1

GLOSAR
A

Abilitate:

Ablativul marchează punctul de plecare, sursa sau cauza.

Absolutivul Participantul inactiv al acţiunii.

Acordul Mecanismul de funcţionare a acordului presupune existenţa a doi termeni, nici mai
mult, nici mai puţin. Primul termen controlează forma celui de-al doilea prin transmiterea unor
informaţii gramaticale (fată frumoasă, Mircea însuşi, Eleva este silitoare.).

Act de vorbire (act de comunicare, act de limbaj, act verbal, act social de limbaj)
Unitatea elementară a comunicării care asigură transmiterea unui mesaj prin intermediul limbii
de la un comunicant la altul.
Actul de vorbire poate fi definit ca o produs lingvistic folosit cu un anumit scop. (Termeni).
Act de vorbire – unitatea comunicativă minimală; secvenţa produsă de vorbitor cu o anumită
intenţie comunicativă, într-un context determinat (GALR, II, p. 789).
Act de vorbire – comportament cu valoare de comunicare pentru cei de faţă. (Sociolingvistica).
Actele de vorbire sunt acţiuni cu expresie lingvistică, prin intermediul lor determinându-se
modificări în starea de lucruri existentă în momentul prealabil actualizării (J. L. Austin)
Enunţ sau grup de enunţuri cu o funcţie interpretabilă. Exemple: formulele care marchează
limitele episoadelor (de tipul „Aceasta îmi aminteşte de…”), promisiunile, acordul, dezacordul,
îndoiala, scuzele, saluturile, rugăminţile, insultele, glumele etc. (Sociolingvistică).
Totalitatea enunţurilor formulate de participanţii la o situaţie de comunicare.
Actul de vorbire include intenţia comunicativă şi mijloacele lingvistice de realizare a acestei
intenţii. Orice act de vorbire corespunde unei anumite intenţii comunicative.
În cadrul unui act de comunicare are loc schimbul de roluri dintre vorbitor şi ascultător.
(Termeni).

Actanţii / Circumstanţele. Elementele participante la proces. Obiectele participante la proces.

Sunt complemente verbale (Ducrot, Schaffer, p. 293).
Gramatica cazurilor: 1. varianta nelocalistă (Ch. J. Fillmore): următoarele roluri tematice
(cazuri): Agentiv, Instrumental, Dativ (Experimentatorul, Ţinta), Obiectiv, Factitiv, Locativ, Sursa. 2.
Varianta localistă a acestei gramatici (John M. Anderson): patru cazuri: Absolutivul, Ergativul,
Locativul şi Ablativul.
L. Tesnhiére: Actanţii se disting după poziţia lor în enunţ: a) primul actant (corespunde
subiectului), b) cel de al doilea (obiectului direct); c) cel de al treilea actant (obiectului indirect).
I. P. Susov: Structură relaţională, relatemul – semn de profunzime minimal al nivelului
relaţional (p. 34).
Relateme: a) relateme obiecte; b) relateme semne.
1. Relateme obiecte: a) relatema obiectului iniţial (relatema agentivă, relatema neagentivă); b)
relatema obiectului final (relatema pacientivă, relatema atractivă, relatema locativă, relatema directivă,
relatema ablativă); c) relatema obiectului însoţitor (relatema atractivă, relatema locativă, relatema
directivă, relatema ablativă, relatema instrumentală) (p. 35)
2. Relateme semne
Punctul final (obiect, pacient, experimentator)
 2

Primul actant Al doilea Al treilea Circumstanţialele

actant actant
Agent Pacient Beneficiar Locativ
Forţă / Rezultativ Comitativ Sursă
elementiv Obiectiv Instrumental Ţintă
Experimentator Perceptiv Timpul
Temă / Scopul
Descriptiv Cauza
Modul
Condiţia

Actualizarea actanţilor.
Actanţii sunt actualizaţi ca Sb, Cd, Cind. (GALR, 1, p. 326).
Actant a) lexicalizat sau b) nelexicalizat în realizările sintactice ale verbului (GALR, 1, p. 327)
Nelexicalizarea actanţilor (Pană Dindelegan, 2003, p. 212). Posibilitatea nelexicalizării
actanţilor.
Relaţie cazuală a) realizată prepoziţional şi b) implicată în matricea semantică a verbului dat.

