Probleme specifice ale răspunderii medicale

1. Normele juridice care reglementează exercitarea profesiei medicale

La noi în țară primele norme juridice care au reglementat exercitarea profesiei medicale
se regăsescîn Pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab (sec al XVII-lea).1
În prezent exercitarea profesiei medicale este reglementată de o serie de norme
juridice.Dintre ele amintim, în primul rând, Legea nr. 95 din 2006 privind reforma în
domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare.Titlul XII cuprinde prevederi
referitoare la Exercitarea profesiei de medic. Organizarea și funcționarea Colegiului
Medicilor din România.
Profesia de medic se exercită, pe teritoriul României, de către următoarele persoanele
fizice, posesoare ale unui titlu oficial de calificare în medicină:
a) cetățeni ai statului român;
b) cetățeni ai unui stat membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparținând Spațiului Economic
European sau ai Confederației Elvețiene;
c) soțul unui cetățean român, precum și descendenții și ascendenții în linie directă, aflați în
întreținerea unui cetățean român, indiferent de cetățenia acestora;
d) membrii de familie ai unui cetățean al unuia dintre statele prevăzute la lit. b)
e) cetățenii statelor terțe beneficiari ai statutului de rezident permanent în România;
f) beneficiari ai statutului de rezident pe termen lung acordat de către unul dintre statele
prevăzute la lit. b).
Prin titlul oficial de calificare în medicină se înțelege:
a) diplomă de medic, eliberată de o instituție de învățământ superior medico-farmaceutic
acreditată din România;
a1) adeverință de absolvire a studiilor, eliberată la cererea absolventului, ca urmare a finalizării
complete a studiilor, valabilă până la eliberarea diplomei de licență, dar nu mai mult de 12 luni
de la data emiterii;
b) certificatul de medic specialist , eliberat de Ministerul Sănătății Publice;
c) diplomă, certificatul sau un alt titlu în medicină, eliberate conform normelor Uniunii
Europene de statele membre ale Uniunii Europene, statele aparținând Spațiului Economic
European sau de Confederația Elvețiană;
d) diplomă, certificatul sau un alt titlu în medicină, dobândite într-un stat terț și recunoscute de
unul dintre statele membre prevăzute la lit. c) ori echivalate în România.
Monitorizarea și controlul exercitării profesiei de medic se realizează de către Colegiul
Medicilor din România și Ministerul Sănătății Publice, denumite în continuare autorități
competente române.
Principiile exercitării profesiei de medic:
a) Profesia de medic are ca principal scop asigurarea stării de sănătate prin prevenirea
îmbolnăvirilor, promovarea, menținerea și recuperarea sănătății individului și colectivității.
b) În vederea realizării acestui scop, pe tot timpul exercitării profesiei, medicul trebuie să
dovedească disponibilitate, corectitudine, devotament, loialitate și respect față de ființa umană.
c) Deciziile și hotărârile cu caracter medical vor fi luate avându-se în vedere interesul și
drepturile pacientului, principiile medicale general acceptate, nediscriminarea între pacienți,
respectarea demnității umane, principiile eticii și deontologiei medicale, grija față de sănătatea
pacientului și sănătatea publică

