ASPECTE SPECIFICE ÎN COMUNICAREA

ASISTENTULUI SOCIAL CU
PERSOANELE VÂRSTNICE INSTITUŢIONALIZATE
ASPECTE SPECIFICE ÎN COMUNICAREA ASISTENTULUI SOCIAL CU
PERSOANELE VÂRSTNICE INSTITUŢIONALIZATE.


În oricare din activitãţile şi interacţiunile sale, omul simte nevoia
de a comunica, de a împãrtãşi impresii şi experienţe de viaţã, de a se
destãinui pe sine şi de a se îm bogaţi prin ceea ce alţii îi oferã în cadrul
acestor relaţii.
“ Privitã ca proces în desfãşurare, comunicarea constã în
transmiterea şi schimbul de impresii şi de comenzi, în impãrtaşirea de
stãri afective, de decizii si de judecãţii de valoare care au ca scop final
obţinerea de efecte la nivel particular, interior al fiecãrui individ”1
În cea ce priveşte munca asistentului social cu persoanele
vârstnice, unul dintre elementele foarte importante este chiar procesul
comunicãrii, deaorece prin imtermediul acestuia specialistul se defineşte
pe sine în raport cu persoana asitatã, clarificã faţã de aceasta intenţiile
sale, scopul, atitudinile şi concepţiile sale profesionale.
“Spre deosebire de societaţiile tradiţionale, in care bãtrâneţea era
valorizatã ca fiind o perioadã a înţelepciunii şi respect, în societaţile
contemporane, bãtrâneţea înseamnã cel mai adesea neputinţã,
incapacitate, boalã, conservatorism, lipsã de discernãmant, instabilitate şi
dependenţã faţã de alţii, vârstnicii fiind consideraţi, în marea lor
majoritate, ca o povarã pentru societate”2
Cu toate acestea, atitudinea asistentului social faţã de persoana
vârstnicã trebuie sã fie una valorizantã accentual fiind pus nu pe
pierderile suferite de aceste persoane ci pe experienţa acumulatã în timp
şi pe ceea ce reprezintã aceste persoane prin ele însele. Putem spune cã
orice activitate trebuie sã plece de la principiul individualizãrii clientului,
dat fiind faptul cã acesta este unic are ceva special şi în acelaşi timp
reprezintã umanitatea.
În interacţiunea dintre asistentul social şi persoanele vârstnice
instituţionalizate specialistul trebuie sã fie conştint şi sã ţinã cont de acele
elemente specifice implicate îndeosebi în procesul comunicãrii.
Bãtrâneţea, prin modificãrile pe care le aduce la nivel fizic,
cognitiv şi psihologic induce anumite schimbãri la nivelul modelelor
relaţionale, ceea ce se traduce prin diminuarea aptitudinii
comunicaţionale, în acelaşi timp necesitãţile privind acest proces
devenind tot mai evidente.
Pe de altã parte, procesul de instituţionalizare şi urmãruile acestuia
au un efect negativ asupra diponibilitãţii de comunicare. S-a observat cã
odatã cu instituţionalizarea, persoana vizatã trece printr- un proces de
1
Angel, Petre, Stil si metode de comunicare, Editura Aramis, Bucureşti, f.a. p. 11
2
Rãdulescu, Şorin, Sociologia vârstelor, Editura Hiperion, Bucureşti, 1994, p. 123