Activitatea de vorbire: 1) lingv. ansamblul actelor de vorbire; 2) metod. vorbire coerentă, adică
actele de vorbire, de audiere, de citire şi de scriere.

Activităţi lingvistice: 1) activităţi receptive (a auzi şi a citi); 2) activităţi productive (a vorbi şi

a scrie).
Activizarea procesului de învăţământ:

Actualizare explicită / implicită

Actualizarea discursivă

Acţiune didactică. Acţiuni simple şi acţiuni cu caracter complex. Cu cât acţiunile sunt mai
simple, cu atât omul atinge mai repede nivelul lor optim. Acţiunile cu caracter mai complex apar mai
târziu.

Aculturalizare

Adaptare: simplificarea textului în scopul înţelegerii lui de către cursanţii cu o pregătire

nesatisfăcătoare . Metode.

Adecvare (condiţii de –) un act de limbaj este adecvat condiţiilor de limbaj.

Adesiv caz al localizării non direcţionale

Adjectivul

Adjectiv categorial caracterizează referentul denumit de substantiv încadrându-l într-o anumită

clasă: soldăţesc, şcolar, sportiv, internaţional. Nu se pot substantiviza şi nici nu se adverbializează. Nu
sunt variabile din punctul de vedere al intensităţii.
 3
Adjectivul pronominal. Adjectivul pronominal demonstrativ: caietul acesta – ambii
componenţi au acelaşi denotat; caietul meu – substantivul şi pronumele au fiecare denotatul său.

Agentul entitate animată care este percepută ca instigator al acţiunii identificate de verb
(Fillmore).

Adstratul două straturi de limbi coexistente, dintre care nici una nu o domină pe cealaltă.
Influenţele suferite de o limbă oarecare de după constituirea ei ca idiom distinct.

Amestecul dintre limbi Urmările amestecului în planul limbii: substrat, adstrat

Analiza greşelilor:
Analiza lecţiei:
Analiza fonematică. Analiza fonematică a cuvintelor are în vedere inventarul de foneme, sau
de sunete-tip, care pot realiza singure sau în combinaţii unităţi supraordonate cu valoare lexicală
(Groza, Lexicologie, 25).

Analiza semantică. A. s. a semnelor lingvistice înseamnă descrierea denotaţilor acestor semne

în termenii trăsăturilor relevante din punct de vedere lingvistic (Susov, p. 36).

Articolul 1) morfem al determinării / expresie a determinării; 2) contribuie la dezambiguizarea

flexiunii nominale; 3) marchează substantivizarea.
Utilizarea deictică / utilizarea generică. Asigură stabilirea relaţiei referenţiale, corelarea
„denumirii” (a substantivului) cu „obiectul” implicat în evenimentul la care face referinţă enunţul
(GALR, I, p. 56).
Articolul definit a fost considerat, de-a lungul timpului, pe rând, parte de vorbire, morfem
gramatical sau instrument gramatical, actualizator, convertor gramatical, morfem formativ gramatical,
amplificator etc.
Articolul hotărât este un morfem prin care se exprimă determinarea numelui.
Dacă articolul definit nu realizează nici o opoziţie înseamnă că nu este morfem al
determinării, ci are cu totul alte funcţii:
a) element formativ în structura unor cuvinte,
b) morfem cazual,
c) convertor gramatical,
d) amplificativ pronominal postpus,
e) anticipant pentru categoriile de gen, număr, caz, determinare atunci când formal însoţeşte
adjectivul calificativ.

