e éd, 1992.
- Simon Denys, Le Systéme juridique communautaire, PUF, Paris, 1997.
- Valticos Nicolas, Droit international du travail, Dalloz, Paris, 2e éd, 1983.
- Vogel-Polsky E. et Vogel J., L’Europe sociale 1993: illusion, alibi au réalité?, Univ. libre de
Bruxelles, Bruxelles, 1991.

F. LUCRĂRI DE SPECIALITATE, TEZE,

RAPOARTE, COLOCVII,
LUCRĂRI COLECTIVE

180
 - Aubry Martine, Pour une Europe sociale, La documentation française, Paris, 1988.
- Baron Frédéric, Marché intérieur et droit social dans l’Union européenne, thèse Paris-
Dauphine (Paris IX), 1998.
- Bonnechere Michèle (dir.), Trente ans de libre circulation des travailleurs, La documentation
française, Paris, 1998.
- Cherot Jean-Yves, Les aides d’Etat les Communautés européennes, Economica, Paris, 1998.
- Gaudement-Tallon Hélène, Les conventions de Bruxelles et de Lugano, LGDJ, 1993.
- de Lary Henri, La libre circulation des personnes dans l’Union européennes, PUF, Paris, coll.
Que sais-je?, 2e éd, 1996.
- Lyon-Caen Gérard, Les relations internationales de travail, Ed. Liaisons, Paris, 1991.
- Martin Philippe, La contribution du droit communautaire à la réalisation d’une Europe
sociale, thèse Bordeaux, 1993.
- Megret J. et autres, Le droit de la CE et de l’Union européenne, Univers. de Bruxelles, vol. 3,
Libre circulation des personnes, des services et des capitaux, 2e éd, 1990; Politique sociale, éducation
et jeunesse, 2e éd, 1998.
- Mückenberger Urlich et al., Manifeste pour une Europe sociale, Desclée de Brouwer, Paris,
1996.
- Omarjee Ismaël, L’outre-mer français et le droit social communautaire, thèse Paris 1
(Panthéon-Sorbonne), 1997.
- Pertek Jacques, L’Europe des diplômes et des professions, Bruylant, Bruxelles, 1994.
- Rodiére Pierre, La convention collective de travail en droit international, Litec, Paris, 1987.
- Rodiére Pierre, La citoyenneté européenne face au droit social et du travail, Trav. Acad. de
droit européen de Trèves, Bundesanzeiger, Cologne, 1997.
- Rodiére Pierre, Droit social de l’Union européenne, L.G.D.J., Paris, 1999.
- Teyssie Bernard, Le comité d’entreprise européen, Economica, Paris, 1997.
- Vandamme Jacques (dir.), Pour une politique sociale en Europe, Economica, Paris, 1984.
- Vogel-Polsky Eliane (dir.), Quel avenir pour l’Europe sociale, 1992 et après?, CIACO,
Bruxelles, 1992.

G. PRINCIPALELE PERIODICE

- Bulletin de l’Union européenne (ex-Bulletin de la CE) (mensuel), Luxembourg, OPOCE.

- Cahiers de droit européen (bimestriels), Bruxelles.
- Cahiers sociaux du Barreau de Paris (mensuels), éd. Gazette du Palais, Paris.
- CELEX, Base de donnEes des Communautés européennes.
- Europe sociale, publication périodique de la Commission européenne, Direction générale de
l’Emploi, des Realtions industrielles et des affaires sociales.
- Droit social (mensuel), Editions techniques et économiques, Paris.
- Journal du droit international (Clunet) (trimestriel), Editions du Jurisclasseur, Paris.
- Journal officiel des Communautés européennes, série législation (L), série communication (C),
débats du Parlament européen, Luxembourg, OPOCE.
- Revue critique de droit international privE (trimestrielle), Sirey, Paris.
- Revue de jurisprudence sociale (mensuelle), Francis Lefebre éd, Paris.
- Revue du Marché commun et de l’Union européenne (mensuelle), Editions techniques et
économiques, Paris.
- Revue internationale du travail (mensuelle), Bureau international du travail, Genéve.

181
 - Revue trimestrielle de droit européen, Sirey, Paris.