restrângere a dorinţei de a interacţiona, comunica cu ceilalţi, aceastã
perioadã iniţialã fiind urmatã de adaptarea şi stabilirea unor noi relaţii
interumane dar care sunt caracterizate de o comunicare superficialã.
Având în vedere cã atât îngrijirea vârstnicilor, cât mai ales calitatea
acestei îngrijiri sunt parţi integrate ale politicilor de bunãstare şi de
sãnãtate a fiecãrei ţãri, ar trebui ca în acest context profesioniştii ce se
ocupã de aceastã categorie de vârstã sã conştientizeze faptul cã acestea ar
trebui sã fie dublate de o formaţie caritabilã, umanistã asociatã cu
sentimental de respect şi afecţiune, cã nu este suficient sã hrãnim bãtrânul
sau sa- i punem o perfuzie dacã uitãm sã empatizãm cu el.
1. Abilitãţi necesare asistentului social
Pentru cã interacţiunile asistentului social cu persoana vârstnicã
instituiţionalizatã sã poatã fi cât mai beneficã pentru aceasta din urmã,
sunt necesare anumite abilitaţi şi atitudini ale specialiştilor din acest
domeniu.
a) Abilitãţi şi deprinderi generale.
Unele din aceste abilitãţi sunt individuale şi aparţin asistentului
social ca persoana. Este vorba de aşa- numitele abilitãţi de relaţionare: de
a asculta, de a rãspunde, de întelege etc. Altele sunt de naturã
metodologic profesionalã: de a identifica o problemã, de a evalua
trebuinţele, de a investiga, de a planifica avtivitaţi, de a lucra în echipã.
b) Abilitãţi si deprinderi privind comunicarea.
1.b) Cunoaşterea principiilor comunicãrii.
Se considerã cã existã câteva “principii ale comunicãrii”3 acestea
necesitând a fi clare pentru orice persoanã.
- Nimeni nu poate fi total inactive. Prin activitate omul Îsi
realizeazã gândurile privitoarea la sine şi în legãturã cu alţii, se
adapteazã condiţiilor interne şi externe, iar acest din urmã lucru
este posibil printr- o bunã comunicare.
- Omul nu poate sã nu comunice. Orice fel de comportament
într-un context anume are un mesaj de valoare. Chiar şi tãcerea
este o formã de comunicare.
- Inţelesul comportamentului dat nu este adevãrat transmis de
comportament ci adevãrul personal. Orice om are o interpretare
propie a unui anume evenimet.
- Continuitatea comunicãrii. Orice fel de comunicare se face cu
participarea întregului nostru trecut.
- Dependenţa comunicãrii de nevoile interpersonale. Ceea ce
comunicãm evidenţiazã anumite nevoi pe care le avem. Sunt
luate în considerare în mod specific nevoia de incluziune,
nevoia de control şi nevoia de afecţiune.
2b) Ascultarea activã
3
Nemţeanu, Costin, Comunicarea sau înstrãinarea, Editura Gnoosis, Bucureşti, 1997, p. 34- 36
 Ascultarea activã presupune mai mult decât o simplã auzire a
cuvintelor celorlalţi. Mulţi dintre noi presupunem cã ascultarea este ceva
ce facem cu urechile. Urechile au o importanţã vitalã în procesul auzirii,
dar, adevãraţii ascultãtori trec dincolo de simpla auzire a ceea ce este
spus.