1
Crișan Traian, Medicină legală, Lito IML, 1976, pg 4;

1
e) Cu excepția cazurilor de forță majoră, de urgență ori când pacientul sau reprezentanții legali
ori numiți ai acestuia sunt în imposibilitatea de a-și exprima voința sau consimțământul,
medicul acționează respectând voința pacientului și dreptul acestuia de a refuza ori de a opri o
intervenție medicală.
f) Responsabilitatea medicală încetează în situația în care pacientul nu respectă prescripția sau
recomandarea medicală.
Este nedemn de a exercita profesia de medic:
a) medicul care a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni contra
umanității sau vieții în împrejurări legate de exercitarea profesiei de medic și pentru care nu a
intervenit reabilitarea;
b) medicul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicției de a exercita profesia, pe durata stabilită,
prin hotărâre judecătorească sau disciplinară.
Exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu:
a) calitatea de angajat sau colaborator al unităților de producție ori de distribuție de produse
farmaceutice sau materiale sanitare;
b) starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei
medicale.2
Cadrul juridic general al angajării răspunderii civile a personalului medical este
reprezentat de Codul Civil. Răspunderea civilă a personalului medical este reglementată și
printr-o lege specială, Legea nr. 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății, Titlul
XV.
Răspunderea disciplinară a medicului este reglementată de art. 442-451 din Legea nr.
95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății. Și Codul Muncii, în Capitolul II, art.
247-252 conține prevederi referitoare la răspunderea disciplinară.
Răspunderea penală a medicului este prevăzută de Codul Penal. Medicul va răspunde
penal ori de câte ori săvârșește o faptă ilicită prevăzută de legea penală română, cu excepția
situațiilor în care este incidentă vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Dintre faptele prevăzute de legea penală pentru care un medic poate fi cercetat amintim:
vătămare corporală gravă, ucidere din culpă, provocare ilegală a avortului, divulgarea
secretului profesional, luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, falsul intelectual.

2. Prevederi legale privind răspunderea civilă profesională a personalului medical

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligații în
temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în
cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
În dreptul civil, în raport de izvorul din care se naște obligația de reparare a
prejudiciului, există două forme de răspundere: delictuală și contractuală.
Răspunderea civilă delictuală este obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat
altuia printr-o faptă ilicită extra contractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată
prin lege să răspundă.3
Referitor la răspunderea delictuală în Codul Civil sunt prevăzute următoarele:
”a) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane.
b) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral.

2
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare
3
Pop Liviu, Drept Civil Român, Teoria Generală a Obligațiilor, Lumina Lex, 2000, pg. 164, 177

2
c) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de
fapta altuia.”4
Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligații născută dintr-
un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a
prestației datorate. Prin neexecutarea lato sensu a obligației se înțelege executarea ei cu
întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parțială.5
Cadrul juridic general care reglementează răspunderea contractuală este reprezentat de Codul
Civil:
”a) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat.
b) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de
prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii”.6
Între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale, ambele se
angajează în prezența acelorași condiții. Astfel, atât în ipoteza răspunderii delictuale, cât și a
răspunderii contractuale este necesară întrunirea următoarelor condiții: un prejudiciu cauzat
altuia, o faptă ilicită extra contractuală sau contractuală, aducându-se prin aceasta o atingere
unui drept subiectiv, culpa sau vinovăția autorului faptei și existența unui raport de cauzalitate
între fapta ilicită și prejudiciu.7
Răspunderea civilă delictuală a medicului este reglementată de Titlul XV din Legea
95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății, care prevede următoarele:
a) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ
și neglijența, imprudența sau cunoștințe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin
acte individuale în cadrul procedurilor de prevenție, diagnostic sau tratament.
b) Personalul medical răspunde civil și pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea
reglementărilor privind confidențialitatea, consimțământul informat și obligativitatea acordării
asistenței medicale.
c) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei
și atunci când își depășește limitele competenței, cu excepția cazurilor de urgență în care nu
este disponibil personal medical ce are competența necesară.8

3. Răspunderea disciplinară a medicului în calitate de angajat al unei unități sanitare

Răspunderea disciplinară a medicului în calitate de angajat al unei unități sanitare este

menționată de Legea 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății:
”Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei
medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a
Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii
adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi pentru
orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi
prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.”9
Conform Codului Muncii constituie abatere disciplinară și angajează răspunderea
disciplinară:
”…o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu
vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern,

4
Codul Civil
5
Pop Liviu, Drept Civil Român, Teoria Generală a Obligațiilor, Lumina Lex, 2000, pg. 177
6
Codul Civil
7
Pop Liviu, Drept Civil Român, Teoria Generală a Obligațiilor, Lumina Lex, 2000, pg. 177
8
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare
9
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare

3
contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și
dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.”10
Legea 95 din 2006 privind reforma în domeniul sănătății prevede care sunt sancțiunile
disciplinare:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) amendă de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON). Plata amenzii se va face în termen de 30 de
zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage
suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei. Sumele provenite din
plata amenzilor se fac venit integral la bugetul Colegiului Medicilor din România;
e) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la
un an;
f) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România.11
Conform Codului Muncii sancțiunea disciplinară aplicabilă se stabilește în raport cu
gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere următoarele:
”a) împrejurările în care fapta a fost săvârșită;
b) gradul de vinovăție a salariatului;
c) consecințele abaterii disciplinare;
d) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.”12

4. Răspunderea juridică a medicului

În Constituţia României sunt prevăzute drepturile fundamentale ale omului, între care
şi dreptul la viaţă şi dreptul la integritate fizică şi psihică.
Legea nr 95/2006 defineşte personalul medical (art 642 alin 1 lit a) ca fiind reprezentat
de medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii
medicale. Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare şi datorită
neglijenţei, imprudenţei sau a cunoştinţelor medicale insuficiente în exercitarea profesiunii
(lipsa de pregătire), urmare a unor acte individuale săvârşite în cadrul procedurilor de prevenţie,
diagnostic sau tratament.
Legea defineşte malpraxisul ca eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului
medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând
răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale.
Malpraxisul este considerat eroarea sau culpa medicală, care a produs un prejudiciu.
Eroarea medicală este o greşeală specifică, pusă în legătură cu actele medicale şi care
nu poate fi comisă decât de medic sau de personalul medical. Obligaţia medicului este de a
acorda îngrijiri conştiincioase şi atente sau cu toată diligenţa, la nivelul cunoaşterii ştiinţifice
actuale. O apreciere corectă a situaţiilor de malpraxis impune ca nivelul îngrijirilor să fie
corelate cu datele ştiinţifice din momentul aplicării manoperelor sau manevrelor medicale şi în
concordanţă cu patologia prezentată de pacient.
În cazul invocării nerespectării obligaţiilor de prudenţă şi de diligenţă, persoana
prejudiciată va trebui să dovedească existenţa culpei medicului care l-a tratat. Întrucât culpa
medicului are specificitate, în susţinerea probei culpei va trebui învinsă natura confidenţială a
relaţiei medic-pacient.
Desfăşurarea activităţii medicale implică respectarea cu rigurozitate, de către medici, a
unor norme deontologice şi juridice. Normele de deontologie medicală sunt prevăzute în Codul

10
Codul Muncii, Titlul XI, Capitolul 2
11
Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare
12
Codul Muncii, Titlul XI, Capitolul 2

