Cultura generală, inclusiv cultura sănătăţii, se formează prin instrucţia

generală a populaţiei în setul continuu al generaţiilor. Această secvenţă a

culturii generale, ce poartă titulatura specifică „de sănătate”, mai este
considerată şi azi ca fiind o activitate de bază şi obligatorie a serviciilor de
sănătate, în loc să fie apreciată ca o noţiune de „pregătire continuă”, de
„educaţie premanentă”, de „perfecţionare” pe un fond pregătit general în
sistemul instrucţiei publice a populaţiei.Veriga principală pe care ar trebui să
acţioneze serviciile de sănătate şi cele educaţionale pentru a avea rezultate
bune, pe termen scurt şi lung, privind îmbunătăţirea stării de sănătate a
populaţiei, este educaţia pentru sănătate.

Ca sistem care include conştiinţa stării de sănătate, procesul de

predare/învăţare şi participarea, educaţia pentru sănătate are ca scop
creşterea nivelului de cunoştinţe medicale ale populaţiei în domeniul
sanogenezei, protecţiei mediului şi prevenirii bolilor; formarea şi dezvoltarea
unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea precum şi crearea unei
poziţii active faţă de sănătatea individuală şi de problemele sănătăţii publice, în
sensul atragerii şi capacitării maselor la participarea activă în vederea realizării
şi consolidării sănătăţii.

Medicul este un educator de specialitate şi este normal să fie utilzat

pentru cunoştinţele specifice în sistemul instrucţiei generale a populaţiei (la
nivelul unei demnităţi financiare echitabile pentru acţiunea de educator în cadrul
elementelor Educaţiei Naţionale), educaţia pentru sănătate făcând parte din
obligaţiile instrucţiei naţionale.

Educaţia pentru sănătate îndeplineşte trei roluri, în funcţie de scopul urmărit:

 preventiv – temele de educaţie conţinând elemente de instrucţie a populaţiei

pentru prevenirea îmbolnăvirilor;

 constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în favoarea sănătăţii;

 curativ – pentru educarea şi convingerea pacienţilor de a urma prescripţiile

medicale.
 Educaţia pentru sănătate o putem considera ca fiind o componentă a
instrucţiei generale, o ramură a culturii umane, una din bazele sănătăţii, cu rol
în influenţarea modului de viaţă modern spre conţinut favorabil sănătăţii, în
realizarea de generaţii care să aibă un comportament sanogen şi în formarea
voinţei politice pentru acordarea de către forurile decidente a adevăratului rol
ce se cuvine sănătăţii.Educaţia pentru sănătate, la fel ca în celelalte ramuri ale
culturii, trebuie să deţină un fond material, fizic, care să stea la baza cuvântului
cu rol educativ, ea avînd viabilitate doar atunci când exprimarea teoretică este
susţinută de un material adecvat cu caracter educativ şi cu aplicabilitate
practică.Educaţia pentru sănătate presupune acceptabilitate, respect reciproc,
informare, mijloace pentru deprinderea diferitelor obiceiuri sanogene,
cooperarea receptorilor, ea fiind totodată şi un drept al omului şi o obligaţie a
societăţii, concretizată printr-o programă analitică şcolară anuală integrată
programei tuturor treptelor de instrucţie (bazate pe mesaj educativ de cultură
sanitară, imagini de exemplificare şi demonstraţii practice).

Educaţia pentru sănătate implică, obligatoriu, cunoaşterea şi aplicarea

continuă a tehnicilor de comunicare, ca element fundamental.Datorită faptului
că în cadrul comunicării există doi poli: educatorul (cel care transmite
informaţia) şi ascultătorul (receptorul sau cel care primeşte informaţia), în
activităţile de comunicare cei doi poli trebuie să aibă flexibilitatea de a schimba
permanent rolurile, adică şi educatorul trebuie să ştie să asculte. El trebuie să
accepte sentimentele altor persoane, să ştie cum să stimuleze discuţia pentru
a avea loc un dialog cu individul sau convorbirea cu grupul mic de indivizi,
ţinând cont, permanent, de comunicaţia non verbală, care, uneori, poate fi mai
eficientă şi utilă decât cea verbală.Pot apare bariere în comunicaţie care ţin de
deosebirea socio-culturală dintre educator şi receptorul informaţiei,
receptivitatea scăzută a audientului, atitudine negativă faţă de medic sau
educator, înţelegere limitată sau transmiterea de mesaje contradictorii.Pentru a
depăşi aceste bariere educatorul trebuie să vorbească clar şi rar, într-un limbaj
adecvat auditoriului, cu explicaţii, şi să transmită informaţiile într-o succesiune
logică, numărul acestora/şedinţă să nu fie prea mare şi să revină asupra
noţiunilor importante, când are dubii în legătură cu înţelegerea lor de către
auditor, utilizând tehnici pedagogice adecvate.

În practica medicală, foarte frecvent educaţia pentru sănătate se

realizează în grupuri mici, în care comunicarea este mai adecvată nevoilor de
formare.Aceste grupuri pot fi: omogene (cel mai eficace), sau neomogene.

În cadrul transmiterii informaţiei active în grupul de lucru sunt uzual utilizate o

serie de tehnici în educaţia pentru sănătate:
 “tehnica brainstorming” – tehnică provocatoare ce urmăreşte să mobilizeze
participanţii pentru identificarea unor nevoi şi găsirea unor soluţii;

 “tehnica brainwriting” – fiecare persoană îşi exprimă în scris ideile în ceea ce

priveşte nevoile educative într-o problemă definită, după care ideile
consemnate se triază şi se aduc la cunoştinţa grupului;

 “tehnica grupului nominal” – fiecare membru al grupului îşi exprimă părerile în

legătură cu o problemă, iar educatorul grupează ideile comune.

În cadrul modernizării mijloacelor de comunicare, Organizaţia Pan-Americană

a Sănătăţii a iniţiat şi difuzat în anul 1989 un program de educaţie pentru
sănătate prin sateliţi (privind situaţia sanitară în America Latină, mortalitatea
infantilă, rolul femeii în serviciile de sănătate, toxicomania, etc.)

Tipuri de educaţie pentru sănătate

Există trei tipuri de educaţie pentru sănătate: formală, nonformală şi

comportamentală:

1. educaţie pentru sănătate formală care este rezultatul unui proces planificat
de transmitere de experienţe, cunoştinţe, ce vizează toată populaţia
(socializare secundară a individului), necesită efort de predare-învăţare şi
educatori;

2. educaţia pentru sănătate nonformală vizează componentele din conduita

individului care se formează prin experienţă sau imitaţie (socializarea primară
a individului); nu necesită efort cu caracter de educaţie, de transmitere a
cunoştinţelor; este realizată de familie şi comunitate;

3. educaţie pentru sănătate comportamentală cuprinde educaţia pentru

sănătate conform normelor sociale şi educaţia pentru dezvoltarea sănătăţii
publice şi promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii, principalele
obiective educaţionale vizând dezvoltarea cunoştinţelor, aptitudinilor,
atitudinilor şi a convingerilor ce vizează sănătatea.

Pentru prevenirea acţiunii factorilor de risc asupra sănătăţii populaţiei

serviciile medico-socio-psiho-pedagogice trebuie să fie adaptate nevoilor
resimţite de diverse categorii de populaţie. Testarea acestor nevoi necesită
investigaţii suplimentare pentru decelarea problemelor existente în populaţia
considerată sănătoasă, prin metode specifice Sănătăţii Publice ca ştiinţă a
protejării oamenilor şi a sănătăţii, a promovării şi redobândirii sănătăţii prin
efortul organizat al societăţii.Educaţia pentru sănătate face parte din viaţa
culturală a fiecărei ţări, deci organizarea şi propagarea noţiunilor de ocrotire a
sănătăţii, a sanogenezei, nu revine exclusiv sectorului sanitar ci, în egală
măsură, trebuie să participe şi alte sectoare ca: învăţământul, organizaţii civice,
biserica, diverse asociaţii, unităţi productive sau comerciale de stat ori
particulare, toate având anumite responsabilităţi în acest sens.

Scopurile realizării educaţiei pentru sănătate

Acţiunile de educaţie pentru sănătate se realizează în scopul:

 creşterii nivelului de cunoştinţe medicale a populaţiei în domeniul

prevenţiei bolilor, al sanogenezei, al protecţiei mediului ;
 formării şi dezvoltării unor deprinderi corecte care să promoveze
sănătatea;

 antrenării maselor pentru a participa activ la consolidarea sănătăţii prin

crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi faţă de
problemele sănătăţii publice.

Principiile educaţiei pentru sănătate sunt:

 al priorităţii: cu cât începuturile educaţiei pentru sănătate sunt mai

timpurii cu atât rezultatele în starea de sănătate a populaţiei sunt mai
bune;
 al specificităţii şi autorităţii: se consideră că educaţia făcută de
persoane specializate are impact mai mare asupra comportamentului
sanogenetic;
 al integrării educaţiei pentru sănătate în obiectivele politicii social-
sanitare a statului.

După alţi autori (L. Vulcu) principiile în educaţia pentru sănătate sunt
următoarele:

 principiul cultural-ştiinţific: educaţia pentru sănătate reprezintă o

componentă a fondului cultural general şi a ştiinţelor medicale;
  principiul optimizării: educaţia pentru sănătate fiind integrată actului
medical necesită adaptarea la individ în combaterea stresului bolii;
 principiul de influenţare a individului şi grupului în schimbarea
comportamentului spre un cadru sanogen;
 principiul educaţiei continue – atât în ceea ce priveşte un program de
instrucţie legiferat şi stratificat pe etapele instrucţiei generale şi de
consolidare a cunoştinţelor, cât şi în ceea ce priveşte necesitatea aducerii
informaţiei la actualitatea noilor maladii ce apar pe plan mondial, sau în
situaţia recrudescenţei unor stări morbide anterioare;
 principiul de grup – din punct de vedere al specificului grupului căruia i
se adresează;
 principiul de informaţie şi instrucţie teoretică şi de aplicabilitate
practică prin demonstraţii;
 caracterul de investiţie cu repercusiuni benefice pentru societate.
 Este important de menţionat că educaţia pentru sănătate este diferită de
educaţia sanitară, care vizează igiena personală.

Cerinţele educaţiei pentru sănătate sunt:

 largă accesibilitate;
 orientare (spre prevenţie) profilactică;
 participare activă a populaţiei la apărarea propriei sănătăţi;
 caracter optimist;
 să fie convingătoare;
 exprimare accesibilă;
 caracter ştiinţific;
 tematică adecvată auditoriului.

Abordările posibile şi direcţiile de orientare în educaţia pentru sănătate sunt

următoarele:

1. abordarea medicală – medicul urmăreşte la pacient formarea unor atitudini,

comportamente, conforme cu principiile sale pentru sănătate;

2. abordarea educaţională – se transmit cunoştinţe asupra unor comportamente

favorabile sau defavorabile sănătăţii, iar cel care primeşte informaţiile este liber
să aleagă şi să facă ceea ce doreşte (facilitează adoptarea unor decizii
comportamentale, nu impune un anumit comportament);
3. abordarea orientată spre individ (personalizare) – profesionistul (educatorul)
explică persoanelor care doresc să ştie şi să ia o a anumită decizie;

4. abordarea ce necesită o schimbare socială – medicul transmite cunoştinţe,

individul înţelege, dar societatea nu-i favorizează schimbarea sau alegerea
comportamentului.

Direcţiile de orientare ale educaţiei pentru sănătate se referă la:

 dezvoltarea educaţiei pentru sănătatea familiei;

 antrenarea populaţiei în activităţi privind asanarea mediului fizic extern şi
evitarea poluării;
 extinderea şi modernizarea educaţiei pentru sănătate în scopul evitării
îmbolnăvirilor profesionale;
 încurajarea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, cu
accent pe bolile sociale (tuberculoza, bolile venerice, HIV/SIDA);
 susţinerea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor cronice;
 intensificarea educaţiei pentru sănătate în problemele de prevenire a
accidentelor şi instruirea populaţiei în ceea ce priveşte acordarea primului
ajutor;
 propagarea cunoştinţelor pentru îngrijirea elementară a bolnavilor, pentru
respectarea indicaţiilor de regim igieno-dietetic în vederea refacerii sănătăţii,
redobândirii capacităţii de muncă şi reintegrării sociale;
 popularizarea sistemului de asigurare de servicii medicale pentru populaţie;
 dezvoltarea interesului pentru practicarea sportului şi pentru folosirea
factorilor naturali în scopul călirii şi întăririi organismului şi a creşterii duratei
medii de viaţă;
 dezvoltarea răspunderii pentru sănătatea proprie, familială şi colectivă.

Abordarea oricărei direcţii din cele de mai sus, impune respectarea unei
anumite conduite fără de care atingerea obiectivelor de bază ale educaţiei
pentru sănătate rămâne un simplu deziderat.
 Metodele de educaţie pentru sănătate sunt:

1. Metode de cercetare – scopul cercetării fiind acela de a afla nivelul de educaţie

pentru sănătate, înainte şi după o campanie de informare, ca modalitate de
control a eficienţei acţiunii.

Metodele de cercetare pot fi:

 cantitative – analiza datelor statistice existente;

– anchete prin chestionar;

 calitative – metode rapide (R.A.P.);

– observaţia (directă sau participativă);

– interviul (semistructurat, anamneza, în grup);
– conversaţia (individuală, “focus grup”);

Anchetele sunt utile şi în alegerea canalelor de comunicaţie care sunt preferate

de grupurile ţintă şi care au cea mai mare audienţă.

2. Metode de acţiune – constau în sensibilizarea populaţiei şi penetrarea

informaţiei.

 Sensibilizarea – se adresează unor mase largi de populaţie într-un

interval scurt de timp şi are ca scop creşterea receptivităţii populaţiei
asupra unor probleme de sănătate. Substratul acţiunii este informativ,
fără să se asume responsabilitatea modului în care oamenii se hotărăsc
să folosească informaţiile transmise. Sensibilizarea pregăteşte terenul
unor acţiuni ulterioare şi se poate realiza prin mai multe modalităţi:
postere, filme scurte, conferinţe, sloganuri, etc. Temele abordate sunt
probleme de sănătate publică precum: afecţiuni sezoniere (viroze),
epidemii, tuberculoza, sifilisul, SIDA, etc.

 Penetrarea informaţiei – continuă sensibilizarea pe un interval de timp

mai lung şi se adresează unei populaţii ţintă. În acest caz se are în vedere
pe lângă informare, educarea şi consilierea populaţiei sau individului în
vederea schimbării stilului de viaţă.
3. Metode de formare de educatori – cursurile de formare de educatori se
adresează atât cadrelor medico-sanitare, cât şi altor persoane care vor să
desfăşoare voluntar o activitate de educaţie pentru sănătate: cadre didactice,
sociologi, psihologi, etc.

4. Mijloacele de educaţie pentru sănătate – se referă la modalităţile de

transmitere a mesajului de la comunicator la receptor.

Ele pot fi clasificate astfel:

1. După calea de transmitere:

 mijloace auditive: – convorbirea educativ-sanitară (individuală, în grup,

în grup cu decizii), lecţia, conferinţa, radioemisiunea.
 Convorbirea constă dintr-o scurtă expunere a educatorului urmată de
întrebări şi răspunsuri asupra temei propuse, prin aceasta urmărindu-se
lămurirea unor probleme puţin cunoscute sau neclare. Ea poate fi:
 Individuală – la iniţiativa educatorului sau a persoanei interesate, având
ca loc de desfăşurare cabinetul medical, cabinete cu activitate specifică
de consiliere sau la domiciliu, în cadrul vizitelor efectuate periodic sau la
solicitarea pacientului;
 In cadrul grupului – educatorul dialoghează cu participanţii sau aceştia
dialoghează între ei; grupurile pot fi dintre cele mai variate: bolnavi cu
aceeaşi afecţiune, persoane cu aceleaşi preocupări la locul de muncă,
tineri, vârstnici, femei, bărbaţi, etc.
 Lecţia constă în transmiterea după un plan bine stabilit a unor cunoştinţe
igienico-sanitare. Se foloseşte de preferinţă în unităţi de învăţământ (dar
poate fi folosită şi pentru alte grupuri) şi se desfăşoară după următoarea
structură:

1. recapitularea cunoştinţelor din lecţia precedentă (5-10 minute);

2. expunerea noilor cunoştinţe (30-40 minute);
3. recapitularea şi fixarea cunoştinţelor (5-10 minute).

 Conferinţa – se cunosc mai multe varietăţi:

1. conferinţe educativ-sanitare propriu-zise, organizate în săli
publice şi axate pe diverse teme medicale;
2. cicluri de conferinţe – constau în expuneri “în serial” cu
abordarea aceleaşi probleme medicale în mai multe etape
succesive;
 3. simpozionul educativ-sanitar în care expunerea este făcută de
mai mulţi medici;
4. seara cultural-sanitară – axată pe o temă de sănătate publică,
la care pot conferenţia şi alţi specialişti (nu numai medici),
finalizarea acţiunii făcându-se printr-un program artistic sau alte
manifestări culturale.

2. În funcţie de adresabilitate se disting:

 mijloace individuale: sfatul medical;

 mijloace de grup: convorbirea de grup, lecţia, instructajul (cu grupuri omogene

sau heterogene);

 mijloace de largă informare: conferinţa, emisiunea televizată sau radiofonică,

filmul, tipăriturile.

3. După modul de transmitere:

 mijloace directe în care mesajul educativ sanitar este transmis ca

o informaţie nemediată (convorbire, conferinţă);

 mijloace indirecte care utilizează o cale de transmitere ce

presupune o formă artistică.

Alte mijloace sau forme de educaţie pentru sănătate:

 instructajul sanitar la angajare cu scopul de a avertiza persoanele nou angajate

asupra eventualelor riscuri de la locul de muncă; cunoştinţele se
reîmprospătează cu ocazia instructajelor periodice;

 cursurile de sanminim, organizate pe profiluri de activităţi (pentru personalul

unităţilor de găzduire publică, piscinelor, băilor publice, unităţilor de
înfrumuseţare, unităţilor alimentare etc.) având ca scop pregătirea cursanţilor
pentru păstrarea şi promovarea sănătăţii lor şi a celor cu care intră în contact
sau îi deservesc în decursul acţiunilor pe care le desfăşoară;

 cursurile “şcoala mamei”, care se adresează atât viitoarelor mame cât şi

tinerelor mame având drept scop acumularea unui bagaj de cunoştinţe privind
 regimul de viaţă, igiena femeii în perioada gravidităţii şi lăuziei, alimentaţia
sugarului şi a copilului mic, baia şi înfăşarea sugarului, tulburările de digestie
ale sugarului, afecţiuni ale nou-născutului şi ale copilului mic, importanţa
controlului medical atât al gravidei cât şi al copilului sănătos, sau la apariţia
primelor semne de boală, importanţa vaccinării etc.;

 concursurile cu scopul de informare şi educare a populaţiei prin participarea

activă a acesteia;

 cursurile diferenţiate pe categorii de bolnavi: sfatul medicului diferenţiat şi

individualizat (indicaţii privind regimul igieno-dietetic, tratamentul
medicamentos, îngrijirea corectă a bolnavului); convorbirile pe teme de
dietetică; consultaţia profilactică pe grupuri omogene de bolnavi.

Etapele planificării şi evaluării educaţiei pentru sănătate:

1. identificarea şi caracterizarea consumatorilor;

2. identificarea nevoilor şi ierarhizarea lor;

3. formularea de scopuri şi obiective strategice teoretice;

4. identificarea resurselor pentru formarea comportamentului favorabil sănătăţii;

5. elaborarea conţinutului şi alegerea metodelor de folosit;

6. acţiunea propriu-zisă de influenţare, de formare de atitudini, comportamente;

Pe baza evidenţei activităţii de educaţie pentru sănătate se pot calcula o

serie de indici care permit o apreciere mai bună a modului de efectuare
cantitativă a educaţiei pentru sănătate cum ar fi:

 Indicele acţiunilor de educaţie pentru sănătate:

 Indicele absolvirii diferitelor cursuri cu conţinut educativ-sanitar:

 Indicele comportamentului igienico-sanitar al populaţiei:

 Indicele utilizării fondurilor destinate educaţiei pentru sănătate:

 Răspunderile promotorilor de sănătate:

 să fie informaţi, să fie la curent cu noile descoperiri în domeniu;

 să fie îndrăzneţi, să-şi depăşească propriile slăbiciuni şi prejudecăţi;

 să fie expliciţi, să nu deruteze oamenii folosind un limbaj ambiguu;

 să evite stereotipia şi blamarea, mai ales dacă este vorba de o afecţiune

transmisibilă;

 să-şi concentreze eforturile pentru a schimba comportamentul în grupurile ţintă;

 să activeze pe un front larg – promotorii de sănătate trebuie să înţeleagă

motivele care-i fac pe oameni să continue să se poarte la fel, dăunând propriei
sănătăţi, găsind alternative acceptabile şi apoi furnizând resursele şi sprijinul
necesar pentru acceptarea alternativelor.

Comandamentele în structura unei politici a educaţiei pentru sănătate

Educaţia pentru sănătate este o componentă a politicii de educaţie generală şi

sanitară şi a politicii de sănătate. Ea trebuie să fie integrată instrucţiei generale
cu utilizarea tuturor metodelor şi mijloacelor de educaţie ale acesteia.

Educaţia pentru sănătate se încadrează în conceptul modern de necesitate a

educaţiei permanente.

Formele şi mijloacele utilizate în prezent ca educaţie generală de sănătate, cât

şi cele folosite pentru anumite secvenţe ale statusului temporar pentru unele
grupe de risc (căsătorie, graviditate, maternitate, pentru unele afecţiuni
dominante, pentru vârsta a treia, etc.) sunt de asemenea componente ale
educaţiei generale, încadrându-se, aşa cum se desfăşoară, într-un regim de
specializare, dar necesită a fi organizate pe un fond de cunoştinţe asimilate în
sistemul instrucţiei generale de cultură.

Mesajul educativ general trebuie bine conceptualizat şi executat (nu numai de

către profesioniştii sănătăţii) pentru deprinderea obiceiurilor sanogene şi
trebuie neapărat grefat pe un material demonstrativ existent.
 Educaţia pentru sănătate se încadrează în conceptele de echitate pentru toate
grupele de populaţie şi accentul trebuie pus pe grupurile periferice, condiţie
realizabilă numai prin cuprinderea ei în sistemul instrucţiei generale naţionale,
făcând parte din politica generală, globală, de dezvoltare.

Baza unei educaţii pentru sănătate trebuie înţeleasă de către voinţa politică în
sensul că nu este în primul rând o sarcină a profesioniştilor din sănătate, şi că
ea este reprezentată de sistemul de educaţie generală şi permanentă,
adresându-se formării generale pentru viaţă a copilului, adolescentului,
adultului şi vârstnicului. Profesioniştii sănătăţii trebuie să fie consideraţi
participanţi de profil ai societăţii în elaborarea conţinutului special al instrucţiei
generale şi mentori ai „specializării” populaţiei deja formate prin sistemul
naţional de educaţie.

În prezent este momentul evoluţiei societăţii prin schimbarea tradiţionalismului

reprezentat de „acţiunile şi activităţile” de educaţie sanitară cu un sistem de
educaţie pentru sănătate, parte integrantă a educaţiei generale naţionale.

Organizarea activităţii de educaţie pentru sănătate

Forul cel mai înalt care coordonează, organizează, supraveghează şi îndrumă

activitatea de promovare a sănătăţii este Ministerul Sănătăţii. Pentru o mai bună
desfăşurare a activităţii de promovarea sănătăţii în cadrul Institutului de
Sănătate Publică din Bucureşti a luat fiinţă „Centrul Naţional pentru Promovarea
Sănătăţii şi Educaţie pentru Sănătate” care are următoarele atribuţii:

 transmiterea de informaţii către populaţie în ceea ce priveşte prevenirea bolilor

şi promovarea sănătăţii;

 sprijinirea activităţii Laboratoarelor Judeţene de Promovarea Sănătăţii şi

Educaţie pentru Sănătate;

 dezvoltarea de programe de formare pentru cadrele medicale şi alţi specialişti

din domeniul promovării sănătăţi şi educaţiei pentru sănătate;

 îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin în cadrul componentei de promovare a

sănătăţii din proiectul Băncii Mondiale.

La nivelul fiecărui judeţ, în cadrul Inspectoratului de Poliţie Sanitară şi Medicină

Preventivă funcţionează câte un Laborator de Promovarea Sănătăţii şi Educaţie
 pentru Sănătate, care are ca obiectiv prioritar promovarea sănătăţii în judeţul
respectiv. Aceste laboratoare au responsabilitatea coordonării activităţii de
educaţie pentru sănătate, folosind metode şi mijloace specifice educaţiei.

Ele sunt într-un contact permanent cu persoanele care şi-au asumat

responsabilitatea desfăşurării activităţii de educaţie pentru sănătate la diverse
nivele, cu mass-media şi direct cu populaţia căreia îi este adresată şi destinată
această activitate. De asemenea acestor laboratoare le revine
responsabilitatea de a forma şi instrui educatori care vor desfăşura o activitate
de educaţie pentru sănătate în rândul populaţiei.

Formarea de educatori

1. Elemente ale unui program de instruire:

 instructajul reprezintă un proces de stârnire a interesului, vizând clarificarea

propriilor cunoştinţe şi norme (ale participanţilor) privitoare la tema abordată;

 pe timpul instructajului are loc reflecţia asupra stilului de predare propriu

fiecăruia dintre participanţi;

 instructajul caută să-l ajute pe participant să ajungă la formularea unor

convingeri hotărâtoare, să-şi ridice nivelul cunoştinţelor;

 de asemenea trebuie să-l ajute pe participant să poată transmite mai departe

şi să aplice în practică ceea ce a învăţat şi experimentat în timpul cursului.

2. Durata cursului şi caracterul:

 cursuri de câteva zile sau câteva săptămâni;

 cursuri cu caracter deschis sau închis.

3. Elemente de metodologie:
 Tehnici utilizate:

 stabilirea unor reguli ce vor fi respectate în timpul cursului (timp de lucru, fumat,
etc.);

 discuţia în grup;

 lucrul pe subgrupe;

 brainstorming-ul;

 studiul de caz: jocul de rol, clarificarea valorilor;

 evaluarea cursului.

4. Profilul instructorilor la sfârşitul cursului:

 să aibă aptitudini de predare şi un bagaj de cunoştinţe în domeniu;

 să fie flexibil în variantele de predare;

 să fie capabili de comunicare;

 să aibă o atitudine pozitivă faţă de tema respectivă;

 să fie în stare să-i reorienteze pe alţii;

 să fie în stare să primească şi să transmită feed-back;

 să fie capabili să lucreze împreună cu alţi instructori.

Pregătirea şi prezentarea unei sesiuni de predare

1. Planificarea subiectelor va include:

1. scopul cursului – să fie menţionat corect;

2. grupul ţintă;
3. organizarea cursului: numărul sesiunilor, durata sesiunilor, metode de
expunere, aşteptările participanţilor la curs;

4. conţinutul cursului – trebuie definite obiectivele specifice pentru fiecare sesiune.

2. Strategiile de predare eficientă vor include:

 scopul şi obiectivele clare ale sesiunii de predare;

 planificare şi pregătire;

 structurarea sesiunii de predare

 ritm alert;

 respectarea orarului impus;

 organizarea sălii;

 coordonarea eficientă a activităţilor;

 atmosferă relaxată dar în acelaşi timp ordonată şi coerentă;

 instructorul să fie conştient de nivelul de înţelegere al grupului şi de nevoile

individuale;

 expuneri şi explicaţii clare;

 implicarea permanentă şi activă a participanţilor la desfăşurarea sesiunii.

3. Aptitudinile de predare vor include:

 claritatea prezentării;

 urmărirea şi supravegherea indirectă a predării;

 predarea directă;
 folosirea vocii (intonaţie, tonalitate, etc.);

 strategia întrebărilor;

 oportunitatea rapoartelor, a rezultatelor, etc.;

 stăpânirea subiectului tratat;

 aşteptarea oportună.

4. Planificarea unei lecţii tactice:

1. Obiectivul central – ce urmează să înveţe cursanţii?

2. Introducere

 evidenţierea scopului principal al lecţiei

 recapitularea lecţiei anterioare, dacă este cazul

3. Faza I – prezentarea conţinutului iniţial, în care de obicei profesorul vorbeşte şi

cursanţii ascultă

4. Faza II – schimbarea activităţii

 lucrul pe grupe

 exerciţii individuale

 exerciţii cu mai multe variante

 rezolvarea problemelor, etc.

5. Faza III – răspunsul cursanţilor la faza a II-a şi întrebări, dacă este cazul.

6. Faza IV – concluzii:

 clarificări
  sesiuni viitoare (anunţare, programare)

Educaţia pentru sănătate în învăţământul primar

Includerea în sistemul de învăţământ de toate gradele şi profilele a unor noţiuni

de igienă şi sanogeneză corespunzătoare vârstei, trebuie să constituie o
preocupare majoră a tuturor factorilor responsabili. Activitatea de educaţie
pentru sănătate în învăţământul primar cuprinde două aspecte:

1. activitatea de educaţie pentru sănătate din cadrul procesului de învăţământ –

care interesează în primul rând corpul didactic;

2. educaţia pentru sănătate în afara procesului de învăţământ, interesând

deopotrivă corpul didactic şi cadrele medico-sanitare care trebuie să
colaboreze pentru realizarea acestui obiectiv.

Obiectivele educaţiei pentru sănătate în învăţământul primar pot fi sintetizate

astfel:

I. Obiective directe:

1. dezvoltarea componentelor comportamentului igienic realizate la vârsta

preşcolară;

2. formarea unor componente ale comportamentului igienic, sanogenetic,

corespunzătoare vârstei şi sarcinilor şcolare;

3. dobândirea unor noţiuni şi elemente ale motivaţiei ştiinţifice necesare

conştientizării acţiunilor.

II. Obiective indirecte:

1. promovarea sănătăţii;

2. îmbunătăţirea indicatorilor stării de sănătate;

3. creşterea randamentului şcolar.

Conţinutul activităţii
 Pentru realizarea obiectivelor trebuie desfăşurate o serie de acţiuni după o
tematică ce poate fi structurată astfel:

1. Igiena individuală, care se va referi la noţiuni ce privesc:

 igiena corporală: dinţi, păr, unghii, organe genitale, tegumente;

 igiena vestimentară: îmbrăcăminte, încălţăminte;

 călirea organismului prin: factori naturali (aer, apă, soare), educaţie fizică şi
sport, joc în aer liber.

2. Regimul igienic de viaţă

1. Bugetul de timp:

 activităţi şcolare (igiena în clasă şi în recreaţie, pregătirea lecţiilor acasă-

tehnică, durată, poziţie corectă a corpului);

 activităţi de întreţinere (igiena personală, respectarea orarului şcolar şi a

„orarului” activităţilor zilnice, alimentaţia raţională);

 activităţi de refacere (odihna activă ce cuprinde activităţi extraşcolare

deconectante, recreative, reconfortante, distractive, odihna pasivă – prin
somn).

2. Igiena alimentaţiei – cu respectarea orarului de masă (inclusiv pacheţelul cu

gustare ), servirea igienică a gustării şi a mesei, păstrarea igienică a
alimentelor, evitarea consumului de dulciuri între mese.

3. Igiena în colectivitate

1. în familie: igiena şi înfrumuseţarea mediului familial; relaţiile de microgrup

(atitudine reciprocă între membrii familiei); participarea la activităţi utile;
accidente posibile în mediul casnic – prevenirea şi primul ajutor;

2. în internate, semiinternate, tabere şi excursii: atitudine ecologistă; relaţii de

microgrup; accidente – prevenire şi primul ajutor;
3. pe stradă: igiena străzii şi comportament ecologist; accidentul rutier –
prevenirea şi primul ajutor;

4. în societate: comportare civilizată; noţiuni elementare de microbiologie,

epidemiologie şi profilaxie; boli transmisibile, intoxicaţii.

4. Elemente de educaţie sexuală

1. atitudinea civilizată faţă de sexul opus;

2. prevenirea izolării, însingurării şi crearea unui climat de comunicativitate;

3. un regim de viaţă igienic.

5. Probleme privind sănătatea mintală

1. formarea şi respectarea bioritmului;

2. adoptarea unor conduite de viaţă pentru crearea unui climat tonic, deconectant,
reconfortant în familie, internate, semiinternate, tabere;

3. evitarea suprasolicitării fizice şi psihice.

Mijloacele educaţiei pentru sănătate în învăţământul primar sunt:

1. În procesul de învăţământ

1. la clasa I-a – în contextul predării limbii române, cunoaşterea mediului exterior;

educaţiei fizice, lucrărilor practice;

2. la clasele II-IV – în contextul predării limbii române, cunoştinţe despre natură,

geografie, educaţie fizică, lucrări practice.

1. În afara procesului de învăţământ

1. În şcoală:

 „cinci minute de control igienic”;

 formaţiuni sanitare şcolare;

 convorbiri individuale şi colective;

 vizionări de filme, diapozitive, diafilme, expoziţii tematice;

 lecturi cu conţinut educativ-sanitar;

 demonstraţii practice de formare a deprinderilor igienice;

 audierea organizată de emisiuni educativ-sanitare;

 organizarea de concursuri pe teme de cultură sanitară, sportive, cultural

artistice.

2. Activităţi extraşcolare:

 în cadrul palatelor copiilor;

 vizite;

 excursii şi tabere;

 vizionări de spectacole şi emisiuni televizate educativ-sanitare.

Educaţia pentru sănătate în învăţământul gimnazial

Obiective

1. Formarea unui comportament igienic conştient prin:

 consolidarea cunoştinţelor, deprinderilor şi obişnuinţelor dobândite în ciclul

primar;

 dezvoltarea cunoştinţelor asimilate anterior şi dobândirea de noi cunoştinţe,

formarea de noi deprinderi şi obişnuinţe corespunzătoare vârstei;
 formarea unor componente ale comportamentului sanogenetic menite să
concure atât la promovarea propriei sănătăţi cât şi a colectivităţii.

2. Instruirea teoretică şi practică în probleme de prim ajutor în caz de accidente şi

îmbolnăviri acute.

3. Formarea spiritului de întrajutorare umană.

Tematica cuprinde:

1. Igiena individuală:

 noţiuni de anatomie şi fiziologie;

 importanţa igienei corporale, vestimentare în prevenirea bolilor contagioase;

 alimentaţia raţională;

 influenţa nocivă a alcoolului şi tutunului asupra sănătăţii şi a randamentului la

învăţătură;

 importanţa practicării sportului, călirea organismului prin factorii naturali;

 noţiuni de igienă şi protecţia muncii.

2. Regimul igienic de viaţă:

 regimul raţional de învăţătură la domiciliu;

 odihna activă şi pasivă;

 activităţi extraşcolare deconectante, recreative, distractive;

 evitarea suprasolicitării fizice şi psihice.

3. Igiena în colectivitate:

 noţiuni privind bolile contagioase (lanţul epidemiologic) şi profilaxia lor;

 probleme de igienă şi sanitaţie în mediul rural;

 igiena din internate, semiinternate şi tabere;

 cultivarea unei atitudini ecologiste;

 formarea şi consolidarea spiritului de întrajutorare şi solidaritate umană.

4. Educaţia sexuală

 modificările fiziologice specifice acestei vârste;

 atitudine deschisă faţă de sexualitate, formarea unor opinii corecte

fundamentate ştiinţific;

 noţiuni de igienă sexuală;

 noţiuni elementare privind bolile cu cale de transmitere sexuală.

Educaţia pentru sănătate în învăţământul liceal

Obiectivele sunt:

1. Perfecţionarea comportamentului igienic conştient prin:

 înţelegerea ştiinţifică a fenomenelor legate de sănătate şi boală, prin

transmiterea organizată şi sistematică a cunoştinţelor igienice;

 cultivarea unei concepţii ştiinţifice şi a unei orientări profilactice, în scopul

prevenirii îmbolnăvirilor;

 formarea unor deprinderi igienice noi şi consolidarea celor dobândite;

 informarea ştiinţifică, formarea unei concepţii corecte şi a unui comportament

civilizat cu privire la relaţiile sexuale şi viaţa de familie;

 aprofundarea cunoştinţelor de acordare a primului ajutor în caz de accidente.

2. Dobândirea cunoştinţelor şi deprinderilor de igiena muncii şi de profilaxie a
îmbolnăvirilor profesionale.

Tematica cuprinde:

1. Igiena personală privind: vestimentaţia, încălţămintea, igiena corporală

(tegumente, păr, unghii, dantură), alimentaţie raţională, nocivitatea alcoolului,
tutunului şi a celorlalte droguri, importanţa factorilor naturali în călirea
organismului.

2. Regimul igienic de viaţă

 organizarea şi îmbinarea armonioasă între pregătirea lecţiilor la domiciliu,

odihna activă şi cea pasivă;

 desfăşurarea de activităţi extraşcolare deconectante, distractive.

3. Igiena în colectivitate

 noţiuni privind bolile contagioase şi prevenire lor;

 igiena în internate, semiinternate şi tabere;

 măsuri de autoajutor şi prim ajutor în caz de accidente;

 promovarea unei atitudini civilizate, igienice, privind viaţa în colectivitate;

 promovarea unei gândiri ecologiste;

 consolidarea spiritului de întrajutorare umană.

4. Educaţia sexuală

 aprofundarea noţiunilor de anatomie şi fiziologie a aparatului de reproducere;

 transformările psiho-fiziologice specifice acestei vârste şi igiena sexuală;

 relaţiile sexuale: fecundaţia, sarcina, naşterea şi avortul;

 bolile cu transmitere sexuală, prevenirea lor;

 noţiuni de planificare familială.

Educaţia pentru sănătate a tineretului şi studenţilor

Odată cu depăşirea vârstei şcolare, educaţia pentru sănătate nu-şi reduce sfera
de acţiune. La această vârstă intervin multipli factori educaţionali care concură
la formarea personalităţii tânărului, la conştientizarea importanţei sănătăţii
proprii şi a colectivităţii şi la promovarea acesteia.

Principalele obiective şi elemente de conţinut ale educaţiei pentru sănătate a

tinerilor în general şi a studenţilor în special sunt:

 formarea unei concepţii ştiinţifice despre sănătate şi boală care să

fundamenteze atitudini şi comportamente igienice, sanogenetice;

 formarea convingerii că selectarea adecvată a normelor de viaţă igienică şi

aplicarea lor contribuie la conturarea personalităţii;

 promovarea culturii sanitare ca o componentă a culturii generale;

 consolidarea comportamentului privind igiena muncii şi vieţii în colectivitate,

profilaxia îmbolnăvirilor profesionale;

 pregătirea studenţilor, în special în universităţile de medicină şi farmacie, în

domeniul metodologiei educaţiei pentru sănătate şi promovării sănătăţii.

În afara de aceste obiective de interes general, în programele educativ-sanitare

pentru studenţi se cer a fi integrate şi alte obiective de interes particular cum ar
fi:

 cunoaşterea legilor bioritmului uman, necesitatea respectării lui în cadrul

activităţilor fizico-psihice cotidiene sau pe termen lung;

 pregătirea continuă şi sistematică pentru a preveni munca în salturi şi stresul;

 elaborarea unor metode personale de asimilare a informaţiei şi interpretare a

acesteia;
 crearea unui climat relaţional pozitiv în familie, cămin, loc de muncă sau
învăţătură;

 consolidarea deprinderilor şi obişnuinţelor de igienă personală;

 asimilarea noţiunilor privind etiologia, epidemiologia şi profilaxia bolilor

transmisibile, a bolilor cronice degenerative;

 alimentaţia raţională – care presupune respectarea numărului, ritmicităţii

meselor precum şi calitatea acestora (principii alimentare, calorii, etc.)

 odihna activă, cu utilizarea eficientă a timpului liber, pentru a se obţine o

recuperare fizică şi psihică integrală;

 formarea unei atitudini pozitive faţă de ceilalţi membrii ai colectivităţii

(sociabilitate, solicitudine, spirit de echipă, colegialitate);

 formarea unei conduite corecte în ceea ce priveşte relaţiile interpersonale,

relaţiile dintre sexe;

 realizarea unei atitudini conştiente, responsabile, în ceea ce priveşte

promovarea sănătăţii proprii şi a colectivităţii.

Alegerea mijloacelor pentru realizarea acestui deziderat trebuie să ţină cont de

particularităţile psiho-sociale şi de vârstă ale acestei categorii de populaţie,
pentru că tinerii au o altă optică asupra vieţii decât elevul ascultător şi
disciplinat.

Tineretul în general este receptiv la mesajele educaţionale, când acestea

prezintă un grad crescut de noutate sau coincid cu sfera intereselor şi
preocupărilor sale. De asemenea alegerea locului, zilei şi chiar a orei de
desfăşurare a acţiunii are o deosebită importanţă în recepţionarea maximă a
mesajului şi a informaţiei.

Numeroşi autori subliniază faptul că tinerilor trebuie să li se vorbească de la

egal la egal, ca unor adulţi. Culpabilizarea, blamul, înfricoşarea populaţiei faţă
de unele obiceiuri nocive (alcool, fumat, droguri) nu este cea mai bună şi
eficientă metodă. Explicarea urmărilor şi prezentarea unor exemple concrete,
discuţiile libere şi fără prejudecăţi, lăsând la latitudinea tinerilor să ia deciziile,
sunt mult mai eficiente decât oferirea unor tipare, modele sau soluţii standard.
 O problematică deosebit de importantă ce trebuie abordată în rândul tinerilor
sunt bolile cu transmitere sexuală, în special HIV/SIDA. Tinerii trebuie învăţaţi
nu numai speriaţi în legătură cu modul de transmitere, de manifestare a acestor
afecţiuni, şi nu în ultimul rând cum se pot proteja.

În această activitate se poate folosi întreaga gamă de mijloace specifice

educaţiei pentru sănătate, fie singure, fie combinate. Ele trebuie alese în funcţie
de tema abordată, de numărul participanţilor, de durată, etc.

Educaţia pentru sănătate în instituţiile de învăţământ superior:

În cadrul procesului de învăţământ, personalul didactic dispune de un spaţiu

mai mare sau mai mic pentru introducerea elementelor specifice educaţiei
pentru sănătate, în cadrul disciplinelor de învăţământ:

1. În universităţile de medicină şi farmacie:

 Sănătate publică

 Igienă

 Puericultură

 Obstetrică şi ginecologie

 Medicină internă, medicină de familie

 Boli infecţioase

 Dermato-venerologie

 Psihiatrie, ş.a.

2. La facultăţile care pregătesc cadre didactice:

 Pedagogie

 Psihologie
 Metodica predării

 Practica pedagogică

 Educaţia fizică

3. La facultăţile cu profil tehnic, economic, agronomic, ecologist:

 obiectele de studiu, care prin specificul lor se pretează la introducerea unor

noţiuni de igienă şi sanogeneză;

 lucrările practice – în care se pot aborda noţiuni de igiena muncii sau elemente
privind prevenirea îmbolnăvirilor profesionale, acordarea primului ajutor.

În afara procesului de învăţământ:

Educaţia pentru sănătate în rândul tinerilor se poate face şi în cadrul:

 organizaţiilor de tineret;

 diverselor acţiuni organizate în cămine, cluburi, tabere, discoteci;

 spitalelor studenţeşti, policlinici, puncte sanitare;

 întreprinderilor.

Educaţia pentru sănătate şi promovarea sănătăţii presupune permanenţa

preocupărilor, caracterul convergent al demersurilor tuturor factorilor implicaţi,
utilizarea mijloacelor stimulative, demonstrative, argumentul logic, care
decurge din prezentarea faptelor din viaţa cotidiană – toate împreună
reprezentând mijloace cu ajutorul cărora educaţia pentru sănătate se pune în
serviciul „Sănătăţii pentru toţi”.

Educaţia pentru sănătate în domeniul stomatologic

Problema asistenţei stomatologice se prezintă astăzi sub forme noi, fapt ce nu

exclude activitatea profilactică în acest domeniu. Dimpotrivă, necesitatea
profilaxiei, susţinută printr-o activitate de educaţie pentru sănătate, este
justificată de:
 frecvenţa mare a bolilor sistemului dentomaxilar;

 instalarea foarte precoce, încă din primii ani de viaţă, a principalelor boli
specifice sistemului dentomaxilar, care determină necesitatea unei îngrijiri
continue, de-a lungul vieţii;

 gradul mare de cuprindere progresivă a majorităţii dinţilor de către carie şi

parodontopatie;

 efectele importante ale acestor boli asupra dezvoltării şi sănătăţii generale

somatice şi psihice a individului;

 necunoaşterea sau cunoaşterea într-o mică măsură a acestor afecţiuni şi a

precarităţii terapiei lor, de către marea masă a populaţiei;

 costul ridicat al îngrijirilor curative;

 relativitatea rezultatelor tratamentelor efectuate sporadic, nesistematic sau

doar în caz de urgenţă.

Obiectivele sunt:

 cunoaşterea de către populaţie a principalelor afecţiuni buco-dentare şi a

importanţei acestora pentru sănătatea generală;

 cunoaşterea cauzelor cariei dentare, parodontopatiilor şi a anomaliilor

dentomaxilare, a modalităţilor de prevenire a acestora;

 necesitatea îngrijirii sistematice a danturii încă din copilărie;

 larga popularizare a faptului că bolile sistemului dentomaxilar sunt

caracteristice evoluţiei vieţii, că limitarea lor, mai ales a consecinţelor, se poate
obţine doar prin cunoaşterea şi aplicarea unor reguli de igienă buco-dentară,
de alimentaţie şi viaţă.

Mijloacele de educaţie stomatologică

Mijloacele şi modalităţile utilizate în educaţia pentru sănătate privind sănătatea

buco-dentară sunt diverse şi specifice prin conţinut.
 În această activitate, trebuie să se ţină seama, pe de o parte de multitudinea
informaţiilor, iar pe de altă parte de particularităţile grupului ţintă căruia îi sunt
adresate.

În acest sens, munca de educaţie pentru sănătate prezintă câteva aspecte

particulare:

1. asistenţa la solicitare, care poate fi şi primul contact al bolnavului cu cabinetul

şi cu personalul medical stomatologic; trebuie explicat corect, pe înţelesul
pacientului, de ce afecţiune suferă, ce tratament se impune, măsurile de igienă
pe care trebuie să le respecte pentru a preveni o recidivă, o complicaţie sau
apariţia unei alte afecţiuni; prezentarea trebuie făcută de aşa manieră, chiar
folosind mijloace vizuale (planşe, afişe, pliante), încât bolnavul să
conştientizeze importanţa cabinetului stomatologic şi să dispară acea imagine
de „cameră de tortură”, pe care o au multe persoane;

2. asistenţa activă de specialitate, care este o formă superioară de asistenţă, se

desfăşoară pe baza unor programe cu obiective predominant profilactice;
astfel, sunt cunoscute acţiunile de dispensarizare stomatologică organizate în
colectivităţile de copii şi tineret sau în întreprinderile cu noxe profesionale; prin
natura ei, asistenţa activă este o formă de educaţie pentru sănătate.

1. Asistenţa activă de dispensarizare stomatologică a preşcolarilor şi şcolarilor.

De o deosebită importanţă este aplicarea unei asistenţe active stomatologice

de la cele mai fragede vârste. Aceasta coroborată cu munca de educaţie pentru
sănătate a educatorilor, învăţătorilor şi a cadrelor medicale de la

cabinetul de pediatrie poate induce formarea unor deprinderi igienice corecte

ale copiilor, cu implicaţii asupra dezvoltării lor armonioase şi sănătoase.

La această vârstă au o mare eficienţă filmele tematice, demonstraţiile practice,

concursurile tematice cu premii, la care se pot adăuga prezentări de planşe,
afişe, fluturaşi,etc.

2. Asistenţa activă în colectivităţile de adulţi

Aceasta se referă la întreprinderi, mai ales acolo unde există locuri de muncă
cu noxe profesionale, ce pot favoriza sau determina apariţia afecţiunilor buco-
dentare.
Printr-o colaborare între cadrele de la cabinetul de întreprindere, de la cabinetul
stomatologic şi specialiştii de medicina muncii, trebuie să se difuzeze toate
informaţiile în legătură cu noxele care există la locul de muncă, cu influenţa lor
asupra sănătăţii buco-dentare şi cu modalităţile de evitare a îmbolnăvirilor.

Angajaţii trebuie să recunoască primele simptome ale acestor afecţiuni şi să

conştientizeze importanţa tratării lor precoce.

Fiind vorba de adulţi, mijloacele de sensibilizare şi propagandă vizuală pot avea

o contribuţie substanţială la culturalizarea sanitară a acestora. De asemenea
pot fi utilizate convorbirile individuale sau în grup, lecţiile, conferinţele, filmele
tematice, sau cel mai bine combinarea mai multor metode.

În cadrul asistenţei medicale generale şi de alte specialităţi

Importanţa patologiei buco-dentare pentru sănătate este cunoscută de întreg

personalul sanitar, indiferent de specialitate sau grad. De aceea medicii, dar şi
cadrele medii, indiferent că sunt la cabinetul medicului de familie, centru de
diagnostic şi tratament, ambulator de specialitate, spital sau cabinet particular,
trebuie să acorde în cadrul consultaţiei o atenţie deosebită cavităţii bucale a
pacientului. Trebuie să se intereseze dacă pacienţii se îngrijesc de sănătatea
aparatului dentomaxilar, dacă o fac corect, sistematic, şi să le ofere toate
informaţiile în legătură cu această îngrijire.

În cazul în care consideră că este necesar, vor îndruma pacienţii spre

cabinetele stomatologice.

Dintre sfaturi nu trebuie omise cele legate de o alimentaţie igienico-dietetică

raţională.

Se pot folosi mijloace vizuale sau audio-vizuale. Se pot ţine conferinţe cu

participarea unor personalităţi de specialităţi diferite, precedate de filme
tematice şi urmate de răspunsuri la eventualele întrebări pe tema respectivă.

Prin aceste acţiuni de culturalizare stomatologică, populaţia trebuie să devină

conştientă că este apărătorul propriei sănătăţi, că poate singură, cu mijloacele
pe care le are la îndemână (periuţa dentară, pasta, alimentaţia igieno-dietetică,
etc.) să-şi promoveze propria sănătate dentomaxilară şi generală.
Canale de comunicaţie, reţele de instituţii, activităţi în elaborarea
strategiilor

Canalele de comunicaţie, reţelele de instituţii şi programele de activităţi

constituie elemente ale unei strategii concepute pentru influenţarea şi
antrenarea grupurilor ţintă.

Canale de comunicaţie şi reţele de instituţii

Metodele de lucru şi sursele de comunicaţii nu se bucură de aceeaşi

receptivitate din partea grupurilor ţintă. Oamenii, în general dovedesc o anumită
înclinaţie pentru reţelele de instituţii care intră în interesul lor, cum sunt unităţile
de învăţământ, organizaţiile religioase, cluburile sportive sau discotecile şi
preferă sursele informaţionale cu care sunt obişnuiţi, cum sunt posturile de
radio, ziarele, sau în problemele de sănătate, medicul de familie.

Pentru a le putea folosi în scopul care ne interesează, trebuie întâi să încercăm

să identificăm preferinţele de acest fel ale grupurilor ţintă.

Strategiile unui plan includ şi această operaţie de identificare a canalelor şi

instituţiilor preferate şi modul în care pot fi combinate, pentru a fi cât mai
eficiente.

Datele privind canalele de informaţie şi instituţiile de interes, trebuie să cuprindă

şi detalii referitoare la amplasarea influenţei lor asupra unor grupuri. Unele
instituţii pot furniza informaţiile privind aceste grupuri. Datele despre orele de
audienţă şi vizionare maximă pot fi oferite de către: posturile de radio şi
televiziune, redacţiile de ziare, instituţiile specializate în efecturea de sondaje.

Uneori se instalează o impresie generală asupra unor succese sau slăbiciuni

specifice unor canale de comunicaţie, însă generalizarea succeselor unui canal
de comunicaţie poate fi adesea derutantă. De aceea, trebuie făcută o apeciere
atentă a canalelor de comunicaţie, în comparaţie cu alţi factori de influenţă
caracteristici culturii locale sau regionale specifice. Cei mai mulţi lucrători din
domeniul promovării sănătăţii preferă astfel, folosirea mai multor canale de
informaţie, care sunt mult mai eficiente decât unul singur.

Canale interpersonale
 Acestea depind de interacţiunea dintre două sau mai multe persoane, în
procesul de transmitere a mesajelor. Canalele interpersonale includ: contactul
de la persoană la persoană, dintre lucrătorii din sfera socialului şi sănătăţii,
dintre profesori, conferenţiari, formatori, conducători de grup, consilieri şi alte
surse care oferă informaţii în cadrul şedinţelor de antrenament, al discuţiilor de
grup, cursurilor sau vizitelor la domiciliu, şi receptorii mesajului.

Canalele interpersonale:

 facilitează discutarea unor probleme pe care oamenii le consideră mai delicate

sau personale;

 oferă informaţii care presupun interacţiunea cu o persoană, ca sursă de

informaţie demnă de încredere;

 ajută oamenii în adoptarea unor practici noi;

 contribuie la crearea unor grupuri omogene şi la obţinerea sprijinului comunitar,

pentru idei şi conduite noi.

Prin intermediul acestor relaţii interpersonale, se pot promova metode noi în

educaţia pentru sănătate.

Astfel, educatorii de sănătate cu o pregătire specială, pot organiza dezbateri

libere în clinicile de dermato-venerologie, privind bolile cu transmitere sexuală.
O parte din participanţi, care manifestă un interes mai mare şi sunt cunoscuţi
ca făcând parte din grupuri cu risc crescut (prostituate, homosexuali, chiar dacă
la noi nu au un statut legal), pot fi recrutaţi şi instruiţi ca educatori pentru
difuzarea cunoştinţelor despre bolile cu transmitere sexuală şi prevenirea lor,
în grupul din care fac parte.

Mass-media

Cuprinde: radioul, televiziunea, ziarele, revistele şi filmele.

Rolurile mass-mediei, ca şi canal de informaţie sunt reprezentate de:

 reuşeşte să transmită rapid informaţii noi, repetate şi pentru o bună parte din
ansamblul populaţiei;
 contribuie la legitimarea dezbaterii problemelor de interes public şi creează
sprijinul necesar desfăşurării unor programe şi activităţi;

 consolidează cunoştinţele şi conduitele nou însuşite.

Mijloace informative de format mic

Mijloacele informative de format mic (pliante, fluturaşi, afişe, casete video, benzi
sonore, expoziţii, machete şi articole cu inscripţii: tricouri, fulare, sacoşe, cutii
de chibrite) urmăresc următoarele obiective:

 informează şi reiterează unele teme legate de scopul urmărit;

 oferă informaţii mai amănunţite decât mass-media sau scurtele contacte

interpersonale;

 sprijină activităţile întreprinse, prin informaţii asupra orei, locului, numerelor de

telefon etc.

Reţele de instituţii

Acestea includ ministerele: sănătăţii, învăţământului, protecţiei sociale,

telecomunicaţiilor, apărării naţionale etc. şi subunităţile lor (spitalele, şcolile,
armata, poliţia, organizaţiile religioase, societăţile voluntare, organizaţiile
neguvernamentale, sindicatele, cercurile financiare şi industriale, asociaţiile
profesionale şi grupurile comunitare: cluburi feminine şi de tineret).

Activităţile de promovare a sănătăţii vor include:

 utilizarea canalelor diferitelor reţele de comunicaţii deja existente pentru

difuzarea mesajelor, privind prevenirea sau combaterea;

 obţinerea accesului la grupurile ţintă, deja incluse în reţelele instituţionale şi în

structurile, serviciile şi programele acestora;

 folosirea experienţei personalului şi a voluntarilor din reţele;

 integrarea mesajelor în activităţile de informare, educare şi servicii ale reţelelor

cooperante, potenţând astfel efectele iniţiativelor de promovare a sănătăţii.
 O parte din aceste instituţii, ca armata sau marile întreprinderi, au posibilitatea
să finanţeze şi să aplice elementele esenţiale din planul de promovare a
sănătăţii, în cadrul propriilor lor instituţii, incluzând manifestări de genul: „Ziua
Mondială fără Tutun”, consacrată combaterii fumatului sau alte manifestări
consacrate combaterii transmiterii HIV/SIDA; înfiinţarea unui grup permanent
de instruire şi iniţiere a unor programe de consiliere individuală.

Un rol hotărâtor în susţinerea activităţilor de instruire, educare şi comunicare îl

au sistemele de acordare a serviciilor care răspund de punerea la dispoziţie a
articolelor şi serviciilor ce sunt promovate prin programe.

Oamenii nu vor adopta un produs nou, oricât de bine ar fi susţinut prin mass-
media, dacă nu şi-l pot permite sau nu există pe piaţă, şi nu vor accepta un
serviciu care nu are credibilitate, dacă nu le este oferit de o manieră competentă
şi eficace.

Antrenarea grupurilor ţintă

Pentru stabilirea unei comunicări eficiente care să ducă la o interacţiune

productivă, se impune implicarea populaţiei în planificarea, proiectarea şi
aplicarea programelor. Populaţia vizată poate fi imediat antrenată în
planificarea şi aplicarea acţiunilor locale de promovare a sănătăţii, pentru sine
şi pentru alţii, şi poate fi încurajată să aibă diferite iniţiative, astfel încât,
proiectele la care participă să îi aparţină cu adevărat şi să capete în acest fel,
maximum de eficienţă.

Acţiunile principale pentru obţinerea colaborării populaţiei includ:

 vizite şi consiliere a indivizilor: acasă şi la locul de muncă, în centre de sănătate,

grupuri întâmplătoare;

 întâlniri, discuţii (în grup);

 orientare/pregătire (prin seminarii, cursuri, ateliere);

 manifestări publice/culturale (teatre, spectacole muzicale, sărbători tradiţionale,

festivaluri, aniversări, spectacole sportive, concursuri);

 programe de autoajutorare (acţiuni locale de grup, cu participarea în activităţi

de planificare, aplicare şi evaluare).
 Conlucrarea activităţilor de comunicare cu reţelele instituţionale

Pentru sporirea eficienţei, fiecare canal de comunicaţie presupune diferite

abilităţi, contacte cu instituţii, iniţiative luate în scopul producerii de materiale şi
a realizării unor condiţii favorabile.

Eficienţa activităţii unui singur canal de comunicaţie sau a unei reţele

instituţionale este sporită prin coordonarea cu toate celelalte unităţi strategice.
Prin urmare, se impune planificarea şi implementarea unei strategii globale.

Pentru selecţionarea canalelor de comunicaţie şi a activităţilor reţelelor

instituţionale şi pentru realizarea interacţiunii lor, este necesară cunoaşterea
datelor privind preferinţele grupurilor de populaţie. Informaţiile necesare pot fi
culese cu prilejul studiilor preliminare de evaluare.

Strategia integrată

Elaborarea strategiei trebuie să ţină seama de interacţiunile diferiţilor factori:

 caracteristicile şi necesităţile grupurilor ţintă;

 obiectivele şi performanţele pe care şi le propune un program;

 natura mesajelor;

 activităţi, canale de comunicaţii, reţele instituţionale, prevăzute într-un program.

O strategie integrată de promovare a sănătăţii, trebuie să folosească mesajele,

activităţile, canalele de comunicaţie şi reţelele instituţionale, într-o îmbinare
care să se dovedească cea mai adecvată specificului categoriilor de populaţie
vizate şi condiţiilor în care acestea trăiesc.

Promovarea sănătăţii şi

strategii preventive

Promovarea sănătăţii reprezintă strategia de mediere între persoane şi mediul

lor de viaţă (ecosistem) care sintetitează alegerea personală şi
responsabilizarea societăţii faţă de sănătate.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că la temelia promovării sănătăţii
stau cinci principii care au în vedere următoarele:

implicarea populaţiei ca un întreg, în contextul vieţii ei de zi cu zi, concentrându-

se mai puţin asupra populaţiei cu risc crescut de apariţie a unei anumite boli,
de unde necesitatea informării adecvate în vederea luării deciziei;

orientarea asupra determinanţilor sănătăţii: factori de mediu, comportamente,

servicii de sănătate, biologie umană, promovarea sănătăţii fiind îndreptată spre
acţiune;

utilizarea de metode, abordări diferite, complementare, incluzând comunicarea,

educaţia, legislaţia, măsurile fiscale, schimbarea organizaţională, dezvoltarea
comunităţii şi activităţile locale spontane împotriva riscurilor asupra sănătăţii,
sectorul sanitar, singur, neputând realiza menţinerea şi promovarea sănătăţii;

urmăreşte asigurarea participării publice şi transformarea conoştinţelor

dobândite în comportamente, prin participarea concretă şi eficientă a publicului;

promovarea sănătăţii reprezintă o activitate comună în domeniul social şi

medical, implicarea personalului medico-sanitar în creşterea nivelului de
educaţie pentru sănătate a întregii populaţii având un rol important în
răspândirea şi susţinerea promovării sănătăţii.

Valorile care sunt componente esenţiale ale sănătăţii trebuie inoculate

populaţiei pentru creşterea autonomiei individuale.

Activităţile de promovare a sănătăţii au un caracter neutru, nefiind supuse

influenţelor politice sau de altă natură.

În orice comunitate există o serie de valori care trebuie clarificate iar rolul
promovării sănătăţii este tocmai de a ajuta persoanele sau grupurile de
persoane să descopere care le sunt, cu adevărat, aceste valori.

Există trei principii care stau la baza clarificării valorilor, ca element esenţial în
promovarea sănătăţii:

importanţa ajutorului care trebuie acordat indivizilor în clarificarea propriilor

valori, adică ajutorul acordat pentru analiza critică a valorilor, prin educaţie, şi
abordarea unei atitudini care nu-şi propune să judece un comportament sau o
atitudine;utilizarea de metode multiple, flexibile şi creative în ajutorul
acordat;promovarea sănătăţii îşi desfăşoară acţiunile în cadrul unor culturi
specifice, cu propriile păreri despre modul în care viaţa trebuie trăită şi, de
aceea, trebuie înlăturată tendinţa ce se reflectă în activitatea promotorilor de
sănătate de a fi înclinaţi să creadă că atitudinile referitoare la viaţă şi la valorile
ei sunt fie corecte, fie greşite.

Domeniile principale de interes în promovarea sănătăţii vizează:

accesul la sănătate, cu eliminarea diparităţilor determinate de apartenenţă la

un anumit grup;

dezvoltatrea unui mediu sanogenetic (oraşe sănătoase, şcoli sănătoase), care

impune o politică adecvată, naţională şi internaţională, în care starea de
sănătate, fiind considerată parte componentă, includerea ei în politica de
dezvoltare socio-economică a zonei respective reprezintă o prioritate. Acest
model obligă la favorizarea sănătăţii atunci când se proiectează dezvoltarea
ţărilor;

crearea şi dezvoltarea reţelelor sociale şi a sprijinului social;

promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii;

dezvoltarea cunoştinţelor privind sănătatea, încă de la cele mai mici vârste.

Măsuri posibile pentru promovarea sănătăţii ar fi:

dezvoltarea serviciilor personale, pentru că persoanele trebuie să fie informate,

convinse de eficacitatea metodelor de promovare a sănătăţii;

dezvoltarea resurselor comunităţii cu susţinerea multisectorială a sănătăţii;

dezvoltarea structurilor organizatorice favorabile sănătăţii cu apariţia comisiilor

parlamentare de promovare a sănătăţii şi stimularea coparticipării factorilor de
răspundere şi a populaţiei (structuri de stat, grupuri sociale formale).

reglementări de ordin socio-economic, legislativ.

În literatura de specialitate există trei modele posibile de abordare a promovării
sănătăţii şi de prevenire a bolilor.

Primul model, bazat pe înţelegerea etiologiei bolilor, şi care implică controlul

bolilor în funcţie de etiologia acestora, include şi factorii de risc în factorii
etiologici.

Din acest punct de vedere, există patru mari grupe de boli (Mc Keown):

boli prenatale determinate la fecundare – defecte sau afecţiuni ale unei singure
gene care produc aberaţii cromozomiale, independente de mediul ambiental
sau de comportament, ce nu pot fi practic influenţate prin metode curente de
profilaxie şi intervenţie, dar care având o fecvenţă mică în populaţie nu prezintă
o preocupare majoră în sănătatea publică pentru că nu pot fi prevenite ci doar
interceptate;

boli determinate prenatal după fecundare şi datorate intervenţiei unor factori ce

acţionează în perioada intranatală (factori infecţioşi, fizici, toxici), unele afecţiuni
din această grupă putând fi controlate;

boli determinate postnatal datorită unor carenţe sau agresiuni a factorilor de

risc din mediu, care cuprind cele mai multe afecţiuni ce domină modelul de
morbiditate al ţărilor în curs de dezvoltare şi al căror control implică măsuri cu
caracter socio-economic, dar şi măsuri de sanitaţie, necesitând intervenţia
statului (bolile nutriţionale-malnutriţia, bolile infecto-parazitare, bolile legate de
carenţele igienice);

boli postnatale determinate de defecte de adaptare a organismului sau a

populaţiei la modelul nou de viaţă, fiind caracteristice ţărilor dezvoltate socio-
economic şi care determină modificări de comportament şi boli legate de stilul
de viaţă.

Al doilea model, numit modelul epidemiologic, are ca abordare tradiţională

bolile transmisibile, în care măsurile de intervenţie se adresează fie
receptorului, prin creşterea rezistenţei specifice şi nespecifice, fie vectorului,
prin întreruperea căilor de transmitere, fie sursei specifice de infecţie şi este
valabil pentru un număr limitat de boli.

Modelul valabil pentru cea mai mare parte a bolilor care domină tabloul
morbidităţii actuale este modelul epidemiologic multifactorial, care are în vedere
frecvenţa bolilor şi factorii care condiţionează fiecare clasă de boli (factori
biologici, de mediu, stil de viaţă, servicii de sănătate), iar măsurile de intervenţie
vor fi luate în funcţie de aceşti factori.

Al treilea model de abordare a promovării sănătăţii este cel al etapelor vieţii, la

care se face apel tot mai frecvent, fiind considerat adaptat problematicii actuale
a stării de sănătate. La baza acestei abordări stă ideea că elementele
nefavorabile sănătăţii apar aleator, dar cu o probabilitate diferită în diverse
momente ale vieţii, în funcţie de condiţiile biologice, ocupaţionale, medicale.

Această abordare permite elaborarea unor pachete de servicii preventive

specifice grupelor de vârstă, adaptate nevoilor resimţite de diferitele grupuri
populaţionale (acţiuni profilactice active destinate copilului, adolescentului,
adultului tânăr, populaţiei active, vârstnicului).

Pentru implementarea obiectivelor de promovare a sănătăţii sunt necesare o

serie de strategii preventive care trebuie elaborate la nivel naţional şi
internaţional, fiind adecvate nevoilor de moment, dar şi de perspectivă, a
zonelor respective.

În cadrul acestor strategii se pot diferenţia două tipuri: strategia populaţională

şi cea bazată pe demersul individual.

În strategia populaţională pot fi descrise două abordări diferite: strategia

ecologică şi strategia riscului înalt.

În general, strategiile populaţionale se bazează pe populaţie şi nu pe individ,

de aceea se acordă importanţă incidenţei bolii în populaţie şi nu bolii
individuale.

Cauzele incidenţei sunt diferite de cauzele bolii, factorii genetici putând explica
susceptibilitatea individului faţă de boală, dar nu explică şi frecvenţa bolii în
populaţie, ei putând explica heterogenitatea intraindividuală şi nu pe cea
interindividuală. Frecvenţa bolii este explicată prin intervenţia factorilor
ambientali (mediu fizic, psihic, social, comportament- obiceiuri alimentare şi
consum, riscuri profesionale, riscuri în timpul liber, sistem sanitar preventiv,
curativ, recuperator).

Strategia populaţională interesează medicul de sănătate publică, medicul

colectivităţii.
Strategia ecologică se adresează întregului grup populaţional şi încearcă să
modifice cauzele care produc incidenţa, vizând scăderea acesteia prin
modificarea nivelului mediu al factorilor de risc în populaţia generală şi a
distribuţiei lor în populaţie.

Această strategie este acceptată pentru că prezintă o serie de avantaje. Ea

aduce beneficii foarte mari la nivel populaţional, este adecvată din punct de
vedere comportamental, psihologic, pentru că nu face nici o discriminare,
abordarea nu este paleativă, strategia adresându-se distribuţiei factorilor de
risc în populaţie, având şi un impact mare în sănătatea întregii populaţii.

Principalele dezavantaje ale acestui tip de strategie rezultă din faptul că

presupune un alt mod de abordare a serviciilor de sănătate, neobişnuit,
motivaţia pentru individ şi medic sunt insuficiente, prezintă avantaje mici pentru
populaţia la risc înalt iar raportul beneficiu/risc nu este atât de mare ca în cazul
strategiei riscului înalt, fiind vorba de aşa numitul „paradox al prevenirii” pentru
că măsurile preventive aduc, de fapt, beneficii mari pentru populaţia generală,
dar beneficii mici pentru populaţia la risc crescut.

Strategia riscului înalt este bazată pe populaţia la risc crescut de îmbolnăvire

sau deces şi pentru înţelegerea ei sunt necesare conceptele epidemiologiei.

Pentru a fi aplicată este necesară, în primul rând, identificarea persoanelor la

risc înalt pentru că acest grup populaţional este cel mai susceptibil să facă
boala, ceea ce determină nevoia de elaborare de măsuri adecvate privind
prevenirea şi combaterea bolii sau a decesului. Screening-ul populaţiei va
reprezenta o metodă epidemiologică de bază în selectarea persoanelor care
vor fi ulterior beneficiarele stategiilor fondate pe noţiunea de risc înalt.
Identificarea persoanelor susceptibile se poate realiza şi fără aplicarea
screening-ului atunci când se cunosc factorii de risc (gravida, sugarii, muncitorii
din mediu cu noxe profesionale).

Strategia riscurilor ridicate are o serie de dezavantaje, printre care: costurile

ridicate şi dificultăţile aplicării screening-ului la întreaga populaţie, atunci când
este necesară efectuarea lui; efectele strategiei sunt temporare şi paleative;
durata lor fiind limitată la durata intervenţiei exercitate asupra grupului
populaţional aflat la risc înalt, fiind protejat doar grupul identificat iniţial, nu şi
noile persoane la risc ce apar pe parcurs.
Beneficiile aplicării acestei strategii sunt limitate doar la grupul populaţional
selectat, populaţia generală nefiind implicată, ceea ce induce limite de ordin
comportamental, psihologic, datorate segregării etice prin care se protejează
doar o parte a populaţiei, deşi numărul indivizilor la risc înalt este mic în
comparaţie cu cel al persoanelor la risc mic sau moderat care rămân
neprotejate.

Strategia este însă frecvent utilizată datorită avantajelor pe care le prezintă, şi

anume: raportul cost/eficacitate este favorabil, investiţia se limitează la
persoanele cu risc înalt iar raportul beneficiu/risc este favorabil (eventualele
efecte secundare pot apare doar la cei susceptibili); individul şi medicul au o
motivaţie mare iar serviciile de sănătate pot avea o intervenţie adecvată
intereselor individului care, ştiind că are factori de risc, este mai interesat să
adopte măsuri preventive.

Metoda îngrijirilor de sănătate materno-infantilă fondată pe noţiunea de risc

reprezintă un exemplu concludent al aplicării strategiilor preventive şi este o
politică sanitară şi socială de intervenţie care se bazează pe datele reale privind
riscurile de boală (deces), costurile, resursele, eficacitatea diverselor măsuri
luate. Ea reprezintă o metodă de identificare a grupurilor expuse la un risc înalt
de boală/deces (morbiditate specifică, mortalitate infantilă, mortalitate
maternă), în vederea luării de decizii privind alocarea de resurse.

Principiul general al metodei este de a asigura pentru toţi cele mai bune servicii,
dar favorizând pe cei care au cel mai mult nevoie, deci este necesar să se
asigure pentru întreaga populaţie îngrijirile medicale esenţiale, resursele
existente fiind însă afectate cu prioritate celor care au mai mult nevoie (grupuri
populaţionale la risc înalt).

În activitatea practică este de preferat combinarea celor două strategii pentru

că strategia ecologică şi strategia riscului înalt sunt complementare şi nu
competitive.

În strategia bazată pe demersul individual acţiunile se adresează individului

purtător al bolii şi aparţine exclusiv sectorului clinic, fiind o stategie importantă
pentru practica individuală, în care se evaluează permanent riscul relativ ca
expresie a forţei asociaţiei epidemiologice.

Charta de la Ottawa a stabilit o serie de obiective pentru promovarea sănătăţii

la nivel mondial:
Dezvoltarea politicilor urbane de sănătate publică

Asigurarea unui mediu înconjurător favorabil

Participarea la acţiuni colective, multidisciplinare

Dezvoltarea capacităţilor individuale

Încurajarea noilor misiuni ale serviciilor de sănătate

Asigurarea condiţiilor prealabile sănătăţii

Promovarea ideii de condiţii favorabile pentru sănătate

Oferirea (realizarea) de mijloace pentru promovarea sănătăţii

Serviciul sanitar trebuie să devină un mediator pentru realizarea unei vieţi

sănătoase

Programele şi strategiile de promovare a sănătăţii trebuie adaptate la nevoile şi

posibilităţile locale ale ţărilor şi regiunilor, ţinând cont de diversele sisteme
sociale, culturale şi economice.

Promovarea sănătăţii este un proces care conferă populaţiilor mijloacele de

asigurare a unui control asupra propriei lor sănătăţi şi de ameliorare a acestuia.

Este un concept pozitiv ce pune în valoare resursele sociale şi individuale la fel

ca şi capacităţile psihice.

Promovarea sănătăţii nu aparţine exclusiv sectorului sanitar: toate sectoarele

de activitate, toţi cei care definesc cadrul de viaţă al unui individ sau al unei
comunităţi sunt părţi componente esenţiale ale realizării unui mod de viaţă
sănătos.

În domeniul sănătăţii, în Europa există 5 obiective generale:

ameliorarea stării de sănătate generală pentru toţi;

reducerea inegalităţilor (disparităţilor) în faţa sănătăţii;

moduri de viaţă favorabile sănătăţii;

calitatea mediului înconjurător;

oferirea de îngrijiri adaptate şi accesibile.

Întreaga activitate de promovarea sănătăţii se bazează pe considerarea

profilaxiei şi a medicinei preventive ca o resursă indubitabilă pentru
implementarea, la nivel populaţional, a programelor care vizează menţinerea
sănătăţii individuale şi comunitare, prevenirea bolilor şi reducerea anilor
potenţiali de viaţă pierduţi, evitarea disabilităţilor şi a handicapurilor, dar şi
creşterea speranţei de viaţă la naştere şi la diferite grupe de vârstă, cu
acordarea de şanse egale tuturor, astfel încât „sănătatea pentru toţi” să nu
rămână doar un slogan.

STIL DE VIAŢĂ SĂNĂTOS ŞI OBICEIURI PREJUDICIABILE SĂNĂTĂŢII

Stilul de viaţă reprezintă opţiunea strategică adoptată de un individ, ce-i va

orienta deciziile, comportamentele şi condi-ţiile de viaţă.

Stilul de viaţă este tributar credinţelor, reprezentărilor şi imaginilor pe care şi le-

a format individul despre lume şi viaţă, în virtutea cărora el alege, se comportă,
acţionează, ia hotărâri ce-l pot conduce spre reuşită sau eşec.

Stilul de viaţă poate fi:

sanogen;

cu risc.

Riscurile pot fi asumate ca rezultat al opţiunilor valorico-normative ale

individului, poartă amprenta comunităţii de apartenenţă şi a microgrupului în
care persoana s-a născut şi format.

Fiecare individ este protagonistul unui stil de viaţă propriu, repetitiv constant,
cu subvarianţe specifice diferitelor etape de vârstă.

Stilul de viaţă propriu-zis se formează în adolescenţă când se cristalizează

personalitatea, iar tinereţea şi maturitatea-l desăvârşesc.
În structura stilului de viaţă influenţa familiei ca şi a altor instituţii educative
interferează cu influenţa anturajului, a literaturii, a mass-media, care pot oferi
tipologii diferite, ce pot fi copiate sau refuzate, preluate critic şi valorizate de
individ.

Factorii determinanţi ai stării de sănătate sunt:biologici (20%);mediu

(19%);sistemele de îngrijiri de sănătate (10%);

stilul de viaţă (51%).

Aşadar, stilul de viaţă este responsabil de peste jumătate din anii de viaţă
pierduţi prematur, el fiind tributar factorilor socio-economici şi culturali-
educativi.

Monitorizarea comportamentelor cu risc pentru sănătate la adolescenţi se

realizează cu ajutorul unui instrument care să aibă caracter predictiv pentru
morbiditate, mortalitate, probleme sociale.

În acest scop în SUA se aplică din 1990 sistemul YRBSS elaborat de CDC,
care reprezintă un instrument de monitorizare a riscului comportamental, ce
identifică priorităţi în epidemiolo-gia comportamentală.

În România a fost lansat în 1998 „Programul Naţional 10” cu acţiuni de

combatere a obiceiurilor prejudiciabile sănătăţii: fumat, consum de alcool şi
droguri, comportament sexual cu risc, alimentaţie dezechilibrată, sedentarism,
agresivitate şi autoagresivitate.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat strategia „Sănătate pentru toţi” prin

acţiuni concertate pe trei teme, probleme de sănătate publică importante pentru
Europa:eradicarea rujeolei;scăderea incidenţei bolilor cardiovasculare;

acţiuni antitabagice.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că pentru promovarea unui stil de

viaţă sănătos ar fi necesar ca toate statele Europei să adopte politici naţionale
care să asigure mecanismele legislative, administrative şi economice menite să
furnizeze un suport intersectorial larg şi resursele necesare, inclusiv
participarea oamenilor la toate nivelele la care se elaborează asemenea politici.
Ar fi necesar, de asemenea, ca toate statele membre ale Regiunii Europene a
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, să aibă programe speciale menite să
întărească rolul major al familiei şi a altor grupuri sociale în dezvoltarea şi
susţinerea unui mod de viaţă sănătos.

Programele educaţionale din toate statele membre ar trebui să contribuie la

creşterea nivelului educaţional, motivaţia şi formarea deprinderilor adecvate a
întregii populaţii în vederea realizării şi menţinerii stării de sănătate.

Dezideratul ar fi ca în toate statele membre să se înregistreze o creştere

semnificativă a comportamentului sanitar pozitiv, (nutriţie echilibrată, lipsa
fumatului, activitate fizică corespunzătoare, evitarea stresului) şi o scădere
semnificativă a comportamentelor prejudiciabile sănătăţii (abuz de alcool şi
produse farmaceutice, folosirea medicamentelor ilicite, substanţe chimice
periculoase, comportament antisocial violent).

În România, prevenirea şi combaterea consumului de droguri – ca obiceiuri

prejudiciabile sănătăţii – a cunoscut, în ultimul an, o implicare crescută a
forurilor decidente, fiind o prioritate în programele de sănătate dar şi de
sănătate publică, înfiinţarea Centrelor Judeţene de Prevenire şi Consiliere
Antidrog reprezentând un model de implicare comunitară în prevenţia
primordială (prevenirea apariţiei unor noi factori de risc în mediu), primară
(prevenirea intervenţiei factorilor de risc existenţi în mediu asupra populaţiei),
prevenirea secundară (tratamentul bolii şi profilaxia deceselor premature),
prevenţia terţiară (prin activităţile de post-cură, inclusiv reinserţia socio-
profesională şi familială a foştilor dependenţi).

În urma evaluărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a rezultat faptul că din 850

milioane de locuitori ai Europei, 100 milioane vor muri prin boli datorate
fumatului. Aceasta a determinat lansarea acţiunii Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii pentru Regiunea Europeană intitulată „Fumatul sau sănătatea”,
parteneri în realizarea acesteia fiind forurile responsabile de sănătate,
organizaţiile guvernamentale, organizaţiile non-guvernamentale, asociaţiile
profesionale de sănătate.

În 1988 la Conferinţa de la Madrid s-a adoptat „Charta antitabac” care prevede

cele şase drepturi fundamentale:

dreptul de a respira un aer pur, fără fum de tutun;

dreptul copiilor şi adolescenţilor de a fi protejaţi de promoţia de tutun şi de a
beneficia de asistenţă şi educaţie în ceea ce priveşte consumul de tutun;

dreptul la aer nepoluat în locurile publice;

dreptul la un loc de muncă cu aer nepoluat de tutun;

dreptul fumătorilor de a fi încurajaţi şi ajutaţi să renunţe la fumat;

dreptul tuturor cetăţenilor de a fi informaţi cu privire la riscurile extrem de mari

pe care le reprezintă fumatul pentru sănătate.

Rezultatele studiilor cu privire la fumat au arătat că:

în Europa nu există ţară cu 80% nefumători, numărul fumătorilor fiind crescut

în Europa Centrală şi de Est;

în America fumatul a înregistrat un regres total.

Începând cu anul 1997 Uniunea Europeană a interzis publicitatea pentru tabac

în afara tutungeriilor.

A fost elaborat al III-lea Plan pentru următorii 5 ani pentru o „Europă fără tutun”.

În anul 2002, la Varşovia, a fost lansată „Declaraţia pentru o Europă fără tutun”.

Considerentele pentru care s-a trecut la adoptarea acesteia au fost

următoarele:

tutunul este o substanţă toxică şi care crează dependenţă, epidemia tabagică

fiind cea mai mare provocare a sănătăţii publice cu care se confruntă Regiunea
Europeană a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, iar abordarea acestei probleme
necesită o acţiune largă şi unită;

lipsa controlului fumatului între ţările membre aparţinând diferitelor părţi ale
Europei;

în ciuda exemplelor pozitive din Regiune, un număr de state membre au încă

nevoie să-şi stabilească politici vaste de control a fumatului;
generaţiile prezente şi viitoare au dreptul la un mediu lipsit de fum de ţigară,
trebuie protejate de expunerea la acesta şi de consecinţele negative asupra
sănătăţii, vieţii sociale şi economice ale consumului de tutun;

fundamentarea pe concluziile primei Conferinţe Europene privind politica

antitabac (Madrid, 1988) şi pe cele trei Planuri de Acţiune consecutive pentru o
„Europă liberă de tutun”, întinse pe perioada 1987-2001;

rolul central al guvernelor în aprobarea, revizuirea şi întărirea planurilor lor de

acţiune, cu contribuţia fiecărui guvern, organizaţie non-guvernamentală şi a
profesioniştilor din sănătate;

competenţele şi conducerea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în cadrul

Naţiunilor Unite, în ceea ce priveşte controlul fumatului;

întărirea parteneriatelor regionale şi a solidarităţii pentru o acţiune eficientă în

combaterea fumatului.

Miniştrii şi reprezentanţii statelor participante la Conferinţa Europeană

Ministerială a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, pentru o „Europă liberă de
tutun”, fiind serios preocupaţi de continua ameninţare pe care fumatul o
reprezintă pentru sănătatea globală, şi-au dat acordul pentru:

1) Angajarea în dezvoltarea şi adoptarea celui de-al 4-lea Plan de Acţiune

pentru o „Europă liberă de tutun”, în acord cu următoarele principii directoare:

controlul fumatului se află în fruntea priorităţilor de sănătate publică;

combaterea epidemiei tabagice este de mare importanţă în protecţia sănătăţii

individuale, în special a copiilor şi tinerilor, care ar trebui să fie mai bine informaţi
despre caracterul de dependenţă şi letalitatea consumului de tutun şi despre
tacticile de recrutare folosite de industria tutunului;

politici vaste cu impact măsurabil asupra reducerii folosirii tutunului- cum ar fi:
taxe crescute, interzicerea reclamei, sponsorizărilor şi promovării tutunului, o
mai bună protecţie faţă de expunerea involuntară la un mediu poluat cu fum de
ţigară în locurile publice şi la locul de muncă, implementarea măsurilor de
combatere şi control strict a contrabandei, care trebuie implementate efectiv,
pretutindeni în Regiune;
noul Plan de Acţiune, fundamentat pe rezultatele prece-dentelor planuri de
acţiune, trebuie să prevadă obiective clare şi specifice, care să fie realizate în
Regiune, până în anul 2007; atenţia trebuie concentrată cu prioritate asupra
tendinţelor alarmante ale consumului de tutun în rândul tinerilor, femeilor,
persoanelor vulnerabile socio-economic şi grupurilor minoritare;

trebuie promovate activităţi economice alternative la producţia de tutun şi

înlocuirea treptată a culturilor de tutun, prin transfer către alte activităţi;

politicile privind tutunul, trebuie să includă preocupări specifice sexelor şi

perspective privind toate aspectele controlului fumatului.

2) Sprijinul tuturor pentru realizarea unei largi Convenţii Cadru privind controlul
fumatului, sub egida Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (FCTC-Framework
Convention on Tabacco Control) şi implicarea tuturor statelor membre din
Regiunea Europeană, precum şi a Comisiei Europene pentru:

sublinierea priorităţii protecţiei sănătăţii publice, contri-buţia activă la

dezvoltarea, adoptarea şi implementarea puternică şi efectivă a FCTC;

conlucrarea pentru realizarea unor măsuri integrate de control a tutunului şi

punerea în acord a reacţiilor internaţionale faţă de „epidemia tabagică”.

3) Implicarea statelor membre şi a organizaţiilor intergu-vernamentale pentru

întărirea parteneriatului şi solidarităţii europene în controlul tutunului, prin:

crearea unui mecanism interguvernamental potrivit pentru schimbul regulat de

informaţii tehnice, ştiinţifice şi de legislaţie în domeniul controlului tutunului;

eliminarea deosebirilor între politicile de control a tutunului între diferitele părţi

din Europa, folosind experienţa unor state în urma aplicării cu succes a
programelor specifice;

facilitarea asistenţei în dezvoltarea politicilor naţionale de control a tutunului,

pentru ţări aflate în situaţii speciale, cum ar fi statele membre aflate în tranziţie
economică;

creşterea rolului partenerilor naţionali în Planul de Acţiune pentru o Europă

liberă de tutun, ca o importantă reţea pentru realizarea unor politici eficiente de
control a tutunului în Regiune;
realizarea de eforturi pentru implicarea tuturor segmentelor societăţii în
combaterea consumului de tutun.

4) Biroul Regional pentru Europa al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii acordă

consultanţă şi sprijin statelor membre pentru ca acestea să:acorde asistenţă şi
suport, cu prioritate crescută, în activitatea lor de dezvoltare şi implementare a
unor politici vaste de control a tutunului;continue dezvoltarea celui de-al 4-lea
Plan de Acţiune pentru o „Europă liberă de tutun” şi să propună adoptarea lui
de către Comisia Regională pentru Europa a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii,
în anul 2002;asiste statele membre din Estul Regiunii, în concordanţă cu
particularităţile problemei în această zonă, pentru a obţine suport din partea
agenţiilor de dezvoltare şi a sponsorilor pentru dezvoltarea şi implementarea
politicilor de control a tutunului;faciliteze parteneriatul dintre statele membre şi
organizaţiile interguvernamentale şi non-guvernamentale importante, pentru
acţiunea coordonată împotriva epidemiei tabagice în Europa;

stabilească şi să întărească sistemele lor de supraveghere standardizată a

modelelor, determinanţilor şi consecinţelor consumului de tutun, şi mobilizarea
resurselor financiare şi operaţionale pentru ca acesta să înceteze, mai ales în
ţările aflate în tranziţie economică.

Ca determinanţi ai tabagismului sunt consideraţi:factorii demografici;statutul

socio-economic;mediul social (familie, părinţi);personalitatea, factorii psiho-
sociali (imaginea de sine şi anxietate);factori biologici.

Factorii ce declanşează tabagismul sunt:mediul social;sexul feminin;crescut de

un singur părinte;păreri, slaba informare asupra riscului;consumul de
alcool;prieteni intimi ce fumează;marcă de ţigarete preferată;un părinte
fumător;convingeri pozitive faţă de tutun;atitudinea permisivă a
părinţilor;frecventarea discotecilor;

cantitatea banilor de buzunar.

Având în vedere aceste aspecte, este importantă lansarea de programe

comunitare preventive, destinate tuturor grupelor de vârstă, în care implicarea
multisectorială este esenţială (indivizi, familie, şcoală, asistenţă socială,
comunitate, organizaţii non-guvernamentale, foruri decidente).
Programul „Şcoli în serviciul sănătăţii” are ca obiectiv realizarea unui mod de
viaţă sănătos pentru populaţia şcolară, care creează condiţii optime pentru
promovarea sănătăţii.

Acest concept este rezultatul colaborării dintre Organizaţiei Mondiale a

Sănătăţii, Comisia Comunităţii Europene, Consiliul Europei, organizaţii
internaţionale, în scopul realizării unei reţele de şcoli în serviciul sănătăţii. Ea
furnizează un sistem pentru difuzarea exemplelor de bună conduită.

Din 1995 la acest sistem au aderat 33 de ţări, printre care şi România, acţiunile
realizându-se în trei direcţii principale:

programe de educaţie pentru sănătate în şcoli;

programe de educaţie etică şi comportamentală;

servicii de sănătate şi îngrijiri.

În acest sistem profesorii trebuie să fie un exemplu pentru elevi şi trebuie

realizată o colaborare permanentă între şcoală, familie, elevi şi servicii de
sănătate.

Mesajul cel mai important pe care trebuie să-l transmită acţiunile concertate
este conştientizarea responsabilităţii privind modul de viaţă sănătos şi
asumarea conştientă a unui stil de viaţă favorabil sănătăţii.

Un mare număr de factori sunt determinanţi pentru sănă-tate, mai cu seamă

predispoziţia genetică, modul de viaţă, alimentaţia, statutul socio-economic,
accesul la serviciile de îngrijiri a sănătăţii potrivite, inclusiv cei de mediu.
Condiţiile esenţiale ale sănătăţii şi supravieţuirii sunt accesul permanent la
resursele mediului înconjurător: aer, apă, hrană, locuinţă, precum şi condiţiile
climatice şi socio-economice adecvate.

Combaterea abuzului de alcool reprezintă o altă prioritate a stilului de viaţă

sănătos, anii potenţiali de viaţă pierduţi datorită efectelor directe şi indirecte ale
abuzului de alcool, într-o serie de ţări, reprezentând o mare problemă şi o
componentă majoră a mortalităţii populaţiei, realizată de categoria deceselor
evitabile.
Alcoolul este drogul psihoactiv cel mai consumat din lume. A bea o băutură
alcoolică poate fi o plăcere, dar consumatorii cronici ar trebui să-şi modereze
consumul, altfel îşi pun în pericol o bună parte din organele lor vitale. Anii de
consum cotidian de alcool le pot atinge atât de grav, încât sănătatea sau chiar
viaţa băutorului sunt ameninţate.

Acesta este un apel al Organitaţiei Mondiale a Sănătăţii către populaţie, în

cadrul preocupărilor ei pentru asigurarea sănătăţii pentru toţi.

Consumul de alcool arată o variaţie considerabilă între ţări, fiind o caracteristică

comună a culturilor ţărilor Regiunii Europene a Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, el este asociat repausului şi atenuării stress-ului şi acceptarea sa
generală are o influenţă fundamentală asupra politicii majorităţii statelor în
domeniul alcoolului.

În cazul consumului obişnuit de alcool care depăşeşte cantităţile acceptabile,

apar acte de violenţă sau accidente de circulaţie.

În ultimii 50 de ani, în statele Europei s-a putut constata o creştere a nivelului

epidemic al maladiilor cronice, cum ar fi cancerul şi bolile coronariene, legate
direct de stilul de viaţă nesanogenetic prin consum de: tutun, alcool, alimentaţie
necorespunzătoare.

Abuzul în consumul de alcool, în timp, poate duce la instalarea alcoolismului,

care nu poate fi definit numai pe un criteriu cantitativ. Un grup de experţi
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a definit alcoolismul: “alcoolicii sunt băutori
excesivi, a căror dependenţă de alcool a atins un asemenea grad, încât aceasta
antrenează tulburări psihice, somatice şi alterarea relaţiilor sociale”.

Prezenţa dependenţei demarchează categoria alcoolicilor de cea a băutorilor

excesivi, care deşi au o toleranţă mărită, totuşi se mai pot abţine de la consumul
de alcool.

Intoxicaţia alcoolică acută sau beţia patologică are ca şi consecinţă tulburări

psihice – o modificare profundă a conştiinţei, pe fondul căreia se pot suprapune
o simptoma-tologie halucinatorie sau delirantă, tulburări grave de comporta-
ment, cu acte antisociale. În această beţie, este prezent un fond de suferinţă
organică, de cele mai multe ori nemanifest (epilepsie, encefalopatie
posttraumatică).
Consumul de alcool are o serie de efecte. Tulburările psihice care apar în
alcoolism se caracterizează printr-o modificare globală a personalităţii. Se
înregistrează scăderea randamentului global, deteriorarea intelectului, asociată
cu scăderea simţului etico-moral, care marchează intrarea în demenţă. Cele
mai caracteristice tulburări apar în sfera afectivităţii: dispoziţia devine oscilantă,
cu predominanţa stărilor disforice şi labilitate emoţională crescută. Se pot
suprapune decompensări depresive, cu tendinţă la sinucidere, rezultate din
simţământul ratării şi al pierderii prestigiului în familie şi profesie.

Se estimează că cel puţin 5% din populaţia Regiunii Europene suferă de

tulburări mentale grave diagnosticabile (nevroze şi psihoze funcţionale) şi că
cel puţin un procent suplimentar de 15% din populaţie este atins de forme mai
puţin grave, dar potenţial invalidante, de detresă psihică. Această stare
patologică influenţează nefavorabil bunăstarea socială şi crează riscul
problemelor de sănătate mentală mai serioase şi a conduitelor ce ameninţă
viaţa: sinuciderea, violenţa, toxicomania.

În alcoolismul cronic se înregistrează şi tulburări în sfera sexuală, ce pot

constitui nucleul unui delir de gelozie. Exploziile de irascibilitate şi furie au la
bază un instinct de apărare, deviat spre agresivitate. De fapt, întregul echilibru
instinctivo-voliţional este tulburat, voinţa fiind inoperantă în faţa impulsului de a
consuma alcool. În această fază, autocontrolul dispare, iar alcoolicul nici nu-şi
mai ia măsuri de apărare, şi se lasă târât pasiv în toxicofilie. Dependenţa fizică,
odată instalată, orientează şi restrânge sfera motivaţională a alcoolicului spre
procurarea toxicului.

Tulburările neurologice care apar mai frecvent sunt: polinevrita membrelor

inferioare, dereglări neurovegetative.

Complicaţiile date de consumul exagerat de alcool sunt: steatoza hepatică,

hepatita cronică, miocardiopatia, hipertensiunea arterială, ulcerul gastro-
duodenal, ca şi stările patologice specifice: psihozele alcoolice (delirul alcoolic
acut, delirul cronic, subacut), encefalopatiile alcoolice, demenţele alcoolice,
epilepsia “alcoolică”.

Consumul regulat de alcool, poate ataca toate organele corpului, cu excepţia

vezicii urinare şi a plămânilor. Riscul este major asupra creierului, sistemului
nervos, ficatului, muşchilor, rinichilor şi inimii, dar există un risc crescut şi pentru
pancreas, organe genitale, esofag, stomac şi intestin. După bolile cardiace şi
cancer, ciroza hepatică produsă de alcool a devenit principala cauză de
mortalitate printre persoanele între 40-60 de ani, în numeroase ţări dezvoltate.
Şansa de supravieţuire depinde de vârsta la care a apărut boala.

În optica sănătăţii publice, băuturile alcoolice sunt produse particulare. În cele

mai multe ţări, distribuţia şi consumul de alcool sunt reglementate prin măsuri
specifice. Aceste reglementări sunt justificate prin faptul că foarte multe
probleme sanitare şi sociale sunt legate de consumul de alcool.

Din datele publicate de mai multe state membre ale Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, reiese că:

consumul de alcool este responsabil de o proporţie considerabilă de îmbolnăviri

şi decese, proporţie estimată la 6% din decesele persoanelor în vârstă de sub
75 de ani şi o cincime din spitalizările acute, sunt legate de consumul de alcool;

problemele grave de sănătate, legate de consumul de alcool sunt în primul

rând: hipertensiunea arterială, accidentele vasculare cerebrale, cancerul (în
principal cel al căilor respiratorii superioare şi al tubului digestiv), ciroza
hepatică şi tulburările mentale (dependenţă şi alte tulburări comportamentale);

consumul de alcool este responsabil de mai mult de o treime din accidente şi

decese care rezultă din ele, şi joacă un rol deloc neglijabil în apariţia
accidentelor domestice şi de muncă;

alcoolul este foarte des asociat dezorganizării familiilor, violenţelor domestice

şi de maltratare a copiilor, de asemenea tulburării ordinii publice, accidentelor
de muncă şi absente-ismului. Este în egală măsură la originea unui supracost
considerabil pentru societate, prin scăderea productivităţii şi prin
supraîncărcarea serviciilor de sănătate, de asistenţă socială, transporturi şi
pentru sistemul penal. Supracostul economic este evaluat la 2-3% din produsul
brut naţional.

În general se estimează că, în societate, problemele de sănătate legate de

alcoolism se limitează, în principal, la persoanele dependente de alcool.
Recent, cercetările au demonstrat că aceste probleme survin în egală măsură
şi la consumatorii moderaţi.

O politică de reglementare a alcoolului, axată pe sănătatea publică, ar trebui să

ţină seama de nivelul global al consumului de alcool şi de problemele care se
pun la alte persoane decât băutorul, cât şi de problemele legate de un consum
important sau excesiv de alcool.

Obiectivul 17 al politicii europene a “Sănătăţii pentru toţi”, revizuit în 1991, a

fost: până în anul 2000, consumul nociv de substanţe care duc la dependenţă,
cum ar fi alcoolul, tutunul şi substanţele psihotrope, să fie sensibil redus în toate
statele membre. În ceea ce priveşte alcoolul, obiectivul a constat în reducerea
consumului cu 25%.

Pentru a reduce problemele de sănătate legate de alcool, obiectivul 17 a

preconizat două strategii. Prima, a fost axată pe populaţie şi a vizat să reducă
nivelul global al consumului de alcool. A doua, axată pe grupurile cu risc ridicat,
a vizat să reducă consumul marilor băutori sau a persoanelor consuma-toare
de alcool, în situaţii cu risc particular (înainte de a conduce un autovehicul).

Planul european de acţiune împotriva alcoolismului, privilegiază apropierea

fondată pe populaţie pentru următoarele raţiuni: o reducere globală, permite
atenuarea problemelor la toate nivelele de consum şi măsurile utilizate în cadrul
acestei apropieri au o influenţă marcată pe practicile de consum mare şi
consecinţele lui; faptul de a influenţa percepţia normelor cantitative şi calitative
în materie de consum de alcool, pot să aibă importante schimbări culturale pe
termen lung (într-un mediu unde normele favorizează un consum mai mic, marii
băutori devin supuşi unor presiuni sociale foarte mari pentru a bea mai puţin, şi
aceasta multiplică efectul de apropiere, axat pe grupele cu risc).

Între ţări există importante diferenţe culturale, în ceea ce priveşte consumul de

alcool, perceperea problemelor legate de alcool şi acceptarea politicilor de
reglementare. În câteva ţări, băutura favorită este vinul; în altele, berea sau
spirtoasele. În unele ţări, consumul cotidian de alcool este considerat normal,
în altele, alcoolul se consumă numai în timpul liber de la sfârşitul săptămânii
sau la ocazii mari. În unele ţări, alcoolul este considerat ca un principal
responsabil de numeroase tulburări a ordinii publice şi de ordin sanitar, pe când
în altele, “alcoolismul” este singura problemă condamnabilă.

În anul 1990, procentul băutorilor cotidieni în ţările din Europa occidentală în

rândul populaţiei în vârstă de peste 18 ani este următorul: Italia stă în frunte, cu
un procentaj de aproape 45%; urmează Portugalia, cu un procent de peste
30%, apoi Franţa cu peste 25% băutori cotidieni. Majoritatea ţărilor se situează
între 15-20% de băutori cotidieni, excepţie făcând ţările nordice (Irlanda,
Finlanda, Suedia şi Norvegia), care au un procentaj de sub 5% de băutori
cotidieni.

În timpul adolescenţei, copiii devin foarte independenţi şi sunt influenţaţi în mai

mare măsură de prietenii lor, de vedete şi sportivi idealizaţi, decât de familie.
Publicitatea şi imaginile vehiculate prin presă au în egală măsură un impact
important asupra adolescenţilor.

Adolescenţii trec printr-o fază dificilă, plină de stress. Experienţele negative

survenite din conflictele cu părinţii, îi pot determina pe unii să devină mari
consumatori de alcool şi alte droguri. Marea majoritate a consumatorilor se
deprind cu aceste obişnuinţe pe parcursul adolescenţei.

Consumul mare şi repetat de alcool, timp mai îndelungat, duce la instalarea

dependenţei biochimice a consumatorului de alcool. Prima etapă în acest
proces este consumul experimental, când tinerii experimentează efectele
alcoolului sau a altor substanţe toxice. Majoritatea tinerilor vor încerca anumite
tipuri de droguri, cele mai răspândite şi mai accesibile. Alcoolul este substanţa
cea mai frecvent folosită în acest stadiu. Stadiul experimental a fost descris ca
momentul în care tinerii învaţă să experimenteze o senzaţie euforică,
consumând un drog, precum alcoolul. Cei care experimentează, încep să
înveţe care este raportul dintre două droguri şi intensitatea efectelor. Deseori
au o experienţă negativă, care pe unii îi determină să nu mai consume. Mulţi
dintre aceştia, însă, vor continua să consume, trecând astfel, la următorul
stadiu: consumul regulat.

Folosirea regulată este caracterizată printr-un anumit autocontrol asupra

frecvenţei şi dozei drogului. Cei care o folosesc, ştiu cum să obţină starea
euforică. Motivele pentru care aleg drogurile, pot fi variate. Consumul are loc,
de obicei, într-un context social. La acest nivel, cel care foloseşte droguri, este
capabil să decidă dacă vrea sau nu să consume droguri, într-o anumită situaţie.

Trebuie amintit faptul că elevii trec deseori peste limită, atunci când consumă
alcool. Statisticele generale asupra colegiilor din S.U.A., arată că mulţi elevi
beau cel puţin cinci pahare de băutură la o petrecere, ceea ce nu este tocmai
obişnuit.

În următorul stadiu, preocuparea pentru consum şi motivaţia consumatorului,

încep să capete importanţă. Dacă în stadiile anterioare, tinerii experimentau
senzaţii euforice, dorind să se simtă bine, acum iau droguri pentru a reduce sau
elimina necazurile, care de cele mai multe ori, sunt consecinţele consumului
lor. Dacă tânărul n-ar fi băut în mod regulat un timp mai îndelungat, nu s-ar fi
instalat obişnuinţa. În acest stadiu, indivizii se îneacă în alcool sau droguri,
tocmai pentru a scăpa de aceste emoţii negative. Este un refugiu nesănătos,
anormal din privinţa unor stări fireşti.

În acest stadiu, situaţiile servesc ca pretext atitudinii pe care o are

consumatorul. Ele pot fi exterioare sau interioare. Situaţiile interioare sunt
stările de anxietate, nervozitate. Dorinţa de a folosi un drog în aceste situaţii,
poate să se nască automat. Situaţiile exterioare pot fi: petrecerile (pentru unii,
termenul de „petrecere”, a devenit sinonim cu a te îmbăta), întâlnirea cu
prietenii după orele de şcoală (distracţia constând în consumul de alcool).

În general, cantitatea consumată creşte la acest stadiu. Tinerii beau la

petreceri, cantităţi mult mai mari decât de obicei, bravând. Procedând astfel, în
timp, tind să devină alcoolici. Din ce în ce mai multă energie se consumă, în
cazul lor, în organizarea unui stil de viaţă petrecăreţ. Ceea ce contează în
primul rând, este ca să aibă alcoolul la îndemână. Ei sunt cei care se asigură
că la petrecere este băutură din plin. De aici, şi adoptarea termenului de
„preocupare pentru consum”, pentru acest stadiu.

Consumul îndelungat şi excesiv de alcool, duce la apariţia dependenţei

chimice, stadiu în care începe să apară o deteriorare continuă în toate ariile
vieţii individului. Aceasta se manifestă sub aspectul diferitelor forme de
epuizare fizică, precum şi printr-o stare de durere emoţională cronică. În acest
stadiu, motivul pentru care beau sau se droghează, este acela că încearcă să
se simtă normal.

Deşi sunt identificate stadii distincte, este greu de decis cu precizie în care
stadiu se situează tinerii. Nu se pot încadra întotdeauna cu exactitate într-o
anumită categorie. Cu siguranţă, adolescenţii par a fi mai degrabă, nişte
consumatori care experimentează.

Deşi culturile sunt foarte diferenţiate în interiorul Regiunii Europene a

Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, numeroşi tineri cresc în mediu unde este
normal să se bea alcool. În mediul cultural care permite consumul unei butelii
de vin în repausul de prânz sau într-o cârciumă, câteva pahare după lucru,
acest fapt este general recunoscut ca o ocupaţie legitimă şi agreabilă. În
numeroase culturi, alcoolul este un ingredient esenţial de mari ocazii şi un ajutor
la nivel personal şi în societate.
De altfel, eventualele efecte protectoare ale unei consumaţii moderate de
alcool, contra bolilor cardiace, au făcut obiectul unor mai multe discuţii.
Noţiunea de alcool cu proprietăţi terapeutice, nu este nouă; de mult timp se
obişnuieşte să se servească vin roşu, copiilor, la micul dejun, în câteva regiuni
rurale ale Greciei.

Numeroase persoane consumă alcool, fără efecte negative aparente. Cu toate

acestea, consumul mare de alcool, este prejudiciabil pentru tine însăţi, ca şi
pentru alţii. În cazurile mai grave, un consum excesiv de alcool poate avea
consecinţe fatale; în esenţă, duce la boli de ficat, se instalează dependenţa şi
efectele toxice ce decurg din acest fapt. În Regiunea Europeană a Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii, numeroasele decese atribuite bolilor de ficat variază
considerabil, dar sunt în general, mai crescute în ţările din sudul Europei, cu
toate că aceste decese diminuează la cele mai multe grupe de vârstă, după
sfârşitul anilor ’60. Norvegia, Olanda şi Regatul Unit au înregistrat o creştere a
ratei mortalităţii, care, cu toate acestea, rămâne inferioară celei din ţările
Europei meridionale, orientale şi centrale. În 1992, rata mortalităţii prin ciroză,
se situa între un minim de 2,9 %000 în Irlanda şi un maxim de 54,8%000 în
Ungaria. Preferinţa naţională pentru o băutură, nu are raport cu incidenţa: ţările
consumatoare de bere sau vin, figurează printre cele cu rata mai mare.

Cele mai multe consecinţe nefaste ale abuzului de alcool, sunt legate de
efectele conjugate cu intoxicaţia, accidentele şi problemele sociale şi juridice.
Pentru a face faţă acestor probleme imediate şi a preveni alte consecinţe
negative viitoare, este important de a controla consumul de alcool la tineri şi de
a pune în aplicare strategii adecvate, în materie de educaţie şi politică publică.

Anchetele scot în evidenţă cel mai des că, cei mai mulţi tineri au gustat deja o
băutură alcoolică, cel puţin o dată înainte de vârsta de 18 ani. De exemplu, o
anchetă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii asupra atitudinii copiilor de vârstă
şcolară faţă de sănătate, a examinat prevalenţa experimentelor în sânul a trei
grupe de vârstă: 11, 13 şi 15 ani, în 1989-1990. Această anchetă a scos în
evidenţă că doar o foarte mică parte dintre ei n-au gustat nici o dată alcool,
până la vârsta de 15 ani. Pe ansamblul grupelor de vârstă, şcolarii galezi şi
scoţieni au fost cei mai mulţi care au declarat că au gustat alcoolul, iar elevii
norvegieni au avut cel mai mic procentaj de experimente. În această grupă de
vârstă (sub 15 ani), diferenţa între copiii diferitelor ţări, n-a fost prea mare.
Dintre cele 11 ţări pentru care Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii dispune de
date comparabile (Austria, Belgia, Canada, Spania, Finlanda, Ungaria,
Norvegia, Polonia, Suedia, Scoţia şi Ţara Galilor), singura Norvegia a
înregistrat o prevalenţă de experimente, inferioară a 90%.
În ce priveşte diferenţele între sexe, băieţii care au experimentat alcoolul până
la vârsta de 11 ani,sunt mai numeroşi decât fetele, dar diferenţa devine foarte
mică până la vârsta de 15 ani. Numeroase alte studii, confirmă această
tendinţă. Există o mare diferenţă între sexe, în ceea ce priveşte cantitatea de
alcool consumată în întreaga lume, băieţii de vârstă mai mare beau întotdeauna
mai mult decât fetele de aceeaşi vârstă.

De altfel, ancheta Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a examinat consumul de

alcool săptămânal, pe vârste şi sexe. Procentajul băuturilor săptămânale a fost
relativ scăzut la vârsta de 11 ani, la copiii interogaţi, dar sensibil mai ridicat la
grupa de 15 ani. Procentajul băieţilor de 15 ani ce beau cel mult o dată pe
săptămână, este de 10% în Polonia, până la 47% în Ţara Galilor, cele mai multe
ţări situându-se între 32% (Scoţia) şi 42% (Spania). Fetele erau mai puţin
înclinate să bea cel mult o dată pe săptămână, dar, ca şi pentru băieţi,
prevalenţa creşte cu anii de vârstă. La vârsta de 15 ani, copiii interogaţi din Ţara
Galilor şi din Spania, erau aproape de 10 ori mai numeroşi cei care afirmau că
beau în fiecare săptămână, decât cei din Polonia (35%, 29% şi respectiv 3%).

Un studiu transnaţional efectuat în 1990 de Comunitatea Europeană (C.E.)

asupra consumului de alcool şi tutun, la copii în vârstă de 11 la 15 ani, acoperă
în parte, acelaşi câmp ca şi studiul O.M.S. El a cuprins Germania, Belgia,
Danemarca, Spania, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda,
Portugalia şi Regatul Unit. Acest studiu a făcut să reiasă că tinerii din Italia şi
Grecia sunt cel mai mult înclinaţi să bea în fiecare săptămână şi tinerii din
Irlanda sunt cel mai puţin înclinaţi. Numai 2% din băieţii irlandezi şi 1% din fetele
irlandeze între 13 şi 15 ani, au declarat acest consum săptămânal. Un studiu
irlandez efectuat în 1990, a stabilit că 23% din tinerii de vârstă medie 15 ani
interogaţi, beau o dată sau de 2 ori pe săptămână.

Studiul Comunităţii Europene a confirmat că, obiceiul de a bea săptămânal, a

crescut considerabil cu vârsta, şi că fetele au tendinţa să bea mai puţin decât
băieţii. În plus, nici unul din cele două studii transnaţionale, n-a constatat
prevalenţa consumului cotidian de alcool.

Rezultatele anchetei Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, reliefează că nu sunt

prea rare cazurile de beţie. La vârsta de 15 ani, 24-70% din fete şi 42-74% din
băieţi, au declarat că au fost beţi mai puţin de o dată. Aceştia sunt tinerii
polonezi care declară mai puţine experienţe de beţie, iar tinerii galezi au
declarat cele mai multe experienţe. Prevalenţa creşte odată cu vârsta.
Ţările necuprinse în studiul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, au o situaţie a
rezultatelor similară. De exemplu, tinerii sloveni de 14-15 ani, aproape jumătate
au fost deja beţi. Pentru unii tineri, beţia este rezultatul unui consum excesiv,
neintenţionat şi fără experienţă. Pentru alţii, aceasta este un scop în sine, care
poate fi simptomatic la problema alcoolului. Mulţi oameni tineri, nu consideră că
îmbătarea din când în când, poate fi nefastă.

Multe studii, însă, arată că proporţia abstinenţilor creşte în numeroase ţări, cum
sunt Germania şi Suedia. Datele disponibile, cu privire la nivelul consumului de
alcool, sunt dificil de a le compara, dar, unele ţări, cum sunt Olanda şi Spania,
au constatat o creştere a acestui nivel.

Consumul de alcool în rândul tinerilor are numeroase şi variate motive. Acestea

se diferenţiază în funcţie de circumstanţele personale şi sociale. Printre cele
mai comune motive sunt citate: dorinţa integrării sau teama de a fi altfel,
plictiseala, gustul agreabil al alcoolului şi impresia că se simt mai sociabili dacă
beau. În acelaşi timp, mulţi tineri nu aşteaptă să invoce un motiv specific, ceea
ce lasă să se presupună intervenţia numeroaselor influenţe, foarte probabil
legate de un comportament social normativ.

Cei mai mulţi tineri beau în grupul de prieteni, alcoolul făcând parte, în general,
din socializare. Muzica, dansul, sportul, o ocazie festivă sau pur şi simplu o
conversaţie, sunt deseori primul scop de întâlniri, la care alcoolul constituie un
ingredient esenţial sau secundar. Invariabil, membrii grupului, beau pentru
motive diferite şi caută, în egală măsură, diferite efecte, deşi unul din motivele
esenţiale ar fi, probabil, ideea că toată lumea bea. La aceşti băutori, beţia este
rareori premeditată, dar nu rară.

Alţi tineri, din contră, beau mult şi frecvent, cu scopul de a se îmbăta.

Perceperea acestor factori variază în interiorul Regiunii Europene şi în funcţie

de tradiţii şi practicile din fiecare ţară. Dacă nu există profilul riscului universal
pentru tinerii consumatori de alcool, cercetătorii citează numeroşi factori, în
funcţie de perspectivele lor teoretice.

Printre numeroşii factori sociali, demografici, psihologici şi de mediu social,

figurează următorii:

cunoaşterea şi experienţa anterioară de alcool;altă atitudine în raport cu

sănătatea, legată de modul de viaţă;
predispoziţia personală sau psihologică, cum ar fi strategia proprie, în căutare
de senzaţii;motivare pentru consum sau
abstinenţă;automedicaţie;sex;religie;curiozitate, plictiseală;presiuni sau
consumul partenerilor;consumul şi atitudinea părinţilor,relaţiile cu
părinţii;consumul de către fraţi şi surori;presiuni exercitate sau imagini
comunicate de către mass-media;situaţia socio-economică a
familiei;frecventarea discotecilor şi a altor localuri publice de recreiere;

bani de buzunar;preţ şi disponibilitate de alcool;perceperea valorilor de

parteneri şi norme socio-culturale;

alţi factori istorici, culturali, politici şi economici, proprii unor ţări sau regiuni.

În mod cert, tinerii suferă consecinţele consumului lor de alcool. Deşi proporţia
adolescenţilor care se consideră băutori este, probabil, diminuată, datele
obţinute asupra gradului de consum, indică o creştere globală.

Beţia şi un consum forte şi frecvent de alcool sunt asociate la o proporţie

considerabilă de accidente şi infracţiuni în ordinea publică. În aparenţă,
simptomele fizice ale beţiei şi consecinţele sale sunt adesea, dificil de măsurat.
Chiar dacă o persoană a băut mult, nu se ştie totdeauna până la ce punct
alcoolul este responsabil pentru o problemă ivită.

Indivizii reacţionează diferit la aceeaşi cantitate de alcool, în funcţie de factori

ca: mediul fizic şi social, durata episodului de consumare şi ingestia anterioară
de alimente. În ciuda acestora, consumul mare de alcool şi beţia sunt asociate
la numeroase atitudini antisociale şi delictuale din partea tinerilor.

Rezumând principalele tipuri de probleme legate de o consumaţie neadecvată

de alcool la tineri, acestea sunt următoarelesimptome ca: cefalee, diaree,
pierderi scurte de memorie, alterarea temporară a lucidităţii;scăderea
rezultatelor şcolare, pe timp scurt sau lung;dispute, certuri;alte comportamente
violente, delictuale sau atentate la ordinea publică;impulsivitate;accidente
cauzatoare de răni sau moarte;schimbări de comportament;otrăviri accidentale;

înclinaţie spre alte comportamente potenţial periculoase, cum ar fi relaţiile

sexuale fără protecţie sau experimenta-rea drogurilor;probleme familiale şi/sau
sociale, legate de alcool.
Mai multe guverne au luat măsuri pentru reducerea riscurilor, promulgând legi
care restrâng consumarea alcoolului. Scoţia, de exemplu, are restricţii în ceea
ce priveşte transportul, vânzarea şi consumarea alcoolului la manifestările
sportive, ca şi în trenuri, autobuze care transportă spectatori spre aceste
manifestări sportive.

Astfel, beţia publică a fost decriminalizată într-o mare măsură; persoane care
înainte puteau fi inculpate pentru tulburarea ordinii publice, sunt acum dirijate
spre serviciile de sfaturi sau de tratamente specializate în problemele alcoolului.

La toate grupele de vârstă, cea mai mare parte a tinerilor care beau nu absorb
decât mici cantităţi de alcool. Totuşi, o parte importantă bea de o manieră
excesivă, şi această proporţie se pare că este în creştere cu vârsta. La tineri,
majoritatea problemelor nu sunt legate de dependenţa alcoolică, nici măcar de
o mare consumaţie cronică, ci de efectele secundare nocive ale unei beţii acute.
Se poate spune că tinerii nu fac decât să reflecte popularitatea şi acceptabili.-
tatea alcoolului per ansamblul societăţii. Totuşi, alcoolul poate cauza probleme
care afectează persoana şi colectivitatea, dacă este consumat de o manieră
nepotrivită.

Din cauza popularităţii persistente, alcoolul va continua să seducă copiii şi

adolescenţii. Trebuie, deci, dată prioritate politicilor şi unei educaţii care
încurajează atitudini potrivite în această privinţă.

În acest sens, se remarcă preocupările deosebite ale Organizaţiei Mondiale a

Sănătăţii în elaborarea unor politici şi strategii de sănătate publică.

Politica publică este constituită din suma deciziilor care dau formă societăţii. Ea
oferă un cadru pentru dezvoltarea, de exemplu, a managementului
macroeconomic şi a serviciilor de sănătate. Defineşte gama de opţiuni din care
persoanele particulare şi organizaţiile pot să aleagă şi influenţează astfel, în
mod direct, mediul înconjurător şi stilul de viaţă.

Politica sanitară se referă de obicei în mod specific la măsurile de îngrijire

medicală, dar sănătatea este influenţată de o gamă largă de decizii politice, nu
numai de cele referitoare la domeniile medical sau sanitar. O adevărată politică
sanitară, trebuie să ofere un cadru pentru acţiunile de promovare a sănătăţii în
economia generală a comunităţii.
În 1986, Charta de la Ottawa pentru Promovarea Sănătăţii a stabilit clar că
sănătatea este influenţată de o multitudine de decizii politice.

Este necesar ca la toate nivelurile de politică publică, să existe o preocupare

pentru sănătate şi echitate.

În multe ţări, strategia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii privind sănătatea

pentru toţi, asigură o bază pentru politica sanitară. Un element central al
strategiei este stabilirea de obiective de sănătate. Modul în care acestea pot fi
realizate variază, dar în fiecare ţară acest lucru se face în concordanţă cu
cunoştinţele epidemiologice.

Obiectivul unei politici publice sănătoase este să promoveze sănătatea, adică

să ajute populaţia pentru ca aceasta să aibă un control sporit asupra propriei
sănătăţi şi posibilitatea de a o îmbunătăţi. Este, de asemenea, esenţial să se
creeze un mediu favorabil, care să sprijine şi să întărească acţiunea
comunitară, să dezvolte capabilităţile personale şi să reorienteze serviciile de
sănătate.

J. Fabre şi Th. Krafft au afirmat că: „dacă secolul al XIX-lea a fost pentru
medicina diagnosticului, secolul al XX-lea este al terapeuticii, secolul al XXI-lea
va fi al profilaxiei”. În acest context, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat
încă de la sfârşitul deceniului al 8-lea al secolului XX şi continuând în deceniul
al 9-lea, numeroase programe înglobate într-unul general, denumit „Sănătate
pentru toţi”, care include măsuri de limitare a riscurilor pentru sănătate. Câteva
din aceste programe ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii sunt: „Şomaj, sărăcie
şi starea de sănătate”, „Educaţia publică şi informaţia pentru sănătate”,
„Promovarea stării de sănătate”, „Fumatul”, „Prevenirea şi controlul abuzului de
alcool şi droguri”.

În raportul „Componentele ştiinţelor sociale în programele Biroului Regional

European al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii” este specificat că: „un program,
pentru a încuraja starea de bună sănătate, trebuie să fie îndreptat către
determinantele felului de trai şi condiţiile de viaţă (individual şi în colectivitate),
specialişti din interiorul şi din afara serviciilor de sănătate, guvern şi politicieni,
patroni şi industrie”. Este o condiţie sine-qua-non de reuşită a promovării stării
de sănătate, ca fiecare din aceste grupuri să recunoască contribuţia şi
responsabilitatea ce îi revine pentru menţinerea stării de sănătate. Mai mult, ei
trebuie să considere sănătatea ca o resursă valoroasă.
Sănătatea depinde de numeroşi factori socio-economici, demografici, de mediu
şi alţii; modificările în acest domeniu au un impact în starea de sănătate a
populaţiei. Cu toate acestea, diferenţele existente între ţările dezvoltate şi cele
în curs de dezvoltare, este posibilă relevarea certă a tendinţelor comune către
o influenţă asupra strategiilor de sănătate publică, identificarea problemelor de
sănătate prioritare şi alocaţia de resurse.

Se constată că s-a stabilizat sau a diminuat consumul de alcool în vest, dar

creşte în est de o manieră spectaculară, unde un număr mare de decese prin
boli cardio-vasculare, sunt cauzate de intoxicaţia cu alcool.

Numeroase state membre au luat ca model „Planul de acţiune european de

luptă împotriva alcoolismului şi noua Chartă europeană pentru elaborarea
politicii şi programului lor de acţiune în acest domeniu”.

În întreaga lume, experienţa demonstrează că nu este posibilă reducerea

masivă a consumului de alcool şi consecinţele lui prin măsuri limitate, cum ar fi
educaţia, tratamentul sau reducerea de ofertă. O politică de reglementare a
alcoolului, axată pe sănătate, trebuie deci, să aplice într-o manieră echilibrată,
cele cinci strategii de promovare a sănătăţii, enunţate de Charta de la
Ottawa:să se conceapă politici publice favorabile sănătăţii;să se creeze medii
favorabile sănătăţii;să se sporească acţiunile în colectivităţi;să se dezvolte
competenţe personale;să se reorienteze serviciile de sănătate.

Planul de acţiune european împotriva alcoolismului, aprobat în septembrie

1992 sub forma unui ansamblu de structuri şi principii directoare prin
reprezentanţi ai statelor europene membre ale Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, este bazat pe principiile Chartei de la Ottawa.

Conceperea de politici publice favorabile sănătăţii, trebuie înscrise în ordinea

de zi a tuturor sectoarelor şi eşaloanelor responsabile pentru reglementarea
consumului de alcool. Această preocupare trebuie oglindită în luarea de decizii,
mai cu seamă în următoarele domenii:

politica agricolă referitoare la producţia de vin şi bere;

reglementarea producţiei şi comercializarea băuturilor alcoolice;

taxarea pe alcool;
vânzarea pe piaţă şi importarea de vin, bere şi băuturi spirtoase;

prevenirea accidentelor de circulaţie, de muncă şi domestice;

sisteme de protecţie socială şi aparat de justiţie criminalistic, pentru a face faţă

problemelor legate de alcool.

Crearea de medii favorabile sănătăţii, înseamnă că se pot introduce diverse

măsuri în şcoli, locuri de muncă, locuri publice şi private, în familie, în spaţii
destinate justiţiei şi alte medii, cu scopul de a scăpa de alcoolism, de a influenţa
reducerea consumului şi de a veni în ajutorul persoanelor cu probleme de
alcoolism.

A fost elaborată o strategie care vizează influenţarea colectivităţilor, asociaţiilor,

stabilimentelor, administraţiilor municipale şi locale, de a utiliza resursele lor
pentru a crea medii favorabile sănătăţii, de a controla oferta şi consumul de
alcool şi de a spori participarea maselor la lupta antialcoolism.

Strategia de a dezvolta competenţe personale, constă în a propune informaţii

şi o educaţie pentru sănătate, în problema consumului de alcool şi a
consecinţelor lui.

Aceste acţiuni se pot desfăşura în şcoli, la domiciliu, la locul de muncă şi alte

medii. Circuitele educative, profesionale, comerciale şi voluntariatele sunt
completate şi de contribuţia organizaţiilor nonguvernamentale de întrajutorare
şi de ajutor social, care au un rol important.

Pentru reorientarea serviciilor de sănătate, este dezvoltat rolul promotor şi

mediator al serviciilor primare de sănătate, în materie de luptă antialcoolism şi,
de asemenea, depistarea persoanelor cu risc, ajutându-le să-şi reducă
consumul de alcool.

În numeroase ţări, oamenii politici dezbat aproape în permanenţă, necesitatea

abolirii sau instituirii diferitelor măsuri de reglementare a alcoolului. Mijloacele
utilizate pentru a pune în aplicare aceste reglementări, variază de la o ţară la
alta şi se pot combina între ele:

instituirea unei responsabilităţi speciale producătorilor, comercianţilor de alcool,

vizând prevenirea pierderilor legate de acesta;
interdicţia servirii sau vânzării de alcool unor persoane în stare de ebrietate sau
diverselor alte categorii de persoane;

fixarea unei vârste minime legale pentru cumpărarea şi consumarea de alcool;

restricţii cu privire la locuri, timp şi metode de vânzare sau consum de alcool;

taxarea;

măsuri care să reglementeze subvenţionarea şi taxele aplicabile la producerea

de materii prime, la transformarea, la comercializarea acestira;

concesionarea licenţelor pentru producerea şi comercializarea de alcool;

instituirea monopolului de stat pe diferite componente de producere şi

comercializare;

interdicţia totală sau parţială.

Beţia în locuri publice este ilegală în numeroase ţări, ca şi la locul de muncă. În

cursul ultimelor decenii, ţările industrializate au introdus restricţii la conducerea
autovehiculelor în stare de ebrietate. Limitele de alcoolemie fixate de unele ţări
europene în materie de conducere de automobile sunt variabile.

Politicile de reglementare care suscită deseori o rezistenţă din partea unor

producători de alcool, este tentant să fie fondate pe strategii care nu întâmpină,
în afara sectorului sănătăţii (educaţie, tratament şi acţiuni voluntare), nici o
opoziţie din partea unor grupuri de interes puternice.

În realitate, este foarte greu de a distinge impactul unei măsuri de impactul altor
măsuri şi evenimente. Mulţi cercetători au remarcat că, o măsură izolată, nu
poate fi la fel de eficace, ca atunci când ea este inserată într-o politică globală,
care asociază diferite măsuri şi strategii. De exemplu, educaţia pentru sănătate,
care pare a nu avea decât un impact direct limitat asupra consumului de alcool
şi asupra consecinţelor lui, poate, în acelaşi timp, influenţa câştigarea adeziunii
în vederea aplicării altor măsuri de luptă împotriva alcoolismului.

Investiţia în tratamentul alcoolismului nu împiedică să crească numărul

persoanelor dependente de el. Totuşi, politicile de prevenire riscă să piardă
toată credibilitatea, dacă se neglijează tratarea persoanelor alcoolice.
Intervenţia colectivităţii pentru a preveni în mod eficace problemele legate de
alcool, trebuie să se sprijine pe alte strategii de prevenire. Această intervenţie
este necesară pentru a influenţa evoluţia atitudinii publicului, referitor la
consumul de alcool, consecinţele lui şi politicile aplicate. În acelaşi timp,
rezultatele mai multor proiecte au arătat că intervenţia colectivităţii nu este
eficace, dacă nu este acompaniată şi de alte măsuri preventive.

În numeroase ţări, sunt percepute taxe pe alcool, care ajung în bugetul de stat,
de unde o parte se întoarce prin finanţarea de acţiuni de promovare a sănătăţii.
Deci, în mod indirect, producătorii de alcool, finanţează acţiunile de promovare
a sănătăţii (combaterea alcoolismului şi a consecinţelor lui, tratamentul). În alte
state, cum sunt cele nordice, producerea alcoolului este monopol de stat, şi din
venitul adus, se investesc anumite procente în acţiuni pentru promovarea
sănătăţii.

Toate ţările industrializate au promulgat, sub o formă sau alta, o legislaţie

referitoare la băuturile alcoolice. Alcoolul nu este un produs compatibil cu alte
produse; el rămâne considerat ca un produs particular.