Criticism Junimist

Mustatea Diana Nitu Adelina

Horhocea Daniel Porumb Geoge

Criticism Junimist

Proiect realizat de: Horhocea Daniel

Mustatea Diana
Nitu Adelina
Porumb George
Profesor coordonator:Andreiu Mihaela

2
 Deviza franceza,

adoptata de junimisti:

“Intra cine vrea, ramane cine poate”

3
 JUNIMEA
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la
Iași între anii 1863-1864.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării
mai multor opere și figuri, atribuite de cercetători acelorași înrâuriri și subsumate
acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena
epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în
interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut
sau care s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care își propune
să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la
început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică
personalitate îl domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural și
literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române,
întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare,
dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite.”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o
comunitate de interese culturale dar și socio-politice.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor.
Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care
alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză
potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana
o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea “Junimii” în decursul
existentei ei.Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine
sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și
poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață “Junimea”, produsul
deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a
culturii, a literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în
opere și oameni.
Tudor Vianu punea în evidență cinci serii de trăsături distincte ale junimismului:
 A. Spiritul filosofic
 B. Spiritul oratoric
 C. Ironia
 D. Spiritul critic
 E. Gustul pentru clasic și academic

4
 Fondarea Junimii

Casa Pogor, sediul Junimii și revistei Convorbiri literare, este astăzi sediul
Muzeului Literaturii Române din Iași.

Societatea Junimea a luat ființă la Iași în anul 1864, din inițiativa unor tineri
reîntorși de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile
Pogor, Iacob Negruzzi și Teodor Rosetti. Ei își încep activitatea prin organizarea unei
serii de prelegeri populare. Printr-o formulă masonică, junimiștii, când vorbeau despre
acest subiect, spuneau: "Originea Junimii se pierde în negura timpului".

Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ținuse cu un an mai înainte, curând după
instalarea sa la Iași, dovedise existența unui auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de
problemele științei, expuse în formele unei înalte ținute academice. Experiența este
reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiași ciclu, abordând probleme
dintre cele mai variate, Carp și Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu de
zece ori. Apoi “Prelecțiunile populare” devin o lungă tradiție a “Junimii” din Iași. Timp
de șaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legătură
între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenția
noilor membri, Lambrior și Gheorghe Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria și cultura
națională.

Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viață ale popoarelor și
despre Cărțile omenirii, cicluri din 1874 și 1875 limitează preocupările la elementele
naționale ale culturii noastre și la influențele consecutive exercitate asupra poporului
român. Curând, prin darul basarabeanului Cașu, nepotul lui Pogor, completat prin
cotizațiile membrilor ei, “Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu
în alte mâini. Asociația înființează și o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor,
dar dispărută și ea după o scurtă funcționare.

5
 Existența tipografiei permite “Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei
reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi.
Această publicație se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a
impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se
prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mișcată de
conștiința primelor nevoi ale culturii românești în acel moment, “Junimea” abordează
problema ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuințarea
alfabetului chirilic la cel latin.

În ședințe însuflețite, ținute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu
Maiorescu și dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută
probleme de ortografie și limbă, se recitesc poeții români în vederea unei antologii și se
compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producțiile care trebuiau
respinse. Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte urma activității “Junimea”,
și lectura atentă a revistei permite refacerea vieții renumitei grupări literare și a etapelor
pe care le-a străbătut. Programul Junimii și cercetări istorice recente ne îndreptățesc să
afirmăm că gruparea avea o importantă dimensiune masonică.

Periodizarea Junimii

Curente culturale românești

 Gândirism
 Junimism
 Latinism
 Ortodoxism
 Poporanism
 Protocronism
 Realism socialist
 Sămănătorism
 Sincronism
 Trăirism
 Țărănism

6
 În activitatea societății și a revistei se conturează distinct trei etape:

Perioada 1863- 1874

Prima etapă, numită și "etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863,

până în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se
mută la București. În această etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se
elaborează principiile sociale și estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă,
purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi a polemicilor cu barnuțiștii, cu Bogdan Petriceicu
Hașdeu și cu revistele din București, duse nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni
colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla,
Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar
și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin
descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.

Perioada 1874-1885

Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care ședințele
din Iași se dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în
cele din urmă în armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit
Fântâna Blanduziei ,Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în
aceeași perioadă în Convorbiri literare împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion
Creangă. Este perioada de desăvârșire a direcției noi. În paginile revistei apar operele
marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități
din primul rang în artă, știință și cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.

