Statutul problematic al valorilor în viziunea lui G.E. Moore și N.

Hartmann
Prof. Drd. Diana Silaghi
Summary
If the approach epistemological values are represented as complex relationships of a continuum Statio-tenporalo-
causal, whose sole creator is the human being, they have a certain amount of objectivity that are common
properties of the same continuum of existence, they are not ideal, they no independent existence as such,
Hartmann agrees that values must be updated by the human moral person, but deny that the human person is
their sole creator. Hartmann considers the human being as a "carrier" of values, values which have their own
ideal existence, different from what man .. Moore is from this perspective, close to Hartmann's approach in the
sense that he, the value (good value ) that is independent of man. But Moore seems to restrict to a single value
axiology - "Good". Hartmann, on the one hand, sees the need stratification gradation values, because not all
values have the same rank, same power or high, on the other hand, he will establish their a priori. Moore's vision
was introduced more than to compare it to a contrast with Hartmann's position.

1. Introducere preliminară

Interesul general în ceea ce privește problema valorilor, așa cum se poate constata în gândirea
filosofică contemporană, îl reprezintă nevoia de a clarifica cât mai precis statutul acestei probleme. Nu
de mult s-a produs eliminarea valorilor-idei din domeniul științelor. Din interesul acestor științe de a
supune verificabilității științifice aproape orice, a rezultat un conflict între filosofie și științe, conflict
care, la rândul său, a dat naștere problemei distincției dintre valoare și valorificare. Abordarea
științifică a valorilor pare să fi transformat valorile în valori instrumentale și pragmatice. Acesta este un
aspect al filosofiei pragmatice americane, reprezentată, mai cu seamă, de J. Dewey. Există un eșec
general al omului contemporan, în a da sens eticii, acest ”eșec de a aprecia, reprezintă un capitol special
din viața omului. Dacă ar fi ca noi să trecem fără să observăm, fără să privim, fără să apreciem, nu ar
mai rămâne nimic, în cele din urmă, din fundamentul vieții noastre spirituale”.1

Caracteristica principală a acestui ”Weltanschaunng” este că ”el (omul modern) nil admirari,
ridică incapacitatea lui de a se mira, de a se uimi, de a se entuziasma și de a se respecta, la nivelul
modus vivendi. Și, astfel, el este mulțumit de el însuși, de superioritatea sa care ascunde goliciunea sa
interioară”2. O astfel de atitudine nu face să elimine problema valorilor și cu atât mai puțin, nu ne ajută
la rezolvarea ei. Noi simțim că există un sens al ”nevoii” care ne obligă să formulăm un fel de teorie a

1
H. Hartmann, Ethics vol I, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002, p 41
2
Ibdem p 45
1
valorilor. Dar, problema devine mai complicată atunci când ni se cere să precizăm care teorie a
valorilor este mai plauzibilă.

Gândirea contemporană prezintă o imagine vie a acestei probleme (conflictul de idei dintre
diferitele curente filosofice). Există diferite nuanțe ale subiectivismului teoriei valorilor dar și a
obiectivismului acestora, fiecare încearcă să-și stabilească propria poziție. N. Hartmann susține că
valorile sunt apriori, sunt independente și că au o existență de sine stătătoare. Valorile au o existență
ideală și sunt independente de subiectul cunoscător. Dar ele nu pot fi concrete până ce nu sunt
actualizate prin și de către subiectul uman, în universul său concret. Această poziție poate fi
caracterizată ca realism onto-axiologic. Hartmann afirmă că valorile sunt atât ontologice cât și
axiologice, și că au un ideal și o existență reală. Înainte de a continua în analiza acestei poziții, voi
prezenta un model de gândire filosofică, autentic, în scopul de a clarifica contrastul dintre poziția
hartmanniană și acesta. Este vorba despre poziția realist-apriorică, reprezentată de G. E. Moore.
Doctrina lui Moore asupra valorilor seamănă cu perspectiva obiectiv-realistă a lui Hartmann, dar diferă
de acesta din urmă, deoarece este lipsită de înțelegerea analitic-pătrunzătoare specifică gândirii
hartmanniene.

2. Etica utilitară a lui G.E. Moore

Moore este propunătorul a ceea ce poate fi numită etica utilitară sau teleologică, de factură non-
naturalistă. Poziția sa poate fi caracterizată ca intuiționistă sau deontologică.3

Dacă unii filosofi au încercat să întemeieze morala pe observațiile lor asupra naturii realității,
alții pe observații cu privire la natura societății umane, etc, D. Hume se întreabă cum este posibil a
deriva enunțuri referitoare la ceea ce omul trebuie sau nu trebuie să facă din enunțuri referitoare la
starea de fapt a lucrurilor? Moore face din această interogație obiectul analizei sale morale.

