Jocurile Olimpice Antice si Moderne

Asemanari si deosebiri

Chiar daca Jocurile Olimpice antice sunt in general, precursoarele celor moderne,
probele competitionale si modul de desfasurare a acestora pot parea destul de mult diferite fata
de ceea ce exista in prezent. Intr-o lume in care atletii preferau sa moara decat sa se
recunoasca invinsi, chiar si spiritul sportiv capata noi intelesuri.
Noi poate ca nu ne dam seama, dar astazi jocurile moderne recreaza cu o acuratete
surprinzatoare climatul si circumstantele in care se desfasurau Jocurile Olimpice Antice. Este
usor sa afirmi ca jocurile olimpice antice erau diferite, ca atletii greci erau curati la minte si trup,
ca ei se antreanau si concurau nu din alt motiv decat pasiunea pentru exercitiile fizice de dragul
competitiei si in onoarea zeilor.
Primele mentiuni istorice cu privire la Jocurile Olimpice vorbesc despre existenta unei
singure probe, cea de alergare, stadion, in care atletii se intreceau pe o distanta de aproximativ
190 de metri, atat cat insemna o lungime de stadion. Distanta pe care trebuiau sa o parcurga
sportivii este totusi una incerta, atata vreme cat urmele arheologice ale pistei din Olimpia nu
ofera o imagine clara asupra dimensiunilor acesteia. Se pare insa ca lungimea unei piste antice
se cifra undeva intre 180 si 200 de metri. Proba era asemanatoare cu cea din zilele noastre,
atletii concurand pe culoare delimitate, impartite de jaloane in cinci distante egale. Cum timpul
nu constituia un etalon la vremea respectiva, castigator era declarat cel care reusea sa treaca
primul de ultimul jalon, cel aflat la linia de sosire.
De abia in 724 i.H., 52 de ani mai tarziu fata de prima competitie olimpica recunoscuta,
grecii vor introduce o noua proba sportiva, cea cunoscuta sub numele de diaulos, proba de
alergare care cuprindea doua lungimi de stadion sau un tur complet al acestuia.
Cea de a treia disciplina sportiva acceptata la Olimpiada va fi tot una de
alergare, dolichos, in 720 i.H. Proba se desfasura pe o distanta de aprozimativ 4800 de metri si
era asemanatoare cu maratonul de astazi, avand in vedere ca atletii incepeau si terminau cursa
pe stadion, restul traseului fiind ales in afara acestuia. Cel mai probabil, sportivii urma o ruta
bine definita care trebuia sa treaca prin fata templelor principalilor zei din panteonul grec.Se
pare ca aceasta este prima proba olimpica in care atletilor li s-a permis sa concureze goi, desi
datele cu privire la aceasta forma de participare raman incerte.
Maratonul NU A FOST proba la Jocurile Olimpice Antice. Cursa de marathon este o
proba moderna si a fost introdusa pentru prima data la Jocurile Olimpice Moderne din 1896 de
la Atena, o cursa de maraton din nord-vestul Atenei, la Stadionul Olimpic pe o distant de 40 de
km. Cursa comemoreaza alergarea lui Pheidippides, un curier antic, care a dus vestea
debarcarii persilor la maraton in anul 490 i.d.Hr. la Sparta (o distant de 149 mile) cu cererea de
a trimite ajutor pentru batalie. Conform relatarilor istoricului grec Herodot, Pheidippides A DUS
vestea spartanilo a doua zi.
Distanta maratonului modern a fost standardizata la 26 demile si 385 de yarzi sau
42,195 km in 1908, cand Jocurile Olimpice s-au desfasurat la Londra. Distanta a fost masurata
exact intre castelul Windsor si linia oficiala de start/finis a cursei din Stadionul White City.
 Urmatorii aproape doua sute de ani vor aduce noi probe sportive intr-o competitie in care
victoriile incepusera sa fie considerate mai importante decat castigarea unui razboi :
 Pentatlon (708 i.H.) – proba care consta din cinci discipline distincte : aruncare
discului, alergare, saritura in lungime, lupte si aruncarea sulitei.
 Box sau Pygmachia (688 i.H.)
 Cursele hipice (608 i.H.)
 Pankration (648 i.H.) – disciplina sportiva care a disparut de-a lungul timpului si care
imbina boxul cu luptele, intr-o forma asemanatoare artelor martiale mixte.
 Hoplitodromos (580 i.H. sau 520 i.H.) – proba de alergare in care atletii concurau in
armura completa pe o distanta de doua sau patru lungimi de stadion, circa 380
respectiv 760 de metri.

