TEORIA GENERALĂ A

STATULUI ŞI DREPTULUI
CURS 1 9 octombrie 2007

Există diferite denumiri ale acestui curs.

Dreptul – în sens filosofic – fiecare persoană trebuie să obţină ceea ce i se cuvine (justeţe,
dreptate); în sens juridic – obligativitate pentru toate persoanele.
Dreptul obiectiv: toate normele juridice în vigoare.
Dreptul subiectiv: dreptul pe care îl are o anumită persoană – subiect de drept – în raport
cu o altă persoană, care este subiect de drept, în raport cu altă persoană, subiect de drept
pasiv.

EX: contract de vânzare-cumpărare: cumpărătorul este titularul dreptului subiectiv;

vânzătorul – subiect de drept pasiv (titulari de drepturi şi obligaţii).

Dreptul internaţional public – reglementează relaţiile dintre state, care sunt subiecte de
drept.

Dreptul pozitiv = drept obiectiv: normele şi organele care sunt aplicate în viaţa de zi cu
zi.

EX: Raporturile sunt reglementate de normele juridice respective, în caz contrar, poate
interveni forţa coercitivă a statului.

Dreptul reglementează toate aspectele vieţii omeneşti.

Ştiinţele juridice sau ştiinţele despre stat şi drept fac parte din ştiinţele sociale şi se află în
strânsă legătură cu alte ştiinţe: filozofia, logica, morala, istoria, sociologia.

OBIECTUL de studiu al teoriei generale a dreptului: elaborarea celor mai generale

concepte şi categorii cu care operează celelalte discipline juridice: stat, drept, normă,
raporturi, aplicarea normelor, răspundere juridică, subiect de drept.

ŞTIINŢELE JURIDICE ISTORICE.

32 există în fiecare ţară o istorie naţională a statului şi dreptului
33 există o istorie generală a statului şi dreptului – studiază dreptul şi statul la
principalele popoare care şi-au adus contribuţia la dezvoltarea acestei discipline:
Orientul Antic – Egipt, Babilon, India, China; popoarele sclavagiste; statele
feudale; perioada capitalistă, în special Franţa – 1798; statele socialiste.
34 istoria doctrinelor politice: ideile şi conceptele exprimate de filosofi din
Antichitate şi până în prezent.

Dreptul natural – nu este creat de oameni, vine de la natură; există o sumă de reguli
regăsite în societate la naştere. Stă la baza Drepturilor Omului.

ŞTIINŢELE JURIDICE DE RAMURĂ.

Ramurile juridice – grupuri de norme juridice – statut autonom dobândit în timp.

Dreptul civil: una dintre primele ramuri impuse – reglementează proprietatea şi

problemele adiacente: servituţi, obligaţii, succesiuni.

Dreptul roman: reglementează problemele economice: ius publicum şi ius privatum.

Drept public: norme juridice care reglementează drepturile statului în raport cu

particularii.
Drept privat: norme juridice care reglementează interesele particulare ale cetăţenilor.

Apariţia diferitelor ramuri ale dreptului a fost legată şi de apariţia codurilor (Europa sec.
XIX – Franţa, Germania).
Franţa – 1804 – Codul Civil sau Codul lui Napoleon
- 1810 – Codul Penal
Germania, Austria – Cod Penal
Austria – 1900 – Cod Civil aplicat şi în Transilvania (introducerea cărţilor funciare –
evidenţa imobilelor: case, terenuri).
Alte coduri: Cod de Procedură Penală şi Cod de Procedură Civilă, Cod Comercial.
Dreptul ca disciplină didactică. Ştiinţe ale dreptului: drept constituţional, drept civil, drept
penal, drept administrativ ...

CURS 2 16 octombrie 2007

Criterii care stau la baza grupării normelor de drept:

35 OBIECTUL REGLEMENTĂRII JURIDICE: natura relaţiilor sociale
pe care le reglementează un anumit grup de norme juridice.
EX: toate normele care se referă la relaţiile patrimoniale formaează
obiectul dreptului civil; toate normele care se referă la realţiile
dintre soţi, rude formează dreptul familiei.
În domeniul dreptului civil, relaţiile patrimoniale sunt foarte diferite
fapt ce implică o divizare extremă.
36 METODA REGLEMENTĂRII JURIDICE: se înţelege modul în care
statul reglementează anumite categorii de relaţii sociale.
Există trei metode de reglementare:
a) metoda autoritarismului: este metoda prin care statul obligă anumite
categorii de cetăţeni să acţioneze într-un anumit mod. Se
creează un raport de subordonare între subiecţii cărora li
se adresează normele juridice.
EX: norme juridice ce stabilesc impozitele, taxele, circulaţia.
b) metoda autonomismului: este o metodă care nu obligă la o anumită
acţiune din partea cetăţenilor, ci le permite să aibă o
anumită conduită.
 EX: nimeni nu este obligat să încheie un contrat pentru
achiziţionarea unui autoturism, să plece într-o excursie, să
zboare cu avionul. Statul permite luarea unei decizii, însă
dacă cetăţeneanu s-a angajat la o anumită acţiune, atunci
intervine metoda autoritară.
c) metoda recomandării: este o metodă prin care nu se obligă, dar
nici nu se interzice săvârşirea unor acţiuni, ci se recomandă o
modalitate de acţiune.
Metodele utilizate de stat depind de natura relaţiilor pe care le reglementează.
Când este vorba de îndeplinirea unor obligaţii bugetare (plata
impozitelor, taxelor), statul foloseşte metoda autoritarismului, când
este vorba de relaţii între persoane particulare se foloseşte, în
general, metoda autonomismului.
 RAMURI ŞI INTITUŢII JURIDICE

Sistem de drept – unitatea normelor juridice şi împărţirea lor în ramuri şi

instituţii juridice. Toate normele juridice exprimă voinţa puterii de stat,
dar ele reprezintă o diversitate pentru că ştiinţa juridică le grupează în
ramuri şi instituţii juridice.

RAMURĂ – grup de norme juridice cu acelaşi obiect de reglementare şi

care utilizează aceeaşi metodă de reglementare.
EX: dreptul civil: ramură unitară de drept – obiectul reglementării:
relaţiile patrimoniale şi foloseşte preponderent metoda
autonomismului
Relaţiile patrimoniale se întâlnesc şi în domeniul dreptului administrativ şi
financiar, numai că normele de drept adminsitrativ şi financiar se deosebesc de
normele dreptului civil pentru că statul foloseşte metoda autoritarismului.