Perioada 1885-1944

Perioada 1885-1944este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată

la București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice
și filozofice

În anul 1885Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei

conducere o păstrează singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet
care să își asume întreaga conducere a revistei.

Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o

importantă dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea
lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petre Missir și de a tinerilor discipoli P.
P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc. Deși în acest

7
interval Ion Luca Caragiale îsi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se
deschid și gloriei tinere a lui George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și
revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine
drumul spre Universitate.

Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte
configurația Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul
“Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale științei și oratoriei universitare.

1900-1907

În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul

științelor naturale.Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele
literare, mai multe din cele savante și universitare. Animatorul comitetului esteIoan
Bogdan care, în 1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub
conducerea lui Simion Mehedinți.

Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar
și filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea
lui la direcția revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia
se disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul,
Nicolae Iorga și alții. Și dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe
teme de cultură generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan
împotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescu a mai
avut același grad de popularitate ca și în anul 1980

Ultima etapă

A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga
direcție a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se
completează cu una de filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor
atunci: Ioan Petrovici, C. și M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.

Figura literară cea mai importantă a epocii estePanait Cerna, a cărui colaborare
începuse însă sub direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus
alături de marea epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P
Negulescu și a lui Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescueste de scurtă
durată, rostul criticului urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut
totuși controverse și în această perioadă cu revistele Viața nouă și cu Viața românească.

8
 Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare
încep să piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți predă
conducerea lui Al. Tzigara-Samurcas care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se
remarcase încă din perioada vechii conduceri prin studii de arta romanească veche și
populară. Nici noua direcție nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de altădată. O
viziune asupra întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă
întreaga arborescență a mișcării, dezvoltată prin silințele celei de-a doua generații de
scriitori și gânditori junimiști.

Mentorul Junimii, Titu Maiorescu, se detașează prin publicarea mai multor studii și
cercetări, pe baza cărora se structurează principiile filozofice și estetice ale culturii
române. Dintre acestea amintim:

 Despre scrierea limbii române (1866)

 O cercetare critică asupra prozei române de la 1867 (1867)
 Direcția nouă în poezia și proza română (1872)
 Neologismele (1881)
 Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885)

În prima lucrare, Maiorescu pledează pentru scrierea fonetică, susținând ideea,

novatoare pentru vremea aceea, că scrierea trebuie să reflecte schimbările survenite în
evoluția sunetelor limbii. Respinge alfabetul chirilic, susținând folosirea literelor latine.
Argumentează și probează necesitatea îmbogățirii limbii, pe căi externe, prin introducerea
neologismelor, combătând, în același timp, calcul lingvistic și tendințele de stricare a
limbii (Neologismele).

Ideile, privind procesul de desăvârșire a limbii române literare, emise de Titu

Maiorescu, sunt larg receptate, încât, în anii 1880 - 1881, Academia Română își însușește
aceste principii, contribuind astfel, în mod efectiv, la unificarea limbii române moderne.

În celelalte lucrări, Maiorescu fundamentează teoretic conceptele estetice și direcțiile

criticii literare. Pornind de la estetica lui Hegel, în lucrarea O cercetare critică asupra
poeziei române (1867), el conchide că „frumosul este ideea manifestată în materie
sensibilă“, de unde artele se diferențiază între ele, pornind de la materialul prin care se
concretizează ideea. Muzica, de pildă, se bazează pe sonuri, în timp ce sculptura se
reflectă prin piatră, lemn sau alte materiale.

Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre forma și fondul operei literare,
Maiorescu stabilește, pentru prima oară, conceptele: „condiția materială“ și „condiția

9
ideală“ a poeziei, demonstrând că, nu cuvintele, în cazul literaturii, reprezintă materialul
ei, ci imaginile ce se nasc în mintea noastră cu ajutorul lor.

Ion Luca Caragiale

Problema moralității artei este definită în Comediile d-lui I.L. Caragiale. Operând
cu elemente specifice analizei estetice și științifice, criticul arată că arta devine morală
prin propria sa valoare estetică și nicidecum prin ideile morale pe care le conține.

