8/3/2017 Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco

Reclama Dvs. Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

Imperativul[1] hartmannian
Drd. Diana Silaghi

Cum afectează valorile comportamentul uman? Răspunsul la această întrebare este dat de faptul că Ar
trebui nu este niciodată identic cu Ar trebui să facă, în mod contrar, acesta ar fi un ordin și nu un principiu
moral.
Ar trebui reprezintă, în sine, forma lui Ar trebui să fie și acest Ar trebui să fie subzistă independent de
realitatea sau irealitatea materială a valorilor. Acesta conține, în sine, o tendință către realitate și deține,
în sine, autonomia fiindului independent de realitate sau de irealitate și tendința către realitate. În acesta
din urmă, tendința idealului Ar trebui să fie și valorile sunt conectate dar nu se identifică. ”Valorile și
idealul Ar trebui să fie stau într-o riguroasă corelație, într-o condiționare reciprocă. Idealul Ar trebui să fie
este modelul de a fi al valorii, este modalitatea proprietății ei, care niciodată nu este pierdut în structura
materiei. Dar valoarea este conținutul lui Ar trebui; el este structura categorială, modelul existențial al
idealului Ar trebui să fie…Idealul Ar trebui să fie este condiția formală a valorii, valoarea este condiția
materială a lui Ar trebui să fie”[2]. Deci, valorile sunt legate de Ar trebui moral atât ”formal” cât și
”material”.
În afară lui Ar trebui să fie ideal, există un Ar trebui să fie pozitiv, care apare în punctul de contradicție dintre domeniul ideal și cel real, și,
din acest motiv, este diferit de Ar trebui să fie ideal. ”Ar trebui să fie pozitiv presupune, într-o situație dată, Neființa a ceea ce ar trebui să
fie. Prin urmare, acesta este posibil numai în sinele lumii reale”. [3] Ar trebui să fie pozitiv nu se înscrie în lumea valorilor, dar este
adăugat la această lume. Superioritatea valorilor constă în trecerea lor de la domeniul ideal la cel real.
Lumea, ca atare, nu este nici valoare, nici în opoziție cu valoarea. În ea, valorile sunt ți pot fi realizate, iar omul, ca purtător al valorilor,
stă între bine și rău, el, însuși, nu este nici bun și nici rău, dar ca și purtător, participă atât la bine cât și la rău.
Acest Ar trebui să fie este situat între Ființă și Neființă, iar gradul său de pozitivitate depinde de tensiunea care există între lumea
reală și cea ideală. „Dimensiunea lui Ar trebui, este, în primul rând, dimensiunea axiologică dintre valoare și non-valoare. Legile
fundamentale ale lui Ar trebui să facă, constă în aceea că direcția în această polaritate, indică întotdeauna fără echivoc, la polul pozitiv,
valoarea.”[4] Întotdeauna realul stă între doi poli: binele-situat ca valoare și răul-situat ca non-valoare.
Deoarece, Ar trebui – moral poate fi actualizat numai în și prin agentul moral, omul formează ”conexiunea metafizică cu lumea valorilor”.
Motivul pentru care Ar trebui pozitiv găsește subiectul moral ca punct de contact este faptul că natura metafizică întotdeauna îl dirijează
către un subiect. Deci, Ar trebui să fie pozitiv nu este diferit de subiect, prin urmare, el depinde de desfășurarea și actualizarea
subiectului. Determinarea lui Ar trebui este indirectă, deoarece el depinde de sesizarea, valorizarea, de subiectul care acceptă sau
respinge, de faptul de a decide pentru sau împotriva lui Ar trebui. Subiectul își asumă conștiința lui Ar trebui prin strădanie, voire și
credință. Cunoștințele joacă un rol subordonat reprehensiunii(dezaprobării) lui Ar trebui. Ar trebui poate determina numai activitatea