INSTITUŢIA JURIDICĂ – grup restrâns de norme juridice. O ramură de

drept cuprinde mai multe instituţii juridice.
EX: dreptul civil – cuprinde instituţia proprietăţii, a obligaţiilor (contracte,
obligaţii); dreptul familiei – cuprinde instituţia căsătoriei, a
divorţului, a adopţiei; dreptul penal – cuprinde instituţia infracţiunii, a
pedepsei, a legitimei apărări, a starii de necesitate, a
circumstanţelor atenuante, a circumstanţelor agravante.

O ramură de drept şi una a ştiinţei dreptului nu au un singur

corespondent în rândul disciplinelor didactice.
EX: dreptul civil – ramură unitară de drept – unitară ca ştiinţă. Din punct
de vedere didactic există mai multe discipline: drept civil – parte
generală
37 persoanele
38 obligaţii
39 drepturi reale
40 constracte speciale
41 succesiuni
CLASIFICAREA RAMURILOR DE DREPT:
42 Drept constituţional: totalitatea normelor juridice cuprinse în constituţie,
dar şi în alte legi constituţionale: organizarea socială şi de
stat; principalele autorităţi publice; drepturile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor. Organizarea socială şi de stat –
defineşte regimul politic al unei societăţi, ţări. Reglementarea
autorităţilor publice – formează aparatul de stat. Drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor – baza tututor
celorlalte ramuri de drept.
43 Drept administrativ: ansamblul de norme juridice – reglementează modul
de organizare şi funcţionare a autorităţilor administrative, a
relaţiilor dintre ele, precum şi dintre acestea şi cetăţeni.
 Principalele autorităţi administrative: guvernul, ministerele –
elaborează acte normtive; administraţia locală: prefecturi,
primării. Folosesc metoda autoritarismului – se impun anumite
obligaţii pe care cetăţenii trebuie să le îndeplinească. Organele
adminsitrative – organe executive.
44 Drept financiar sau dreptul finanţelor publice: se referă la modul de
constituire, de repartizare şi de utilizare ale fondurilor băneşti
ale statului. Principala instituţie o constituie bugetul de stat
(drept bugetar) – plan de venituri şi cheltuieli.
CURS 4 5 noiembrie 2007

DREPTUL COOPERATIST

A apărut în anii socialismului, în anii cooperativizării. S-a numit drept

cooperatist-agrar. Cuprindea:
• norme juridice privind constituirea CAP-urilor
• desfăşurarea muncii în cadrul CAP-urilor
• organizarea şi retribuirea muncii
• CAP-urile aveau la bază un statut
Proprietatea nu era respectată; proporţia cu care a intrat fiecare în CAP nu
mai era recunoscută.
Au apărut şi alte ramuri:
• cooperative meşteşugăreşti
• cooperative de consum
După 1989 s-au produs o serie de modificări. Din dreptul civil s-au
desprins o seride ramuri noi:
• drept comercial
• dreptul mediului
• dreptul afacerilor
• dreptul concurenţei
• dreptul asigurărilor
• distribuţia comercială

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI PRIVAT. DREPT COMUNITAR

45 dreptul internaţional public – cuprindea ansamblul normelor juridice

care se referă la colaborarea şi lupta dintre state pe arena
internaţională şi ai căror subiecte sunt numai statele şi nu
persoanele luate individual.
Caracteristici:
46 la baza lui stau nişte contracte normative – documente – tratate,
pacte, acorduri, convenţii, charte, statute.
Charta ONU – cel mai important, elaborat la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial
47 nu există un organism coercitiv pentru a acţiona într-un anumit fel.
Ştiinţa dreptului internaţional public – corespunde dreptului
internaţional public. Există şi o disciplină de studiu.
48 drept internaţional privat – reglementează relaţiile patrimoniale care
conţin elemente străine – de extraneitate
49 drept comunitar - constituţia europeană – generală – referiri la drepturile
omului.
Probleme juridice: dreptul romano-german şi dreptul anglo-saxon; instituţiile nu
corespund.
Ramuri ale ştiinţei dreptului: ramuri juridice auxiliare:
• medicina legală – expertize
• criminalistica – descoperirea şi cercetarea urmelor lăsate de infractori
• traseologia – urme lăsate de gloanţe şi încărcătura cartuşelor
• studiul stupefiantelor şi al drogurilor
• fotografia judiciară
• contabilitatea
• crimonologia – studiul persoanei infractorilor – aspecte anatomo-patologice ale
individului
• statistica judiciară – oferă date instanţelor de judecată cu privire la
fenomenul infracţional, frecvenţa infracţiunilor într-un anumit mediu
social
• sociologia juridică – studiază datele referitoare la anumite categorii
sociale

CUNOAŞTERE ŞI LIMBAJ ÎN ŞTIINŢELE JURIDICE

Cunoaştere – însuşirea unor cunoştinţe despre natură, societate;

descoperă însuşirile unor lucruri sau fenomene.
Concept – ansamblul însuşirilor
Termen – denumeşte conceptul

Conceptele – oamenii iau cunoştinţă despre însuşirile unor lucruri sau

fenomene; folosesc la transmiterea cunoştinţelor între generaţii prin
viu grai sau scris

Cunoaşterea poate fi: ostensivă sau discursivă.

Cunoaşterea ostensivă: presupune existenţa obiectului pe care vrem să-

l cunoaştem în faţa agentului cunoscător. Se transmit cunoştinţe
despre obiecte şi anumite informaţii din diverse domenii de activitate.

Există procedee logice utilizate în domeniul cunoaşterii discursive.

Cunoaşterea din domeniul dreptului este una discursivă.

CURS 5 13 noiembrie 2007

Fenomenul juridic este un fenomen complex, care cuprinde date din mai multe ramuri ale
ştiinţei (biologie, fizică, matematică, sociologie, morală).

CUNOAŞTERE ŞI LIMBAJ ÎN DOMENIUL JURIDIC II

Cu ajutorul cunoaşterii, oamenii percep anumite însuşiri sau un anumit

conţinut informaţional. Din punct de vedere lingvistic, cunoştinţele
despre un anumit lucru, obiect sau fenomen se exprimă cu ajutorul
conceptelor. Însemnul lingvistic atribuit conceptului = termen.

