UNIVERSITATEA „VALAHIA” TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

MASTER: ​DOCTRINĂ SOCIALĂ ŞI ECUMENICĂ A BISERICII ÎN
CONTEMPORANEITATE

Teme actuale în evaluarea programelor

sociale
- LUCRARE DE SEMINAR - 
 

COORDONATOR,
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Anghelescu

MASTERAND,
Vasile George Daniel
Anul I

TÂRGOVIŞTE
- 2015 -
 Planul lucrării

Introducere

I. Materia primă a evaluării

II. Teze pentru o filantropie creştină modernă

Concluzii

Bibliografie

2
 Introducere

Istoria omului de la creaţie şi până astăzi ne dovedeşte că fiind chipul lui

Dumnezeu pe pământ omul este fiinţă socială, care are în esenţă săvârşirea
binelui. Omul ca individ nu trăieşte izolat, ci trăieşte în comuniune, dovadă având
însăşi cuvintele lui Dumnezeu la creaţie „​Nu este bine să fie omul singur...îi voi
face ajutor pe potriva lui​” ( Facere 2, 18 ).
Faptul că este fiinţă socială îl face pe om să fie împins din interiorul lui
către asocierea cu cei din jur, este o atracţie faţă de semenii lui, o atracţie plantată
în natura umană. În cazul în care omul s-ar izola viaţa ar deveni insuportabilă, iar
dezvoltarea sa nu s-ar produce aşa cum ar trebui, cum a lăsat Dumnezeu.
Iubirea faţă de aproapele este o cerinţă a legii morale naturale, dar şi a legii
morale pozitive, primindu-şi în legea morală a Noului Testament desâvîrşirea cea
mai înaltă. Iubirea naturală faţă de aproapele se întemeiază pe aceeaşi natură şi
descendenţă fizică a tuturor oamenilor, la care se adaugă tendinţa firească pentru
viaţa socială şi ajutor reciproc. Creştinismul primeşte şi desăvârşeşte această
fundamentare, cerând să-1 iubim pe aproapele şi pentru faptul că toţi suntem
chemaţi — prin jertfa Fiului lui Dumnezeu la aceeaşi comunitate de viaţă veşnică
şi fericită cu Dumnezeu, adică să-l iubim şi pentru Dumnezeu. Prin urmare, în
concepţia creştină, iubirea faţă de aproapele primeşte o fundamentare nouă

3
(comunitatea cu Dumnezeu prin chemarea la aceeaşi viaţă fericită), şi un motiv
nou (iubirea lui Dumnezeu)1.
Această iubire creşină nu trebuie să rămână doar la stadiul de concept sau
de sentiment, ea trebuie să se exteriorizeze şi să se manifeste prin fapte concrete.
Aceste modalităţi de manifestare sunt diverse. Prima dintre aceste modalităţi şi pe
care învăţătura creştină o promovează este milostenia care duce la caritate şi la
acte de filantropie.
Dacă ne uităm în decursul istoriei chiar până la apariţia creştinismului
observăm acte caritative şi sociale făcute de oameni pentru oameni, deoarece
suferinţa cere ajutor şi alinare. Mila este sentimentul firesc ce izvorăşte din natura
umană, însă ea se manifestă diferit de la un individ la altul.
Dacă privim milostenia prin prisma Vechiului Testament observăm că ea
era practicată destul de des, ba mai mult era chiar reglementată şi impusă prin
lege după cum ne înfăţişează Deuteronomul: „​Fiindcă nu vor lipsi niciodată
sărmanii din ţara ta, pentru aceasta îţi dau poruncă: deschide inima ta cu
dărnicie fratelui tău, săracului şi sărmanului din pământul tău​” (Deuteronom 15,
11)
În creştinism milostenia se face prin faptele milei trupeşti şi sufleteşti, iar
fiecare dintre noi îşi va da seama dacă a împlinit acestea la dreapta judecată.
„​Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui
Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci
flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau;
străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi

1
Alex Nisipeanu, ​Asistenţa socială în primele secole creştine,​ pe
http://www.scribd.com/doc/57095410/Asitenta-Sociala-in-Primele-Secole-Crestine#page=34​, accesat la data de
04.05.2015;
4
M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine​” (Matei 25, 34-36); „​Au nu
ştiţi că cei ce săvârşesc cele sfinte mănâncă de la templu şi cei ce slujesc
altarului au parte de la altar?”​ (Corinteni 9, 13).
Mila este sentimentul ce izvorăşte din virtutea supremă – iubirea. Iubirea
este Dumnezeu şi ea reprezintă pentru om cea mai completă şi complexă unire cu
Dumnezeu. Iubirea face parte din cultul creştin de la apariţia lui şi până astăzi.
Din iubire izvorăsc toate faptele bune ale omului, iar actele socio-filantropice au
la bază iubirea. Sfânta Liturghie în dialogul dintre preot şi credincioşi spune: „​Să
ne iubim unii pe alţii ca într-un gand să mărturisim Pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh, Treimea ceade o fiinţă şi nedespărţită​”.
Părintele Profesor Dumitru Radu spunea: „​Având în vedere iubirea creştină
s-a arătat la plinirea vremii în formă concretă, prin întruparea lui Hristos am
putea spune că iubirea este dragostea divină şi trăirea lui Hristos eclesială.
Iubirea teologică este trăirea şi iubirea lui Hristos plenar, revărsată asupra
întregii creaturi​”2.
Numai iubirea poate să explice relaţia omului cu Dumnezeu, între
Dumnezeu-persoana absolută şi om-persoana mărginită. „​Dumnezeu cheamă pe
om spre comuniune, iar aceasta răspunde la chemare. De aici reiese că iubirea
explică şi susţine relaţia omului cu Dumnezeu, Dumnezeu fiind cel care iniţiază
această relaţie​”3.

2
Pr. Prof.Dumitru Radu, ​Curs de teologie Morală pentru anul IV,​ p. 38;
3
Ibidem, p. 34;
5
 I. Materia primă a evaluării

Materia primă a evaluării este constituită din proiecte, programe şi politici

publice. Proiectele reprezintă unitatea cu gradul cel mai scăzut de generalitate.
Un proiect este efortul organizat de a pune în practică o idee. Desigur, ne referim
în acest studiu mai ales la proiectele de dezvoltare socio-economică. Ele pot avea
o formă standardizată, sau pot să nu fie standardizate. Printre elementele esenţiale
ale unui proiect standardizat se numără: scopul, obiectivele, actorii implicaţi
(iniţiatori, beneficiari direcţi şi indirecţi, finanţatori, etc.) activităţile, calendarul,
resursele şi efectele multiplicatoare. Proiectele stansardizate sunt cele scrise de
obicei scrise pornind de la un anumit formular, care impune precizarea tuturor
acestor elemente.
Adesea, în administraţia românească, există eforturi mai puţin sau deloc
standardizate, dar care oricând pot fi considerate proiecte, având elementele
esenţiale unui proiect, chiar dacă nu sunt consemnate în scris, conform unui

6
formular. Orice proiect co-finanţat prin PHARE este un exemplu de proiect
standar Proiectele pot fi iniţiate şi implementate de diferite entităţi printre care:
instituţiile administraţiei publice, organizaţiile non-guvernamentale şi chiar
firmele din sfera privată. De regulă proiectele reprezintă punerea în aplicare a
obiectivelor specifice ale unor programe. Programul este unitatea cu gradul de
generalitate mai ridicat decât proiectul, însă cu o structură asemănătoare.
Implementarea unui program se realizează prin implementarea mai multor
proiecte, care detaliază şi pun în aplicareunul sau mai multe dintre obiectivele
programului. Politică publică reprezintă unitatea cu gradul cel mai ridicat de
generalitate, ce corespunde unei direcţii strategice de acţiune într-un anumit
domeniu. Un exemplu de politică publică, specifică administraţiei publice din
România este dezvoltarea capacităţii administrative; un program subsecvent
acestei politici este Modernizarea Administraţiei Publice Locale, iar unul dintre
proiectele care pun în aplicare acest program este Evaluarea Programelor în
Administraţia Publică. Proiectul este impelmentat la nivelul unei primării şi
detaliază şi aplică unul dintre obiectivele programului: creşterea responsabilităţii
pentru cheltuirea banilor publici. Programele şi proiectele pot fi finanţate de
instituţii ale administraţiei publice centrale şi locale, de organizaţii internaţionale
(Uniunea Europeană, Banca Mondială, etc.), organizaţii non-profit şi alte entităţi.
De obicei, finanţatorul este cel interesat de rezultatele proiectului, de evaluarea
îndeplinirii obiectivelor propuse4.
În numeroase cazuri, instituţiile publice co-finanţează sau sunt parteneri în
proiectele de dezvoltare care afectează grupurile de oameni, comunităţile din raza

