Curs nr.

1
Noţiuni introductive

a) Obiectul cursului
Având ca limite cronologice jumătatea secolului al XVIII-lea şi, respectiv,
anul 1918, cursul urmăreşte să-i familiarizeze pe studenţi cu problematica vastă şi
complexă a istoriei românilor, ca parte integrantă a istoriei Europei, din perioada
emergenţei conştiinţei naţionale şi a constituirii naţiunii până la introducerea în spaţiul
românesc a structurilor politico-administrative moderne şi desăvârşirea construcţiei
naţional statale.
Extinderea continuă a orizontului informaţional reclamă, totodată, sporita
preocupare în direcţia eliminării reziduurilor interpretative specifice epocii totalitare
(şabloane, lozinci, triumfalisme) în profitul cunoaşterii faptelor şi fenomenologiei
istorice în cel mai autentic spirit tacitian “sine ira et studio”.
Pondere şi semnificaţie proporţionale sunt acordate în curs problematicii
specifice a minorităţilor etnice în procesul construcţiei naţionale româneşti, după cum
soarta românilor situaţi – diferenţiat în timp şi spaţiu – în afara graniţelor propriului
organism naţional constituie un segment important şi inseparabil al aceleiaşi istorii.
În sfârşit, fără a recurge la instrumentarul specific epocii romantice şi a
regenerării naţionale, cultivând dragostea pentru adevăr şi justiţie nediscriminatoriu,
ca şi ataşamentul pentru valorile autenticei democraţii, cursul îşi propune să rămână
un îndreptar mereu perfectibil nu doar pe tărâmul instrucţiei academice şi universitare,
ci şi pe cel al educaţiei civice şi patriotice – niciodată de prisos – ale tinerei generaţii.
b) Începutul şi durata epocii moderne în istoria românilor
Temă îndeajuns de controversată chiar în articulaţiile ei esenţiale, de-a lungul
timpului, periodizarea istoriei generale şi, implicit, a istoriei naţionale nu are încă şi
nu poate oferi o soluţie unanim acceptată sau acceptabilă, generând mereu
dezacorduri şi îndemnându-i pe specialişti (ca să nu-i mai pomenim pe diletanţi) la
meditaţie. Faptul ni se pare firesc, de vreme ce cunoaşterea trecutului istoric se
îmbogăţeşte continuu, câştigând în profunzime dar şi în suprafaţă, instrumentele şi
posibilităţile noastre de lucru sporesc şi se perfecţionează, atingând astăzi plafonul
computerizării, iar concepţia noastră despre lume şi viaţă evoluează mereu, atrăgând
după sine modificări ale viziunii, rectificări sau retuşări ale opticii de cuprindere a
proceselor istorice. De aceea, istoriografia nu va conteni să înregistreze – pe temeiul
argumentelor de ordin obiectiv, dar şi subiectiv, formulate periodic – astfel de
încercări de periodizare, utile mai ales procesului didactic, atâta timp cât nu vor înceta
să existe preocupări de cercetare a trecutului istoric.
Aşadar, în lipsa unui punct de vedere comun breslei istoricilor, mai vechi sau
mai noi, relativ la începutul şi dimensiunea epocii moderne în istoria românilor,
amintim doar câteva repere istoriografice şi cronologice, utile pentru a sesiza
mulţimea interpretărilor.
Opinia cea mai răspândită în istoriografia română – căreia ne raliem -
plasează începutul epocii moderne în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Dintre
susţinătorii acestei teze îi amintim pe istoricii ieşeni Leonid Boicu, Ion Toderaşcu şi
Ştefan Lemny. Există însă argumente valide pentru a proiecta mai departe, în trecut,
zorii epocii moderne. Academicianul Gheorghe Platon socotea că secolul al XVII-lea
se înscrie pe linia de dezvoltare modernă a societăţii româneşti, respingând aserţiunea
potrivit căreia acest al XVII-lea veac ar fi “secolul de aur” al culturii medievale
româneşti. S-au exprimat şi opinii, care coborau data de început a epocii moderne în
anul 1600, semnificând momentul unirii efemere a Ţărilor Române sub Mihai
1
Viteazul. În fapt, nu e vorba decât de o perspectivă romantică, care tindea să atribuie
unui eveniment politic, dictat de cu totul alte raţiuni, însemnătate din prisma
considerentelor naţionale, inexistente în epoca medievală1.