Cunoaşterea poate fi ostensivă sau discursivă.

Procedee de cunoaştere:
50 Denumirea termenilor – ex. statul – organizaţie politică
51 Descripţia – adaugă note distinctive denumirii – ex. statul este o
organizaţie politică formată dintr-o categorie specială de oameni
investiţi cu calitatea de a lua anumite hotărâri.
52 Definirea – denumirea + descripţia
53 Diviziunea – împărţirea unui anumit conţinut informaţional în două
subclase.
54 Clasificarea – numărul de subclase nu este limitat – ex. normele
juridice
55 Abstractizarea, generalizare, particularizare – ex. izvoarele de drept

METODE DE STUDIERE A PROBLEMELOR STATULUI ŞI DREPTULUI

56 Metoda istorică – discipline – istoria statului şi dreptului naţional, istoria

generală a statului şi dreptului, istoria doctrinelor politico-juridice
57 Metoda logică – operează cu concepte: judecată, raţionament
58 Metoda experimentală
59 Metoda cantitativă – se sprijină pe date de ordin matematic –
cuantificare – în drept – substituirea calitativului prin cantitativ – se
oferă posibilitatea studierii fenomenului infracţional pentru a putea
interveni
60 Metoda prospectivă – presupune o incursiune în viitor pentru a putea prevedea cum
se vor desfăşura anumite evenimente sau fapte ce ţin de domeniul
statului sau dreptului

STATUL

Denumirea vine din latină – status – stare de stabilitate a unor lucruri,

situaţii, împrejurări
În timp, sec. al XVI-lea – a devenit organizaţie politică, în România abia în sec.
al XIX-lea.
În sens istorico-geografic, noţiunea de stat e sinonimă cu termenul de ţară.
61 organizaţie politică formată dintr-o categorie specială de oameni aleşi
pe baza votului – deputaţii şi senatorii - şi care pot lua hotărâri
generale obligatorii pentru întreaga populaţie, hotărâri care dacă nu
sunt respectate, intervine forţa coercitivă a statului.
62 teritoriul şi populaţia asupra căreia se exercită autoritatea politică

CURS 7 4 decembrie 2007

STATUL ŞI DREPTUL CA FACTOR DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

Cultura şi civilizaţia. Definiţii.
Germania – civilizaţia definită prin cultură
Franţa – cultura definită prin civilizaţie
Civilizaţia – viaţa materială – rezultatul unor creaţii materiale
Cultura – rezultatul unor idei spirituale, materializarea lor: literatură, artă, pictură,
muzică.
Cultura şi civilizaţia pot fi privite din punct de vedere instituţional şi din punct de
vedere relaţional – relaţii între oameni – rezultând raporturi juridice.
Obiectul reglementării juridice – cultura şi civilizaţia formează obiectul
reglementării juridice de către drept. Cele două se manifestă în
constituirea sistemului de organe – Parlament, Guvern – gradul de
civilizaţie şi cultură a unui popor de pe un anumit teritoriu la un moment
dat în societate.

STATUL ŞI DREPTUL

Primele organizări au avut loc pe baza legăturilor de rudenie, sânge – nu

există clase – guvernanţi şi guvernaţi – egalitate – în perioada comunei
primitive. Domesticirea şi creşterea animalelor a condus la dezvoltarea
societăţii, descendenţa socotindu-se pe linie paternă. Apariţia primelor
unelte a condus la o dezvoltare materială mai mare a societăţii, iar
împreună cu descoperirea metalelor a apărut trocul care a condus mai
apoi la apariţia unui etalo – vitele, transformat apoi în metale – aur şi
argint – bani – apariţia statului.
Banii au determinat apariţia negustorilor şi a persoanelor care se ocupau cu
camăta. Acest lucru a determinat diviziunea între membrii societăţii. În
perioada gentilică funcţiona Legea talionului, însă nu exista o distincţie
clară între drepturi şi obligaţii.
În timp, dreptul a determinat apariţia statului şi împărţirea populaţiei pe baza
criteriului teritorial şi nu pe baza criteriului de gintă. Astfel, locuitorii
unui anumit teritoriu au devenit populaţia unui stat, care la început a
fost democraţia militară. Apoi apar primele impozite, ca primă
preocupare a statului. Apar şi judecătorii, iar ca putere publică existat
apartul de stat.
Religia era un mijloc eficient de dominare a populaţiei. Apar două categorii de
oameni: liberi şi sclavi.
La început, regulile în drept aveau un caracter religios, fiind impuse de regulile
divinităţii.
Apar şi primele legi scrise: Egipt, Codul lui Hamurabi – Sumer, India,
Cartea legiştilor – China.

ROMA ŞI GRECIA

Grecia – antichitate – multitudine de insule şi state – au devenit dominante

două: Atena şi Sparta.
Atena – statul tipic din care a rezultat împărţirea populaţiei pe baza criteriului
teritorial. Atena avea un sistem de conducere complex. În sec. VI BC –
situaţia economică a Atenei era grea. În 594 BC ajunge prim arhonte
Solon, care a impus câteva reforme pentru îmbunătăţirea situaţiei
economice a Atenei: scutirea de datorii, eliberarea sclavilor şi a
deţinutţilor datorinici, sclavii vânduţi peste hotare puteau reveni la
Atena, a împărţit populaţia pe baza averii – patru clase. Criteriul utilizat
era venitul fiecăruia măsurat în cereale – medigma/an. Primele trei
clase participau la viaţa publică.
Clistene – alt mare reformator – în anul 509 BC a condus Atena şi a împărţit
teritoriul în 10 părţi teritoriale – file.