În ”Principia Ethica” Moore atrage atenția asupra faptului că niciunul dintre filosofi nu au reușit
să clarifice ce anume au în vedere interogațiile cu caracter etic pentru a se determina tipurile de
întemeiere a răspunsurilor acestor întrebări. În acest sens, Moore distinge două tipuri de interogații
etice fundamentale și anume: ”ce tipuri de lucruri trebuie avute pentru ele însele și ce lucruri trebuie să
existe în măsura în care sunt bune în sine?” și ”ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă ființa umană?”
Răspunsul celei de-a doua întrebări constituie un răspuns și pentru prima întrebare. Moore consideră că
noi nu putem formula enunțuri referitoare la ce este binele în sine deoarece nu există astfel de enunțuri.

3
William K. Frankena, Obligation and Value , în The Philosophy of G.E. Moore, Library of Living Philosophers, p 94
2
Pentru a putea înțelege lucrurile care sunt bune în sine, trebuie să avem știința a ceea ce este ”bun”-ul.
Trebuie să avem o idee clară a conceptului de ”bun”. Trebuie să facem distincția dintre ”bun” în sensul
de ”bun în sine” și ”bun” în sensul de ”bun ca mijloc”. De exemplu ”un cuțit ascuțit poate fi un bun
pentru tăiatul fripturii, dar, cu toate acestea, el nu este ceva bun în sine, și asta deoarece el poate fi la fel
de bun pentru comiterea unei crime”4. Deci, conceptul de ”bun” nu poate fi definit pentru că ”acest
concept este o calitate simplă, necompusă” 5. ”Moore apelează aici la o distincție care s-a impus demult
în gândirea europeană, și anume la distincția dintre compus și simplu…Pare natural să plecăm de la
presupoziția că trebuie să existe ceva simplu, adică necompus, pornind de la care să se poată forma
ceva compus…În relațiile logice s-a pornit de la premisa că există cuvinte care nu pot fi definite,
cuvinte cu ajutorul cărora se pot defini toate celelalte.„6 De aici rezultă că un concept doar dacă este
compus poate fi definit, dar termenul ”bun” fiind un concept simplu, nu poate fi definit, ”el este simplu
și indefinibil”7. ”Aici intră în joc teoria semantică potrivit căreia înțelesul unui termen descriptiv, de
exemplu <cal>, este identic cu ceea ce desemnează termenul.”8 Pentru a înțelege un termen, trebuie să
avem intensiunea și extensiunea acelui termen, adică cunoștințe care întemeiază desemnarea cognitiv-
ontologică a termenului. Dar dacă nu putem defini decât termenii compuși, vom putea înțelege vreodată
termenii simpli? Dacă ”binele” este un termen simplu, vom putea avea vreodată înțelegerea lui? Moore
își argumentează răspunsurile la aceste întrebări folosindu-se de ”argumentul întrebării deschise”. Dacă
”binele” s-ar putea defini, atunci acesta ar desemna o calitate alcătuită din mai multe componente. Dar,
susține Moore, nu putem atribui termenului ”bine” nici o calitate proprie, deoarece oricât ne-am strădui
să o descriem această calitate, ea ar indica întotdeauna o altă proprietate. Astfel întrebarea ”Poate fi
identificat conceptul de <bine> cu o proprietate anume?”9 rămâne una deschisă. Dar dacă, spune
Moore, acceptăm opinia potrivit căreia ”bun” și ”plăcut” au același înțeles, atunci cădem în capcana
întrebării ”Este binele identic cu binele?” sau ”Este plăcutul identic cu plăcutul?”, capcană denumită de
Moore eroarea naturalistă. Pe de altă parte, Moore susține că toate conceptele etice fundamentale
precum ”trebuie”, ”datorie”, ”valoros” trebuie definite cu ajutorul termenului ”bun” și că ”nu putem
defini cuvintele ce țin de lexicul eticii cu ajutorul unor cuvinte ce țin de alt domeniu”. 10Moore susține
că judecățile morale (normative) sunt expresii ale cunoașterii, adică ele pot fi calificate drept adevărate
și false. Judecățile morale, spune Moore, care vizează imperativul ipotetic acțional, pot fi și sunt