Stadion
Exista multe asemanari intre proba de alergare antica si cea moderna. Chiar daca
distanta parcursa de atleti s-a redus la jumatate, regulile celei mai titrate discipline sportive de
atunci si de acum au ramas, in mare, aceleasi. Startul cursei era dat de un sunet de trompeta
dupa ce, initial, arbitrii oficiali – agonothetai – se asigurau ca toti alergatorii porneau de pe pozitii
egale. In cazul in care unul dintre concurenti fura startul, proba se repeta. Aceeasi decizie se
aplica si in cazul in care mai multi sportivi treceau in acelasi timp linia de sosire.
Numele probei era acelasi cu cel al incintei in care se desfasura, stadion, termen
sinonim cu cel actual. La fel ca si in prezent, proba de alergare in viteza era considerata, de
departe, cea mai importanta disciplina a competitiei olimpice, castigatorii ei fiind considerati, de
cele mai multe ori, castigatorii intregii Olimpiade.
Pentatlon
Proba completa, asa cum o descriau anticii, pentatlonul imbina cinci discipline diferite:
stadion, lupte, aruncare discului, saritura in lungime si aruncarea sulitei, fiecare dintre ele fiind
considerata necesara in pregatirea tinerilor pentru serviciul militar. De altfel, se pare ca
antrenamentele pe care pentatletii le sustineau era similare cu cele efectuate de catre soldatii
din armata regulata.
Daca luptele si alergarea constituiau si probe distincte, celelalte discipline nu se
regaseau decat in cadrul pentatlonului, comparativ cu sporturile olimpice moderne acolo unde
atat aruncare sulitei, a discului cat si saritura in lungime sunt privite ca evenimente separate.
Saritura in lungime
Similara in conceptie cu disciplina moderna, saritura in lungime se desfasura pe
aceleasi coordonate ca si proba de triplu salt din prezent, cu toate ca este posibil ca atletii eleni
sa fi executat cinci pasi inaintea sariturii in loc de trei, asa cum se practica astazi. Teoria se
bazeaza pe faptul ca recordurile antice, care metioneaza sarituri de peste 25 de metri, ar fi fost
imposibil de realizat intr-un alt mod. Arhelogii au descoperit, insa, un amanunt surprinzator,
redat in picturile antice. Se pare ca sportivii greci se ajutau in timpul elanului de greutati numite
haltere, asemanatoare unor manere, pe care le aruncau in momentul saltului pentru a imprima
corpului o viteza suplimentara.
Aruncarea discului
Comparativ cu Jocurile Olimpice moderne, arbitrii antici considerau precizia cu care era
lansat un disc la fel de importanta ca si distanta la care era aruncat acesta. Discurile erau
confectionate din piatra, fier sau bronz in forma unei farfurii. Dimensiunile acestora variau atata
vreme cat se considera ca tinerii nu pot arunca o greutate la fel de mare ca si barbatii. Din
sursele antice reiese ca fiecare atlet aveau dreptul la cinci incercari, fiind luata in calcul cea mai
buna dintre ele.
Aruncarea sulitei
La fel ca si la proba de aruncare a discului, atletii aveau dreptul la cinci incercari de a
arunca sulita. Este posibil ca si la proba de saritura in lungime, concurentii sa fi putut executa
cinci sarituri din care cea mai buna sa fie luata in calcul. Diferenta dintre proba actuala si cea
antica este aceea ca arbitrii nu luau in calcul decat sulitele care se infigeau in pamant, celelalte
incercari fiind considerate nule.
Lupte
Luptele greco-romane de astazi, ca disciplina sportiva, nu sunt altceva decat urmasele
luptelor grecesti din cadrul jocurilor olimpice de odinioara. Regulile au ramas, in mare, aceleasi.
Este considerat invingator sportivul care reuseste sa isi culce adversarul la pamant astfel incat
sa atinga podeaua cu soldul, umarul sau spatele. Era nevoie de trei astfel de reusite pentru ca
luptatorul sa fie declarat castigator. Erau interzise loviturile in zona genitala sau in zona ochilor
ca, de altfel, si muscaturile. In schimb, erau permise atacurile prin care se rupeau degetele
oponentului. Concurentii participau nud si isi ungeau trupurile cu ulei pentru a impiedica prizele
adversarilor.

Box
Una dintre cele mai atractive competitii olimpice pentru vechii greci era, cu siguranta,
pygmachia, sau boxul. Cu toate ca, la prima vedere, proba sportiva elena pare similara cu cea
moderna, exista foarte multe deosebiri intre cele doua intreceri. Ambii sportivi boxau intr-un
meci in care nu existau runde sau pauze, lupta fiind considerata incheiata atunci cand unul
dintre concurenti nu mai putea continua lupta sau cand abandona. Nu existau categorii de
greutate, ca in prezent, competitorii fiind alesi prin tragere la sorti. De asemenea, nu exista nico
regula care sa interzica lovirea unui adversar aflat la pamant.
In schimb, nu era permisa tinerea adversarului sau culcarea acestuia la pamant prin
procedeele folosite la lupte. Atletii isi puteau lovi oponentii cu palmele, fara a putea insa sa
atace cu degetele. Cei care incalcau regulile erau batuti cu o nuia de catre arbitrul meciului
pentru a li se atrage atentia asupra infractiunilor comise. In cazul in care meciul dura prea mult,
sportivii putea conveni sa se loveasca pe rand fara a se apara pana cand unul dintre ei se
recunoastea invins. Concurentii purtau pe maini curele de piele, himantes, care uneori erau
intarite cu bucati de metal.
Antrenament
Concurentii erau siliti sub juramant in fata lui Zeus sa incheie zece de luni de
antrenament inainte de a putea participa la Jocurile Olimpice. Cu 30 de zile inainte de inceperea
evenimentului, toti atletii urmau sa se antreneze impreuna, sub ochii arbitrilor din Olimpia.