CURS 8 11 decembrie 2007

Constantele dreptului

1. Dat – element de bază – permanenţe juridice

- Raporturile: de familie, de proprietate, de schimb, între stat şi cetăţeni
- Reglementările obiectului juridic – raportul juridic
- Aparat tehnic conceptual – redactarea normelor juridice
- Faptele sociale – obiect al reglementării juridice
- Omul – în complexitatea sa: relaţii patrimoniale şi nepatrimoniale
- Legile obiective de dezvoltare ale societăţii aplicabile unei societăţi sau
tuturor
2. Construit – legile, actele normative elaborate
3. Relaţii sociale – complexe, diferite

Constantele dreptului
1. sens istorico-geografic – general
Continuitate absolută. Factori de continuitate.
a) teritoriul: spaţiu terestru, apele teritoriale, marea/oceanul teritorial,
spaţiul aerian
Continuitate relativă.
b) populaţia

2. sens politico-juridic – profund

Organizaţie politică – categorie specială de oameni investiţi cu atribute
de putere, constând în elaborarea de norme juridice sau acte de
aplicare a dreptului, folosind forţa coercitivă a statului.

CURS 9 18 decembrie 2007

Din punct de vedere politco-juridic, constantele statului trebuie cercetate în contextul

organizării aparatului de stat.
Statul – multitudine de organizaţii structurate pe anumite domenii, potrivit
principiului separaţiei puterilor în stat: trei puteri – executivă,
legislativă şi judecătorească

Reprezentanţii în legislativ şi executiv sunt desemnaţi prin scrutinşi sunt

aleşi în baza unui mandat din partea alegătorilor

Constante:
1. separaţia puterilor în stat
2. legislativul – organ colegial – elaborează legi
3. executivul – guvern/miniştri/cabinet

CURS 10 8 ianuarie 2008

CONŞTIINŢA JURIDICĂ

Definiţie: un ansamblu de idei, concepţii, reprezentări despre drept.

Trebuie privită ca o parte a conştiinţei sociale.
Este formată din trei elemente:
63 elementul raţional
64 elementul afectiv
65 elemntul voliţional
Cel mai important este elementul voliţional.

CONŞTIINŢĂ INDIVIDUALĂ ŞI COLECTIVĂ

Conştiinţa juridică individuală şi-o formează fiecare om care vine în

contact cu normele juridice.
Conştiinţa juridică colectivă este o grupare selectivă a conştiinţei
juridice individuale.
Conţinutul conştiiţei juridice colective – ideile despre drept aşa cum
este ea la un moment dat şi cum ar trebui să fie ea în viitor pentru a
răspunde cerinţelor viitoare.

FUNCŢIILE SOCIALE
66 funcţia de cunoaştere
67 funcţia de valorificare
68 funcţia normativă
Sunt prezente toate cele 3 elemente constitutive ale conştiiţei juridice. Rolul
predominant ăla re câte unul dintre ele în fiecare funcţie în parte.

IZVOARELE DREPTULUI

1. se utilizează în sens material: izvor al dreptului – condiţia vieţii

materiale sau relaţiile sociale la un moment dat care dau naştere
normelor de drept. Izvorul – anterior apariţiei normelor juridice – izvor
primar sau sursă primară.
2. se utilizează în sens formal: forma deexprimare a dreptului, locul unde
se găsesc formulate normele de drept
Izvoare:
• cel mai vechi: obiceiul sau cutuma – obiceiuri juridice
• actele normative: legea, ordonanţe, ordine, norme metodologice, hotărâri
şi decizii locale
• doctrina: lucrările cercetătorilor – idei, concepţii, păreri
• jurisprudenţa: practica judiciară – izvor social al dreptului
• contractele normative: acte juridice încheiate între două sau mai multe părţi în
care se stabilesc drepturi şi obligaţii corelative; sunt prevăzute anumite
reguli opozabile şi terţilor (dreptul constituţional – constituirea unor
state; dreptul muncii – contractul colectiv de muncă; dreptul
internaţional – tratate, convenţii, statute).

TEORIA GENERALĂ A STATULUI

ŞI DREPTULUI II
CURS 1 4 martie 2008

Legătura dintre stat şi drept. Conştiinţă juridică şi morală.

Elementul afectiv presupune o operă de valorificare a realităţii înconjurătoare.

Se atribuie o anumită semnificaţie unor fapte ce se petrec în societate
din puct de vedere al valorilor, al axiologiei.
Există o axiologie juridică – diferă între membri unei societăţi.
Morala se împleteşte cu religia. Primele reprezentări ale lumii
înconjurătoare – forţe supranaturale.
Religia promova şi norme de comportament uman şi aspecte politice.
Morala religioasă şi dreptul se regăsesc în Codul lui Hammurabi şi în
Decalogul creştin.
Codul lui Hammurabi – descoperit pe teritoriul Iranului de azi (Persia) la 1901 – scris
în piatră – 282 articole. Se referă la o serie de probleme cu caracter
economic – proprietatea, contractul de vânzare-cumpărare, ipoteca,
gajul; probleme legate de familie – căsătorie, divorţ, înfiere; explicaţii
de ordin religios; sancţiuni pentru fapte penale.
Codul avea un caracter cazuistic şi enumerativ. În timp, enumerările au fost
abstractizate.
Decalogul – primele cinci porunci – din domeniul moralei, următoarele în domeniul
dreptului. Decalogul – prezent în întreaga lume creştină; unele porunci
se regăsesc în drept.

Asemănări între normele moralei şi normele juridice:

69 reprezintă o obictivizare a subiectivităţii umane, în sensul că la
început au un caracter subiectiv – creaţie umană – obiective.
 70 reprezintă o manifestare a esenţei umane
71 caracter obiectiv
72 caracter normativ – prescriu o conduită umană
Deosebiri:
73 normele juridice sunt garantate cu forţa de constrângere a statutului
74 sancţiunile normelor moralei sunt lăsate la latitudinea opiniei publice.

Norma juridică – parte a normelor sociale care reglementează comportamentul

omului, astfel încât activitatea lui să poată fi considerată valoroasă din
puct de vedere social şi apreciată pozitiv. Normele sociale sunt
teleologice (urmăresc un anumit scop) şi prospective (sunt făcute
pentru a se adresa viitorului).
Norma socială:
75 acţională – reglementează comportamentul omului faţă de
natură, constituită astfel încât cu un minim de efort să fie obţinut
un maxim de randament
76 comportamentală – indică modul în care omul trebuie să se
comporte în anumite împrejurări
77 organizaţională – reglementează constituirea individului în diferite
forme de colectivităţi umane.
Deosebiri între normele juridice şi celelalte norme sociale:
78 normele juridice au un caracter general, care rezultă din două împrejurări
tipice (se aplică ori de câte ori apar împrejurările la care se
referă) şi impersonale (au în vedere faptul că nu se aplică unei
persoane determinate, ci unei categorii nedeterminate de
persoane).
79 norme juridice care se adresează unor organizaţii
80 norme juridice cu caracter general
Normele juridice au o structură logico-juridică şi formulare tehnico-
legislativă. Structura este următoarea: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.
Elementele au mai multe variante: ipoteza – element al normei juridice
prin care sunt indicate împrejurările la care urmează să se aplice
norma juridică. Ipoteza poate fi determinată sau subînţeleasă.
Dispoziţia – partea cea mai importantă a normei juridice şi prescrie
conduita pe care trebuia să o urmeze o persoană în anumite
împrejurări.

CURS 2 11 martie 2008

Dispoziţia normei juridice

Definiţie: conduita persoanelor în anumite împrejurări sau ipoteze.

Prevede ceea ce trebuie sau nu să facă persoanele.
Dispoziţiile:
81 onerative: obligă persoanele să aibă un anumit comportament, ceea
ce trebuie făcut
 82 prohibitive: interzic săvârşirea unor acţiuni; rezultă chiar din
formularea dispoziţiei
83 permisive: nu opresc, dar nici nu obligă la sîvârşirea unor acţiuni, ci lasă
la latitudinea părţilor să-şi aleagă conduita în anumite
împrejurări
o supletive: statul sau instanţele de judecată suplinesc voinţa
părţilor unuiraport juridic
84 de recomandare: frecvente în perioada socialistă
85 de stimulare: în dreptul muncii: se referă la o conduită deosebită în
câmpul muncii drept pentru care apar stimulentele – recompense
financiare sau onorifice
86 generale, speciale şi de excepţie: cele generale şi speciale se referă
la anumite asptecte ale raportului juridic dintr-o anumită ramură
de drept; cele de excepţie pot să se abată de la dispoziţiile
generale, fie de la cele speciale
Dispoziţiile normelor juridice sunt alese de legiuitor în funcţie de natura
intereselor pe care vrea să le ocrotească.
Sancţiunea normei de drept – parte a normei juridice care arată ce se
întâmplă dacă nu se respectă dispoziţia. Sancţiunea - un rău necesar
pe care trebuie să-l suporte autorul unei fapte ilicite.
Clasificare:
I. Din punct de vedere al naturii lor – după ramura de drept căreia îi aparţin:
87 penale:
o privaţiunea de libertate: scop: caracter rerpesiv şi preventiv
o amenda penală (pedeapsă)
o confiscarea averii
o deţienrea în locuri speciale de detenţie
88 administrative: se aplică pentru încălcarea normelor dreptului
administrativ – contravenţii – se aplică amenda administrativă
(sancţiune) – nu este înscrisă în cazierul judiciar
89 disciplinare: se aplică persoanelor care au calitatea de angajat în
procesul muncii şi pentru fapte săvârşite în procesul muncii:
mustrarea, avertismentul, mutarea disciplinară, desfacerea
contractului de muncă.
90 civile: constau în obligarea celui care a săvârşit o faptă ilicită civilă să
repare prejudiciul cauzat. Unele sancţiuni civile vizează
patrimoniul persoanei care a săvârşit o asemenea faptă, altele
vizează persoana acestuia. Sancţiuni civile sunt reparatorii şi
represive. Pedeapsa civilă vizează persoana celui care a săvârşit
o faptă ilicită şi poate fi împiedicarea de a dobândi anumite
drepturi subiective sau interzicerea acestora: nedemnitatea,
exferedarea (excluderea de la moştenire), sancţiuni îndreptate
împotriva bunurilor persoanei: amenda civilă sau trecerea în
folosinţa statului a unor prestaţii.
CURS 3 18 martie 2008

Procesul de abstractizare în drept.

Enumerarea (cazuistica concretă) a fost înlocuită de abstractizare.

Existenţialismul juridic (literatura franceză)/ Impresionism juridic (perioada interbelică).
Marea Britanie – common law – cazuistică bazată pe precedente
România – sistemul dreptului roman.

Gradul de abstractizare e diferit în actele normative: Codul familiei – art. 55 – constatarea

paternităţii, art. 38 – divorţul. Judecătorii emit judecăţi de valoare, nu doar de constatare.

Tehnica legislativă – procesul de creare

Tehnica juridică – procesul de aplicare a dreptului – totalitatea procedurilor şi artificiilor
cu ajutorul cărora condiţiile vieţii materiale sunt transpuse în norme de drept.

Conţinut – relaţii sociale

Formă – norma juridică

Tehnica juridică utilizează procedeul ficţiunii, prin care se înlocuiesc anumite trăsături şi
calităţi cu altele asemănătoare (există procedeul cifrajului) – substituirea calitativului prin
cantitativ.

Ramură de drept distinctă – tehnică legislativă + procedee – legistica formală – îi

corespunde o ştiinţă – modul de elaborare a tuturor normelor juridice.

Legistica formală are un obiect de reglementare şi o metodă de reglementare (autoritar-

descriptivă) proprii.

CURS 4 25 martie 2008

Legistica formală
91 Ramură a dreptului
92 Principii proprii
o Fundametele ştiinţifice ale actelor normative
o Echilibrul între static şi dinamica dreptului
o Corelaţia actelor normative
o Accesibilitatea şi economia actelor normative
93 Izvoare proprii: acte normative de bază: Constituţia, legile
organice şi ordinare, ordonanţe şi ordonanţe d eurgenţă,
hotărâri ale guvernului, regulementele Camerei Deputaţilor
şi ale Senatului, hotărâri ale birourilor permanente ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului, deciziile Curţii
Constituţionale (declaraţii de neconstituţionalitate ale unor
legi, ordonanţe sau hotătrâri).
94 Ramură a ştiinţei dreptului şi constituirea unor discipline.
 Moderninism: din pucntul de vedere al tehnicii legislative (sec. al XVII-lea până în
present) porenşte de la ideile dreptului natural (omul se naşte liber,
drepturi conferite de natură).
Post-modernism:
95 raţionalitate şi simplitate
96 numeroase acte administrative care contrazic prevederi ale unor legi sau
fără character normativ
97 lobby
Dat: natural (condiţiile vieţii materiale), istoric (perioade), raţional
(cunoaşterea ştiinţifică), ideal.
Decizii complexe:
98 elaborarea ipotezelor
99 stabilirea consecinţelor
100elaborarea deciziei
RAPORTUL JURIDIC
Definiţie: relaţii reglementate de norme de drept.
Condiţii:
101existenţa unei norme juridice princare este reglementat
raportul respective
102apariţia unor fapte juridice care să pună în mişcare normele
juridice aplicate la un fapt concret
Elementele raportului juridic:
103subiecţii
104conţinutul
105obiectul

CURS 5 1 aprilie 2008

RAPORTUL JURIDIC
INSTITUŢIA ANALOGIEI
106analogia legii: situaţia în care nu există o normă expresă care să se refere cu
claritate la un raport juridic, dar există una asemănătoare
107analogia dreptului: nu există nici o normă asemănătoare, autoritatea
face apel la principiile generale ale dreptului.
În România, analogia legii e admisă cu excepţia dreptului penal. Se întâlneşte
cel mai des în domeniul dreptului civil (ex: contractul de furnizare care este
asemănător cu contractul de vânzare-cumpărare, numai pe o periodă mai
lungă). Pot exista raporturi juridice chiar în lipsa unor norme juridice
exprese prin aplicarea analogiei legii ori a dreptului, în situaţia în care
legea permite asta.

Faptele juridice sunt acele evenimente sau acţiuni omeneşti de care legea leagă
naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Pentru a se
stabili un raport juridic este necesară intervenţia omului.

Evenimentele – fenomene naturale.

Acţiunile omeneşti – activităţi umane cu consecinţe benefice pentru

umanitate, licite, altele sunt
ilicite. Acţiunile omeneşti sunt de comisiune şi de omisiune.

Actele juridice – acţiunile omeneşti făcute cu intenţia de a produce efecte

juridice.

Act juridic:
108înscris doveditor (ex. chitanţă, bon de material, sentinţă
judecătorească, diplomă)
109orice manifestare de voinţă, indiferent dacă a fost făcută scris sau
oral, dar care are drept rezultat naşterea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice.
 Acţiunile ca şi fapte juridice pot să prevadă naşterea, modificare sau
stingerea unor raporturi juridice. Există situaţii în care se pune
problema dacă unele fapte juridice pot fi considerate evenimente
sau acţiuni. (ex. omor – trăznet, omor - împuşcare, înjunghiere).

Acte juridice:
110unilaterale, bilaterale, multilaterale
111cu titlu gratuit şi cu titlu oneros
112oficiale şi neoficiale
Un raport social este juridic pentru faptul că dacă părţile nu se respectă în
drepturi şi obligaţii, poate intervene forţa de constrîngere a statului.

Distincţia în evenimente şi acţiuni e susceptibilă a fi generalizată în

toate normele dreptului.

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE RAPORTULUI JURIDIC

113subiecţii
114conţinutul
115obiectul
116subiecţii raportului juridic pot fi persoane individuale sau anumite
colectivităţi.
117persoana fizică - o persoană, pentru a fi subiect al raportului
juridic, trebuie să dispună de capacitate juridică, care este
posibiltatea generală şi abstractă de a avea drepturi şi
obligaţii în cadrul unor raporturi juridice. Capacitatea juridică
presupune posibilitatea ca persoana să aibă discernămînt. Nu
au capacitate juridică minorii şi debilii minatli.
Distincţie: capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Capacitate
de folosinţă au toate persoanele. Distincţia nu operează ăn toate
ramurile dreptului, ci numai acolo unde se poate disjunge exercitarea
în nume propriu.

CURS 6 8 aprilie 2008

Subiecte colective – statul – subiect al unor raporturi juridice de drept internaţional

public, de drept constituţional, de drept administrativ sau de drept
financiar.

Statul este reprezentat de preşedintele ţării, de Ministerul Afacerilor Externe,

reprezentanţii diplomatici (ambasade, consulate) – drept internaţional
public.

Statul este reprezentat de prim-ministru, guvern, diferite ministere – drept administrativ.

Statul este reprezentat de Ministerul de Finanţe – drept financiar.

În afară de state mai există diferite autorităţi publice sau organe ale
statului – parlament, guvern, organe administrative de stat, autorităţi
jduecătoreşti.

Subiecţi ale raportului juridic pot fi diferitele organisme sociale

(organizaţii obşteşti) – sindicate, ONG-uri. În anumite raporturi juridice
pot apărea ca subiecţi şi organizaţiile cooperatiste.

Ca subiect colectiv – insituţii de stat – organizaţii care nu au caracter

economic şi nici scop lucrativ şi care sunt finanţate de la bugetul de
stat: şcoala, teatrul, cinematografele, filamonicile.
Instituţie poate fi orice organizaţie din cadrul sistemului de autorităţi
publice ale statului (legislativ, executiv, judecătoresc).

Persoana juridică – unitatea organizatorică care are un patrimoniu propriu,

un sediu şi o denumire proprie

3. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC

Definiţie: este format din totalitatea drepturilor subiective şi a
obligaţiilor pe care le au subiecţii unui raport juridic.
Există raporturi juridice simple – una dintre părţi este subiect activ
(titular de drepturi), altă parte este subiect pasiv (titular de obligaţii).
Există situaţii în care numai titularii de drepturi se individualizează,
toate celelalte persoane – titulari de obligaţii.

Drepturile subiective pot fi absolute şi relative.

Drepturi subiective absolute – cele în care numai titularul drepturilor este individualizat
(ex: dreptul de proprietate).

Drepturi subiective relative – ex: contractul de vânzare-cumpărare. Există şi situaţii

unde apar drepturi subiective absolute (dreptul penal).

Raporturile juridice pot fi abstracte şi concrete.

Raporturile juridice abstracte – se stabilesc în mintea omului (ex: în cazul normelor de

drept penal – interzis a fi săvârşite anumite fapte). Dreptul subiectiv nu
trebuie înţeles în sens filosofic.

Drepturile subiective pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale.

Obligaţia – definiţie – îndrituirea subiectului pasiv faţă de subiectul activ

în cadrul unui raport juridic concret. Obligaţia este de a da, de a face
sau de a nu face ceva în folosul subiectului activ.

Există şi raporturi juridice compelxe – subiectul raportului juridic apare

în acelaşi timp şi concomitent şi ca titular de drepturi şi ca titular de
obligaţii (ex: contactul de vânzare-cumpărare).

C. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC.

Teorii:
118Obiect al raportului juridic constituie acţiunea sau inacţiunea
participanţilor la un raport juridic.
119Obiect al raportului juridic – lucru material (bun) – nu toate raporturile juridice
trebuie să aibă un obiect
120Obiect al raportului juridic - constituie acţiunea sau inacţiunea
participanţilor la un raport juridic, cât şi anumite valori
patrimoniale (bunuri), după cum constituie şi anumite valori
nepatrimoniale.
121Obiect al raportului juridic constituie acţiunea sau inacţiunea
participanţilor la un raport juridic, cât şi anumite valori
patrimoniale (bunuri), după cum constituie şi anumite valori
nepatrimoniale – opera literară, artistică sau ştiinţifiică – unitate
de imagini şi idei şi marca de fabrică.

Raport juridic de constrângere:

122Subiecţi: subiect activ este statul, reprezentat prin organele sale
specializate (judecătoreşti); subiect pasiv este persoana care a
săvârşit o faptă ilicită.
123Conţinut: drepturile şi îndatoririle participanţilor la un raport
juridic.
124Obiect: aplicarea sancţiunii (numai cea prevăzută de lege) în funcţie
de natura faptei ilicite care a fost săvârşită.

Raport juridic de conformare – conform normelor juridice.

Raport juridic de cooperare – cetăţenii cooperează cu statul în respecatea

normelor juridice.

Raport juridic de conflict (de contradicţie) – a fost încălcată o normă de

juridică din dreptul penal.

Raport juridic de conformare (de cooperare) – întâlnit şi în alte ramuri de drept,

nu numai în drept penal (dreptul muncii, respectarea dreptului de
proprietate), la fel ca şi raportul juridic de conflict.

Clasificare:
125Raport juridic de conformare (cooperare)
126Raport juridic de aplicare a dreptului presupune intervenţia unor organe
de stat
a. Raport juridic în care este vorba de îndeplinirea unor atribuţii legale,
licite
 b. Raport juridic de conflict (contradicţie) – aplicarea unor sancţiuni
pentru săvârşirea unor fapte ilicite.

CURS 7 6 mai 2008

Aplicarea normelor juridice în timp şi spaţiu

Normele juridice sunt aplicate atâta timp cât sunt în vigoare. Există momentul
intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare.

Intrarea în vigoare – România:

127la publicarea în Monitorul Oficial
128la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial
129specificat expres în textul normei

În alte ţări există un termen diferit.

Ieşirea din vigoare:

130abrogare:
o expresă – un act normativ nou prevede denumirea exactă şi
numărul legii care urmează a fi abrogată. Poate fi indirectă:
nu prevede denumirea exactă şi numărul legii care
urmează a fi abrogată, ci conţine formula „toate
prevederile contrare prezentei legi se abrogă”.
o Tacită - nu prevede denumirea exactă şi numărul legii care
urmează a fi abrogată şi nici conţine formula „toate
prevederile contrare prezentei legi se abrogă”, ci noua lege
reglementează diferit de cum erau reglementate anumite
situaţii de vechea lege. Legea nouă are prioritate faţă de
ce veche.
131căderea în desuetudine – dispare obiectul de reglementare

Excepţii:
132retroactivitatea legii: situaţia în care prevederile unor norme noi (legi)
se aplică unor situaţii petrecute înainte de intrarea ei în vigoare.
Este admisă în 3 situaţii:legea penală mai blândă (dacă o
anumită faptă nu mai prezintă pericol social se schimbă
încadrare – beneficiază de prevederi şi persoana care a săvârşit
anumite fapte sun imperiul legii vechi, dar care nu a fost
condamnată) ; situaţia în care se prevede expres în corpul legii
că va retroactiva (situaţia când e bine să fie cuprinsă o astfel de
prevedere – ex. retribuţia drepturilor de autor); legile
interpretative (fac corp comuncu legea veche pe care o
interpretează).
133ultractivitatea legii – situaţia în care prevederile unei legi se aplică
unor fapte petrecute după ieşirea ei din vigoare (ex. legi cu
 termen).

Aplicare normelor juridice în spaţiu – principiul este acela că legile unei ţări
se aplică pe teritoriul ei şi asupra persoanelor care se găsesc pe
teritoriul respectiv. Teritoriu – spaţiul terestru al unei ţări, care este
delimitat prin anumite semne (ridicături de pământ, borne de frontieră,
văi, munţi); întideri de apă; spaţiul aerian – trasarea pe hartă a unor
linii perpendiculare de la frontierele terestre/maritime până la limita
spaţiului cosmic; nave şi aeronave.

Excepţii:
134imunitatea diplomatică: scutirea de jurisdicţie a străinilor pe ţarar a
cărui teritoriu îşi desfăşoara activitatea personalul diplomatic.
Imunitatea – zonă de securitate şi condiţii necesare pentru
desfăşurarea activităţii personalului diplomatic.
135regimul juridic al consulilor: activitate în domeniul juridic – soluţionarea
proceselor juridice civile între cetăţenii statului pe care consulul îl
reprezintă şi statul pe teritoriul pe care se găsesc în prezent.
136regimul juridic al străinilor: regim naţional (persupune asimilarea
străinilor cu cetăţenii- drepturi civile, nu şi juridice); regim special
– constă în acordarea străinilor a drepturilor care sunt prevăzute
în tratatele sau convenţiile interanţionale ratificate); regimul
clauzei naţiunii celei mai favorizate – constă în faptul că străinii
dintr-o anumită ţară nu pot avea drepturi mai puţine decât au
cetăţenii altor ţări – are caracter economic.

Aplicarea normei juridice – normele juridice îşi ating scopul pe două căi: prin
respectarea lor de către cetăţeni ori pe calea aplicării lor de către
organele competente ale statului rezultând astfel realizarea dreptului.