4
Cerkez M., ​Evaluarea programelor şi politicilor publice. Teorii, metode şi practici​, Ed. Polirom, Iaşi, 2009, p.
103;
7
lor de acţiune. Mai mult, un management performant presupune organizarea
activităţii instituţiilor publice pe bază de proiecte, pentru a fi mai uşor
administrată, îmbunătăţită, urmărită şi verificată. Este o tendinţă susţinută şi
încurajată în întreaga Uniune Europeană. Nevoia de evaluare în sistemul
administrativ este în continuă creştere. Reforma administraţiei publice,
dezvoltarea capacităţii administrative presupune dezvoltarea capacităţii de
evaluare. Aceasta poate fi realizată prin crearea unui cadru legislativ, a unei
capacităţi instituţionale şi prin dezvoltarea resursei umane în domeniul evaluării.
Evaluarea proiectelor şi programelor în administraţia publică este o etapă
specifică, extrem de utilă în planificarea şi managementul proiectelor, o tehnică
de cercetare şi un instrument pentru realizarea politicilor publice, utilizat cu
succes de către responsabili de managementul instituţiilor şi al organizaţiilor, de
coordonarea proiectelor şi a programelor derulate din fonduri publice sau private.
Înalţi funcţionari publici, politicieni, manageri, directori de instituţii şi
organizaţii, directori de programe şi coordonatori de proiecte utilizează diferite
modele de evaluare pentru a sesiza, în timp util, efectele intervenţiilor pe care le
implementează sau intenţionează să le implementeze. Scopul este de a sesiza şi a
contracara la timp efectele nedorite asupra grupurilor de oameni, comunităţilor şi
societăţii, precum şi pentru a încuraja elementele pozitive ale programelor şi
proiectelor. Mai mult, scopul implicit al evaluării este de a colecta sistematic
informaţii despre rezultate, output şi administrarea proiectelor pentru
îmbunătăţirea implementării şi generarea unor decizii performanţe în viitor. Pe
scurt, diferitele modele de evaluare sunt utilizate pentru a minimiza pierderile şi a

8
maximiza beneficiile intervenţiilor asupra grupurilor sociale de mici sau mări
dimensiuni5.
De-a lungul evoluţiei sale, evaluarea a primit numeroase definiţii. O
sinteză a definiţiilor evaluării date de diferite dicţionare relevă anumiţi
termini-cheie: determinarea meritului, a valorii, estimare, preţuire etc. Evaluarea
de proiecte sau programe este strâns legată de sensul acestor termeni, fără a se
rezuma însă la ei. În definiţiile evaluării apar de asemenea ca o constantă o serie
de elemente legate de metodologie.
În cartea sa despre „​Analiză şi cercetare în administraţia publică​”, Dan
Şandor descrie sintetic faptul că „​pentru un program, evaluarea implică o analiză
sistematică cu scopul de a afla dacă şi în ce măsură proiectele şi programele au
fost implementate conform intenţiilor şi şi-au atins obiectivele”​ 6.
Comisia Europeană propune cinci criterii relevante în evaluare: relevanţă,
eficienţă, eficacitate, sustenabilitate şi impact. Pornind de la acestea, putem defini
evaluarea ca fiind procesul prin care, cu ajutorul unor metode şi instrumente
specifice, putem măsura gradul în care proiectele au obiective şi rezultate
relevante, resursele sunt consumate economic, pentru a atinge obiectivele
propuse, dacă proiectul are şanse de a continua şi după încheierea finanţării,
măsura în care activităţile îşi ating grupul ţintă şi dacă impactul lor este resimţit
pe termen lung.
Cheia unei înţelegeri corecte este diferenţa între sistematic şi continuu din
care rezultă diferenţa între evaluare (sistematică dar secvenţială- realizată în