Antrenamentul precomunicativ

Asimilarea

Aspectul Ambele categorii presupun ideea de timp: aspectul determină timpul imanent al
acţiuni, iar timpul exprimă o relaţie, un raport exterior (între timpul unei acţiuni şi un alt moment, care
poate fi momentul vorbirii sau, la rândul lui, momentul unei alte acţiuni). (Giurescu, Elemente de
morfosintaxă romanică, 38).
Aspectul – categoria care dă seama de structura intervalului de desfăşurare a procesului
comunicat prin grupul verbal. (GALR, I, p. 449).
 4
Nu este o categorie deictică.
Exprimarea opoziţiei aspectuale în cadrul aceluiaşi sens lexical al verbului.
Distincţiile aspectuale (opoziţiile):
1. Trăsătura /Delimitat/: perfectiv (acţiune încheiată) – imperfectiv / nonperfectiv (acţiune în
curs de desfăşurare) – realizată prin mijloace gramaticale: A strigat – Striga;
2. Trăsătura /Durativ/: durativ (proces de lungă durată) – momentan, punctual (proces de scurtă
durată) – El aleargă – El iese.
3. Determinat /Determinat/: determinat, individual – generic: El scrie un roman – El scrie
romane.
4. Trăsătura /Numărabil/: unic, semelfactiv (acţiune realizată o singură dată) – iterativ (repetitiv
– frecventativ) (acţiune repetată)
5. Trăsătura /Schimbare/: linear (proces cu desfăşurare constante) – progresiv (proces ce se
desfăşoare prin creşteri graduale)
6. Trăsătura /Divizibil/: incoativ – continuativ – terminativ.
Opoziţiile 2-6 se realizează prin mijloace lexicale.
Opoziţia 4, 5 – cu adverbe şi locuţiuni adverbiale (azi, zilnic, din ce în ce mai repede)
Opoziţia 6 – prin perifraze verbale
Nuanţe aspectuale delimitate din punctul de vedere al duratei (acţiuni verbale durative /
momentane) şi din punctul de vedere al gradului de realizare (verbe perfective / imperfective) (C.
Poghirc). P. 68
Verbele de stare nu se folosesc singure la alt timp decât prezentul şi imperfectul: fruntea îmi
arde, fruntea îmi ardea, dar nu fruntea mi-a ars. El o ţinu de mână – El o apucă de mană; dar El o ţinu
de mână tot drumul.
Încheierea acţiunii poate fi subiectivă (terminativă – neterminativă) sua obiectivă (perfectivă –
imperfectivă) (Coşeriu).

Atitudinea vorbitorilor faţă de limbă

a) faţă de limba maternă.
b) faţă de limba secundară. În cazul orientării sociolingvistice judicioase a statului în problema
naţională, atitudinea vorbitorilor faţă de limba secundară poate fi lipsită de ostilitate sau rezerve.
Aceasta ar exclude apariţia conflictelor dintre idiomuri.

Automatism: deprindere de vorbire formată ca rezultat al efectuării unui anumit număr de

exerciţii. Metode. dezvoltarea automatismelor.
Concepţia monostructuralistă pune la baza formării automatismelor modelul de învăţare stimul
– răspuns – întărire printr-o programare strictă a dificultăţilor (progresia în paşi mici), comportamentul
lingvistic fiind conceput ca o progresie liniară de achiziţii. Această concepţie a dus la folosirea excesivă
a exerciţiilor de repetare, a denaturat noţiunea de deprindere considerată ca rezultat al „supraînvăţării”
unor enunţuri izolate, a ignorat în mod deliberat aspectul intenţional al limbajului. Îndrum., 18

Audiere: activitate lingvistică receptivă. Procesul de receptare a vorbirii. Receptarea

comunicării orale de către ascultător în scopul extragerii semnificaţiei unităţilor de limbă. Audierea
include două procese distincte:
1) perceperea formei unităţilor de limbă şi 2) înţelegerea sensului lor.
Scopul exersării acestei activităţi lingvistice, în procesul de studiere a limbii, constă în formarea
unor deprinderi care ar face posibilă stabilirea unei legături constante între forma şi conţinutul unităţilor
de limbă (Termeni).
 5

Autonomie enunţiativă
B

Bariere lingvistice / comunicative – o formă de manifestare a barierelor sociale. Problema

barierelor lingvistice este în primul rând o problemă politică. Această problemă este caracteristică
societăţilor multilingve. Barierele lingvistice împiedică înţelegerea reciprocă şi integrarea socială a
cetăţenilor. Înlăturarea barierelor lingvistice se poate realiza prin perfecţionarea comunicării verbale.
Bariere lingvistice – dificultăţi în calea comunicării în limba maternă. (Sociol. 257-270).
Barierele lingvistice se manifestă ca bariere sociale. Barierele lingvistice şi înlăturarea lor.
Barierele lingvistice se manifestă ca dificultăţi în calea comunicării între cetăţenii unui stat;
Barierele lingvistice constituie o formă de manifestare a barierelor sociale;
Barierele lingvistice sunt un impediment în calea înţelegerii reciproce şi a integrării sociale a
cetăţenilor.
Cauzele dificultăţilor de comunicare
Efectele noncomunicării afectează atât indivizii în parte, cât şi societatea în ansamblul ei: pentru
individ noncomunicarea este un factor important de excludere socială; pentru societate în ansamblul ei,
barierele comunicative sunt un factor care poate provoca grave probleme sociale ducând până la
dezintegrarea ei.

Benefactiv

Bidialectali

Bilingvism practica folosirii alternative a două limbi. O stare de fapt în care aceeaşi locutori
utilizează alternativ, în cadrul comunităţii lingvistice din necesităţi lingvistice de comunicare două
limbi diferite.
Bilingvism – a) aspectul individual – o persoană care vorbeşte mi multe limbi; abilitatea
lingvistică individuală; b) aspectul social – coexistenţa mai multor limbi în una şi aceeaşi ţară, regiune,
comunitate.
Bilingvismul implică egalitatea funcţională a două limbi.
Tipuri de bilingvism. Bilingvism individual şi bilingvism social (comunitar, colectiv).
Bilingvism individual este de cele mai multe ori voluntar. Bilingvismul colectiv este de cele mai multe
impus şi obligatoriu.
Bilingvism parţial (la nivelul unui grup de locuitori). Bilingvism total (la nivelul întregii
comunităţi lingvistice).
Bilingvismul instituţionalizat poate fi definit prin faptul că e un bilingvism comunitar şi că
presupune un statut diferenţiat al limbilor în contact, diferenţiere derivând din rolul pe care organizarea
de stat îl atribuie fiecăreia dintre ele. Asocierea unuia dintre idiomuri cu instituţiile statale, prin
acordarea statutului de „limbă oficială”, îi conferă, în raport cu celălalt, o poziţie privilegiată în
activitatea de comunicare socială, dar şi, mai ales în anumite condiţii istorice, din perspectiva evoluţiei
limbii ca atare.
Separarea funcţională a limbilor în condiţiile bilingvismului instituţionalizat (Guţu Romalo,
2004, p. 35).
Bilingvismul spontan. Bilingvism comunitar spontan.
Bilingvismul ca o fază de tranziţie de la o limbă la alta. Modelul linear de tranziţie de la o stare
de monolingvism la altă stare de monolingvism. Bilingvismul este invers proporţional cu forţa
demografică a comunităţii.
 6
Bilingvism de asimilare. Bilingvism diglosic.
Bilingvism neutru / funcţional.
Bilingvism accidental (particular) / curent (oficializat) în cadrul comunităţii lingvistice.
Bilingvism natural (rezultat al căsătoriilor mixte ori al contactului cu alte populaţii – în
localităţi plurilingve şi / sau în apropierea graniţelor ce despart două arii lingvistice distincte) / voluntar
(dobândit, din dorinţa locuitorilor, fără să existe condiţiile expuse mai sus) / decretat (impus la nivelul
comunităţii lingvistice, de regulă, împotriva voinţei membrilor acesteia).
Bilingvism activ (ambele idiomuri sunt atât înţelese, cât şi folosite efectiv) / pasiv (unul dintre
idiomuri este numai înţeles fără ca să fie utilizat activ).
Bilingvism cult (bilingvism la distanţă). Locuitorii cunosc cel puţin la nivel pasiv variantele
literare ale celor două limbi aflate în contact.
Bilingvism popular (idiomurile înţelese şi / sau utilizate sunt variante neliterare ale celor două
limbi).
Bilingvism coordonat, simetric – ambele limbi contactante îndeplinesc acelaşi număr de funcţii,
iar vorbitorii le posedă cam în egală măsură. Bilingvism subordonat – una dintre cele două limbi
contactante îndeplineşte majoritatea funcţiilor sociale, preluându-le chiar pe cele mai importante.
Bilingvism de promovare / de concesie.
Bilingvismul este înlocuit în cele din urmă cu unilingvismul în limba secundară.
Bilingvism defectiv – când există un deficit în competenţa şi folosirea corectă a ambelor limbi,
când cunoştinţele sunt nesistematice, fragmentare şi insuficiente.

Bilingvism popular de tip dialectal

Bilingvismul în Basarabia
Bilingvism general – cuprinde întregul masiv etnic al vorbitorilor (bilingvismul latino-dacic,
sec. I-V; bilingvismul româno-bulgar, sec IX-XIII).
Bilingvism local – caracteristic unei categorii restrânse de vorbitori (bilingvismul româno-
ucrainean, sec. X-XVIII, în partea de nord-est a domeniului dacoromân, bilingvismul româno-rus din
Basarabia, sec. XIX-XX).
1812 – 1828 perioada de bilingvism funcţional. 95% din populaţia regiunii era românească.
1828 – 1843 – perioada bilingvismului parţial diglosic. A fost interzisă folosirea limbii române
în administraţie. Româna a fost exclusă din codul civil. A continuat să fie folosită în învăţământ, dar
numai ca subiect separat.
1843 – 1871 – perioada asimilării. După 1871 studierea limbii române a fost interzisă prin lege.
1871 – 1905 – perioada de monolingvism oficial în rusă.
1905 – 1917 – perioada creşterii conflictelor lingvistice.

Calc – Calc semantic – atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent deja în limbă, după
modelul corespondentului său străin. Calc lexical de structură (un împrumut de formă internă).

Calc sintactic Imitaţie a unui model sintactic străin cu mijloace lexicale şi gramaticale proprii.

Canal

Caracterul activ al procesului de predare-învăţare: învăţarea se realizează prin utilizarea,

prin practicarea limbii, şi nu prin simpla memorizare a unităţilor ei. Elevul nu mai este un receptor de
 7
reguli gramaticale şi de liste de cuvinte, el devine un mânuitor al limbii pe care şi-o însuşeşte. În loc să
reproducă enunţuri învăţate pe de rost, elevul este pus în situaţia să creeze secvenţe noi folosind
elementele de limbă învăţate (Doca, fr., 10).

Categorie gramaticală. Categorii gramaticale: a) cu funcţiune semantică sau nominativă (au un

substrat referenţial sau pragmatic); b) cu funcţiune structurală sau relaţională (au un rol conectiv).
Trebuie să se facă o deosebire netă între categoriile gramaticale de gen, număr şi caz ale
substantivului şi aceleaşi categorii ale adjectivului, între persoana şi numărul substantivului şi aceleaşi
categorii ale verbului. La substantiv ele au un caracter deictic (pot avea o acoperire în realitatea
extralingvistică exprimată prin acel substantiv), în timp ce la adjectiv sau verb au un caracter anaforic,
important din raţiuni nesintactice şi la alte elemente ale enunţului. Astfel, aceleaşi categorii gramaticale
pot avea un caracter deictic (lexico-gramatical), dar şi anaforic (pur formal).

Categorie implicită categorie sintactică nemarcată morfologic, care poate fi actualizată datorită
unor constrângeri de selecţie (Fillmore)

Cauzativul desemnează un predicat care comportă verbele a deveni şi a cauza. Verbul a face în
combinaţie cu unele verbe incoative dă naştere unor structuri cauzative: a face să uite, a face să
înţeleagă.
Relaţiile dintre verbele incoative şi verbele cauzative constă în posibilitatea de deplasare a
substantivelor din preajma acestora de pe poziţia de subiect pe cea de obiect şi invers.

Cazul se manifestă printr-un sistem de opoziţii la nivel de forme gramaticale, care marchează
relaţiile sintactice dintre elementele enunţului şi care se asociază anumitor valori semantice.
În teoria „localistă” a lui J. M. Anderson, cazul este o categorie semantică exprimând, în relaţia
cu predicatul, valorile de „localizare” şi de „direcţie” ale argumentelor.

Verbe ca a trimite, a da, a vinde, a întreba, învăţa (pe cineva) sunt concepute sub forma unor
predicaţii direcţionale care presupun un subiect reprezentând „punctul de plecare al predicaţiei”
(ablativul) şi un obiect, direct sau indirect, care reprezintă „punctul ei de sosire” (alativul). Acţiunea
acestor verbe se orientează de la Subiect spre Obiect. Verbe ca a cumpăra, a obţine, a primi, învăţa (de
la cineva) presupun o predicaţie direcţională inversă construindu-se cu alativul în poziţia subiectului şi
cu ablativul în poziţia Obiectului.
Cazul înţeles ca o relaţie, şi nu ca o realizare sintactică a numelui.
Cazuri de suprafaţă şi cazuri de profunzime
Cazurile abstracte cu funcţii gramaticale (subiectivul / nominativul, obiectivul / acuzativul,
posesiv-adnominalul / genitivul, obiectivul indirect / dativul, instrumentalul, agentivul, comitativul) şi
cazurile concrete cu funcţii locaţionale (adesivul, alativul, ablativul, ergativul, elativul, ilativul,
inesivul, partitivul, translativul) (Lyons, 1970, p. 227)
Funcţiile primare şi funcţiile secundare ale cazurilor (Kurilowicz)

Câmpul terminologic. Este reprezentat în formă de reţea având structura unei tulpini cu
ramuri.

Centralitatea sintaxei structurile sintactice sunt cele care determină formele cuvintelor şi nu
invers (Fillmore)
 8
Circumstanţele. Situaţia în care are loc procesul. Sunt complemente ale frazei (Ducrot,
Schaffer, p. 293)

Cliticizarea Cliticizarea dativului

Cod

Cod restrâns.

Codificarea limbii v. standardizare

Coeziune Tema se organizează după două principii: principiul coerenţei şi principiul coeziunii.
Un mesaj este coerent când ceea ce spune locutorul are sens într-un context dat. Coeziunea este
asigurată prin legăturile formale care marchează în plan lingvistic continuitatea tematică: deictice,
anafore, repetiţii, mărci intonaţionale şi prozodice, elipsa, conectori transfrastici. (GALR, II, p. 810)

Comitativul este guvernat de un verb cu trăsătura [+ intenţie] şi este exprimat printr-un

substantiv [+ animat].

Competenţa lingvistică
Competenţa bilingvă
Competenţă comunicativă: capacitate a indivizilor izolaţi de a acţiona concret, prin
intermediul limbii, într-o comunitate lingvistică. Prin competenţă comunicativă se exprimă sistemul de
cerinţe şi reglementări sociale care guvernează comportamentul social-comunicativ. Competenţă
comunicativă se însuşeşte odată cu capacitatea de a formula şi a înţelege enunţuri (Sociolingvistică).
Competenţa comunicativă precizează volumul şi caracterul mijloacelor, cunoştinţelor şi
deprinderilor pe care le stăpâneşte vorbitorul unei limbi.
Abilitatea de a desfăşura interacţiune socială prin intermediului limbajului (Manea, 2001, p. 3)

Competenţă lingvistică: aptitudinea celui care stăpâneşte o limbă de a emite şi de a înţelege în

mod spontan un număr infinit de fraze pe care nu le-a auzit niciodată. Aspectul creator al limbajului.
Constituie o activitate a spiritului uman capabil să interiorizeze un sistem de reguli generative în
vederea formării unor fraze noi. În ce costă acest sistem de reguli şi care e mecanismul formării lor sunt
încă întrebări premature. (Îndrum., 18)

Competenţă vs. performanţă

Comportament lingvistic: este determinat de anumite norme sociale.

Într-o situaţie de conflict lingvistic un vorbitor poate să adopte următoarele forme de
comportament:
1) să minimalizeze esenţa conflictului, insistând asupra valorilor expresive ale fiecărei limbi:
limba dominată va fi o „limbă de suflet”, iar cea dominantă va fi considerată o limbă a progresului;
2) să procedeze la o ruptură cu grupul său de origine şi să se integreze în grupul care vorbeşte
limba dominantă (asimilarea sau aculturizarea);
3) să rupă cu grupul dominant acceptând afirmarea conştientă a limbii şi culturii dominante.
(Condrea: 1988, p. 118).