3b) Valorizarea pozitivã a persoanei.

În interacţiunea cu persoana vârstnicã care adesea se
confruntã cu pierderi de naturã psihilogicã şi fizicã, asistentul social
trebuie sã dovedeascã o atitudine de valorizare a persoanei. O astfel de
atitudine va aduce un efect pozitiv în planul comunicãrii realizând o mai
mare disponibilitate de a împãrtãşii convingeri, experienţe personale dar
şi de a primi sfaturi şi indicaţii din partea personalului. “Este bine sã
facem aprecieri pozitive despre alţii nu numai pentru cã în felul acesta îi
încurajãm sã se comporte aşa cum am dori noi, dar şi pentri a- i stimula sã
nutreascã sentimente favorabile faţã de noi. Experineţa aratã cã dacã
facem complimente altora este mult mai probabil sã fim consideraţi
simpatici, plini de înţelegere şi chiar mai atractivi. Atunci când alţii îşi
dau seama cã exprimãm sentimente pozitive faţã de ei, vor fi mai înclinaţi
sã fie şi ei, la rândul lor, mai deschişi faţã de noi.”4

4b) Evitarea duplicitãţii

Ervin Gooffman5 surpinde faptul cã atunci când doua entitãţi
cu apartenenţe de grup diferite se intâlnesc, în vederea unei interacţiuni,
fiecare încearcã sã cultive impresia cã este ceea ce pretinde a fi, încearcã
sã fie în concordanţã cu personajele lor.
“Mulţi oameni aud, dar nu ascultã.”6
Deprinderile de ascultare activã pot fi antrenate în decursul
timpului şi astfel profesionistul in asitenta socialã poate ajunge la un
stadiu în care acest lucru sã nu mai presupunã depunerea unui efort
suplimentar, ci sã fie un instrument natural în arsenalul acestuia. În acest
sens menţionãm acele abilitãţi de ascultare activã absolut necesare unui
asistent social7:
 Stabilirea unui climat propice desfãşurãrii procesul de comunicare,
fãrã factori perturbatori;
 Folosirea limbajului nonverbal în scopul întãririi mesajului şi
sublinierea atitudinii de ascultare activã,
 Folosirea întrebãrilor clarificatoare,

4
Pease, Allan, Garner, Allan, Limbajul vorbirii, Editura Polimark, Bucuresti, 1996, p. 86- 87
5
Gooffman, Ervin, trad. Dragan, Simona, Albulescu, Laura, Viaţa cotidianã ca spectacol, Editura
Comunicarea.ro, Bucuresti, 2003
6
Van Pelt, L., Nanciy, Secretele comunicãrii, Editura Pioneer, Tg. Mureş, 1999, p. 68
7
idem1 p 188
  Parafrazarea, reformularea mesajului prin folosirea propriilor
cuvinte
 Sumarizarea mesajului, rezumarea folosind citate din mesajul de
bazã.
Sã asculţi pare ceva simplu, dar sã devii un ascultãtor priceput este
infinit mai dificil decât sã devii un vorbitor elavent.”Ascultarea implicã
discernãmânt recepţionarea mijloacelor nonverbale, interes, contact
vizual, cãutarea motivelor profunde, punerea unor întrebãri potrivite,
darea unui rãspunsuri adecvate şi uneori, întelepciunea de a pãstra
tãcere.”8
Tratarea celui absent atunci când membrii unei echipe se retrag “In
culise”, acolo unde publicul nu- i poate vedea sau auzi, acesta este
minimalizat într- un mod incronguent cu fel, în care era tratat atunci când
era prezent, fiind ridiculizat, bârfit, caricaturizat, blamat sau criticat.
De asemenea intâlnim de multe ori o definţie semnificativã între
modul în care o persoanã vorbeşte despre cineva şi modul în care i se
adreseazã acelei persoane.
Acesatã tehnicã aratã faptul cã din punc de vedere verbal indivizii
sunt relativ bine trataţi faţã în faţã si relativ prost trataţi pe la spate.

5b) Planificarea timpului.

Mai ales in ceea ce priveşte lucrul cu vârstnicii este un lucru
important deoarece aceste persoane evidenţiazã o nevoie mare de a fi
ascultaţi precum şi tendinţa de autoactualizare prin rememorarea unor
evenimente, realizãrii şi experienţe trecute.
Asistentul social ar putea sã dea înapoi în faţa necesitaţii de a vorbi
cu bãtrânii având în vedere faptul cã a comunica cu aceştia poate dura
mai mult decât a vorbi cu tinerii adulţi.

2. Necesitatea adaptãrii modului de comunicare la specificul

vârstei a treia.

a) Comunicarea cu persoanele cu deficienţe ale auzului.

În cadrul degenerãrilor fizice apãrute odatã cu îmbãtrânirea,
slãbirea auzului este destul de frecvent întâlnitã. Unul din principiile de
bazã în comunicarea cu persoanele cu astfel de deficineţe este acela al
tratãrii cu demnitate.
 Atrage atenţia persoanei cu care vrei sã comunici prin stabilirea
unui contract vizual clar.
 Pãstraţi contactul vizual direct, vorbiţi clar cu pauze între cuvinte,
pronunţã cât se poate de clar.