H. MANUALE

- Boulouis J., Droit institutionnel de l’Union européenne, Paris, Précis Domat, Montchrestien,
e
6 éd., 1997.
- Cartou L., L’Union européenne: traités de Paris – Rome – Paris, Précis Dalloz, 2e éd, 1996.
- Danielle L., Il Diritto materiale della Comunità Europea, Milan, Giuffré, 1995.
- Diez Hochleitner J. et Martinez Capdevila C., Derecho comunitario europeo, Madrid, Mac
Graw Hill, 1996.
- Doutriax Y. et Lequesne C., Les institutions de l’Union européene, Paris, Documentation
Française, 2e éd., 1998.
- Druesne G., Droit et politiques de la Communauté et de l’Union eurpéennes, Paris, cool. Droit
fundamental, PUF, 5e éd, 1999.
- Dubois L. et Blumann C., Droit communautaire matériel, Montchrestien, Paris, CEDEX,
1999.
- Dutheil de la Rochere J., Introduction au droit de l’Union européenne, Paris, Hachette, 1995.
- Fallon M., Droit matériel général des Communautés, Bruxelles, Bruylant, 1997.
- Favret J. M., Droit et pratique de l’Union européenne, Paris, Gualino, 2e éd., 1999.
- Gautron J. C., Droit européen, Paris, Mémento Dalloz, 8e éd, 1997.
- Hanlon J., European Community Law, Londres, Sweet et Maxwell, 1996.
- Icart P., Droit matériel et Politiques communautaires, Paris, Eska, 1999.
- Issac G., Droit communautaire général, Paris, Armand Colin, 6e éd., 1998.
- Manin P., Les Communautés européennes, l’Union européenne, Paris, Pedone, 4e éd., 1998.
- Mire P., Droit de l’Union européenne et politiques communes, Paris, Mémento Dalloz, 1998.
- Oppermann I., Europarecht, Münich, Beck, 1999.
- Poillot-Peruzzetto S. et Luby M., Le droit communautaire appliqué à l’entreprise, Paris,
Dalloz, 1998.
- Rideau J, Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes, Paris, LGDJ, 2e
éd., 1996.
- Simon D., Le systéme juridique communautaire, Paris, coll. Droit fondamental, PUF, 2e éd.,
1999.
- Raepenbusch van S., Droit institutionnel de l’Union et des Communautés européennes, Paris-
Bruxelles, De Boeck 2e éd., 1998.
- Verhoeven J., Droit de la Communauté européenne, Bruxelles, Larcier, 1996.
- Weatherhill et P. Beaumont, EC Law, Londres, Penguin Books, 1995.

I. COMENTARII, DICŢIONARE,
REPERTOARE ŞI TRATATE

- Barav A. et Philip C. (dir.), Dictionnaire juridique des Communautés européennes, PUF, 1993.
- Collection Jupiter, Le droit des affaires dans les pays de la CEE, LGDJ.
- Commentaire Megret (ex-droit de la CEE), 15 volumes, Éditions de l’Université de Bruxelles,
en cours de réédition.
- Constantinesco V., Kovar R., Jacque J.-P. et Simon D., Commentaire par article du traité
CEE, Economica, 1992.

182
 - Constantinesco V., Kovar R. et Simon D., Commentaire par article du traité sur l’Union
européenne, Economica, 1995.
- Dictionnaire permanent – Droit européen des affaires. Éditions législatives.
- Dictionnaire JOLY communautaire (depuis 1995, ex-Dictionnaire du Marché Commun).
- Juris-Clausseur Europe, Éditions techniques (7 volumes, depuis 1989).
- Rapport général sur l’activité de l’Union européenne (annuel), Luxembourg, OPOCE.
- Répertoire Dalloz droit communautaire (3 volumes, depuis 1992).

II. ROMÂNĂ

LUCRĂRI

- * Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Bucureşti,

2001;
- Diaconu Dumitru, Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate, Ed. All Beck, Bucureşti,
1999;
- Acad. prof. Filipescu Ion, Dr. Augustin Fuerea, Drept instituional comunitar european, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2000;
- Manolache Octavian, Drept comunitar, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001;
- Manolache Octavian, Cele patru libertăţi fundamentale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000;
- Munteanu Roxana, Drept european. Evoluţie. Instituţii. Ordine juridică, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, 1996;
- Ştefănescu Brânduşa, Curtea de justiţie a Comunităţilor Europene, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1979;
- Voican Mădălina, Burdescu Ruxandra, Mocuţa Gheorghe, Curţi internaţionale de justiţie, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2000;
- Jinga Ion, Uniunea Europeană – Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, 2001, Consiliul
Legislativ;
- Marcu Viorel, Drept comunitar general, Ed. Lumina Lex, 2002;
- Gilles Ferrol, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2001;
- Dominique Schnapper, Ce este cetăţenia?, Ed. Polirom, 2001.

ABREVIERI Powered by http://www.referat.ro/

cel mai tare site cu referate
Alin. - Alineat
Art. - Articol
AIEA - Agenţia internaţională a energiei atomice
AUE - Actul Unic European
BCE - Banca centrală europeană
c. - contra
Cap. - Capitol
CE - Comunitatea europeană
CECO - Comunitatea europeană a cărbunelui şi
Oţelului
CEE - Comunitate economică europeană
CJ - Curtea de justiţie

183
CML - Commun Market Law
CPI - Curtea de primă instanţă
Dec. - Decizie
DPCI - Droit et pratique du commerce international
Dr. - Drept
ECU - European Currency Unit
Ed. - Editura
Euratom - Comunitatea europeană a energiei atomice
FMI - Fondul monetar internaţional
GATT - Acordul general pentru tarife şi comerţ
Hot. - Hotărâre
IME - Institutul monetar european
J. Of. - Jurnalul oficial al Comunităţilor europene
Lit. - Litera
M. Of. - Monitorul oficial al României
NATO - Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
OMC - Organizaţia mondială a comerţului
Par. - Paragraf
Pct. - Punctul
Rev. - Revista
RMCUE - Revue de marché commun el de l’Union
européenne
RTDE - Revue trimmestrielle de droit européen
T.A. - Tratatul de la Amsterdam
TMs. - Tratatul de la Maastricht
UEO - Uniunea Europei occidentale
Vol. - Volum

184