Arthur Schopenhauer

Arthur Schopenhauer (n. 22 februarie 1788, Stutthof/Danzig -

d. 21 septembrie 1860, Frankfurt am Main), a fost un filozof
german, cunoscut - mai ales - prin teoria sa asupra primatului
"voinței" în sfera reprezentării lumii și în comportamentul
uman.

Biografie
Arthur Schopenhauer s-a născut în 1788 la Danzig (astăzi Gdansk/Polonia), fiu al unui
comerciant, care îl destinase și pe fiul său negustoriei. Împreună cu tatăl, face numeroase
călătorii prin Europa. După moartea acestuia în 1809, începe mai întâi studiul medicinei la
Universitatea din Göttingen, la care renunță pentru a se dedica studiului filozofiei. În 1811 pleacă
la Berlin, unde audiază cursurile lui Friedrich Schleiermacher și ale lui Johann Gottlieb Fichte.
Se transferă la Iena și, în 1813, obține titlul de Doctor în Filozofie cu dizertația "Cu privire la
rădăcina cvadruplă a principiului rațiunii suficiente" (Über die vierfache Wurzel des Satzes vom
zureichenden Grunde). În același an întâlnește la Weimar pe Goethe, cu care discută teoria
acestuia asupra culorilor. În lucrarea apărută după aceea, "Despre vedere și culori" (Über das
Sehen und die Farben, 1816), expune propria sa concepție în acest domeniu, în contradicție cu
opiniile lui Goethe.

În 1819, primește însărcinarea de a ține cursuri la Universitatea din Berlin, unde preda și Hegel,
care era în acel timp figura dominantă a filozofiei germane, acum criticat vehement de
Schopenhauer. Opera principală a lui Schopenhauer, "Lumea ca voință și reprezentare" (Die Welt
als Wille und Vorstellung, 1819) apare în același an. Predă ca docent la Universitatea din Berlin
până în anul 1831, când, din cauza unei epidemii de holeră, a cărei victimă a fost Hegel, se
refugiază la Frankfurt am Main, unde va trăi retras până la sfârșitul vieții ca filozof liber. Aici
începe studiul filozofiei budiste și hinduiste precum și al misticilor creștinismului primitiv, fiind
influențat în special de Meister Eckhart și Jakob Böhme. În acest timp îi apar lucrările "Voința în
natură" (Über den Willen in der Natur, 1836), "Cele două probleme de bază ale eticii" (Die
beiden Grundprobleme der Ethik, 1841), aforismele grupate în Parerga und Paralipomena
(1851).

Opera filozofică
Lumea ca voință și reprezentare

Sub influența lui Platon și a lui Immanuel Kant, Schopenhauer se situează în problema teoriei
cunoașterii pe poziția idealismului. Dar în cadrul acestei concepții, Schopenhauer își susține
propriile sale vederi și combate filozofia lui Hegel. Bazat pe achizițiile științelor naturale,
dezvoltă un punct de vedere original asupra fiziologiei percepției. După Schopenhauer, lumea
exterioară există numai în măsura în care este percepută și prezentă în conștiința omului, deci ca
reprezentare. El nu este totuși întru totul de acord cu Kant, care considera că "lucrul în sine" (das
Ding an sich) ar fi mai presus de orice experiență senzorială și în consecință nu ar putea fi
cunoscut. Schopenhauer susține că Voința stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forță
lipsită de rațiune și de scop. Spre deosebire de Hegel, consideră că lumea și istoria sunt lipsite de
sens și de o țintă finală. Voința stă nu numai la baza acțiunilor omului, ci determină întreaga
realitate, organică sau anorganică. Voința se manifestă în lumea animală ca forță vitală și ca
impuls spre procreare. Această teorie asupra "primatului voinței" reprezintă ideea centrală a
filozofiei lui Schopenhauer și a avut, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în
actualitate, o influență crescândă asupra gândirii filozofice

Estetica

Concepțiile lui Schopenhauer asupra literaturii și artei sunt o consecință directă a pesimismului
său și a influenței filozofiei budiste. Voința este un impuls existențial care nu dă nici o
satisfacție, dimpotrivă, creând permanent noi necesități ce nu pot fi în întregime satisfăcute,
devine o sursă de suferință. De aceea nu poate exista o fericire de durată; viața este o vale a
plângerii, plină de dureri. La un nivel superior, însă, omul se poate sustrage dictatului Voinței,
reușind să se elibereze. Eliberarea de suferință se realizează prin negarea Voinței, care poate fi
obținută prin contemplația artistică sau prin asceză, renunțare și meditație. Prin artă, omul scapă
de sub dominația Voinței și devine un "subiect pur și pasiv al cunoașterii".

Concepții asupra moralei

În timp ce omul se poate elibera doar temporar de cătușele Voinței prin contemplația artistică,
concepția etică a lui Schopenhauer dă soluția negării durabile a Voinței. Spre deosebire de Kant,
etica lui Schopenhauer nu se bazează pe rațiune și pe legile morale; el vede în "milă" singura
modalitate a comportamentului moral. Prin compătimire și înțelegerea suferinței lumii, omul își
depășește egoismul și se identifică cu semenii săi (Über die Grundlage der Moral, 1840).
Metafizica lui Schopenhauer poartă eticheta budismului; tot astfel etica sa este impregnată de
concepția budistă asupra lumii și de misticismul creștin.