Capitolul 1. Noţiuni introductive. Evoluţia conceptului de management.

Şcoli de management

Cuvinte cheie Obiectivele invăţării

După parcurgerea acestui capitol va trebui:
Management Să știți să definiți managementul;
Manager Să înțelegeți importanţa şi domeniul de aplicare a
Evoluţie istorică managementului;
Şcoli de Să cunoaşteţi termenii specifici managementului
management Să evidenţiaţi principalele etape în evoluţia
managementului ca știință

1.1. Termeni specifici managementului

Organizarea și coordonarea activităților unei activități, în vederea atingerii unor obiective

bine definite (Business Dictionary, 2015) reprezintă o preocupare a societății omenești din cele
mai vechi timpuri. În sens larg, a conduce înseamnă a îndruma un grup de oameni, o instituţie, o
activitate, având întreaga răspundere în domeniul respectiv. Într-o accepţiune aproape generală
conducerea este sinonimă cu managementul (Bal și Bal, 2012).
Conform autorilor citați, noțiunea de management s-a impus în special în domeniile
economice, fiind corelată cu nevoia de eficiență, pe când conducerea caracterizează mai ales
funcționalitate sistemelor sociale, asigurând stabilitatea sistemului, menţinerea unui regim
propriu de funcţionare, respectiv îndeplinirea unui program de acţiune pentru realizarea unui
scop.
Managementul ca ştiinţă s-a conturat relativ recent, in secolul al XX-lea, când dezvoltarea
societăţii a condus la sistematizarea unor cunoştinţe din diferite domenii şi realizarea unor teorii
ştiinţifice referitoare la conducere.
Managementul se bazează pe utilizarea informaţiilor furnizate de diferite discipline
stiinţifice, pe cunoasterea legilor şi a principiilor care guvernează dinamica fenomenelor din cadrul
organizaţiilor.

Abordarea modernă a managementului evidenţiază cel puţin trei ipostaze ale disciplinei:

 ştiinţă – ansamblu coerent şi organizat de cunoştinţe, concepte, principii, metode

şi tehnici, prin care se explică în mod sistematic fenomenele şi procesele ce se
produc în conducerea organizaţiilor;
 artă –latura pragmatică a managementului, ce constă în măiestria managerului de
a pune în practică ansamblul cunoştinţelor teoretice, respectiv de a le particulariza
la diferite situaţii cu rezultate bune şi în condiţii de eficienţă;
 stare de spirit specifică, un anumit mod de a înregistra, a căuta, a accepta şi aplica
progresele.

Organizaţia - grup de două sau mai multe persoane care se unesc şi operează pentru a
atinge obiective comune, clar statuate (Ursachi, 2007).
- ansamblu de persoane şi facilităţi, responsabilităţi, autorităţi şi relaţii
determinate, cu caracter ordonat, guvernat de anumite reguli sau norme.
Organizaţia poate fi publică sau privată.
 Exemple de organizaţii: Companie, corporaţie, firmă, întreprindere, instituţie, organizaţie
de caritate, comerciant individual, asociaţie sau părţi sau combinaţii ale acestora
Managementul organizaţiei – ansamblu de activităţi coordonate pentru a orienta şi a
controla o organizaţie. (SR EN ISO 9000:2006)
Managementul este arta şi ştiinţa de a-i face pe alţii să acţioneze în aşa fel încât să se
atingă obiectivele unei organizaţii, procesul de statuare şi îndeplinire a obiectivelor, prin realizarea
unor funcţii de bază, specifice, în dirijarea şi utilizarea resurselor umane, materiale şi financiare
ale organizaţiei (Ursachi, 2003)

Management de la cel mai înalt nivel - persoană sau grup de persoane care orientează şi
controlează o organizaţie la cel mai înalt nivel.

