Jean-Paul Sartre

Jean-Paul Sartre ([ʒɑ̃ pol saʁ.tʁ(ə)], pe numele complet Jean-Paul Charles Aymard Sartre; n. 21 iunie
1905, Paris, d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filozof francez, reprezentant al existențialismului, scriitor
(Premiul Nobel 1964), jurnalist și militant social. A influențat profund generația care i-a urmat, în special
tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci
mai ales ca intelectual angajat. Diversele sale angajamente sociale sunt inseparabile de gândirea sa filozofică.
Viața
Jean-Paul Sartre se naște la Paris pe 21 iunie 1905. Este crescut de mamă (tatăl său moare în 1906, pe când el
avea doar un an) și de bunicul matern, într-o familie de burghezi înstăriți care îi oferă o educație conservatoare
(v. Les Mots). În 1916 mama sa se recăsătorește și familia trebuie să se mute. Intră la liceul La Rochelle. Între
1924 și 1929 studiază la École Normale Supérieure din Paris, cu accentul pe psihologie, sociologie și
filozofie, fiind influențat de opera lui Henri Bergson, Essai sur les données immédiates de la conscience; se va
adăuga mai apoi interesul fundamental pentru intenționalitatea husserliană și ontologia lui Heidegger.

Tinerețea și maturitatea
O cunoaște pe cea care-i va fi alături întreaga viață, Simone de Beauvoir; relațiile lor (despărțite dialectic în
„necesare și contingente”) fiind caracterizate de o libertate reciprocă a implicării, pe care amândoi o asumă
plenar. Până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, Sartre predă filozofia la diferite licee din Le
Havre, Laon și Paris, cu o întrerupere în 1933-1934, când are o bursă de studii la Berlin, unde audiază
prelegerile lui Edmund Husserl și o seamă de cursuri ale lui Martin Heidegger, a cărui principală operă, Sein
und Zeit, îi va inspira interpretări multiple asupra problematicii ființei; ambii filozofi erau, pe atunci, puțin
cunoscuți în Franța. Prima sa operă literară, La Nausée (Greața) cuprinzând deja în germene ideile sale
filosofice de mai târziu, în special cea a contingenței radicale a existenței, apare în 1938. În 1940, concentrat,
ia parte la așa-numitul „război ciudat”; după deschiderea ostilităților este luat prizonier de germani, dar
eliberat din stalag un an mai târziu. La Paris participă la câteva grupuri intelectuale de rezistență împotriva
ocupației germane (grupul „Socialisme et liberté” care scotea revista cu același nume), activitate care a rămas
necunoscută Gestapo-ului și autorităților de ocupație, astfel că reușește să monteze în acei ani piesa de teatru
Les Mouches (Muștele, 1943), cu o tematică antiautoritară. Câțiva — Vladimir Jankélévitch, printre ei —
aveau să-i reproșeze mai târziu, cu toate acestea, o „lipsă de angajare politică” în acei ani ai ocupației. În
1943, publică cea mai importantă operă a sa, care a pus bazele existențialismului în Franța, L'Être et le Néant
(Ființa și neantul).