Comune
 9
După sfera noţiunilor care stau la baza lor: a) comune (noţiuni cu sfera largă); denumesc obiecte
gramaticale de acelaşi fel. Substantive care denumesc obiecte din aceeaşi categorie.
b) proprii (noţiuni particulare, cu sferă limitată; denumesc obiecte gramaticale individualizate,
considerate oameni, animale, localităţi, ţări, ape, munţi, insule, peninsule, strâmtori, golfuri, provincii,
regiuni etc.);
Substantivele comune denumesc obiecte făcând parte dintr-o clasă de obiecte de acelaşi fel: om,
urs, stejar, casă, punte etc. Substantivele proprii denumesc anumite obiecte spre a le deosebi de altele
din aceeaşi categorie sau de acelaşi fel: Ion, Sadoveanu, Marte, Orhei, Siret etc.
Substantivul comun include obiectul denumit într-o clasă de obiecte de acelaşi fel (râu, oraş,
ţara), iar cel propriu serveşte la individualizarea lui (Dunărea, ).

Comunicare. Comunicarea este relaţia dintre indivizii aceleiaşi societăţi, realizată cu ajutorul
limbajului şi a altor coduri şi semne, în care au loc schimburi de informaţii, de opinii, de idei etc.
Comunicare instituţională. Comunicare cotidiană / în situaţii cotidiene.
Comunicarea este transmiterea informaţiei prin intermediul limbii. Relaţie care presupune
transmiterea unui mesaj prin intermediul unui cod. Un anumit gen de activitate umană al cărei conţinut
este schimbul de informaţie între parteneri în vederea instaurării şi menţinerii unor relaţii de colaborare
şi înţelegere reciprocă. Comunicarea este relaţia dintre indivizii aceleiaşi societăţi, realizată cu ajutorul
limbajului şi a altor coduri şi semne, în care au loc schimburi de informaţii, de opinii, de idei etc.
Comunicarea ca acţiune interactivă. ~ are două componente principale (Sociolingvistică).
Motivarea şi intenţionalitatea comunicării în sensul că procesul de comunicare presupune nu
numai existenţa unui conlocutor, dar în acelaşi timp şi existenţa unei situaţii de comunicare şi a unei
intenţii de a comunica.
Scopul comunicării: asigurarea înţelegerii reciproce şi a interacţiunii dintre interlocutori.

Comunicarea multilingvă

Comunitate familială

Comunitate lingvistică. Grupare organizată concomitent şi prin variere, şi prin norme

prescriptive. Vorbitorii unei varietăţi laţi în ansamblu.

Conflict lingvistic – situaţia când două limbi se confruntă, una ca dominantă din punct de
vedere politic (utilizare oficială, utilizare publică) şi alta ca fiind dominată. Formele de dominaţie pot fi
de la cele represive până la cele tolerante în plan politic, dar având forţă represivă în plan ideologic. Un
conflict lingvistic poate fi latent ori acut în funcţie de condiţiile sociale, culturale şi politice ale
societăţii în care se manifestă.
Cele mai grave consecinţe ale problemelor cu care se confruntă societatea noastră în sfera
lingvistică sunt: excluderea socială ca urmare a necunoaşterii limbii întrebuinţate în comunitatea
noastră; tensionarea relaţiilor dintre diferite componente naţionale ale societăţii noastre.
Conflict diglosic

Conştiinţa lingvistică. Totalitatea de cunoştinţe pe care le posedă fiecare vorbitor atunci când
se exprimă într-o limbă şi anumite atitudini cu privire la limbă. C. l. este în strânsă legătură atât cu
nivelul de cultură al individului, cât şi cu statutul limbii respective în societate.

Contact lingvistic Contactul dintre limbi. Teoria substratului, a diglosiei, a amestecului, a

interferenţei, a împrumutului lingvistic. Contactul dintre limbi se realizează prin bilingvism.
 10
Factorii care stimulează procesul contactului lingvistic: 1. economic, decisiv pentru amploarea
contactului, 2. politic, 3. religios, factorului al prestigiului (J. Vendryes).
Varietatea mare a situaţiilor de contact lingvistic.
Contact popular.

Contactul dintre limbi. Forme de coexistenţă a mai multor limbi. Coexistenţa mai mult sau
mai puţin paşnică a câtorva limbi. Conflictul deschis dintre aceste limbi.
Ierarhizarea socioculturală a limbilor aflate în contact.
Contact datorat relaţiilor economice, religioase şi de rudenie.