Mihai Eminescu

În anul 1872, în lucrarea Direcția nouă în poezia și proza română, el îl așază pe

Eminescu, în fruntea pleadei poeților, imediat după bardul de la Mircești, pe baza celor
patru poezii publicate în Convorbiri literare, intuind geniul acestuia și arătând că este
„un om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam
exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, (...) dar în fine poet, poet în toată puterea
cuvântului.“

Dovedind o concepție unitară, în întregul proces de dezvoltare și consolidare a

civilizației române moderne, respingând fără ezitare imitația și împrumutul, orice forme
care nu se întemeiau pe fondul nostru autohton și nu se puteau integra organic în
specificul nostru național, Societatea Junimea și revista Convorbiri literare au constituit
avanpostul cel mai înaintat de direcționare a culturii noastre moderne.

10
 Beţia de cuvinte în “Revista Contimporană”
“Beţia de cuvinte”, subintitulată “Studiu de patologie literară”, este o
“capodoperă polemică”, după cum spunea George Călinescu, realizată de către Titu
Maiorescu în anul 1873.
În debutul operei autorul îl citează pe Darwin, care vorbeşte despre ameţeala
observată la maimuţe, ameţeală specifică şi nouă, oamenilor, însă continuă prin a ne
prezenta “simtomele patologice” ale unei beţii întâlnite doar la noi, şi anume – beţia de
cuvinte. Aceste manifestări se observă în funcţie de “intensitatea îmbolnăvirii”:
acordarea unei cantităţi nepotrivite de cuvinte subiectului tratat, întrebuinţarea unor
cuvinte seci, urmate de pierderea firului logic, discordanţa şi chiar antiteza între idei.
Întrucât simptomele se regăsesc cu uşurinţă în “Revista Contimporana” autorul
face o analiză critică minuţioasă a acesteia. Astfel sunt date numeroase exemple în care
G. Sion, Ghica Pantazi, V. Alexandrescu-Ureche, D.A. Laurianu şi George Marian,
necunoscând înţelesul unor cuvinte şi întrebuinţându-le greşit, contrazicându-se singuri,
formând pleonasme sau structuri care nu au sens, demonstrează ca sunt afectaţi de “beţia
de cuvinte”. Acest lucru îl determină pe Titu Maiorescu să scrie studiul respectiv
criticând, ironizând şi ridiculizând persoanele în cauză.
De asemenea opera are rolul de a atrage atenţia, de a exemplifica şi corija
discrepanţa dintre “formă” şi “fond”, apărută nu numai în literatură, ci în toată cultura
română.

Personalitati criticate in “Betia de cuvinte”, de Titu Maiorescu (G. Sion, A. Urechila, P . Ghica)

11
 O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867
Studiul elementar asupra poeziei române al lui Titu Maiorescu a apărut mai întâi în
primele numere ale “Comvorbirilor literare”, între 1 martie şi 15 iunie 1867 și apoi a fost
publicat într-un volum, împărțit de către autor în două parți și anume: “condițiunea
materială a poeziei” și “condițiunea ideală a poeziei”.
În prima parte ,”condițiunea materială a poeziei”, Maiorescu evidențiează faptul că
poezia este facută să exprime frumosul, spre deosebire de știință, care exprimă adevărul.
O mare diferență între frumos și adevăr este că adevărul prezintă doar idei care se
bazează pe o demonstrație logică, în timp ce frumosul cuprinde idei manifestate în
materie sensibilă, adică ce țin de trăirile sufletești și de stările prin care trece poetul în
timp ce scrie.
O condiție importantă pentru a exista o poezie este aceea ca ea să trezească
imaginația și fantezia auditoriului. Altfel, o simplă înșiruire de cuvinte care nu cuprinde
decât noțiuni reci, abstracte, fără imaginație nu reprezintă decât o proză. Poetul nu mai
utilizează cuvintele simple, ci folosește diverse procedee artistice pentru a stârni
imaginația cititorilor.
În a doua parte a studiului și anume “condițiunea ideală a poeziei “, Maiorescu
afirmă că o împărțire a obiectelor gândirii face deosebirea între lumea interioară sau
sufletească și lumea exterioară sau fizică. Bazându-ne pe această afirmație putem spune
că ideea sau obiectul transmis prin poezie este întotdeauna un sentiment sau o trăire a
poetului și niciodată o opinie strict științifică. Prin urmare, iubirea, ura, tristețea, bucuria
sunt obiecte poetice, iar invațatura și politica sunt obiecte ale științei și niciodată ale artei.

Asa aratau primele numere din “Comvorrbii literare

12
 Direcţie nouă în poezia română

Poporul român , deși într-o stare politică dezastruasă, dezvoltă o literatură tânară,
încă necunoscută, care dă oamenilor speranțe pentru un viitor mai bun.

În fruntea acestei mișcari se află Vasile Alexandri. Este poetul “Doinelor” şi

“Lăcrămioarelor” generației trecute, care publică “Pasteluri”,”cea mai mare podoabă a
poeziei lui Alexandri”.

Titu Maiorescu subliniează faptul că un poet în adevăratul sens al cuvântului din

acele vremuri este Mihai Eminescu, acesta publicând numeroase poezii în “Convorbiri
literare”, care au farmecul limbajului, o concepție înaltă, și iubirea specifică poeziei de
calitate.
Aceștia sunt cei mai mari poeți ai acelor timpuri, dar apar din ce în ce mai mulți
poeți tineri, care folosesc o limbă elegantă , corectă și prezintă un adevărat talent nativ.

Tot Maiorescu pune în lumină faptul că în țări precum Franța și Germania, țări în
care limba poetică este deja format, se găsesc foarte greu tineri poeți care să aibă un stil
propriu și să nu imite poeţi consacrați, spre deosebire de poporul roman, unde limba
poetică este înca în formare și unde apar noi talente ce folosesc exprimări foarte plastice
și unice care pun în evidenţă valorile native ale românilor.

13
 În contra direcţiei de astăzi în cultura română

“Convorbiri literare” a publicat o serie de cercetări critice prin care s-a caracterizat
cultura română în timpurile cele mai vechi.

La 1812, Petru Maior scrie istoria sa despre începuturile românilor din Dacia. În
această scriere el prezintă o teorie propie conform căreia dacii au fost exterminați cu totul
de către romani și că nu ar fi nici o “amestecare” între aceste două popoare.

În 1825 apare “Lexicul de la Buda”, în care se susține că limba noastră este cea mai
pură romană, cu cele mai puține influențe slave.

La 1840 se publică “Tentamen criticum in liguam romanicam”. Aceasta operă are

scopul de a arăta limba curată vorbită de poporul român, dar această limbă nu s-a vorbit
și nu va fi vorbită niciodata de poporul român.

În urma publicării acestor opere intervenea conceptul de “forme fără fond”, criticat
vehement de Titu Maiorescu, și care prezenta o gramatică întemeiată fără nici un
fundament real, ea nefiind niciodată vorbită în poporul român. Maiorescu susține că ceea
ce surprindea și întrisa este faptul că aproape nimeni nu conștientiza că naționalitatea
română nu se putea construi pe baza unor fundamente false. Singura clasă reală de atunci
era țăranul, iar realitatea lui este suferința deoarece trebuie să se supună celorlalte clase și
să accepte ideile absurde ale unora.

Maiorescu crede că, pentru dezvoltarea adevăratei culturi, nu tebuie încurajată

mediocritatea literară, ci dimpotrivă, trebuie oprită încă de la început, iar conceptal de
“formă fără fond” nu este folositor , ba chiar împiedică dezvoltarea adevăratei culturi
înființată pe fundamente reale.

14
 “Forme fără fond”
Cel care oferă o analiză a formelor fără fond ca o teorie a procesului de
modernizare românească esteTitu Maiorescu. Titu Maiorescu vorbește de formă fără
fond: ,,Al doilea adevăr, și cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este
acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul
stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. Și, prin urmare, vom zice:
este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu
facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu
facem deloc statutele, organizarea, membrii onorariiși neonorați ai unei asociațiuni
decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguran ță în
persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secțiunile lor, cu
ședințele solemne, cu discursurile de recepțiune, cu analele pentru elaborate decât să le
facem toate aceste fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi“.
Fruntașul junimist menționează enunțul ,,formă fără fond“, destul de rar, dar aceasta s-a
impus ca una dintre cele mai populare sintagme datorită impulsului dat cu articolul,”În
contra direcției de astăzi în cultura română”, apărut într-o perioadă de mari controverse
și convulsii sociale, când România părea neguvernabilă, iar filosoful a căutat o explicație
a acestei situații. Maiorescu susține că orice formă fără fond trebuie înlăturată, întrucât
numai astfel se reconstruiește cultura română începând cu fundamentul ei.