8
idem 6 p.72
  Vorbeşte tare, dar fãrã a da impresia cã ţipi, vorbeşte tare dar cu
tonul vocii pãstrat jos.
 Niciodatã nu vorbi în urechea persoanei în cauzã, aşa nu mai poate
sã te observe
 Dupã ce ai spus ceva verificã dacã interlocutorul a înţeles corect
mesajul
 Daca nu pricepe încearcã sã reformulezi mesajul în alte cuvinte.
Uneori este bine sã folosiţi scrisul. Deseneazã dacã este nevoie!
 Trateazã persoana cu respect. Niciodatã nu profita de faptul cã
cineva nu aude prea bine. Fii onest şi cu astfel de persoane.
 Fii rãbdãtor.
 Ajutã- ţi clienţii sã accepte cã pierderea auzului este o realitate în
viaţa lor. Convinge- i (unde este cazul) sã poarte proteze auditive.
 Ajuta- i sã foloseascã simţul umorului (autoironia) fãcând haz de
necaz.
De asemena personalul administrativ trebuie sã facã tot posibilul
pentru a pune la dispoziţia acestor persoane intrumente de semnalizare şi
comunicare.

b) Persoane cu tendinţe depresive şi demenţã.

Depresii tardive.
Depresiile tardive sunt considerate cele mai frecvente afecţiuni
psihice întâlnite la vârstnici, incidenţa lor, apreciindu- se a fi 8-15 % din
populaţia vârstnicã. Dupã 75 de ani par sã fie mai frecvente la bãrbãţi
decât la femei, spre deosebire de depresiile vârstei adulte. Bãrbatul
vârstnic trãind singur este o persoanã cu risc crescut pentru depresie şi
suicid.
Se observã cã în astfel de cazuri sunt frecvente sentimentele de
culpabilitate, inutilitate, de autoacuzare. Este prezent, un negativism
concertizat în refuzarea tratamentului, alimentaţiei şi uneori mutism.
Aceste cauze depresive pot avea ca factori declanşatori anumite
evenimente psihosociale precum: pierderea partenerului de viaţã, apariţia
unei noi suferinţe, schimbarea locuinţei, instituţionalizarea.