4
de deontologie medicală, care enunţă că sănătatea omului reprezintă ţelul suprem al actului
medical, obligaţia medicului constând în apărarea sănătăţii fizice şi mentale a omului, în
uşurarea suferinţelor, în respectarea vieţii şi demnităţii persoanei umane, fără discriminări în
funcţie de vârstă, sex, rasă, etnie, religie, naţionalitate, condiţie socială, ideologie politică sau
din orice alt motiv, în timp de pace, precum şi în timp de război.
În cazul în care conduita culpabilă a medicului are ca finalitate producerea unui prejudiciu
pacientului, atunci intervine răspunderea civilă delictuală pentru malpraxis.
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii defineşte malpraxisul ca fiind
eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic,
generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a
personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi
farmaceutice.
Răspunderea civilă delictuală a medicului rezultă din obligaţia civilă de reparare a
prejudiciului cauzat de o faptă ilicită. În cazul în care, prin fapta ilicită, au fost încălcate şi
norme de drept penal, iar fapta întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni, atunci va
fi antrenată şi răspunderea penală a persoanei vinovate, alături de răspunderea civilă.
În cele mai multe cazuri, actele de malpraxis sunt comise din culpă (eroare, greşeală)
de către personalul medical. La nivelul fiecărei autorităţi publice judeţene funcţionează o
comisie de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis.
Medicul va răspunde şi civil pentru prejudiciile produse din eroare sau neglijenţă,
imprudenţă sau cunoştinţe medicale insuficiente pentru exercitarea profesiunii; prin acte
individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament; prin
nerespectarea reglementărilor legale privind confidenţialitatea, consimţământul
informal şi obligativitatea acordării asistenţei medicale; prin depăşirea limitelor
competenţei, exceptându-se cazurile de urgenţă în care nu este disponibil personal
medical cu competenţa necesară.
Medicul nu va fi răspunzător pentru prejudiciile produse în exercitarea
profesiunii sale în cazul în care acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării
insuficiente cu echipament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi
riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse
ale materialelor sanitare, şi în cazul în care medicul acţionează cu bună-credinţă în
situaţii de urgenţă.
Răspunzătoare vor fi şi unităţile sanitare, în calitate de furnizori de servicii medicale,
pentru prejudiciile produse pacienţilor ca urmare a serviciilor prestate, generate de viciile
ascunse ale echipamentelor medicale, ale substanţelor medicamentoase şi ale materialelor
sanitare ori generate de furnizarea necorespunzătoare a utilităţilor. Precizăm că este obligatorie
încheierea de către personalul medical care acordă asistenţă medicală, a unei asigurări de
malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudiciile cauzate prin
actul medical.
Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea
profesiei şi atunci când îşi depăşeşte competenţele, cu excepţia cazurilor de urgenţă în
care nu este disponibil personal medical ce are competenţă necesară.
Dovada cazurilor în care nu este disponibil personal medical ce are competenta în
efectuarea unui act medical se face cu acte ce emana de la reprezentantul legal al furnizorului
de servicii medicale şi care atesta personalul existent la locul furnizării actului medical ce a
fost generator de prejudicii.
Persoanele implicate în actul medical răspund proporţional cu gradul de vinovăţie al
fiecăruia, în cazul producerii unui prejudiciu. Stabilirea gradului de vinovăţie se face de către
instanţa judecătorească competenta, potrivit legii.

5
 Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în
exercitarea profesiunii, în cazurile prevăzute de lege.
Personalul medical răspunde direct în situaţia în care s-a stabilit existenta unui caz de
malpraxis.
Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale,
răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie,
diagnostic sau tratament, în solidar cu personalul medical angajat, pentru prejudiciile produse
de acesta.
Pentru prejudiciile cauzate în mod direct sau indirect pacienţilor, generate de
nerespectarea reglementarilor interne ale unităţii sanitare, răspund civil unităţile sanitare
publice sau private.
Acordul pacientului informat
Acordul scris al pacientului, necesar potrivit legii sănătăţii, trebuie să conţină în mod
obligatoriu cel puţin următoarele elemente:
a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa pacientului;
b) actul medical la care urmează a fi supus;
c) descrierea, pe scurt, a informaţiilor ce i-au fost furnizate de către medic, medicul dentist,
asistentul medical/moaşa;
d) acordul exprimat fără echivoc pentru efectuarea actului medical;
e) semnătura şi data exprimării acordului.
Acordul scris constituie anexa la documentaţia de evidenţă primară. În cazurile în care
pacientul este lipsit de discernământ, iar medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa nu
pot contacta reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiata, datorita situaţiei de urgenţă, şi nu
se poate solicita nici autorizarea autorităţii tutelare, deoarece intervalul de timp până la
exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi viata pacientului,
persoana care a acordat îngrijirea va efectua un raport scris ce va fi pastrat la foaia de observaţie
a pacientului.
Raportul va cuprinde descrierea împrejurării în care a fost acordata îngrijirea medicalî,
cu precizarea elementelor ce atesta situaţia de urgenta, precum şi a datelor din care sa rezulte
lipsa de discernământ a pacientului.
Raportul va cuprinde numele şi prenumele persoanei care a acordat asistenta medicala,
data şi ora la care a fost întocmit, actul medical efectuat în cauza, semnătura persoanei care a
efectuat actul medical. În situaţia în care actul medical a fost efectuat cu participarea mai multor
persoane, se vor preciza în raport numele tuturor persoanelor care au efectuat actul în cauza şi
tipul de manevre medicale efectuate şi raportul va fi semnat de toate aceste persoane.
Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia să acorde asistenţă
medicală unei persoane doar daca au acceptat-o în prealabil ca pacient.
Criteriile de acceptare ca pacient sunt următoarele:
a) metoda de prevenţie, diagnostic, tratament la care urmează sa fie supusa persoana în cauza
să facă parte din specialitatea/competenţa medicului, medicului dentist, asistentului
medical/moaşei;
b) persoana în cauza sa facă o solicitare scrisa către medic, medicul dentist, asistentul
medical/moaşa de acordare a asistentei medicale, cu excepţia cazurilor în care persoana este
lipsită de discernământ sau a situaţiilor de urgenţă medico-chirurgicală. Solicitarea va fi
păstrată în fişa medicala sau, după caz, intr-un registru special;
c) aprecierea medicului, medicului dentist, asistentului medical/moaşei ca prin acordarea
asistentei medicale nu exista riscul evident de înrăutăţire a stării de sănătate a persoanei căreia
i se acordă asistenţă medicală. Aprecierea se face după un criteriu subiectiv şi nu poate constitui
circumstanţa agravantă în stabilirea cazului de malpraxis.