Sistem de management – ansamblu de elemente corelate sau în interacţiune prin care se

stabilesc politica şi obiectivele şi prin care se realizează acele obiective. (SR EN ISO 9000:2006)

Relaţiile de management – raporturi ce se stabilesc componenţii unei organizaţii şi între

aceştia şi componenţii altor sisteme, în procesele previzionării, organizării, coordonării, antrenării
şi control-evaluării activităţilor firmei (Nicolescu şi Verboncu, 1999)

Manageri – persoane care dispun de autoritatea de a lua decizii prin care sunt angajate
resurse, în vederea atingerii unor scopuri. Managerii trebuie să îndeplinească o serie de funcţii
de bază: planificare, organizare, motivare-antrenare, coordonare şi control-evaluare.

1.2. Definiţii ale disciplinei mangementului

Literatura de specialitate conferă diferite definiţii disciplinei:

 conform Asociaţiei Americane de Management, managementul presupune:

o a obţine rezultate prin alţii, asumându-se responsabilităţi pentru aceasta;
o a fi orientat spre mediul înconjurător;
o a lua decizii privind finalitatea firmei;
o a avea încredere în subordonaţi, încredinţându-le responsabilităţi pentru
rezultatele vizate a fi obţinute, a le recunoaşte posibilitatea de a greşi şi a primi
favorabil iniţiativele lor;
o a descentraliza sistemul organizatoric şi a aprecia oamenii în funcţie de
rezultatele obţinute (citat de Purcărea şi Niculescu, 2003).
 maniera de dirijare, control si directionare, ca si grupul ce conduce o organizatie
(International Dictionary of Management, 1995).
 proces prin care realizezi o treabă prin intermediul altora - corect, la timp şi în limitele
bugetului (David Gustafson, citat de Luchian, 2005)
 proces compus din funcţii şi activităţi sociale şi tehnice legate între ele, ce apare într-
un cadru organizaţional oficial, în scopul atingerii unor obiective predeterminate, prin
utilizarea resurselor umane sau de alt fel (Koontz ş.a. 1984).
 rezidă în studiul proceselor şi relaţiilor de management, pentru a descoperi legi,
principii, metode, de natură să asigure obţinerea şi creşterea competitivităţii
(Nicolescu şi Verboncu, 1999).
 procesul îndeplinirii obiectivelor organizaţiei, lucrând cu şi prin intermediul oamenilor,
precum si al altor resurse (Certo, 2002).
 produs al puterii si el reproduce acea putere in organizatie (The Politics of
Management Knowledge, London, 1996, citată de Androniceanu A, 2006).
1.3. Caracteristici esenţiale ale managementului

Universalitatea managementului este dată de prezenţa acestuia în toate domeniile

activităţii umane, în diferite entităţi economice, culturale şi geografice, în caracterul relativ unitar
unitar manifestat prin legătura indisolubilă dintre latura tehnico-organizatorică şi cea social-
economică.

Managementul este prezent în:

 organizaţii publice sau private;

 organizaţii internaţionale;
 biserici sau comunităţi religioase:
 structuri organizatorice cu diverse scopuri formale sau informale;
 familie.

Din punct de vedere etimologic termenul de management provine din cuvântul latin maneo
- a rămâne, de unde s-a format termenul francez manage (a administra). Termeni apropiaţi în
franceză sunt manege - dresajul cailor, loc destinat acestuia, menage – lucruri gospodăreşti,
menager – a ocroti. De la substantivul latin manus (mână) s-a format în italiană maneggio
(prelucrare manuală). Din franceză sau italiană, aceste cuvinte au condus în engleză la verbul to
manage, cu diverse înţelesuri printre care şi a administra, a conduce. Englezii au format apoi
corespunzător substantivele manager şi management, folosite ca atare în franceză, germană,
română ş.a.

1.4. Niveluri manageriale

Managerii sunt diferenţiaţi de către specialişti pe diferite criterii. Cele mai utilizate sunt
nivelul organizaţional la care se situează, aria responsabilităţilor şi natura activităţilor coordonate.