5
​file:///C:/Documents%20and%20Settings/owydyw/My%20Documents/Downloads/56-103-1-SM.pdf​, accesat la
data de 01.06.2015;
6
Dan Şandor, ​Analiză şi cercetare în administraţia publică,​ Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2001, p. 81;
9
anumite momente din viaţa unui program) şi monitorizare (proces continuu de
colectare a datelor în timpul implementării unui program).
Evaluarea este un instrument util în managementul politicilor, programelor
şi proiectelor;
Implică aprecieri pe baza unor criterii;
Evaluarea este utilă în oricare dintre stadiile dezvoltării unui program:
o În stadiul de design;
o Înainte de implementare- evaluarea ex-ante;
o În timpul implementării- evaluarea concomitentă;
o Ulterior implementării- evaluarea ex-post;
Evaluarea este un proces explicativ: porneşte de la anumite întrebări pentru
care găseşte răspunsuri;
Este mai comprehensivă decât monitorizarea;
Evaluarea este o activitate sistematică şi implică analize ştiinţifice
(colectarea de date, analiza lor, compararea lor pe baza anumitor criterii);
Evaluarea stă la baza luării unor decizii în legătură cu programul evaluat:
modificarea designului său a modului de implementare. Deciziile se pot referi la
continuarea, modificarea sau chiar stoparea programului.

II. Teze pentru o filantropie creşină modernă

În spaţiul ortodox românesc, activitatea filantropică a Bisericii a fost

întreruptă pentru aproape o jumătatea de veac, odată cu instaurarea regimului

10
comunist în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, tocmai în perioada
când cea mai arzătoare problemă era chiar asistenţa socială.
Aflată sub prigoana comunistă, Biserica a fost nevoită să-şi exercite mai
mult misiunea sacramentală şi liturgică. După anul 1989, slujirea socială a
Bisericii a fost reluată. Însă nu este uşor ca după mai bine de patru decenii de
ateism, de izolare şi îngrădire a misiunii Bisericii, activitatea filantropică să
continue la aceeaşi intensitate ca înainte de anul 1948.
În vederea reluării acestei activităţi, Biserica a iniţiat o serie de acţiuni.
De exemplu, în cadrul facultăţilor de teologie a fost introdusă specializarea
„​Asistenţă socială”, au fost înfiinţate o serie de fundaţii şi organizaţii de asistenţă
socială, au fost iniţiate proiecte şi programe de asistenţă socială. Faptul acesta
demonstrează că Biserica Ortodoxă Română poate dezvolta şi întreţine un sistem
de asistenţă socială, desigur cu sprijinul logistic şi financiar din partea Statului şi
nu numai, aşa cum se întâmplă în alte state europene (Germania, Austria,
Elveţia), în special prin implementarea principiului subsidiarităţii. Preafericitul
Patriarh Daniel consideră că „​Intensificarea cooperării Bisericii cu Statul în
domeniul asistenţei sociale înseamnă forţe unite pentru o eficienţă mai mare şi o
semnificaţie spirituală mai profundă în ajutorarea semenilor”​ 7.
Pentru o asistenţă socială modernă, e nevoie în primul rând ​de o legislaţie
specifică actualizată şi, mai ales, e nevoie ca Biserica Ortodoxă Română să-şi
redobândească statutul şi rolul pe care l-a avut în acest domeniu de-a lungul
secolelor, până în anul 1948. Marele teolog român al veacului al XX-lea,
Părintele Dumitru Stăniloae, sublinia relaţia indisolubilă dintre credinţă şi

7
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ​Liturghie euharistică şi filantropie socială​, în ​Credinţă pentru
fapte bune, ​Ed. Basilica, Bucureşti, 2012, p. 19;
11
lucrarea practică a Biserica „​Activitatea practică este o cale de întărire a
credinţei ortodoxe, o cale cu atât ​mai eficientă, cu cât această activitate este
desfăşurată în atmosfera de solidaritate cu suferinţele semenilor, în forma
asistenţei sociale. Credinţa şi activitatea caritativă nu sunt într-un raport de
alternativă, ci sunt cele două feţe ale aceleiaşi energii, sunt cauza şi efectul sau
inima interioară şi cordul exterior al oricărei întruchipări de viaţă.”8
Societatea românească de astăzi întâmpină o serie de crize, pe care Statul
şi instituţiile sale abilitate nu le mai pot rezolva fără contribuţia societăţii civile.
Acum, Biserica este chemată, prin însăşi natura şi misiunea ei, de instituţie
divino-umană, să contribuie, prin mijloacele şi instrumentele specifice ei, la
rezolvarea crizelor: fie spiritual-morale, fie materiale. „​Implicarea Bisericii în
asistenţa socială - remarcă Preafericitul Părinte Patriarh Daniel - ​e în acelaşi timp
o vocaţie spirituală şi o necesitate practică.​ ”9 Totodată, având în consideraţie
faptul că preoţii nu pot face faţă singuri multitudinii de probleme legate de
slujire, misiune şi diaconie, considerăm că trebuie urgent antrenat în acest proces
un număr cât mai mare de credincioşi (voluntari), care doresc să se implice mai
ales în actele de caritate către marginalizaţii societăţii (copiii străzii, bătrânii
rămaşi singuri şi fără sprijin material, familiile cu mulţi copii etc.), dar şi în
misiunea Bisericii de răspândire a cuvântului Evangheliei lui Hristos, dar sub
îndrumarea preotului. Pentru ca toate acestea să devină realitate, convinşi fiind de
necesitatea lor, afirmăm împreună cu marele nostru canonist Liviu Stan că:
„​Biserica nu-şi poate manifesta din plin viaţa prin „mădulare” legate şi
imobilizate, ci prin mădulare libere şi active, şi că orice acţiune de înviorare şi

8
Pr. Dumitru Stăniloae, ​O direcţie nouă de activitate bisericească: asistenţa socială în ​Glasul Bisericii,​ VII,
9/1948, p. 8;
9
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ​Op. Cit, p​ . 196;
12
de transformare în Biserică nu se poate întreprinde şi nu se poate duce la
înfăptuire decât prin eliberarea mădularelor legate, prin recunoaşterea
drepturilor şi a situaţiei lor reale în Biserică, şi prin angajarea lor la acţiune
împreună cu toate celelalte, socotesc că trebuie să li se dea tuturor credincioşilor
toată libertatea, şi-n libertate, toate drepturile ce li se cuvin, potrivit situaţiei lor
reale de mădulare vii ale Bisericii. Altfel, Biserica nu va fi vie niciodată, ci va
vegeta mereu​”10.
La începutul secolului XXI şi al celui de-al treilea mileniu creştin,
Biserica întâmpină tot felul de probleme pe care trebuie, cu necesitate, să le
rezolve. În finalul studiului „​Liturghie euharistică şi filantropie socială​”,
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel menţionează: „​Întrucât, orientarea majoră a
Bisericii trebuie să fie totdeauna legătura dintre viaţa spirituală şi activitatea
socială, dintre rugăciune şi acţiune, dintre evlavie şi dărnicie”11. Provocările
actuale cer o acţiune susţinută din partea slujitorilor Bisericii şi o implicare plină
de dăruire în misiune, slujire şi propovăduire. În pastorala de Sfintele Paşti a
anului 2012, intitulată ​Hristos cel înviat ​- ​Vindecătorul nostru, P
​ reafericitul
Părinte Patriarh subliniază: „​Astăzi vedem în jurul nostru multă suferinţă, multe
boli sufleteşti şi trupeşti care au nevoie de alinare şi de vindecare. [...] Prin
proclamarea anului 2012 ca An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii
bolnavilor, Biserica noastră încearcă, totuşi, să contribuie mai mult la alinarea
suferinţei atât prin lucrarea ei liturgică, duhovnicească, pastorală (mai ales
Sfântul Maslu), cât şi prin lucrarea ei social-filantropică şi social-medicală. [...]
în orice caz, trebuie să unim mai mult ştiinţa cu spiritualitatea, arta medicală cu