Dementele.
Implicaţiile acestei suferinţe sever handicapante sunt deosebite,
multiple pe plan social, psihologic, familial. Ceea ce face sã luãm în
considerare aceastã suferinţã este tocmai gradul ridicat de incidenţã.
Stadii epidemiologice aratã cã la populaţia de peste 80 ani, 20% dintre
aceste persoane prezintã o formã de demenţã. Din date ale O.M.S. rezultã
cã 11% din populaţia vârstnicã prezintã o regresie intelectualã, iar dintre
aceştia 60- 70% au demenţã Alzheimer.
 Aceasta boala este definitã ca o tulburare cerebralã degenerative
primarã caracterizatã prin:
- pierderea capacitaţiilor performanţiale si a funţionalitãţii
medicale dispoziţionale şi comportamentale, illustrate clinic
prin: amnezie de fixare şi evocare a datelor, evenimentelor,
faptelor; afazie de fizare si evocare de înţelegere a limbajului
verbal; agnazie – pierderea capacitaţilor de identificare şi
discriminare a obiectelor; aprazie- incapacitatea efectuãrii unor
activitãţi motorii.
- Manifestãri ce perturbã semnificativ funcţionarea profesionalã
şi socialã.
- O evoluţie determinativã, progresivã cu exidus dupa circa 5ani.
Demenţa vârstnicilor nu este doar rezultatul modificãrilor organice,
ci şi al influenţelor unor funcţii psiho-socialogice, care se precipitã intr- o
anumitã perioadã în viaţa vârstnicilor: pierderea rudelor, prietenilor,
conştintizarea îmbãtrânirii.
Demenţa este o boalã progresivã, astfel încât abilitaţile de
comunicare trebuie sã se adapteze stadiului în care se aflã bãtrânul. Odatã
instalatã demenţa, bãtrânul ar putea sã nu- şi aminteascã numele şi rolul
nostru, astfel încat trebuie sa ne prezentãm continu în timpul conversaţiei.
Persoana în vârstã a cãrei memorie recentã slãbeşte vor fi lipsite de
capacitatea de a- şi aminti trecutul, de aceea este important a procura cât
de multe informaţii posibile despre experienţa lor trecutã astfel încât sã
corelãm discuţia prezentului cu cea a trecutului.
Oamenii cu demenţã au nevoie de o intense stimulare mintalã.
Aceasta poate implica discutarea trecutului folosind vechi fotografi sau
alţi stimuli.
Comunicarea non-verbalã reprezintã de asemenea un set de abilitaţi
utile pentru bãtrânii debili.
Specialişti în terapeuticã familiala folosesc sculptura, care îngãduie
familiilor sã exprime sentimente despre care nu pot vorbi. În lucrul cu
copii, asistenţii sociali folosesc joaca ca un mijloc de a întelege lucruri pe
care copii nu le pot verbaliza.
De asemenea este util ca asistentul social sã înţeleagã semnificaţia
amintirilor. Batrânii îşi trec continu în revistã amintirea a ceea ce ei sunt,
de aceea o vor face în mai mare mãsurã atunci când identitatea lor este
supusã riscului. Dacã un asitent social cunoaşte bine un bãtrân, atunci
putem folosi gradul de utilizare al amintirilor ca pe un barometru. O
mulţime de sentimente despre care nu se poate vorbi într- o modalitate
directã, pot fi exprimate cu ajutorul amintirilor. Poveşti despre timpuri
care erau deosebit de înspãimântãtoare sau îngrijitoare pot sã indice
spaime sau griji curente.
 Comunicare cu oamenii suferind de demenţã poate fi dificilã, dar
este absolut esenţial sã o facem bine, dacã vrem sã la aflãm concepţiile şi
dirinţele trebuie subliniatã importanţa folosirii în comunicare a unui ton
cald, îngãduitor şi compãtimitor care poate fi susţinut prin atingere şi
printr- un limbaj corporal adegvat.
Dacã eforturile noastre de a comunica nu sunt bazate pe înţelegerea
istoriei vieţii bãtrânilor, nu vom reuşi sã întelegem reţinerea şi lipsa lor de
dorinţã de a cere ajutor, vom face tot felul de alte greşeli. Asistentul social
trebuie sã ţinã cont de propiile valori şi atitudini ale vârstnicului,
modelate în timp. Asistentul social poate sã rãneascã din nepricepere cele
mai sensibile sentimente dacã nu procedeazã cu precauţie şi grijã.
BIBLIOGRAFIE:

 Bognad, C- tin, Elemente de geriatrie practicã, Editura Medicalã,

Bucureşti, 1992

 Marshall, Mary, Asistenta socialã pentru bãtrâni,

Editura Alternative,1993

 Chiru, Irena, Comunicare interpersonalã, Editura Tritonic,

Bucureşti, 2003

 Goffman, Erving, trd. Drãgan Simona, Albulescu, Laura, Viaţa

cotidianã ca spectacol, Editura Comunicare,ro, Bucureşti, 2003

 Pease, Allan, Garner, Allan, Limbajul vorbirii, Editura Polimark,

Bucuresti, 1996

 Van Pelt, L., Nanciy, Secretele comunicãrii, Editura Pioneer, Tg.

Mureş, 1999

 Nemţeanu, Costin, Comunicarea sau înstrãinarea, Editura

Gnoosis, Bucureşti, 1997
 Angel, Petre, Stil si metode de comunicare, Editura Aramis,
Bucureşti, f.a.
 Rãdulescu, Şorin, Sociologia vârstelor, Editura Hiperion,
Bucureşti, 1994