4
A. Hugli, P. Lubcke, Filosofia în sec. XX, vol. II, ed. All Educational, 2003, p 49
5
G. Moore, Principia Ethica, Cambridge University Press, 1944, p 69
6
A. Hugli, P. Lubcke, Filosofia în sec. XX, vol. II, ed. All Educational, 2003, p 49
7
G. Moore, Principia Ethica, Cambridge University Press, 1944, p 70
8
A. Hugli, P. Lubcke, Filosofia în sec. XX, vol. II, ed. All Educational, 2003, p 49-50
9
Ibidem, p 50
10
Ibidem, p 51
3
întemeiate; judecățile care vizează binele în sine, nu pot fi justificate, iar orice încercare de a le deduce
din alte enunțuri conduce la eroarea naturalistă11. Dar cum putem ști ce anume este bun în sine sau nu?
Pentru a da un răspuns acestei întrebări, spune Moore, trebuie să ne îndreptăm atenția asupra entităților
desemnate de acel concept și să chibzuim în ce măsură această entitate, luată izolat, păstrează atributul
”bun”. Dar pentru a putea face acest lucru, trebuie să nu confundăm nivelul cognitiv cu cel semantic, pe
de o parte, iar pe de altă parte, trebuie să analizăm prejudecățile conform cărora dacă un obiect sau o
acțiune luată separat nu este bună, atunci aceasta nu poate afecta pozitiv întregul din care ea face parte,
deoarece ”ceea ce este valoros nu se întemeiază doar pe sentimentul de plăcut” 12.După Moore,
experiența noastră cotidiană cristalizează două lucruri valoroase, și anume: comunicarea cu ceilalți și
plăcerea de a privi lucruri frumoase. Moore încearcă să stabilească faptul că termenul ”bine” este
simplu și indefinibil, că este o proprietate non-naturală și că nu se poate defini în termenii proprietăților
naturale. Judecata ”Acesta este bine” este o judecată sintetică, la fel cum este și judecata ”Acesta este
galben”. Ambele judecăți sintetice sunt judecăți sintetice apriori care nu se supun nici unei analize.
Pornind de la aceste supoziții, Moore intuiește o legătură certă între valoarea intrinsecă și obligație sau
datorie. Adică orice obiect cu valoare intrinsecă ar trebui să fie promovat. Dar ”ar trebui să fie” implică
”ar trebui să facă”. Moore definește datoria ”ca imperativ ce vizează îndeplinirea unei acțiuni care
produce mai mult bine în lume decât orice altă acțiune. Însă, noi nu putem cunoaște niciodată toate
acțiunile posibile și nici toate consecințele unei acțiuni, nu vom putea cunoaște niciodată care este
datoria noastră și nici ceea ce este acceptabil din punct de vedere moral13. De exemplu, promisiunea
este o ”datorie de prima facie”. Dacă am făcut o promisiune, am ”datoria de prima facie” de a o
îndeplini – ceea ce înseamnă că voi avea datoria reală de a o îndeplini. ”Eu numesc prima facie datoria
sau datoria condiționată, un mod mai scurt de a face referire la caracteristica (destul de diferită față de
sensul propriu al termenului datorie) unui act care are, în virtutea faptului de a fi un anumit tip (ținerea
promisiunii) are o semnificație morală.”14 Moore, de asemenea, insistă asupra faptului că valoarea
(binele) este intrinsecă și evidentă, și, astfel, ea ar trebui să fie promovată. Dacă intrinsecabilitatea
binelui seamănă cu obligația sau datoria, atunci definiția valorii ”bine” ca fiind un termen simplu și
indefinibil, se confruntă cu o autocontradicție. În cazul în care ”binele” ca valoare, este un termen
simplu și indefinibil, el ar trebui să fie un termen ne-relațional, deoarece definiția unui termen
presupune referirea la alți termeni care vizează fie intensiunea, fie extensiunea definitului, dar acest
lucru nu este permis în cazul ”binelui”. Dar dacă termenul ”bine” este un termen ne-relațional, atunci

11
Ibidem, p 52
12
G. Moore, Principia Ethica, Cambridge University Press, 1944, p 98
13
Ibidem, p 100-101
14
W.D. Ross, The Right and The Good”, Oxford University Press, 1930, p 19
4
ce influență poate avea semnificația lui asupra comportamentului și obligativității umane? Absolut nici
una. Dar Moore insistă că ”binele” implică ”ar trebui să existe” deoarece valoarea intrinsecă este o
calitate care este intrinsec reală.15 Această perspectivă asupra intrinsecabilității ”binelui” exclude orice
sens al normativității și obligativității. Și dacă bunătatea intrinsecă nu posedă, în ea însăși, elementele
normative, atunci nu este posibil să aibă vreo influență asupra comportamentului uman. Concepția lui
Moore asupra valorilor intrinseci și obiective este una autocontradictorie. Mai există și o altă dificultate
a propriei sale poziții. În introducerea ecuației că ”binele” este egal cu ” valoarea intrinsecă binelui”,
Moore, involuntar, introduce un factor subiectiv în obiectivitatea ”binelui”. W.D. Ross, care a acceptat
multe dintre opiniile lui Moore, afirmă că ”în orice (postulare) a valorii intrinseci a unui univers
irațional, există o introducere clandestină a factorului subiectiv, cu alte cuvinte, (factorul subiectiv) este
imaginat ca și contemplație a acestui univers”16. Pentru ca poziția lui Moore să fie justificată, ar fi
trebuit să fi dat seama că există o distincție între ”binele în sine” și binele ca mijloc. ”Atunci când ceva
este absolut necesar, aici și acum, în scopul de a procura orice bine, noi trebuie să presupunem că acest
bine este un bine în el însuși și că bunătatea lui este simultan dependentă de circumstanțe” 17. Alt factor
care trebuie să fie luat în considerare este doctrina ”unității organice” care afirmă că ”valoarea, în
ansamblu, trebuie să fie asumată ca suma valorilor”18. Aceasta înseamnă că prin adăugarea, la un
întreg, o parte cu sau fără valoare intrinsecă, valoarea întregului poate crește peste valoarea părții
adăugate. Acest fapt ne face să conchidem că partea are o valoare mai mare în întreg decât în afara lui.
Dar nu putem gândi astfel deoarece ”am afirma că unul și același lucru ar fi un bun intrinsec în
aceleași circumstanțe, iar în alte circumstanțe ar putea fi altfel.”19. Ne-am putea întreba: am putea
separa bunătatea întregului de bunătatea părților atunci când aceste părți sunt părțile întregului?
Doctrina ”unităților organice” nu a dat nici un răspuns satisfăcător.