subiectului și această determinare ia forma acțiunii în care subiectul lui Ar trebui să fie devine subiectul lui Ar trebui să facă. Subiectul
moral este acela care gestionează și administrează imperativul Ar trebui în domeniul existenței reale. ”Trăsătura esențială a subiectului
moral este aceea că, în ceea ce privește valorile pe care le simte și le aprobă, el are aceeași mobilitate, aceeași gamă de activități în
lumea reală. Această gamă este limitată prin faptul că, o dată cu sensul dat valorii, el recunoaște totodată, valorile pe care le simte ca
fiind deasupra sa și deasupra acțiunii sale, el știe că dezaprobarea acestora va fi pusă în propria sa responsabilitate”[5]. ”Subiectul ca
agent practic este punctul de intersecție între două determinări sau puteri eterogene; și, în același timp, este punctul conflictual al
acestor puteri în lumea reală”.[6] Acest conflict al valorilor dă naștere unei continue neliniști în interioritatea subiectului, determinându-l
să ia decizii. În acest fel, subiectul devine subiect moral.
Valorile ca esențe ideale sunt autonome și nu necesită nicio autorizare dată de către subiect. Subiectul există doar atunci când
aceste valori sunt actualizate prin nevoia de afirmare și autorizare a lui însuși. Această afirmare constituie scopul care este forma
obiectivă a conținutului real al valorii, și corespunde valorii în sfera ideală. Dacă scopul aparține doar sferei ideale, cum poate fi el
realizabil? Lui Hartmann, probabil, îi scapă din vedere faptul că realizarea scopului (ca și materializare posibilă a suportului ontic valoric),
actualizarea lui, transcenderea lui din sfera ideală (a proiectelor) în cea reală a posibilităților, nu poate fi făcută decât prin adaptarea
valorizării la condiționările normativității impuse de imperativul Ar trebui. Suntem de acord cu faptul că nu orice valoare devine conținutul
unui scop, pentru că nu orice valoare este țelul lui Ar trebui pozitiv. Orice valoare care devine conținutul unui scop este în relație cu
voința, deoarece numai subiectul practic, pragmatic, își poate configura scopurile, și le poate adapta realului concret în așa fel încât ele
să devină realizabile, sau poate transforma prin propria sa voință, fiindul valorilor în scopuri. Dar dacă subiectul este mediatorul valorilor,
de aici nu putem infera faptul că valorile implică și un element subiectiv? Adică, nu cumva există o interdependență între subiectivitatea
subiectului și materializarea valorilor? Hartmann respinge această ipoteză deoarece „valoarea și Ar trebui nu sunt nici subiective și nici
obiective… ele subzistă atât în subiect cât și-n obiect.”[7]
Deci, nici subiectul și nici actele sale nu sunt subiective. Există doar conținutul conștiinței care este subiectiv. Acest imperativ Ar trebui
este, mai degrabă, asemănător Ființei decât cunoașterii, deoarece cunoașterea are origine existențială și, prin urmare, este subiectiv
condiționată, iar Ar trebui are o origine ideală și este condiționat subiectiv numai atunci când devine actualizat. ”Ar trebui cuprinde limita
cunoașterii în două feluri: atunci când acesta intră în cunoașterea valorilor și atunci când se exprimă în faptă”.[8]
Există, după Hartmann, și un alt aspect al imperativului Ar trebui, care are o influență asupra comportamentului moral, și anume,
aceea că determinarea existențială care este emisă de valori nu trece la subiect fără să-l modifice, iar această modificare dă subiectului
demnitatea personalității morale.
Subiectul moral, poate fi distins prin două particularități:

1) Valorile nu sunt constrângătoare, ele sunt afirmate de către el (subiectul moral) și el are puterea de a decide pentru sau împotriva
lor
2) Subiectul deține valoricul care nu este identic cu cel al obiectului.

Prin realizarea unei fapte bune, persoana morală nu dovedește faptul că este ”bună de la natura”, ci dovedește faptul că vrea pur și
simplu binele celuilalt, deci este prin natura sa o persoană altruistă. Hartmann presupune că bunătatea, (binele), este intrinsecă
persoanei morale. Subiectul moral nu este doar un purtător al binelui și răului, ci, în calitate de ființă morală, el ”poartă întreaga scară
diferențiată a valorilor morale și a non-valorilor”.[9] Dar medierea valorilor implică dialecticitatea lor. Cum? Pe de o parte, persoana
morală ca mediator al valorilor determină realul (prin proiectarea și realizarea scopurilor), pe de altă parte, persoana morală, însăși, este
condiționată de existența în sine a valorilor și de Ar trebui să fie pozitiv, deoarece orice valoare devine conținutul unui scop doar atunci

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Imperativul%20hartmannian%20de%20Diana%20Silaghi%20Agero%202016.htm 1/3
8/3/2017 Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco
când ea este țelul lui Ar trebui să fie pozitiv. Această mediere a valorilor determină realul care este, la rândul său, condiționat de
existența în sine a valorilor și de Ar trebui să fie pozitiv. Această mediere a valorilor nu este una mecanică, automată, ci ea se realizează
autonom. Acest fapt evidențiază esența persoanei morale, care nu numai mediază valorile, ci le mediază ca subiect liber.
”Persoana morală, după Hartmann, este metafizic posibilă numai la limita dintre determinarea ideală și cea reală, adică în punctul lor de
impact, de opoziție, de uniune, în momentul conectării a două lumi, lumea ontologică și cea axiologică. Poziția intermediară, de vie
contopire, dintre aceste două, precum și participarea la amândouă, este condiția personalității.”[10]
Valorile ca principii pot fi plasate, în mod condiționat, pe același nivel, ca și categorii existențiale, deoarece, ele, ca principii superioare,
ar putea fi analizate, ar putea fi construite ca principii inferioare și trebuie să apară într-o formă modificată în principii superioare. Aceste
principii superioare corespund, în esență, ”primului motor” aristotelic. Deci, ele sunt motorul din spatele lui Ar trebui să fie.
Valorile posedă o conexiune teleologică care corespunde legăturii cauzale din natură, dar aceasta este diferită și mai complexă decât
cea din urmă. După Hartmann, legătura teleologică conține două tipuri de determinări:

1) Primul este acela prin care se discern, se simt și se contemplă valorile,

2) Al doilea tip este acela prin care sunt găsite în real. Acesta are un caracter finalist. El reprezintă sfera umană a străduințelor, a
aspirațiilor, a speranțelor, a dorințelor, etc. Cu alte cuvinte, este sfera tuturor intențiilor practice.

Legătura finalistă consta, după Hartmann, în trei etape:

1) În primul rând, există stabilirea unui scop. Această presupune un viitor non-existent și implică transcenderea temporală.
2) Apoi, există determinarea scopului stabilit, a mijloacelor de realizare a scopului. Aceasta se face într-o manieră regresivă, în sensul
că, pentru a-și stabili scopul, persoana morală va începe cu un scop care încă nu există, apoi procedează într-un mod regresiv de a
examina fiecare mijloc necesar pentru a realiza scopul.
3) A treia etapă este actualizarea scopului însuși cu ajutorul unei serii de mijloace pe care deja le-a găsi, iar acest proces se va realiza
doar în maniera cauzalității.

