La 28 martie 1923, în urmă cu 93 de ani, Regele Ferdinand I promulga Constituţia României de

după Primul Război Mondial, o Constituţie care, la vremea respectivă, a fost apreciată drept cea
mai modernă şi mai democratică lege fundamentală din întreaga Europa. După ce Constituţia
din 1923 a fost abandonată la 30 decembrie 1947, România a intrat într-o eră a ilegitimităţii şi a
neconstituţionalităţii, eră care nu a luat sfârşit nici până în ziua de astăzi.
Constituţia din 1923 reprezenta, în fapt, o actualizare a celei din 1866, în sensul că 20 de
articole au fost modificate total sau parţial, s-au introdus şapte articole noi, iar 25 de articole
au fost reformulate sau completate. Actualizarea Constituţiei din 1866 a avut la bază situaţia de
după război, adaptarea la principiile societăţii democratice ale vremii şi modificări limitate, în
ideea de păstrare a cât mai mult din textul existent (din care, de altfel, 78 de articole au rămas
nemodificate).
Cu privire la drepturile cetatenilor, se facea referire la conditiile specifice democratiei:
garantarea drepturilor si libertatilor cetatenesti, fara deosebire etnica, de limba sau religie,
egalitatea cetatenilor in societate si inaintea legilor, libertatea constiintei si intrunirilor, dreptul de
asociere, secretul corespondentei, inviolabilitatea domiciliului.

Se instituia votul universal, egal, direct obligatoriu si secret. Militarii si femeile, ca in toate tarile
europene din acea vreme, nu puteau sa-si exprime o optiune politica in fata urnelor.

Separatia puterilor in stat

Constitutia din 1923 consacra ferm principiul separatiei puterilor in stat, independente una de
alta, existand posibilitatea sa se limiteze reciproc in atributii.

Activitatea legislativa urma sa fie exercitata de rege si reprezentanta nationala (Parlament), cea
executiva de rege si Guvern, iar cea judiciara numai de catre instantele judecatoresti.

Ascendenta regelui fata de Parlament consta in faptul ca legile nu puteau intra in vigoare decat
sanctionate (astazi spunem promulgate), iar regele putea refuza sanctionarea unei legi.
Ascendenta fata de Guvern consta in faptul ca "Guvernul exercita puterea executiva in numele
regelui, in modul stabilit prin Constitutiune".
Cele doua CamereConstitutia prevedea un parlament bicameral, din care Camera Deputatilor se alegea
prin vot univeral, iar Senatul era compus din membri alesi din diferite grupari (Camera de Comert,
cadrele didactice etc.) si din senatori de drept: reprezentanti ai cultelor, presedintele Academiei
Romane, fosti presedinti ai fiecarei camere legislative, fosti senatori si deputati care fusesera alesi cel
putin in zece sesiuni, fosti ministri care au detinut cel putin sase ani fotoliul ministerial, fosti presedinti ai
Inaltei Curti de Casatie si Justitie si alti demnitari.

Legea fundamentala exprima de asemenea foarte precis prerogativele suveranului si conditiile

succesiunii la tron.

Sfarsitul Constitutiei din 1923

Constitutia din 1923 a functionat in perfecta ordine pana in februarie 1938, cand regele Carol al II-lea a
initiat o Constitutie noua, care intarea puterea regala si limita libertatile democratice.

Adoptată în timpul guvernării liberale, Constituţia preciza că:

 ţara era monarhie constituţională ereditară;
 România era declarată stat naţional unitar indivizibil;
 sistemul politic era democratic;
 funcţiona principiul separării puterilor în stat;
 Regele era şeful statului, conducea armata, putea initia legi, reprezenta România în
relaţiile externe, numea pe prim-ministru, bătea monedă, conferea decoraţii etc.
 cuprindea şi drepturi cetăţeneşti (egalitatea legii, libertatea persoanei etc.).