Contextul Ansamblul unităţilor precedente şi următoare în vecinătatea cărora apare o unitate de

limbă. Într-un sens larg, prin context se înţelege textul din jurul unui fapt de limbă (cuvânt, propoziţie,
frază, fragment de text).
Contextul lingvistic. Se delimitează mai multe tipuri de context:● contextul lingvistic (verbal) şi
● contextul extralingvistic (non-verbal). Contextele de natură lingvistică, în funcţie de gradul de
complexitate, se împart în: ● context minim şi ● context maxim. După gradul de extindere a
contextului şi specificul acestuia: ● microcontext (constituie cea mai mică secvenţă de text prin care se
poate ilustra o valoare a unei forme sau o relaţie sintactică) şi ● macrocontext (vecinătate mai largă
care permite stabilirea funcţiei elementului analizat în raport cu întreg texul).
Contextul situaţional de comunicare. Contextul de comunicare: 1) componenta sociologică
(contextul social al comunicării), 2) componenta psihologică (contextul intenţional al comunicării), 3)
componenta lingvistică (contextul lingvistic în care se inserează enunţul) (Vademecum, 159).
Cotexte : (linguistique : mots, phrases) le texte autour d’un enonce ; contexte : (environnement
non linguistique) la situation d’un enonce, les circonstances de son enonciation. (Vargas)

Continuitate tematică

Contrast tematic Elementele coordonate sunt puse pe acelaşi plan din punct de vedere
sintactic, dar ordinea e ireversibilă în coordonarea adversativă (cu excepţia subtipului marcând
contrastul tematic, pentru care conjuncţia caracteristică e iar).
Se urmăresc mai multe tipuri de relaţii reunite sub eticheta coordonării adversative, dar cu
trăsături semantice şi pragmatice distincte (prezentate în unele descrieri ca trepte într-o gradualitate a
opoziţiei): a) contrazicerea aşteptărilor create de primul membru al raportului; b) substituirea unei
ipoteze negate explicit, considerat uneori ca reprezentând gradul cel mai înalt de opoziţie; c) contrastul
tematic.

Controlul: Controlul însuşirii cunoştinţelor; Controlul însuşirii lexicului prin traducere în limba
maternă ~ scris; ~ oral; ~ în limba maternă; ~ în limba străină;

Conştientizarea: ~ proceselor lingvistice; ~ fenomenelor de gramatică; Spiritul uman simte de

înţelege ceea ce face.

Convergenţa lingvistică a idiomurilor aflate în contact Faza finală a convergenţei o

constituie dispariţia unuia dintre idiomuri. Locutorii bilingvi devin treptat unilingvi.

Conversaţie: Conversaţia este axată de cele mai multe ori pe conţinutul de idei al unui text
studiat în clasă. Chestionarul care se află la baza conversaţiei trebuie să reutilizeze tot materialul de
 11
limbă conţinut în textul învăţat. Există două tipuri de întrebări: 1) întrebări închise (al căror răspuns
conţine numai elementele lingvistice cuprinse în întrebare); 2) întrebări închise.
Exerciţiul de conversaţie poate să apară 1) sub forma unor răspunsuri dirijate după un model; 2)
ca formă de reutilizare a materialul de limbă conţinut într-un text; 3) ca dialog liber pe baza unei teme.
Forma cea mai frecventă este chestionarul asupra textului lecţiei.

Conversiunea la nivel sintactic. Factorii care provoacă conversiunea: inversiunea, pasivizarea,

reflexivizarea, impersonalizarea, obiectivizarea directă sau indirectă, sum pro habeo, elipsa şi
suspendarea (Diaconescu, FS, 1993, p. 12).

Convertirea cunoştinţelor în deprinderi: Convertirea cunoştinţelor în deprinderi se produce

prin efectuarea exerciţiilor.
Corectarea: Corectarea se face prin simpla repetare de către profesor a secvenţei rostite greşit
de cursant.

Cumul de funcţii comunicative de una şi aceeaşi secvenţă de expresie.

Cunoştinţele comune interlocutorilor. Cunoaşterea comună.

Cuvânt Limitele cuvântului impuse şi acceptate prin tradiţie.

Cuvinte-cheie: cuvinte a căror cunoaştere condiţionează înţelegerea globală a textului.