Stabilirea scopurilor este posibilă numai într-o lume nedeterminată, în care nu se pot prevedea cauzele necesare, mijloacele necesare
pentru realizarea scopurilor dorite. ”Într-o lume fără lege și determinism, în care totul a fost schimbat, un agent care și-a propus scopuri,
nu și l-ar putea păstra”[11].
În cea de-a treia etapă, procesul cauzal există în timp. Dacă prima etapă supra-pune procesul (în timp) prin anticiparea viitorului,
stabilind astfel un viitor determinat înaintea prezentului, în a doua etapă acest proces există numai în conștiință. Întregul proces nu
constituie un curs circular simplu deoarece prima jumătate a cercului este parcursă de două ori, adică de la persoană la scop și, invers,
de la scop la persoană, iar cealaltă jumătate a cercului este parcursă numai o dată. Primele două etape ale procesului finalist constituie
un cerc închis, un proces închis în actualizarea realității, dar acesta are loc doar în conștiință care direcționează persoana înspre scopul
dorit, ca apoi să revină, prin seria de mijloace utilizate pentru a-și actualiza în prezent, poziția sa reală. Celelalte două etape ale legăturii
finaliste (prima etapă și a treia etapă) cuprind plasarea de la subiect la scop, dar fiecare în direcții diferite. Prima etapă este doar o
simplă anticipare, a scopului, prin conștientizarea lui de a fi realizat, a doua este reală, actualizând procesul. Acest proces pare a fi un fel
de duplicare întrucât scopul este stabilit doar ca ideal, fără a fi actualizat, și, ca atare, este determinat, în prima etapă. În a doua etapă,
scopul apare ca actualizat. Această duplicare aparentă este pur formală deoarece scopul stabilit nu diferă de cel actualizat. Subiectul
este reprezentat repetat în legătura finalistă. În primul rând ca afirmând, ca distingând, ca intuind valorile, iar în al doilea rând, ca agent
ce voiește și acționează.
Hartmann critică perspectiva teleologică aristotelică care ”referindu-se la întreaga natură, la mișcarea în sine, a inclus, în cele din urmă,
totul într-un singur principiu cosmic teleologic, în energia pură a <primului motor>. Acest principiu cosmic trebuie să-și asume în mod
necesar forma rațiunii absolute, deoarece doar aceasta este capabilă să stabilească și să urmărească scopurile. În consecință, rațiunea
absolută își asumă conducerea întregului.”[12] În concepția lui Hartmann, acest mod greșit de a înțelege legătura finală (teleologia), se
datorează identificării, de către Aristotel, a primelor două etape ale legăturii finale cu cel de-al treilea, scopul actualizat. Motivul principal
pentru atribuirea teleologiei procesului cosmic, este, probabil, natura complexă a determinării ontologice și ignoranța umană privitoare la
aceasta.
Hartmann susține că teleologia este specifică numai ființei umane, pentru că ființa umană este singurul creator real, creându-și propriul
destin, și determinându-și propriul viitor. Găsim, aici, un punct comun cu perspectiva realist-etică a lui T. Vidam, și anume individul uman,
ca și ”conștiință determinată”, așezat în existența sa ”determinată”, în orizontul moralei elementare, sub auspiciul caracterului pre-format,
capătă posibilitatea de a se situa, în calitate de ”conștiință în curs de determinare”, în stadiul pre-alterității în cuprinsul existenței ”în curs
de determinare”, deschizându-se orizontului ”moralei cutumiare”, orizont în care individul uman își asumă statutul de persoană morală,
valorizând și valorificând propriul comportament prin raportare la ceilalți, își acceptă propria soartă, dar, poate deveni, sub auspiciul
voinței (rezultantă a simbiozei dintre caracter și temperament), subiect moral adică ”conștiință determinantă” în existența determinantă,
în orizontul moralei reflexive unde, controlându-și destinul, își proiectează soarta ce devine, astfel, istorie.[13]
”Etica, spune Hartmann, face și trebuie să facă ceea ce în ochii persoanei pioase poate fi blasfemie; ea dă ființei umane un atribut al
divinității. Acest fapt îi permite divinității să rămână pe tronul său cosmic și să locuiască în voința persoanei umane.”[14]
Se pare că există în ființa umană o tendință naturală de a subordona punctul de vedere ontologic celui axiologic și această
necesitate prefigurează teleologia cosmică.
Teleologia naturalistă, în concepția lui Hartmann, nu este decât un termen antropomorfic. Teleologia cosmică ar lipsi omul de libertatea
sa personală, de responsabilitate și de asumarea semnificației vinovăției. Nu există un loc pentru libertate. Ființa morală este
determinată într-un univers complex al cauzalității, al teleologiei, al axiologiei. Determinismul anulează personalitatea morală a omului
întrucât în teleologia personală, principiile superioare sunt independente de valorile inferioare, și, din acest motiv, ele sunt mai libere și
mai independente. Deci, teleologia ființei umane este posibilă prin determinarea teleologică deja existentă în natură. Astfel, ființa
este capabilă de a valorifica toate forțele naturii drept mijloace de atingere a scopurilor sale. Contingența este posibilă pentru ființa
umană doar în măsura în care ea este o ființă teleologică, și teleologia sa asupra evenimentelor viitoare, este cauza lipsei previziunilor
sale.
Toată această expunere nu reprezintă soluția completă și complexă a problemei teleologice și deterministe hartmanniene. Vom
reveni asupra acestei probleme ăn capitolul atribuit libertății morale.

Drd. Diana Silaghi

[1] N.n. trebuie înțeles prin imperativ drept un principiu moral

[2] Ibidem, p 250
[3] Ibidem, p 253
[4] Ibidem, p 254
[5] Ibidem, p 261
[6] Ibidem, p 262
[7] Ibidem, p 265
[8] Ibidem, p 265

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Imperativul%20hartmannian%20de%20Diana%20Silaghi%20Agero%202016.htm 2/3
8/3/2017 Revista AGERO Stuttgart - redactor Lucian Hetco
[9] Ibidem, p 267
[10] Ibidem, p 268
[11] Ibidem, p 277
[12] Ibidem, p 283-284
[13] T. Vidam, Teritoriul moralității, p 36-37
[14] N. Hartmann, Moral Phenomena, p 282

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea), care trebuie contactati si informati in timp util. Orice preluare de texte din revista
AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

Impressum

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Imperativul%20hartmannian%20de%20Diana%20Silaghi%20Agero%202016.htm 3/3