Sarcina filosofiei morale ”trebuie să se limiteze la furnizarea de temeiuri pentru un anumit tip
de reguli morale privind acele acțiuni care sunt condiții necesare cunoașterii societății umane20.

3. Concluzii

Am putea afirma că Moore nu a reușit să instituie ideea că ”bine” sau că ”bun” sunt noțiuni
simple, non-naturale și indefinibile. Pentru ca ”bun” sau ”bine” să fie noțiuni non-naturale, ar trebui

15
Ibidem, p 98
16
Ibidem, p130-131
17
H.J. Paton, The Alleged Independence of Goodness, p 123
18
G. Moore, Principia Ethica, Cambridge University Press, 1944, p 28
19
Ibidem, p 30
20
Ibidem, p 54
5
concepute numai ca noțiuni apriori sau ca intuiții. În acest fel, Moore ar fi pus bazele unei teorii
apriorice a valorilor – dar nu a intenționat să realizeze așa ceva. Aceasta este, probabil, dilema inerentă
a eticii sale. Moore este nevoit să accepte, cel puțin implicit, abordarea aprioristă a valorilor a lui
Hartmann. Dacă această concluzie ce decurge din analiza poziției lui Moore este corectă, atunci ea
reprezintă, cel puțin, relația ideologică dintre acesta și Hartmann. În efortul său de a sta departe de
”monstruozitățile metafizicii” Moore construiește, el însuși, o abordare metafizică, similară cu cea a lui
Hartmann. Dacă în abordarea epistemologică valorile sunt reprezentate ca relații complexe ale unui
continuum stațio-tenporalo-cauzal, a cărui unic creator este ființa umană, ele dețin o anumită cantitate
de obiectivitate, că sunt proprietățile comune ale aceluiași continuum existențial, nu sunt ideale, nu au o
existență independentă ca atare, Hartmann este de acord că valorile trebuie să fie actualizate de către și
prin persoana umană morală, dar negă faptul că persoana umană este unicul lor creator. Hartmann
privește ființa umană ca ”purtător” al valorilor, valori ce au propria lor existență ideală, diferită de ceea
a omului.. Moore este, din această perspectivă, apropiat de abordarea lui Hartmann, în sensul că și el
privește valoarea (binele ca valoare) ca fiind independentă de om. Dar Moore pare să-și restrângă
axiologia la o singură valoare – ”Binele”. Hartmann, pe de o parte, vede necesitatea gradației și
stratificării valorilor, pentru că nu toate valorile au același rang, aceeași putere sau înălțime, pe de altă
parte, el va instaura apriorismul acestora. Viziunea lui Moore a fost introdusă, mai mult pentru a o
compara decât pentru a o contrasta cu poziția lui Hartmann.

Bibliografia:

W.K. Frankena, Obligation and Value, în The Philosophy of G.E. Moore, Library of Living
Philosophers

H. Hartmann, Ethics vol I, Moral Phenomena, Transaction Publishers, London, 2002

A. Hugli, P. Lubcke, Filosofia în sec. XX, vol. II, ed. All Educational, 2003
G. Moore, Principia Ethica, Cambridge University Press, 1944
W.D. Ross, The Right and The Good”, Oxford University Press, 1930

H.J. Paton, The Alleged Independence of Goodness

Sidney Hook, A Critique of a Ethical Realism, International Journal of Ethics, Ian 1930

Zeller, Outlines of the History of Greek Philosophy, London, 1816

Thilly, F. History of Philosophy, Oxford, 1998