10
Pr. Liviu Stan, ​Mirenii în Biserică, ​Sibiu, 1939, p. 8;
11
†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ​op. cit., ​p. 197;
13
rugăciunea, cuvântul bun cu fapta de ajutorare, grija pentru sănătatea noastră
cu grija pentru sănătatea celor din jurul nostru şi a celor mai departe de noi”12.
Aceasta presupune, după atâtea decenii de comunism şi ateism militant, o
adaptare din mers a slujitorilor altarelor străbune la timpurile pe care le trăim,
pentru a face faţă unei lumi tot mai secularizate, mai îndepărtate de Dumnezeu.

12
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ​Hristos cel înviat nostru, p​ astorală de Sfintele Paşti, 2012, Ed.
Basilica, pp. 7-8;
14
 Concluzii

Atât în viaţa economică cât şi şi în viaţa socială proiectele au devenit ceva

fără de care nu mai putem realiza ceea ce ne dorim. Dacă dorim să implementăm
pe piaţa de bunuri şi serviciu un nou produs cu siguranţă înaintea aducerii pe
piaţă a acelui produs trebuie să realizăm un studiu de fezabilitate, să vedem dacă
acel produs se cere pe piaţa cererii şi ofertei, să vedem ce parteneri putem avea
pentru a nu fi acaparaţi de firmele foarte mari, altfel riscăm să devenim
falimentari. Tot aşa şi cât priveşte asistenta socială, nu putem acţiona la
întâmplare, trebuie să fim coerenţi în tot ceea ce facem, să urmăm un plan de
acţiune, şi să o facem în mod riguros. Pentru că un proiect de intervenţie să aibă
rezultate şi să devină astfel important pentru societate sau pentru individ trebuiesc
urmărite etapele realizării sale. Un proiect de intervenţie devine important abia
atunci când scopul său obiectivele de la care a plecat sunt realizate. În mod
normal în viaţa socială sau în asistenta socială aceasta încearcă să vindece dacă
putem spune aşa anumite deraglari ce intervin fie în societate care cu siguranţă
apoi se răsfrâng asupra familiei şi individului luat separat. În acelaşi timp un
proiect de intervenţie trebuie să fie foarte bine delimitat cât priveşte obiectivele şi
scopul său, nu poate avea pretenţia de a rezolva toate problemele societăţii ci
trebuie să se axeze pe un aspect sau pe o populaţie sau grup ţinta.

15
 Bibliografie

1. · · ·​, ​Biblia sau Sfânta Scriptură​, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de

grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2008;
2. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ​Liturghie euharistică şi
filantropie socială,​ în ​Credinţă pentru fapte bune, ​Ed. Basilica, Bucureşti,
2012;
3. Idem, ​Hristos cel înviat nostru, p​ astorală de Sfintele Paşti, 2012, Ed.
Basilica;
4. M., Cerkez, ​Evaluarea programelor şi politicilor publice. Teorii, metode şi
practici​, Ed. Polirom, Iaşi, 2009;
5. Nisipeanu, Alex, ​Asistenţa socială în primele secole creştine,​ pe
http://www.scribd.com/doc/57095410/Asitenta-Sociala-in-Primele-Secole-
Crestine#page=34​, accesat la data de 04.05.2015;
6. Radu, Pr. Prof.Dumitru, ​Curs de teologie Morală pentru anul IV​;
7. Stan, Pr. Liviu, ​Mirenii în Biserică, S​ ibiu, 1939;
8. Stăniloae, Pr. Dumitru, ​O direcţie nouă de activitate bisericească:
asistenţa socială​ în ​Glasul Bisericii,​ VII, 9/1948;

16
9. Şandor, Dan, ​Analiză şi cercetare în administraţia publică,​ Ed. Accent,
Cluj-Napoca, 2001;
10. file:///C:/Documents%20and%20Settings/owydyw/My%20Documents/
Downloads/56-103-1-SM.pdf​, accesat la data de 01.06.2015.

17