6
 Intreruperea relaţiei cu pacientul se face de către medic, medicul dentist,
asistentul medical/moaşa în cazurile prevăzute de Legea nr. 95/2006, cu modificările şi
completările ulterioare.
În situaţia în care medicul doreşte întreruperea relaţiei cu pacientul, acesta va notifica
pacientului dorinţa terminării relaţiei, înainte cu minimum 5 zile, pentru ca pacientul sa
găsească o alternativă, doar în măsura în care acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii
pacientului. Medicul trebuie să motiveze temeiul refuzului, astfel încât acesta să nu fie unul
arbitrar.
În situaţia în care nu exista ghiduri de practică aprobate la nivel naţional, în specialitatea
respectivă, în acordarea asistenţei medicale europene, personalul medical are obligaţia aplicării
standardelor recunoscute de comunitatea medicală a specialităţii respective.
Fiecare furnizor de servicii medicale va respecta standarde europene recunoscute de
comunitatea medicala a specialităţii respective, standarde ce vor putea fi actualizate periodic,
în funcţie de dezvoltarea ştiinţifică medicală.
Personalul medical incheie asigurare de malpraxis, în condiţiile legii, fiind o
condiţie obligatorie pentru angajare. Asigurarea va fi reînnoită la expirarea perioadei de
valabilitate şi va fi depusă, în copie, la angajator. În situaţia în care nu exista contract de
munca, copia asigurării va fi înaintată reprezentantului legal al furnizorului de produse,
servicii medicale sau farmaceutice, la care persoana asigurată îşi desfăşoară activitatea.
Persoanele prejudiciate printr-un act de malpraxis se pot adresa fie Comisiei de
monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, fie instanţei
judecătoreşti competente, potrivit legii.
În situaţia în care are loc sesizarea Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională
pentru cazurile de malpraxis ori a instanţei judecătoreşti competente de către persoanele care
au acest drept, potrivit legii, Comisia stabileşte prin decizie dacă a fost sau nu un caz de
malpraxis.
Decizia se comunica persoanelor implicate în termen de 5 zile calendaristice. Aceasta
poate fi contestată de către asigurator sau părţile implicate la instanţa judecătorească
competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data comunicării acesteia.
În situaţia în care Comisia a stabilit existenta unei situaţii de malpraxis, instanţa
judecătorească competenta poate, la cererea persoanei prejudiciate, să oblige persoana
responsabilă la plata despăgubirilor. Despăgubirile pentru un act de malpraxis se pot stabili pe
cale amiabilă în cazul în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului.