1

UNIVERSUL

La nivelul actual de cunoștințe și dezvoltare tehnologică, se consideră că universul care ne înconjoară

există sub două forme: de substanță (materie) și câmp de forțe. Materia este caracterizată prin două
mărimi fundamentale: masa și energia. Masa este măsura inerției și a gravitației, iar energia este măsura
scalară a mișcării materiei. Cea mai generală definiție, prezintă energia ca măsură a mișcării materiei.
Această formulare, deși corectă, prezintă inconvenientul unei exprimări mai puțin explicite, având în vedere
diversitatea mare a formelor de mișcare a materiei.
Energia este unul dintre cele mai importante concepte fizice descoperite de om. Înțelegerea corectă a
noțiunii de energie constituie o condiție necesară pentru analiza sistemelor energetice și a proceselor
energetice.
Din punct de vedere al sistemului fizic căruia îi aparține, există (exemple):

 energie hidraulică, care, la rândul ei, poate proveni din energia potențială a căderilor de apă
și mareelor, sau din energia cinetică a valurilor;
 energie nucleară, care provine din energia nucleelor și din care o parte poate fi eliberată
prin fisiunea sau fuziunea lor;
 energie de zăcământ, care este energia internă a gazelor sub presiune acumulate deasupra
zăcămintelor de țiței;
 energie chimică, care este dat de potențialul electric al legăturii dintre atomii moleculelor,
 energie de deformație elastică, care este energia potențială datorită atracției dintre atomi;
 energie gravitațională, energia potențială în câmp gravitațional.
După sursa de proveniență, poate fi: energie stelară, solară, a combustibililor,
hidraulică, eoliană, geotermală, nucleară.
După faptul că urmează sau nu un ciclu se clasifică în:

 energie neregenerabilă,adică energia obținută din resurse epuizabile, cum sunt considerati
combustibilii fosili și cei nucleari;
 energie regenerabilă, prin care se înțelege energia obținută de la Soare, energie considerată
inepuizabilă, sub formă de energie electrică (conversie directă), termică (încălzire
directă), hidraulică, eoliană, sau cea provenită din biomasă.
După modul de manifestare al energiei se vorbește despre energie mecanică, energie electrică, energie
luminoasă.
După purtătorul de energie se vorbește de energie termică.
Pentru cultura noastră generală este bine să știm că există patru forțe fundamentale în Univers: forța
nucleară tare, forța nucleară slabă, gravitația și electromagnetismul. Forțele nucleare se manifestă la nivelul
nucleului atomilor, gravitația o simțim zi de zi iar electromagnetismul ne ajută să vedem lumina Soarelui
sau să ascultăm radio-ul preferat.
- În Univers acţionează patru forţe: gravitaţia, forţa electromagnetică, forţa nucleară şi forţa slabă;
• gravitaţia, care stă la baza relaţiilor dintre corpurile cereşti de tipul stelelor, planetelor, sateliţilor (mărimea forţei de
atracţie dintre corpuri este direct proporţională cu masele lor şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele);
Este o forţă de atracţie care se manifestă între toate entităţile care au masă proprie. Pentru ca efectele gravitaţiei să se
facă simţite, un obiect trebuie să se afle în apropierea unui corp foarte masiv, asemenea stelelor, planetelor sau
sateliţilor naturali ai planetelor din cadrul sistemului nostru solar.

• forţa electromagnetică – ce influenţează particulele cu sarcină electrică şi determină emisia de unde radio, radiaţii
luminoase şi sinteze moleculare; valoarea ei este mai mare decât cea a gravitaţiei;
• forţa nucleară şi forţa slabă sunt prezente la nivelul atomic şi respectiv al particulelor elementare. Prima este de sute
de ori mai puternică în raport cu cea electromagnetică, dar acţionează pe un spaţiu extrem de limitat; se manifestă în
ansamblul reacţiilor nucleare din stele. Cea de a doua este de cca 1000 de ori mai slabă decât cea nucleară. În
Macrocosmos, prezenţa lor este legată de radiaţiile stelelor, dobândite în urma reacţiilor termonucleare. Forţa
nucleară slabă, responsabilă pentru fenomenul de descompunere radioactivă, este a treia forţă fundamentală conform
modelului ştiinţific acceptat în fizica modernă. Forţa nucleară slabă este în fapt o forţă de contact, ceea ce înseamnă că
 2

acest tip de forţă îşi face simţită prezenţa atunci când două particule elementare sunt în contact sau la o distanţă foarte
mică una de cealaltă.

În fine, forţa nucleară tare, cea mai puternică dintre cele 4 forţe fundamentale şi care acţionează pe distanţe extrem
de mici, este forţa care ţine alături, în cadrul nucleului atomic, protonii, neutronii şi alte particule subatomice.

Acţiunea acestor forţe a impus în procesul evoluţiei Universului concentrarea materiei în anumite zone şi de
aici individualizarea unor structuri cosmice cu dimensiuni diferite. Între acestea, importante sunt: galaxiile, planetele,
stelele, sateliţii, cometele.
James Maxwell a observat că electricitatea şi magnetismul sunt două manifestări ale aceluiaşi lucru şi a unificat
forţele electrice şi magnetice în 1864, dând naştere conceptului de electromagnetism. Noua forţă, forţa
electromagnetică, este forţa responsabilă pentru transmiterea luminii şi a celorlalte tipuri de radiaţie ale spectrului
electromagnetic.

1.4. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA UNIVERSULUI

1.4.1. Modelul Big Bang – ului (Marea Explozie iniţială) este teoria care s-a impus în sec. XX, la baza lui
stând: teoria cosmologică a Universului în expansiune, susţinută de:
- legea lui Hubble, respectiv a îndepărtării galaxiilor unele de altele proporţional cu distanţa dintre ele;
- compoziţia chimică omogenă a Universului (dominant format din H şi He);
- radiaţia de fond, care în prezent are 2,7o K. Aceasta din urmă a apărut după c-ca 300.000 de ani de la Big Bang, când
plasma ajunsă la o temperatură de cca 3.000o K începe să se structureze în arii mai dense şi mai rarefiate, prefigurând
viitoarele galaxii şi respectiv spaţii intergalactice.
În această concepţie, de la momentul Big Bang – ului, vârsta Universului este apreciată la 15 – 18 miliarde
ani. În acest interval, procesele şi fenomenele s-au însumat în cadrul a două etape, fiecare cu mai multe faze,
momente.
Anterior momentului Big Bang (între momentul 0 şi 10-43), universul este redus la o particulă extrem de mică
(mai redusă decât un proton) numită holon (particula întregului). Concentrarea masei impunea valori enorme ale
densităţii şi temperaturii (1032oK) şi o stare fizică ce nu poate fi stabilită în baza legilor fizice cunoscute în prezent;
este cunoscut în literatura de specialitate prin denumirea Universul quarcilor.
- Etapa Universului radiativ (timpuriu)
A durat c-ca un milion de ani, timp în care, pe fondul general al expansiunii, s-au produs scăderea rapidă a
temperaturii, densităţii şi presiunii, dominaţia particulelor elementare şi, în final, primele sinteze de nuclee ale
elementelor uşoare (H, He). În cadrul ei, au fost câteva momente considerate ca semnificative în evoluţia
Universului prin valorile principalilor parametri (temperatură, presiune, densitate, alcătuire, mărime).
Un rol deosebit l-a avut temperatura, de care s-a legat întregul lanţ al transformărilor fizico-chimice. La temperatura
de 1012 şi 109 se face trecerea de la „supa de quarci” la o stare cu particule (protoni, neutroni, electroni) cuprinse într-o
masă de fotoni. În intervalul termic de la un miliard la un milion oK se realizează structuri de tipul nucleelor, un rol
important avându-l forţa nucleară. La temperaturi mai mici de un milion oK, nucleele captând electroni au dat atomi
(la început instabili). Pe măsura scăderii în continuare a temperaturii se trece la structuri moleculare.
• Momentul 0, cel al începutului (înaintea exploziei), corespunde din punct de vedere fizic unei limite, dincolo
de care nu se ştie cu precizie „ce a fost”. Deci, aceasta este o limită a cunoaşterii şi nicidecum un moment ce-ar marca
un „început”.
• În prima secundă, Universul se va dilata, temperatura atinge pragul de 1010 oK şi începe trecerea quarcilor în
protoni, neutroni, fotoni.
În secundele ce-au urmat, temperatura scade la un miliard oK şi sub aceasta şi ca urmare încep să se desfăşoare reacţii
nucleare rezultând primele nuclee de H şi He.
În ultimii 300.000 de ani ai etapei, pe fondul general al scăderii temperaturii, numărul fotonilor se micşorează foarte
mult, nucleosinteza trece pe prim-plan, iar la forţele nucleare se adaugă cele electromagnetice şi de aici, dezvoltarea
unor structuri noi, stabile (atomii).
La 3.000oK nucleosinteza se încheie, nucleele şi electronii se combină, rezultând atomi neutri. Radiaţia, deşi este
prezentă, va avea un rol secundar. Ca urmare, a rezultat un Univers format dominant dintr-un gaz difuz de H şi He.
Încheierea etapei (la circa un milion de ani de la Big Bang) corespunde unei temperaturi de 1000 oK,cu
trecerea de la o stare de opacitate la transparenţă şi la o mărime de cca 200.000 ani lumină.
- Etapa Universului material
 3

Se desfăşoară după un milion de ani de la Big Bang şi se caracterizează prin precumpănirea materiei asupra
radiaţiei. Predominarea materiei va declanşa forţa gravitaţională, care va determina o anumită structurare a materiei
în galaxii, stele, planete, sateliţi.
În cadrul acestei etape au fost câteva momente semnificative.
- În primele 200 de milioane de ani, substanţa s-a concretizat mai întâi sub formă atomică şi moleculară. Sub efectul
gravitaţiei, s-a ajuns la aglomerări, iar prin concentrarea acestora au rezultat „norii cosmici” de tipul „protogalaxiilor”,
alcătuiţi predominant din H şi He, care căpătau treptat o formă de disc.
- Prin concentrarea materiei, într-o nouă fază evolutivă s-a ajuns la primele sisteme de galaxii, cu o concentrare a
materiei în centru şi un număr diferit de braţe. Între ele erau spaţii cu materie extrem de rarefiată, care formau
„golurile intergalactice".Deci, marea majoritate a galaxiilor au rezultat încă de la începutul etapei a
doua (materială) a evoluţiei Universului; ele vor evolua ulterior unele mai rapid, iar altele mai lent.
Aproape concomitent cu formarea galaxiilor s-a realizat şi prima generaţie de stele. Prima generaţie, formată în urmă
cu cca 10 miliarde de ani, a rezultat din aglomerarea şi comprimarea îndeosebi a elementelor uşoare (He, H) provenite
din nebuloasa primară. Toate celelalte generaţii mai noi au inclus atât substanţă cosmică primară, dar şi substanţă
rezultată din degradarea prin explozii (supernove) a unor stele mai vechi.
- În protostea, materia comprimată sub efectul gravitaţiei se încălzeşte dând naştere la temperaturi de câteva mii de
grade, situaţie care favorizează ionizarea ei. Pe măsura creşterii temperaturii, culoarea devine mai deschisă. Când se
ajunge la o valoare de câteva milioane oK încep reacţiile termonucleare prin fuziunea nucleelor uşoare din plasmă;
iar protostelele trec într-o fază de evoluţie nouă, cea de stea propriu-zisă, în cadrul căreia se impune forţa nucleară.
Undele electromagnetice pe care aceasta le răspândeşte în spaţiul cosmic vor crea semnalele luminoase ce o fac
vizibilă.
- Intensificarea reacţiilor nucleare din stea face ca temperaturile de aici să ajungă la pragul de 5 milioane oK,
când intră în reacţie hidrogenul. Acesta (frecvent reprezintă 70 – 75 % din masa unei stele) este transformat, prin
reacţii nucleare, în heliu, proces însoţit de eliberarea de energie, care asigură creşterea continuă a temperaturilor. Când
ele depăşesc 100 milioane oK se trece la o nouă fază în evoluţia stelei, în care heliul va deveni combustibil nuclear.
Prin ciocnirea nucleelor de heliu rezultă cele de carbon, atmosfera stelei se dilată, iar temperatura va urca spre un
miliard oK. La acest prag, prin nucleosinteza nucleelor de carbon rezultă elemente noi, precum Ne, Na, Mg, Al, Si, S
etc şi temperaturi şi mai mari. La un miliard oK este emisă o particulă nouă – neutrinul – care are sarcină electrică şi
masă şi, ca urmare, poate părăsi nucleul stelei. Neutrinul va accelera emisia de energie din nucleu şi va pregăti
explozia învelişurilor exterioare.
-Reacţiile nucleare tot mai intense din interiorul stelei vor împinge temperatura spre praguri foarte înalte 2...5
miliarde oK, când este posibilă realizarea de nuclee de Fe, Ni, Cu, Zn etc. Dincolo de pragul de 5 miliarde oK, nu se
mai pot menţine legăturile care asigură existenţa nucleelor, care trec în nucleoni, iar în evoluţia stelei se produce
implozia nucleului ei, urmată de expulzarea învelişurilor.
Din stea nu mai rămâne decât nucleul foarte dens, în care reacţiile termonucleare încetează treptat. Steaua se răceşte,
devenind un pulsar sau o gaură neagră. Materia expulzată se va întinde în nori gazoşi sau pulverulenţi, într-un spaţiu
de mai mulţi ani lumină (în Galaxia Noastră sunt identificate câteva sute de situaţii de acest gen). O astfel de evoluţie
se înregistrează la stelele foarte mari.
Stelele cu o masă apropiată de a Soarelui au o viaţă mai lungă (câteva miliarde de ani), dar nu ating în evoluţia lor
praguri termice de până la c-ca 100 milioane oK. Steaua îşi expulzează în spaţiul cosmic materia gazoasă cu violenţă
mai mare sau mai mică. În final, rămân partea centrală a stelei ce reprezintă o ”pitică”, în care reacţiile termonucleare
sunt reduse, iar în spaţiul cosmic – nori de gaze şi praf. Răcirea stelei pitice se face lent, ea emiţând radiaţie luminoasă
tot mai slabă.
- În evoluţia Universului, în general, a galaxiei în particular, au rezultat mai multe generaţii de stele cu mase diferite.
Cele mai vechi se află în partea centrală a galaxiei, unde, ca urmare, densitatea lor este ridicată. Generaţiile mai noi
sunt legate de porţiunile exterioare ale galaxiei, ele fiind concentrate îndeosebi în braţele acesteia.
Există mai multe teorii despre soarta Universului.
- S-ar putea dilata la nesfârșit, dispărând pur și simplu.[
- S-ar putea opri din dilatare și să rămană ca atare
- Ar putea atinge o dimensiune maximă, iar apoi să se contracte până la prăbușirea datorită gravității - teoria Big
Crunch
- Ar putea trece prin faze alternative de dilatare și contracție la nesfârșit.
- Ar putea izbucni un nou Big Bang care va crea la rândul lui un alt Univers.[
 4

În cosmologie, prin Big Crunch, Marea implozie sau Marele colaps se înțelege unul din posibilele scenarii
ale ultimei faze ale evoluției Universului, în care metrica de expansiunedevine reversibilă, iar la sfârșit
(„sfârșitul lumii”) universul colapsează total, transformându-se într-o singularitate de tipul unei găuri negre.
Expansiunea metrică a spațiului.
Conform părerilor lui Stephen Hawking[2], universul a avut o evoluție foarte regulată, în conformitate cu anumite legi.
Astăzi, oamenii de știință descriu universul în termenii a două teorii parțiale fundamentare – teoria generală a
relativității și mecanica cuantică.
Universul este spațiu-timp și este în expansiune continuă. Aceasta se demonstrează plecând de la teoria relativității
generale, prin care se explică un fenomen curios : spectrele galaxiilor îndepărtate prezintă un decalaj spre roșu,
fenomen ce se produce atunci când sursa emițătoare este în mișcare în raport cu observatorul
Savantul Hubble a descoperit că aproape toate galaxiile se depărtează de noi, că mărimea deplasării nu este
întâmplătoare ci este proporțională cu distanța de la noi la galaxie și că, deci, cu alte cuvinte, cu cât galaxia este mai
depărtată, cu atât mai repede se depărtează de noi. Deci universul se extinde, distanțele dintre diferitele galaxii
crescând continuu.
„Ceea ce știm este că universul se extinde cu 5 până la 10 procente la fiecare miliard de ani. Unele observații recente
indică faptul că rata expansiunii universului nu scade, ci crește. Este foarte straniu, pentru că efectul materiei în
spațiu, fie că are densitate mică, fie că are densitate mare, poate doar să încetinească expansiunea. La urma urmei,
gravitația este atractivă. O expansiune cosmică accelerată este ceva în genul suflului unei explozii care sporește în loc
să se disipeze după explozie. Ce forță ar putea fi responsabilă pentru a împinge tot mai rapid cosmosul către
expansiune? Nimeni nu este încă sigur. Comportarea universului în epoca târzie: universul va continua să se extindă
cu o rată mereu crescătoare. (Stephen Hawking – din cartea „O mai scurtă istorie a timpului” apărută în 2007).
Cauza expansiunii accelerate pare să fie din nou manifestarea caracterului repulsiv al gravitației; s-ar repeta astfel
împrejurarea similară din trecutul universului când acesta a trecut printr-o perioadă de dilatare gigantică. Forța care a
determinat comportarea „inflaționară” a universului ar fi fost gravitația care, în acele condiții, s-a manifestat repulsiv,
creând o așa zisă „presiune negativă”.
Fără expansiunea universului nu s-ar fi putut forma nici o legătură stabilă, nici un sistem, nici o organizare a materiei /
substanței / energiei (atomi, molecule, celule, stele, planete, galaxii
Forme de energie din punctul de vedere al sistemului fizic căruia îi aparţin
1. Energia chimică este datorată potenţialului electric al legăturii dintre atomii moleculelor, dH reprezintă căldura
(sau entalpia) reacției chimice [kJ/mol].
Energia chimică este energia care se degajă sau se absoarbe în reacţiile chimice sub alte forme de energie. Este
determinată de componenţa şi de structura chimică a substanţelor. Se exprimă ca diferenţa dintre energia produselor
iniţiale intrate în reacţia chimică şi energia produselor de reacţie.
Energia chimică este o formă de energie potențială datorată asocierii atomilor în molecule și a diferitelor alte feluri
de agregare ale materiei. Energia chimică este convertită din energie solară prin reacții fotobiochimice ca fotosinteza.
Energia chimică este energia datorată asocierii atomilor în molecule şi a diferitelor alte feluri de agregare ale materiei.
Ea se poate defini pe baza lucrului mecanic al forţelor electrice ca urmare a rearanjării sarcinilor electrice a
electronilor şi protonilor în procesul agregării. Dacă în timpul unei reacţii chimice energia sistemului scade, se
transferă energie sistemelor înconjurătoare sub diferite forme, de obicei sub formă de căldură. Dacă în timpul unei
reacţii chimice energia sistemului creşte, asta se obţine prin conversia altor forme de energie din sistemele
înconjurătoare.
1.1. energia combustibililor
Energia combustibililor este energia degajată prin arderea combustibililor.
Energia combustibililor este energia chimică a combustibililor.
Energia combustibililor este energia chimică a combustibililor. Prin ardere energia unui combustibil scade, diferenţa
de energie degajată în urma arderii este sub formă de căldură, se numeşte căldură de ardere şi este transferată în
produsele reacţiei chimice de ardere şi a sistemelor fizice cu care aceste produse sunt în contact.

1.2. energia de rezonanţă [kcal/mol] [kJ/mol]

Energia de rezonanţă a un compus este o măsură a stabilităţii suplimentare a sistemului de conjugat în comparaţie cu
numărul corespunzător de legături duble izolate. Acest lucru poate fi calculat din măsurători experimentale.
1.3. energia de zăcământ
Energia internă a gazelor sub presiune acumulate deasupra zăcămintelor de ţiţei.
 5

Zăcămintele sunt concentrații naturale de substanțe minerale utile în scoarța terestră, a căror calitate și cantitate
permite extragerea lor rentabilă pentru a fi folosite în economia mondială. Zăcămintele se pot localiza sub formă de
straturi, lentile, filoane, cuiburi sau corpuri neregulate în roci, diferite după proveniență și vârstă.
2. Energia mecanică Em [J]
Energia mecanică este energia raportată la o stare de referinţă care diferă de starea considerată, exclusiv prin valorile
mărimilor de stare geometrice şi mecanice (mase inerte, poziţia lor, viteza, etc).
Energia mecanică este capacitatea unui corp de a efectua lucru mecanic, în urma unui proces de modificare a stării
sale, în raport cu un sistem de referinţă.
2.1. energia cinetică
Energia cinetică reprezintă energia pe care o are un corp aflat în mişcare. Fiecărei stări mecanice a unui corp ,
caracterizat printr-o anumită viteză ,îi corespunde o anumită energie cinetică . Energia cinetică a unui corp in mişcare
cu o anumită viteză , este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa sub acţiunea căreia i se imprimă corpului viteza
respectivă.
2.2. energia eoliană
Energia eoliană este o sursă de energie regenerabilă generată din puterea vântului. Vânturile se formează deorece
soarele nu încălzeşte Pământul uniform, fapt care creează mişcări de aer. Energia cinetică din vânt poate fi folosită
pentru a roti nişte turbine, care sunt capabile de a genera electricitate.
2.3. energia potenţială
Energia potenţială este energia pe care o posedă un sistem fizic datorită interacţiunilor ce depid numai de poziţia
relativă a corpurilor componente ale acelui sistem.
2.4. energia hidraulică
Energia hidraulică este o energie mecanică, cinetică sau potenţială a maselor de apă.
Energia hidraulică reprezintă capacitatea unui sistem fizic (apa) de a efectua un lucru mecanic la trecerea dintr-o stare
dată în altă stare (curgere). Datorită circuitului apei în natură întreţinut de energia Soarelui, este considerată o formă
de energie regenerabilă.
2.5. energia de suprafață (tensiunea superficială) tensiunea superficială a diferitelor lichide în dine/cm la suprafaţa de
contact cu aerul
2.6. energia de deformaţie (energia potențială de deformare la solicitarea axială) este energia potenţială datorită
atracţiei dintre atomi
2.7. energia internă
Energia internă este o mărime caracteristică a stării corpurilor, reprezentată prin suma energiilor cinetice şi potenţiale
ale tuturor particulelor care constituie un sistem fizic dinamic. Introducerea noţiunii de energie internă este necesară
pentru alcătuirea bilanţului energetic al unui proces fizic, pe baza Principiului I al Termostaticii.
3. Energia nucleară
Energia nucleară este energia caracteristică proceselor de fisiune sau fuziune a atomilor. Energia care provine din
energia nucleelor şi din care o parte poate fi eliberată prin fisiunea sau fuziunea lor.
4. Energia termică
Energia termică (sau căldura) este energia conţinută de un sistem fizic şi care poate fi transmisă altui sistem fizic pe
baza diferenţei dintre temperatura sistemului care cedează energie şi temperatura sistemului care primeşte energie.
O altă definiţie spune că energia termică este energia care se degajează sau se absoarbe în reacţiile chimice. Această
energie este determinată de componenţa şi structura chimică a substanţelor şi se exprimă ca diferenţa dintre energia
produselor iniţiale intrate în reacţia chimică şi energia produselor de reacţie.
4.1. energia aburului
4.2. energia apei calde sau fierbinţi
4.3. energia gazelor calde