Invocând doar un simplu criteriu, considerat fundamental, autorul primei
sinteze monumentale a istoriei naţionale, A.D. Xenopol, delimita începutul epocii
moderne româneşti prin conturarea influenţei greceşti şi a regimului fanariot. Celălalt
mare savant şi istoric totodată, Nicolae Iorga, avea în vedere pentru acel hotar
tranzitoriu, constituirea statului naţional român modern, respectiv perioada 1831-
1866, iar Ştefan Zeletin aprecia că epoca modernă sau “era nouă” începea cu anul
1829. Ca urmare a stipulaţiilor tratatului de la Adrianopol şi în împrejurările politico-
economice circumscrise acelui moment, ar fi apărut burghezia română.
Unica ediţie marxistă a tratatului de Istoria României, din care au apărut doar
primele 4 volume (1964) în Editura Academiei, consemna că “în cursul perioadei
dintre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi revoluţia din 1848, procesul de destrămare a
feudalismului […] devine fenomenul dominant al dezvoltării social-economice a
ţărilor române, fenomen ale cărui prime simptome s-au manifestat încă în perioada
precedentă”. Oarecum în acelaşi sens, mai nuanţat însă, se pronunţă autorii volumului
IV din acelaşi tratat: “considerăm că istoria modernă a României începe odată cu
revoluţia din 1848, al cărei program a fost să înlăture formaţiunea social-economică
feudală şi s-o înlocuiască printr-o formaţiune burgheză” (p. VII).
Către 1970 s-a conturat opinia dominantă în istoriografia marxistă -
subzistând până astăzi – ca istoria modernă a poporului român începe cu revoluţia de
la 1821, opinie care a fost îmbrăţişată de autorităţile comuniste şi impusă în
documentele oficiale ale regimului ceauşist2. Analiza cauzelor şi implicaţiilor acestei
intruziuni a politicului în sfera ştiinţifică a fost întreprinsă, pe baza textelor oficiale,
de partid, de către Vlad Georgescu3. Un istoric de marcă al ultimei jumătăţi de veac,
Andrei Oţetea, nota în al său compendiu, Istoria poporului român, că prin forţele ei
motrice, prin organizare, prin program şi urmări, revoluţia din 1821 “a deschis o nouă
epocă în istoria noastră, epoca modernă” (p. 221). Chiar dacă acest punct de vedere a
fost ulterior impus ca oficial de către autorităţile politice ale ultimelor decenii, mulţi
istorici au îmbrăţişat, din convingere, concluzia formulată într-un alt compendiu de
Istoria României, apărut cu un an mai înainte decât al lui Oţetea, sub redacţia lui
Miron Constantinescu, concluzie potrivit căreia procesele istorice ce inaugurează şi
definesc începutul epocii moderne şi, în cele din urmă, naşterea rânduielilor burgheze
în spaţiul românesc, au apărut în perioada de destrămare a feudalismului şi de
ascensiune a relaţiilor capitaliste plasate în timp între jumătatea secolului al XVIII-lea
şi mijlocul secolului următor. În cuprinsul acestei perioade, revoluţiile de la 1821 şi
1848 reprezintă “momente de manifestare culminantă ale unui proces istoric care
începe în secolul al XVIII-lea, mai precis în a doua jumătate a acestuia. Fără
înţelegerea fenomenelor caracteristice ale acelei jumătăţi de veac nu poate fi explicată
geneza ideilor ce au prezidat declanşarea şi desfăşurarea mişcării de emancipare
socială şi naţională a românilor. Dar, spre a înţelege acele fenomene, este necesară
abordarea particularităţilor feudalismului românesc, a condiţiilor specifice în care s-au
dezvoltat forţele de producţie, a caracteristicilor raporturilor de producţie, ale bazei
economice, ca şi ale suprastructurii. Desigur, trebuie avută în vedere separaţia statală

1
Vezi Bogdan Murgescu, Istorie românească – istorie universală (600-1800), ed. a II-a, Bucureşti,
1999, pp. 158-164.
2
Vezi, de exemplu, Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste
multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Bucureşti, 1975.
3
Vlad Georgescu, Politică şi istorie: cazul comuniştilor români, 1944-1977, München, 1981.
2
a ţărilor române de-a lungul evului mediu, factorii şi elementele comune, care au
definit procesul de formare a naţiunii, efectele suzeranităţii otomane, ale stăpânirii
habsburgice şi, în final, ale protectoratului rusesc, ciocnirile de interese dintre marile
puteri în acest spaţiu. Asemenea particularităţi generează şi dificultăţi în adoptarea
unei periodizări unice pentru Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, supuse
separaţiei politice şi unor regimuri juridice deosebite, motiv pentru care analiştii pun
accentul – în periodizare – pe “acele evenimente şi procese istorice capitale, care,
chiar dacă s-au produs într-o singură ţară românească, au jucat un mare rol în istoria
comună a tuturor provinciilor româneşti”.
A doua jumătate a secolului al XVIII-lea este epoca în care au germinat
impulsurile şi s-au conturat direcţiile ce vor sta la temelia constituirii României
moderne şi anume: modificări evidente şi de structură în domeniul relaţiilor agrare;
progrese notabile în cadrul meşteşugurilor şi în producţia manufacturieră; dezvoltarea
comerţului şi a căilor de comunicaţie, amplificând şi consolidând legăturile între ţările
române, pe de o parte, şi între spaţiul românesc şi lumea exterioară, pe de alta;
ameliorarea constantă a sporului demografic sau creşterea numerică a populaţiei; în
sfârşit, în plan suprastructural, spiritual sau ideologic, progresul este şi mai radical,
cristalizându-se conştiinţa naţională ca atribut şi componentă esenţială a naţiunii
române, devenită realitate istorică, ce-şi afirmă vigoarea şi drepturile ei legitime în
perfect acord cu spiritul dominant la scară continentală (Gh. Platon).
Ar fi însă greşit să încheiem acest paragraf fără a aminti că, treptat, s-a
conturat în istoriografia noastră un punct de vedere care stăruie asupra necesităţii de a
se adopta o nouă periodizare a istoriei românilor, prin racordarea la aceea universală.
E, evident, neplăcut de constatat că, pe plan universal, Evul Mediu se sfârşeşte pe la
1500 sau 1600, iar în cazul românesc după 1800. Fără îndoială, în spaţiul în care
Ţările Române au existat, s-au menţinut mari decalaje faţă de occidentul Europei, dar
ele nu trebuie supraevaluate, căci interdependenţele şi influenţele nu aveau cum să nu
se resimtă. Oricât de reticentă va fi fost înnoirilor, lumea românească nu a fost una
închisă4. Poate şi din această nevoie, care corespunde însă transformărilor reale din
societate, s-a opinat pentru avantajele unei periodizări care are în vedere o “epocă
modernă timpurie” sau o epocă “premodernă”, care face tranziţia de la perioada
medievală la epoca modernă propriu-zisă5. Astfel, academicianul Răzvan
Theodorescu, bazându-se în special pe realităţi din sfera culturii şi civilizaţiei, a arătat
că secolele XVI-XVIII formează şi în istoria românilor o perioadă deosebită, apreciată
prin perspectiva mutaţiilor survenite6. La rându-i, profesorul Bogdan Murgescu, având
în vedere, de data aceasta, fapte şi realităţi din sfera socio-economică şi politică,
survenite în secolul al XVI-lea, exprimă necesitatea unei alternative la periodizarea
tradiţională, prin adoptarea unei periodizări care să aibă în vedere definirea unei epoci
moderne timpurii, cuprinsă între 1500-18007. Deşi refuză să aplice o etichetă
perioadei respective, istoricul Ştefan Ştefănescu evidenţia existenţa unei perioade
intermediare între evul mediu şi epoca modernă propriu-zisă durând de la sfârşitul

4
Ne bazăm aserţiunea pe reflecţiile şi sugestiile provenind dinspre lucrările eruditului istoric Alexandru
Duţu. Vezi, în context, cartea sa , Sinteză şi originalitate în cultura română (1650-1848), Bucureşti,
1972.
5
Vezi periodizarea din cartea lui Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele
noastre, ediţia a III-a, Bucureşti, 1992 sau consideraţiile lui Sorin Alexandrescu, în articolul Paradoxul
român, republicat în volumul cu acelaşi titlu, apărut în 1998.
6
Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550-1800),
vol. I, Bucureşti, 1987, mai ales pp. 5-35.
7
Vezi Bogdan Murgescu, op. cit., passim; Idem, O alternativă la periodizarea tradiţională: epoca
modernă timpurie, în “Studii şi articole de istorie”, LXVI, 2001, pp. 5-18 (mai ales pp. 14-15).
3
secolului al XVI-lea până la sfârşitul celui de-al XVIII-lea, când transformările îşi
accentuează cadenţa8.
Problema periodizării este, aşadar, departe de a-şi fi aflat rezolvarea. Dar, cu
certitudine, secolul al XVIII-lea aduce transformări vizibile, care îndreptăţesc pe
majoritatea istoricilor să-l considere distinct în istoria românilor. Fără îndoială,
structurile socio-economice şi politice de fond rămân neschimbate până la
Regulamentele Organice. Dar aceasta nu înseamnă că nu se impun, acum, elemente de
noutate, pe care Gh. Platon nu ezită să le numească “revoluţii”, în multiple planuri:
demografic, economic – cu deosebire în planul relaţiilor agrare -, social, politic sau
ideologic, culminând cu afirmarea naţiunii şi a conştiinţei naţionale 9. Poate având în
vedere asemenea realităţi, academicianul Dan Berindei şi-a adunat o serie de studii
referitoare la secvenţe de istorie românească din secolele XVIII-XIX, sub titlul
Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă10.
Sunt acestea doar câteva dintre motivele care ne-au îndemnat să includem în
acest curs de Introducere în istoria modernă a românilor o serie de informaţii despre
secolul al XVIII-lea. Lumea românească a acestui veac s-a dovedit a fi marcată
deopotrivă de tradiţie şi înnoire, pe sub faldurile grele ale moştenirii trecutului
făcându-şi loc elementele de noutate care aveau să submineze, în timp, structurile
“Vechiului Regim” românesc şi să propulseze Ţările Române în modernitate.
c) Conţinutul istoriei moderne a românilor
Referitor la cuprinsul sau la conţinutul epocii moderne în istoria României,
precizăm că evenimentele, fenomenele şi procesele istorice româneşti din perioada
supusă analizei s-au petrecut ori s-au desfăşurat, ca efect al evoluţiei interne, dar şi
sub impulsul împrejurărilor externe, împrejurări de care a depins, în mare măsură,
accelerarea sau frânarea cadenţei dezvoltării în societatea românească.
Imperiul sultanilor a decis, la începutul secolului al XVIII-lea, să impună pe
tronurile de la Bucureşti şi Iaşi elite din Fanar, inaugurând epoca fanariotă în istoria
românilor. Natura acestui sistem, reformele fanariote şi implicaţiile sale, dizlocările
produse în spaţiul românesc, inclusiv prin uniformitatea măsurilor întreprinse,
replierea societăţii gazdă, favorizând apariţia şi dezvoltarea conştiinţei naţionale şi
emergenţa naţiunii române, trebuie analizate pentru a înţelege caracteristicile unei
epoci de tranziţie în istoria românească.
Cazul Transilvaniei e şi mai complicat. Evoluând, de la sfârşitul secolului al
XVII-lea, sub stăpânire habsburgică, ea a pendulat între atracţia pentru Europa
Centrală şi cea pentru zona sud-est-europeană, de care, politic, fusese detaşată. În
secolul al XVIII-lea, începând cu acţiunea petiţionară a episcopului unit Inochentie
Micu şi culminând cu mişcarea Supplex-ului, acţiunea politică a elitei româneşti a
dezvăluit resursele pe care trezirea conştiinţei naţionale le-a avut în forjarea
sentimentului naţional şi în geneza naţiunii. Ele au fost stimulate de o elită culturală,
ai cărei reprezentanţi au constituit curentul Şcolii ardelene. Trebuie precizat imediat
că în plan social-economic - parţial chiar politic - Transilvania a rămas încadrată o
lungă perioadă vechiului regim constituţional al provinciei, fapt care i-a întârziat
modernizarea.
Evoluţia istorică a Ţărilor Române în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea şi în cursul veacului următor a condus treptat la eliminarea barierelor ridicate – în

8
Ştefan Ştefănescu, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea. Între tradiţie şi modernitate, Bucureşti,
1999, passim.
9
Gh. Platon, Geneza revoluţiei române de la 1848. Introducere în istoria modernă a românilor, Iaşi,
1980, passim.
10
Dan Berindei, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, Bucureşti, 1997.
4
fiecare provincie – de rânduielile feudale şi la crearea unei pieţe unice, devenită
naţională prin accelerarea şi diversificarea schimburilor de mărfuri, dar şi de idei în
întreg spaţiul românesc. Răscoala din anul 1784 şi mişcarea Supplex-ului, revoluţiile
din anii 1821 şi, respectiv, 1848, apoi Unirea Principatelor şi reformele structurale
iniţiate de Al. I. Cuza au reprezentat etape importante, definitorii, ale acestui proces
istoric, ce-şi găseşte corespondenţe şi în alte zone ale continentului. De la o simplă
nuanţă în cuprinsul aşa-zisei “chestiuni orientale”, problema românească s-a detaşat
treptat şi s-a individualizat, afirmându-se în anii care au precedat Unirea drept o
componentă esenţială a echilibrului european.
Cele trei momente politice, de largă anvergură, ce jalonează drumul
constituirii României moderne fac parte organic din ciclul fenomenelor general
europene: revoluţia din anul 1821 constituie o parte a mişcării înnoitoare, îndreptată
împotriva vechiului regim şi a dominaţiei străine, mişcare sesizabilă deopotrivă în
orientul, ca şi în occidentul european. Actul de la 1821 a pregătit apoi, împreună cu
celelalte mişcări premergătoare, valul revoluţionar paşoptist, acea “primăvară a
popoarelor” manifestată cu puternică vigoare şi personalitate pe pământ românesc. De
asemenea, lupta românilor pentru constituirea statului naţional se încadrează la fel de
organic în strădania popoarelor europene orientată spre acelaşi obiectiv, având
multiple interferenţe cu acestea. Şi nu e vorba doar de obiective comune realizate
separat, ci de conexiuni multiple, economice, politice, diplomatice, culturale (şi
spirituale), care au influenţat în măsură diferenţiată fenomenele naţionale.
Fireşte, formarea şi organizarea statului naţional, epoca marilor reforme,
cucerirea independenţei de stat, regimul politic, monarhia constituţională, direcţiile
politicii interne şi externe româneşti, reperele ideologice şi culturale reprezintă tot
atâtea teme de studiu cu posibilităţi de deschidere spre zone, care, împreună, definesc
şi substanţializează istoria modernă românească.
În epoca modernă, chiar dacă ne place să spunem că factorul intern, naţional
aşadar, a fost preponderent în evoluţia de ansamblu a societăţii româneşti, factorul
extern sau contextul internaţional au jucat un rol foarte important, influenţând, nu o
dată decisiv, sensul şi ritmul acelei evoluţii. Începând cu pacea şi tratatul de la
Kuciuk-Kainargi (1774), raportul de forţe şi echilibrul european au cunoscut
modificări succesive. Creşterea puterii militare şi politice a Rusiei ţariste şi a Austriei,
expansionismul lor continuu spre spaţiul românesc şi balcanic, conjugat cu decadenţa
Imperiului otoman şi cu intervenţia puterilor occidentale au conferit noi dimensiuni
“problemei orientale”, implicit celei româneşti, devenită – prin convergenţa
economică, politică şi strategică a planurilor – o veritabilă placă turnantă a politicii
europene.
În aceeaşi epocă, românii locuind pe un teritoriu devenit teatru a numeroase
şi păgubitoare războaie, cu amputări teritoriale şi ocupaţii străine, având de suportat o
vreme şi consecinţele unui regim fanariot în Moldova şi Ţara Românească, în
Transilvania, Bucovina şi Banat, pe cel al stăpânirii habsburgice, iar în Basarabia pe
acel al ocupanţilor ţarişti, lipsiţi fiind de o armată naţională şi de sprijinitori externi
dezinteresaţi, nu mai puteau recurge (cel puţin până la formarea statului naţional) la
soluţia rezistenţei şi a luptei armate. Problemelor legate de organizarea internă, de
modificarea statutului juridic internaţional, accesului spre unitate şi independenţă,
trebuia să li se găsească soluţii politice, în acord cu realităţile internaţionale şi cu
posibilităţile interne de realizare a obiectivelor.
În pofida faptului că secolul al XIX-lea a fost supranumit – graţie
numeroaselor înfăptuiri şi multiplelor năzuinţe formulate în domeniul construcţiilor
naţional-statale – drept „secol al naţionalităţilor”, o mare parte a românilor, cei din

5
Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea, au trăit sub stăpânire străină,
fiind supuşi unui aspru regim de oprimare extins asupra tuturor domeniilor de activitate:
economic, social-politic, instituţional, cultural şi confesional.
Sfidând însă graniţele politice arbitrare şi moştenind din trecut un admirabil
simţ al unităţii, naţiunea română s-a dezvoltat unitar pe întregul teritoriu al vechii Dacii,
manifestând un puternic spirit de solidaritate în rezistenţa împotriva opresiunii.
Rezistenţa românilor din provinciile subjugate s-a cantonat mai cu seamă pe terenul
apărării limbii, al tradiţiilor şi culturii naţionale, al luptei pentru recunoaşterea
drepturilor politice, al întăririi şi diversificării legăturilor lor cu ţara-matcă.
Conservându-şi, de-a lungul veacurilor, autonomia şi fiinţa statală, realizând apoi
Unirea Principatelor, acestea şi, apoi, România au reprezentat un punct de sprijin în
desfăşurarea luptei de eliberare naţională a românilor din provinciile înstrăinate. Iar
judecată în ansamblu, lupta naţională a românilor a fost, înainte de toate, o luptă politică
în cursul căreia, alături de hotărâre, fermitate şi curaj, s-a manifestat mereu capacitatea
de a distinge şi alege căile cele mai lesnicioase de acces spre unitate, modernizare şi
independenţă.
Nici revoluţia din anul 1821, nici aceea din 1848, nici Unirea Principatelor,
nici cucerirea independenţei naţionale şi nici acţiunile românilor din Transilvania,
Bucovina, Banat şi Basarabia nu pot fi înţelese deplin în afara eforturilor politice şi
diplomatice pe care le-au implicat. Observaţia e valabilă şi pentru perioada ulterioară
anului 1878, în care România independentă a trebuit să acţioneze într-un context în care
interdependenţele politice şi economice ale vieţii internaţionale solicitau eforturi
stăruitoare, ferme şi înţelepte pentru a face din independenţă şi o stare de fapt.
Ilustrând cele mai semnificative momente ale evoluţiei societăţii româneşti din
zorii epocii moderne şi până la desăvârşirea unităţii naţional-statale, vom căuta să aflăm
răspuns şi unor probleme legate de specificul dezvoltării interne. Ritmul înalt de
dezvoltare, de asimilare şi transformare a valorilor universale într-o manieră proprie a
creat şi întreţinut în interior un decalaj, accentuat după 1866, între dezvoltarea
economică, starea socială şi ideologie, care s-a reflectat dramatic în raporturile dintre
clase, antagonismul găsindu-şi cea mai dureroasă formă de expresie în cursul anului
1907. Desigur, studiul istoriei moderne impune abordarea sistematică şi a altor
chestiuni, dincolo de cronologia faptelor istorice, cum ar fi, de pildă, raportul dintre
social şi naţional în condiţiile persistenţei adversităţilor externe, afirmarea
liberalismului şi particularităţile conservatorismului românesc, apariţia naţionalismului
şi motivaţia acestuia în context general european, dezvoltarea culturii, ştiinţei şi artelor
româneşti şi contribuţia acestora la îmbogăţirea tezaurului spiritualităţii universale etc.
Acestea constituie, aşadar, doar câteva dintre jaloanele cronologice şi
problematice ale prezentului curs, un preaviz metodologic ce nu-şi propune să
epuizeze din start (nici n-ar fi cu putinţă şi nici n-ar fi indicat) întreaga structură
tematică şi întregul ansamblu informativ circumscris epocii moderne româneşti. Să ne
întoarcem, deci, la zorii epocii moderne.