Romantismul este o mişcare literară şi artistică apărută în Anglia, care s-a extins repede în întreaga

Europă, marcând sf. sec. al XVIII-lea şi înc. sec. al XIX-lea, cuprinzând atât literatura cât şi artele plastice
respectiv muzica şi estetica. Teoreticianul acestui curent literar este considerat Victor Hugo, care a
identificat direcţiile curentului în „Prefaţa” dramei „Cromwell”.

Romantismul a apărut ca o mişcare împotriva clasicismului riguros, de aceea neagă formele riguroase,
stricte şi cultivă sensibilitatea, fantezia, imaginaţia, sinceritatea emoţională în defavoarea raţiunii şi a
lucidităţii clasice. Scriitorii romantici evadează din lumea reală în trecut, în lumea meditaţiei sau a visului,
într-un cadru romantic nocturn, motivele preferate fiind noaptea şi luna. Evadarea romantică este o formă
de refuz al realităţii de care romanticii erau dezamăgiţi. Se introduc noi categorii estetice, ca urâtul,
grotescul şi fantasticul. în creaţii domină libertatea totală, astfel se lărgesc sursele de inspiraţie şi temele
operelor: se acordă atenţie tradiţiilor populare, istoriei, descrierii de natură, dar la acestea se adaugă
meditaţiile filozofice despre condiţia umană, despre timp sau cosmos şi prezentarea sentimentelor
omeneşti, mai ales a iubirii. Se creează figura omului de geniu singuratic, neînţeles şi nefericit. Preferând
meditaţia, romanticii manifestă interes pentru definirea timpului şi a spaţiului, care sunt, conform gândirii
lor, subiective şi infinite, idee preluată de la filozofii vremii.

Poezie a maturităţii artistice, „Odă (în metru antic)” este o artă poetică filosofică publicată în 1884. Ca
oricare mare creaţie eminesciană, şi această operă are mai multe variante, în fiecare fiind prelucrată
condiţia omului de geniu romantic. în poezie este prezentată viziunea romantică asupra raportului dintre
omul superior şi lumea comună într-o construcţie mai abstractizată.

Anunţat şi prin titlu, poezia este o creaţie lirică de factură clasică, conţinând cinci strofe cu o metrică bine-
determinată: 3 versuri salice şi un adoneu. Prin versificaţia ei, prin tonul solemn şi prin referinţele
mitologice poezia este clasică, însă prin tema ei rămâne totuşi creaţie romantică.

Cuvântul „odă” din titlu este în antiteză cu ideea poeziei. Oda este un elogiu adus unei persoane,
personalităţi, eveniment sau sentiment, însă conţinutul acestei poezii prezintă o meditaţie pesimistă despre
condiţia geniului-poet. Lirismul subiectiv al poeziei este creat prin caracterul ei confesiv, prin tonalitatea ei
solemnă, aspectul meditativ şi prin mărcile prezenţei eului liric. Poezia prezintă cugetările profunde ale
poetului privitoare la transformările pe care le provoacă iubirea în sufletul omului. Astfel, tema este iubirea,
ca modalitate de cunoaştere a existenţei şi de autocunoaştere. Geniul, dornic de a găsi nemurirea prin
creaţiile sale, cufundat în meditaţie şi vis, cunoaşte o altă formă de viaţă: lumea sentimentelor. însă
sentimentele sunt trecătoare şi astfel geniul.înţelege că şi viaţa, caracterizată prin cunoaşterea subiectivă,
este efemeră. Tragismul stării este accentuat şi prin compoziţia de factură romantică, bazată pe antiteza
dintre atitudinea de nepăsare, respectiv de tulburare, între eternitatea morţii şi efemeritatea vieţii. Poezia se
compune din cinci strofe, conţinând patru secvenţe lirice: atitudinea meditativă a geniului singuratic,
întâlnirea iubirii, ca experienţă definitivă, prezentul trăirii, ca suferinţă şi ruga revenirii la starea iniţială.

Primul vers „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată” este cel mai profund gând filosofic al creaţiei
eminesciene. înlănţuirea celor trei verbe la moduri şi timpuri diferite stabileşte un interesant raport între
viaţă şi moarte: a învăţa să mori înseamnă a trăi, astfel viaţa este o permanentă pregătire pentru moarte.
Viaţa se compune dintr-un şir de experienţe care sunt limitate şi astfel spiritul uman moare treptat cu
fiecare deziluzie pe care o trăieşte.

începând cu al doilea vers, poetul se autocaracterizează cu atributele geniului: „pururi tânăr”, izolat,
singuratic, visător, crezând în nemurirea geniului său. Această stare romantică, solitară, meditativă este
invadată de iubire „deodată”. Paradoxal, iubirea este sentimentul prin care înţelege efemeritatea vieţii.
Iubirea este reprezentată metaforic prin „suferinţă”, sugerând deziluzia şi durerea eului liric. Iubirea este
personificată „tu” şi definită oximoronic „dureros de dulce”. Sentimentul iubirii îl conduce pe poet la
recunoaşterea condiţiei sale trecătoare „voluptatea morţii ne-ndurătoare”. Astfel, pierderea singurătăţii
înseamnă pierderea de sine, pierderea identităţii, aceasta fiind sursă a suferinţei.

Pentru descrierea chinurilor poetul recurge la două comparaţii mitologice: Nessus şi Hercul. Asemenea lor,
eul liric resimte suferinţa sufletească şi fizică provocată de iubire. Astfel este chinuit sufletul său de iubire
„focul meu a-1 stinge nu pot cu toate / apele mării”. Hiperbolizarea suferinţei continuă în următoarea strofa:
„mă vaiet”, „mă topesc în flăcări”, durerea atingându-şi intensitatea maximă. Simbolul păsării Phoenix
presupune speranţa recâştigării vieţii solitare, liniştite, visătoare. Eul liric se întreabă dacă este posibilă
renaşterea sinelui prin arderea purificatoare asemenea păsării mitologice.
în ultima strofa accentele filosofice se adâncesc prin speranţa regăsirii propriei identităţi, „nepăsare tristă”
fiind metafora atitudinii meditative. Iubirea l-a condus la cunoaşterea de sine şi la înţelegerea ideii că viaţa
este trecătoare. Eul liric doreşte să-şi regăsească identitatea de geniu meditativ, visând la nemurire: „pe
mine / Mie redă-mă!”.

Limbajul poetic este simplu, dar se remarcă prin expresivitatea unor sintagme metaforice şi a simbolurilor
mitologice. Paralelismul sintactic al strofelor a IlI-a şi a IV-a, epitetul multiplu „jalnic ard de viu”, oximoronul
„suferinţă, tu, dureros de dulce” şi metafora „nepăsare tristă”, respectiv exclamaţiile şi interogaţiile poetice
contribuie la crearea expresivităţii poeziei.

Poezia este un monolog, o confesiune lirică subiectivă, o artă poetică filosofică, în care poetul se
autodefineşte prin caracteristicile geniului. Astfel, oda este dedicată celui care îşi înţelege misiunea de
creator, se autocunoaşte, se regăseşte pe sine, cucerind astfel eternitatea.