5. Energia prin câmpuri

5.1. energia electrostatică
Energia potențială a unui sistem separat de sarcini electrice.
5.2. energia electrică
Energia electrică este o formă specifică de energie reprezentând capacitatea de acţiune a unei sarcini electrice în
prezenţa unui câmp electromagnetic.
Energia potențială a unei sarcini electrice într-un câmp electric sau a unui curent electric într-un câmp magnetic.
5.3. energia magnetică
Energia potențială a câmpului magnetic.
5.4. energia electromagnetică
Energia stocată în unde electromagnetice sau în radiaţii. Energia este eliberată atunci când valurile sunt absorbite de
către o suprafaţă. Orice obiect cu o temperatură de peste zero absolut (-273 ° Celsius) emite acest tip de energie.
 6

Energia potențială a unui cîmp electromagnetic.

5.5. energia gravitațională
Energia gravitațională este energia potenţială în câmp gravitaţional, gravitatea este o forță universală.
6. Energia undelor
6.1. energia sonoră
Energia sonoră este energia mecanică a mediilor în care se propagă sunete, faţă de o stare de referinţă în care în acele
medii nu există sunete.
6.2. energia seismică
O scală logaritmică folosite pentru a exprima cantitatea totală de energie eliberată de un cutremur. Valorile sale de
obicei se încadrează între 0 şi 9, cu fiecare creştere de 1 reprezentând o creştere de 10 ori în sectorul energetic.
7. Energia liberă
Energia liberă este acea parte din energia unui sistem care poate fi obţinută de la sistem sub formă de lucru mecanic,
prin transformări la temperatură constantă. Din acest motiv se mai numeşte energie izoterm-disponibilă.
Întrucât lucrul mecanic implică o deplasare ordonată a sistemului sau ale unor părţi ale lui, energia liberă mai are
caracteristic faptul că este ordonată.
Energiile chimică, electrică sau magnetică sunt forme de energie liberă, ele putând fi convertite în lucru mecanic prin
transformări izoterme.
8. Energia proprie
Energia specifică organelor de simţ este o teorie idealist-subiectivă, formulată de naturalistul german J.P. Muller de pe
poziţiile idealismului fiziologic. Potrivit teoriei, activitatea organelor de simţ nu este determinată de realitate obiectivă,
ci de o energie proprie, ruptă în mod metafizic de lumea exterioară.
9. Energia regenerabilă
Energia regenerabilă se referă la forme de energie produse prin transferul energetic al energiei rezultate din procese
naturale regenerabile. Astfel, energia luminii solare, a vânturilor, a apelor curgătoare, a proceselor biologice şi a
căldurii geotermale pot fi captate de către oameni utilizând diferite procedee.
Sursele de energie ne-reînnoibile includ energia nucleară precum şi energia generată prin arderea combustibililor
fosili, aşa cum ar fi ţiţeiul, cărbunele şi gazele naturale. Aceste resurse sunt, în chip evident, limitate la existenţa
zăcămintelor respective şi sunt considerate în general (a se vedea teoria academicianului român Ludovic Mrazec de
formare anorganică a ţiţeiului şi a gazelor naturale) ne-regenerabile.
Dintre sursele regenerabile de energie fac parte: energia eoliană, energia solară, energia apei, energia hidraulică,
energia mareelor, energia geotermică, energie derivata din biomasă (biodiesel, bioetanol, biogaz)
9.1. energia luminoasă (energia solară)
Energia solară este energia emisă de Soare pe întreg domeniul radiaţiei sale electromagnetice.
Energia solară stă la baza celor mai multe forme de energie de pe Pământ: energia hidraulică, energia eoliană, energia
combustibililor, etc.
9.2. energia germinativă
Însuşire a seminţelor exprimată prin procentul de seminţe germinate normal în 1/3 - ½ din timpul stabilit pentru
determinarea facultăţii germinative.
9.3. energia externă9.4. energia elastică9.5. energia de interacțiune9.6. energia de rotație9.7. energia de
translație
9.8. energia de legătură