Afirmarea
În 1945, Sartre inițiază apariția revistei literare și politice Les Temps Modernes, redactând manifestul-program
împreună cu prietenul său Maurice Merleau-Ponty. În 1946 ține la Sorbona o celebră conferință intitulată
„Existențialismul este un umanism” (vezi "Legături externe"), în care expune filozofia și morala
existențialistă, punând capăt unor speculații naive asupra acestei doctrine filozofice. În acei ani Sartre înclină
tot mai mult către o ideologie de stânga sau de inspirație marxistă și manifestă - cu deosebire în 1951-54 - o
simpatie față de comunism ca societate alternativă, și față de Uniunea Sovietică, simpatie care-l îndepărtează
mai apoi de o seamă de prieteni, precum André Gide, Albert Camus, André Malraux. După reprimarea
violentă de către armata sovietică a revoltei anti-comuniste din Ungaria (1956), reacția imediată a lui Sartre a
fost de condamnare a represiunii; se îndepărtează de partidul comunist francez; continuă să facă vizite private
în Uniunea Sovietică, China comunistă și Cuba lui Fidel Castro. Abia după înăbușirea „Socialismului cu față
umană” din Cehoslovacia de către forțele Tratatului de la Varșovia în 1968, Sartre se distanțează total, printr-o
condamnare fermă și definitivă, de așa-numitul „socialism real”, rămânând doar un militant de stânga, un
intelectual împotrivindu-se discursului autorității. În timpul războiului din Algeria este hotărât de partea
F.L.N.-ului; ca represalii, armata clandestină O.A.S. pune la cale un atentat cu bombă, aruncându-i în aer
locuința pe 7 ianuarie 1952. Din pricina luărilor sale de poziție, așa cum arată documentele epocii, Sartre este
sub supravegherea serviciilor secrete franceze vreme de ani de zile, având pe urmele sale zeci de agenți, i se
violează corespondența și îi sunt ascultate convorbirile telefonice. În 1964 refuză Premiul Nobel pentru
literatură, căci „nici un om nu merită să fie consacrat din timpul vieții”, gest care provoacă scandal. Acceptă în
schimb președinția Tribunalului Internațional, curte simbolică inițiată de filozoful și militantul englez
Bertrand Russel pentru condamnarea războilului din Vietnam. Susține mișcarea studențească de protest din
vara anului 1968, recunoscându-i importanța politică și morală. Sănătatea i se degradează rapid în acei ani.
Uzat de o supraactivitate literară și politică, de consumul de tutun, alcool sau amfetamine (după propria-i
mărturisire, ajunsese la un tub de 20 de pastile pe zi, pentru a putea să scrie în ritmul propus), într-o zi își
pierde cunoștința. Este nevoit apoi să-și diminueze orele și ritmul de muncă. Vederea îi slăbește tot mai mult,
iar în plimbările sale nu mai poate face mai mult de un kilometru pe zi.
În toamna lui 1973 devine fondatorul și conducătorul cotidianului de stânga Libération, dar sănătatea șubredă
îi limitează activitatea; în special scăderea progresivă a acuității vizuale până aproape de orbire îl împiedică să
mai scrie și îl constrânge să-și angajeze un secretar particular. Jean-Paul Sartre moare în 15 aprilie 1980 la
spitalul Broussais din Paris, în vârstă de 75 de ani, în urma unei embolii pulmonare. Știrea morții sale
provoacă o vie emoție în întreaga lume. Zeci de mii de oameni, veniți de pe toate meridianele, vor însoți
cortegiul funerar până la cimitirul Montparnasse din Paris pentru a-i aduce ultimul omagiu. A rămas faimoasă
remarca unui tânăr către tatăl său la sfârșitul acelei zile: „Am fost la manifestația împotriva morții lui Sartre”.
Considerat „filozoful libertății”, zeci de volume, monografii și studii apar în fiecare an în întreaga lume despre
ideile, opera și viața sa.
Premiul Nobel
Scrisoarea nu e însă deschisă decât după ce votul are loc; pe 22 octombrie 1964, un membru al Academiei
anunță oficial: „Premiul Nobel din acest an a fost atribuit scriitorului francez Jean-Paul Sartre pentru opera sa
care, prin spiritul de libertate și prin căutarea adevărului pe care le reprezintă, a exercitat o vastă influență
asupra epocii noastre.”
Sartre e deci nevoit să scrie încă o epistolă Academiei, subliniind refuzul. Un extras semnificativ:
Operă
Filozofie
 L'Imagination (Imaginația) 1936
 La Transcendence de l'Ego. Esquisse d'une description phénoménologique (Transcendența egoului.
Schiță pentru o descriere fenomenologică), 1936
 Esquisse d'une théorie des émotions (Schiță pentru o teorie a emoțiilor), 1939
 L'Imaginaire. Psychologie phénomologique de l'imagination (Imaginarul. Psihologie fenomenologică
a imaginației) 1940
 L'Etre et le Neant. Essai d'ontologie phenomenologique (Ființa și neantul) 1943
 L'existentialisme est un humanisme (Existențialismul este un umanism), conferință publică, 1946)
 Critique de la raison dialectique. Precedé de Question de methode (Critica rațiunii dialectice, 1960)
 Cahiers pour une morale (Caiete pentru o morală), postum, publicat în 1983
 Situations philosophiques (Situații filosofice), 1990
 Verité et existence (Adevăr și existență), 1990.