Nivelul managerial

Clasificarea managerilor în funcţie de nivelul managerial se realizează în mod obişnuit pe

trei trepte, diferenţiate prin aria de cuprindere, atribuţii, putere decizională.

Top managers

Middle managers

First line
mmanagers
Non – managers
(executanţi)

Fig. 1.1 Niveluri manageriale (preluat după Encyclopedia of Business)

 a) Managerii de primă linie sau supraveghetorii (first line management) – fac legătura între
executanţi şi managerii de pe nivelul superior lor. Răspund de producţia curentă a
bunurilor şi serviciilor. Alocă cea mai mare parte a activităţii activităţii de comunicare,
rezolvând problemele legate de aceasta. Sunt cunoscuţi sub diferite denumiri: şef de
secţie, şef de atelier, supraveghetor, maistru etc.
b) Managerii de nivel mediu (middle managers) – transformă strategiile şi politicile globale
comunicate de către managerii de vârf în obiective şi programe specifice. Timpul de lucru
este dedicat în principal diferitelor întâlniri operative, realizării de rapoarte către
mangementul superior şi comunicării cu nivele manageriale inferioare.
c) Managerii de vârf (top managers) - stabilesc obiective, strategii şi politici, reprezintă
organizaţia în raporturile cu administraţia centrală şi/sau locală şi cu partenerii de afaceri,
fiind răspunzători de procesele decizionale de ansamblu ale organizaţiei. Cea mai mare
parte a activităţii este alocată comunicării cu alţi manageri de vârf din cadrul firmei şi/sau
cu persoane importante din afara firmei. În SUA denumirile acestor manageri sunt:
chairman, president, chief executive officer, executive vicepresident, senior vicepresident,
vicepresident, general manager etc.

Este dificil de găsit corespondenţa între aceste denumiri şi cele uzuale din limba română.
În general se folosesc termeni ca director (manager) tehnic, economic, comercial, juridic, de
personal etc.

Natura activităţii coordonate

În funcţie de natura activităţii coordonate managerii pot fi diferenţiaţi în:

a) Manageri funcţionali (specialişti) – când sunt responsabilii unor arii specializate în

operaţiuni, cum ar fi: contabilitate, personal, financiar, marketing, producţie, cercetare-
dezvoltare.
b) Manageri generali – deţin poziţii cu unele responsabilităţi multifuncţionale.

1.5 Analiza comparativă a tipurilor de management tradiţional

1.5.1 Managementul empiric

Funcţia de management e realizată de deţinătorul activităţii comerciale sau

meşteşugăreşti.
Managementul se baza pe tradiţii şi observaţii directe. Transmiterea sistemului de
mangement se făcea de la o generaţie la alta. Deciziile erau bazate pe intuiţie, experienţă
practică, şansă.
Dispare odată cu apariţia formelor organizate de activitate de tipul întreprinderilor

1.5.2 Bazele managementului ştiinţific

Primele preocupări privind managementul ştiinţific sunt legate de apariţia şi consolidarea

unor concepte generale de management, necesitate de progresul tehnic şi modificarea structurii
forţei de muncă.
 Primele principii ale managementului ştiinţific sunt enunţate de Federick W.Taylor (1856-
1915), în lucrarea Principles of Scientific Management, publicată în 1911, S.U.A. Lucrări
anterioare, cu elemente actuale de organizare trebuie menţionate şi Organizarea atelierelor
(1906) şi Managementul atelierelor (1913).
Taylor introduce sistemul de salarizare în trepte de plată (plata pentru piese normate şi plata
suplimentară pentru piesele obţinute peste normă). Principalul obiectiv al managementului este
asigurarea maximului de prosperitate pentru angajaţi.

Principiile fundamentale ale lui Taylor:

• Studiul tuturor cunoştinţelor tradiţionale, înregistrarea acestora şi transformarea în

cunoştinţe ştiinţifice pentru fiecare loc de muncă;
• Selecţia personalului şi calificarea acestuia;
• Repartizarea egală a muncii realizate;
• Realizarea cooperării.
•
Limitări ale sistemului propus de Taylor:

• Caracterizarea muncitorului ca fiind o persoană care reacţionează numai la stimulente

materiale (interesele se limitează la cele de natură fiziologică)
• Încălcarea principiului unităţii de decizie şi acţiune prin acordarea de competenţă
decizională compartimentelor funcţionale

Henry Fayol (1841-1952) în lucrarea Administration Industrielle et Generale. Pervoyance

organisation, comandament, coordination controle, 1916, Franţa divizează activităţile
organizaţiei. Astfel, printr-o abordare a întreprinderii drept sistem tehnic şi economic complex,
Fayol grupează activităţile acesteia pe domenii:
 tehnic (producţie),
 comercial (aprovizionare, vânzare, schimb),
 financiar, de evidenţă (contabilitate, statistică),
 securitate,
 administrativ (previziune, organizare, coordonare, control, comandă),
definind astfel şi principalele funcţiuni ale întreprinderii şi managementului (a prevedea, a
organiza, a comanda, a coordona şi a controla).

Fayol enunţă următoarele principii:

1. Diviziunea muncii
2. Autoritate şi responsabilitate
3. Disciplină
4. Unitate de comandă
5. Binele comun
6. Centralizarea
7. Ordinea
8. Echitate
9. Stabilitate şi stăpânire
10. Iniţiativa

1.5.3 Managementul ştiinţific

 Reprezintă etapa actuală a mangementului, caracterizat de exercitarea acestuia pe baze
ştiinţifice (reprezentanţi C. Argyris, H. J. Leavit, D. McGregor, W. H. Whyte, E. Mayo).
Sunt aplicate pe scară largă progresele ştiinţei şi tehnicii, procesele de management fiind
caracterizate prin:
• se bazează pe teoria motivaţiei
• realizează unitatea dintre factorii tehnici şi cei umani
• utilizează conceptul de dezvoltare sustenabilă

1.6 Şcoli de management

Şcolile de management constituie o sistematizare a conceptelor şi curentelor de gândire

în domeniul managementului, cu o grupare cronologică şi conceptuală.

1.6.1 Scoala clasică

Caracteristicile scolii clasice:

 Preocuparea pentru elaborarea unor principii ştiinţifice de management care să

constituie ghiduri în activitatea practică
 Considerarea universalităţii principiilor de management
 Considerarea organizaţiei ca un sistem închis (neglijarea raporturilor cu mediul)
 Ignorarea aspectelor umane ale managementului.

1.6.2 Şcoala sociologică (a relaţiilor umane)

Caracteristicile scolii sociologice:

 Punerea în prim plan a factorului uman

 Scoaterea în evidenţă a stimulentelor psihosociale
 Promovarea unui management participativ
 Evidenţierea elementelor de natură informală

1.6.3 Şcoala cantitativă (matematică) - Management science

Caracteristicile şcolii cantitative:

 Rigurozitatea abordării fenomenelor

 Folosirea metodelor matematice şi statistice
 Abordarea cu preponderenţă a funcţiilor de previziune şi organizare
 Abordarea cu prioritate a funcţiilor de cercetare dezvoltare, producţie şi comercială

1.6.4 Şcoala sistemelor sociale

Caracteristicile organizaţiei sistemice:

 Integralitatea exprimă legăturile dintre elementele sistemului
 Ierarhizarea agregarea strictă după raporturi de supra şi subordonare
 Dinamismul reprezentat de modificarea în timp a variabilelor sistemului
 Finalitatea ca orientare spre atingerea unor obiective
 Adaptabilitatea şi stabilitatea

1.6.5 Şcoala mangementului contextual (situaţional)

Caracteristicile şcolii contextuale:

 procesele, metodele şi tehnicile de management nu au caracter de universalitate;

 universalitatea depinde de generalizare;
 metode şi tehnici eficiente într-un context nu pot fi la fel de eficace în alt context.