CURS 8 13 mai 2008

Deosebiri între acte normative şi acte de aplicare a dreptului

137actele normative au caracter general, impersonal, actele de aplicare a dreptului au

caracter individual, concret
138actele normative nu au un termen limitat, actele de aplicare a dreptului au un
termen – îndeplinirea activităţii la care se referă.
139actele normative au condiţii de valabilitate şi de formă (legi,
ordonanţe), actele de aplicare a dreptului au alte condiţii –
numele corect al autorului care-l elaborează, destinatarul
(sentinţa judecătorească, chitanţă fiscală, proces verbal).
140actele normative se defiinţează prin abrogare, căderea în
desuetudine, actele de aplicare a dreptului se desfiinţează prin
revocare şi alte căi de atac prevăzute de lege împotriva unor
sentinţe: stabilirea stării de fapt, încadrarea juridică a faptei,
 elaborarea soluţiei – conduită licită sau stabilirea unei sancţiuni.
Actele de aplicare a dreptului sunt rezultatul acţiunii unor autorităţi publice care
au în competenţa lor săvârşirea unor astfel de acte.

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

141normele juridice au un caracter abstract, general şi impersonal

142unele norme juridice sunt foarte abstracte şi generale
143interpretarea este necesară datorită caracterului normei juridic,
termenii folosiţi pot avea un alt sens decât cel din limbajul curent
144utilă
145particularităţi: în dreptul penal nu este admisă interpretarea prin
analogie, în schimb, în dreptul civil este admisă; interpretarea
tratatelor în dreptul internaţional public
146trebuie avute în vedere formele de interpretare ale normelor juridice şi
metodele
Formele interpretării:
147oficială – legală:
a. generală – de către organul emitent
b. cazuală:
i. administrativă: organele administraţiei de stat
ii. judiciară: organele judecătoreşti – stabilirea
unuiprecedent – practică judiciară care în România
nu constituie izvor de drept, dar are importanţă în
aplicarea dreptului
148neoficială – doctrina – articole, comunicări ştiiţifice

Metodele de interpretare:
149metoda gramaticală – sensul cuvintelor dintr-o proppoziţie sau frază
(sintaxa şi morfologia)
150metoda sistemică – locul normei juridice care urmează a fi aplciată
în contextul unor alte norme juridice asemănătoare
151metoda istorică – presupune luarea în considerare a momentului
istoric al aplicării normei juridice
152metoda logică.

CURS 9 20 mai 2008

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

153formă a răspunderii sociale

Aspecte:
154răspundere politică
155răspundere morală
156răspundere civică
Răspunderea juridică – se caracterizează prin faptul că intervine pentru
săvârşirea unor fapte ilicite, e organizată de stat potrivit
reglementărilor normelor juridice.

Dreptul civil – răspundere juridică civilă – provine din dreptul roman de la

contractul verbis – care avea o formulă tipică. Răspunderea civilă
prejudiciului.

Dreptul penal – obligarea unei persoane care a săvârşit o infracţiune să spuporte

o sancţiune pentru faptele sale.

Răspunderea juridică – situaţia în cadrul căreia se pune problema

suportării consecineţlor de către o persoană care a săvârşit o faptă
ilicită – prof. Gliga.

Răspunderea juridică – un complex de drepturi şi obligaţii care se nasc

între persoane care săvârşesc fapte ilicite şi organele de stat care
trebuie să aplice sancţiunile – prof. Mircea Costin.

Principii:
157principiul răspunderii numai pentru faptele săvârşite cu vinovăţie
158principiul răspunderii persoane – fiecare persoană răspunde
pentru faptele sale. Excepţii: răspunderea părinţilor pentru
faptele săvârşite de copiii lor minori; răspunderea persoanelor
care au avut în grija lor anumite animale sau obiecte
159principiul justeţei sancţiunii – între fapta ilicită comisă şi
sancţiunea aplicată trebuie să existe o corelaţie şi o proporţie.
160Principiul celerităţii tragerii la răspundere – presupune că aplicarea
sancţiunilor pentru anumite fapte să intervină imediat după
săvârşirea faptei.

Cauza răspunderiii juridice – săvârşirea unor fapte ilicite. Fapta ilicită

– fapta în contradicţie cu normele de drept.

Modalităţi de săvârşire a unei conduite ilicite:

161acţiunea
162inacţiune (omisiuni) – anumite persoane aveau obligaţia să
acţioneze într-un anumit fel şi nu au acţionat

Formele conduitei ilicite:

În funcţie de gravitatea lor:
163infracţiunea – cea mai gravă faptă ilicită – acea faptă care
prezintă un grad ridicat de periculozitate socială, săvârşită cu
vinovăţie şi este prevăzută şi pedepsită de legea penală; vizează
viaţa, sănătatea, integritatea corporală, proprietatea, libertatea
persoanei.
Sancţiunea – pedeapsa – se trece în cazierul judiciar al persoanei; în caz
de recidivism – pedeapsă mai mare.
164contravenţia – faptă ilicită care încalcă normele dreptului
administrativ.
Sancţiunea – amenda contravenţională.
Excepţie: conducerea unui vehicul în stare de ebrietate – infracţiune.
165abaterea disciplinară – dreptul muncii – săvârşirea unor fapte ilicite
de către persoane care au calitatea de angajat în legătură cu
atribuţiile lor de serviciu.
Sancţiunea – mustrarea, avertismentul, mutarea disciplinară,
desfacerea contractului de muncă.
166Fapta ilicită civilă – prejudicii
Sancţiunea – obligarea persoanei să repare prejudiciul cauzat.

Subiecţii răspunderii civile:

167persoane fizice
168persoane juridice
Vinovăţia:
169intenţia – formă a vinovăţiei în care persoana îşi reprezintă pe
plan mintal rezultatul delictual al faptei pe care vrea să o comită
şi acţionează înacest sens.
Fapte ilicite premeditate – concepe cum mult timp înainte planul unei fapte ilicite.
Mai există fapte ilicite săvârşite sub imperiul unei emoţii.
170Culpa – autorul nu prevede rezultatul dăunător al faptei sale, deşi putea
să-l prevadă
i) neglijenţa
ii) neatenţia
iii) nepriceperea
Între fapta ilicită şi rezultat există o relaţie de cauzalitate.
Cauze care înlătură răspunderea juridică:
171starea de necesitate
172legitima apărare
o atac direct
o atacul să provină de la o persoană determinată
o să existe o anumită proporţie între atac şi apărare
173cazul fortuit sau forţa majoră
174iresponsabilitatea – minori, debili
175beţia involuntară.