“Fondul” reprezintă activitaţile materiale,sociale şi culturale dar reprezintă

deasemenea tradiţiile şi obiceiurile oamenilor. Prin “formă” sunt desemnate structurile
instituţionale (juridice şi politice) ale societaţii,sisteme de educaţie,instituţiile cultural
(presa,teatrul,academia) prin care se realizeaza circulaţia valorilor în cadrul societeţii.
În studiul critic,”În contra direcţiei de astăzi in cultura română”,Titu Maiorescu
evidenţiază falsitatea românilor prin faptul că le atribuie conceptul de “forme fără fond”.
De asemenea, susţine că “singura clasă reală este ţăranul”,afirmaţia acestuia fiind
adevărată deoarece ţăranul îşi construieşte propria gospodărie, îşi munceşte singur bucata
de pământ şi de cele mai multe ori majoritatea doresc din ce in ce mai mult pământ,
dovadă a faptului că ţăranii sunt silitori şi au spiritualitate dorind să aibe ceva doar al lor.
În schimb, cei de la oraş, cei care susţin “civilizarea occidentală” sunt defapt cei
care nu deţin nimic. Aceştia nu fac decât să se mintă singuri, să creadă că sunt superiori,
dar dacă într-o zi ar veni cineva să le ia tot ceea ce au preluat de la occidentali,toţi cei
care se consideră civilizaţi ar rămâne “goi”.

15
 Eminescu şi poeziile lui

Titu Maiorescu susţinea în studiul său critic “Eminescu şi poeziile lui”,faptul că

putem înţelege părţile de bază ale operelor lui Mihai Eminescu doar dacă îi putem
întelege personalitatea. Maiorescu doreşte să pună în evidenţă bogăţia de idei a lui
Eminescu, faptul că acesta se implica foarte mult emoţional în scrierea operelor sale.

Titu Maiorescu afirma despre Eminescu că este un scritor român,o personalitate

care ştia să se adapteze culturii europene prin creaţiile lui.Pentru a putea să creeze
Eminescu a conştientizat faptul că trebuie să citească,să studieze. Eminescu îşi înzestreză
mintea citind atât literatură antică cât şi literatură modernă,fapt ce arată că era un poet
complet,deschis la orice formă de cunoaştere.

De asemenea,Titu Maiorescu ne ajută să-l cunoaştem pe Mihai Eminescu şi din

punct de vedere al vieţii personale.Acesta spunea despre Eminescu că era naiv ca un
copil,se mulţumea cu un mic cerc de amici,nu se gândea la avantajele proprii.Cu
siguranţă, tocmai aceste calităţi l-au ajutat pe Mihai Eminescu sa creeze operele sale.

16
 Concluzie

Putem afirma faptul că Junimea şi revista “ Convorbiri literare” au avut un rol

decisiv în cultura şi literatura română.

Junimea a reprezentat un fenomen de amploare care a schimbat direcţia literaturii

române, ducând-o de la un amestec al culturii literare valoroase cu cea superficială către
o literatură mult mai restrictivă, în care „rezistă” doar creaţiile cu adevărat preţioase.

Spiritul critic al junimiştilor, cultul pentru rigoare şi claritate, gustul pentru clasic
şi spiritul filozofic au fost esenţiale pentru îndepărtarea asimilaţiei modelelor apusene. În
acest mod, trăsăturile Junimii au condus implicit la apariţia marilor clasici ai literaturii
noastre: M. Eminescu, I.Creangă, I.L. Caragiale, I. Slavici şi mulţi altii.

17
 Jocuri :
1) Descoperiţi cuvintele din chenarul alăturat:

J U N I M I S M C A N D E S C

U F O R M E M I N E S C U P A

N V F O N D E H A P C D T I R

I A S I F A R A D C T L E R A

M S P O G O R I V S D E O I G

E I I R O N I A E L O S D T I

A L R F I L O Z O F I C O I A

S E I O N C R E A N G A R C L

A I T I T U M A I O R E S C U

2) Enumeraţi trasăturile junimismului.

18
 Bibliografie

 Limba şi literatura română, manual pentru clasa a XI-a , Editura ART

 Istoria literaturii române, de George Călinescu
 http://www.slideshare.net
 http://ro.wikipedia.org
 http://www.scribd.com

19
 Cuprins
Junimea……………………………………………………………………………..……..4

Formarea Junimii …………………………………………………………….…………5

Periodizarea Junimii………………………………………………………….…………..6

Beţia de cuvinte în “Revista Contimporană”……….…………………………………...11

O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867.………………….………………12

Direcţia nouă în poezia română…………….……………………………………………13

În contra direcţiei de astăzi în cultura română….………………………………………..14

“Forme fără fond”……….………………………………………………………………15

Eminescu şi poeziile lui…………………………………………………………………16

Concluzie……………………………………………………….……………………….17

Jocuri…………………………………………………………………………….………18

Bibliografie………………………………………………………………………………19

20