1.

DEFINIREA ARHITECTURII
.NOTIUNE.DESCRIERE
 Într-o definiţie simplă, arhitectura este arta de a construi sau
arta construirii edificiilor, în proporţii şi conform unor reguli
determinate. Marele arhitect francez de origine elveţiană, Le
Corbusier definea arhitectura ca:“.. Un joc savant, corect şi
magnific al volumelor, combinate în lumină”.

DEFINIREA ARH...este definita ca o activitate

umană ce îmbină caracteristici şi practici ale
producţiei materiale – cu valenţele creaţiei artistice
 ARhitectura reprezintă materializarea intervenţiei
umane asupra mediului natural
 Componentele fenomenului arhitectural: funcţiune,
structura şi plastica, reflectă armonizarea
“comenzii sociale” cu posibilităţile materiale, cu
gradul de civilizaţie, în contextul unor condiţii de
mediu natural.
1. Originea istorică:
Originea istorică a arhitecturii se referă la momentul
concret, istoric, în care se naşte arhitectura. Nu se
cunoaşte (şi nici nu se va putea cunoaşte vreodată)
momentul exact în care a luat naştere arhitectura.
S-ar putea susţine că arhitectura a apărut o dată cu
omul, o dată cu primele adăposturi rudimentrare,
improvizate de om. S-ar putea chair afirma că
arhitectura este anterioară apariţiei omului, din
moment ce există şi unele animale „arhitecte”, care
îşi construiesc adăposturile – spre exemplu
pasărea-ţesător, caracatiţa sau albina. S-ar putea,
însă, la fel de bine argumenta că arhitectura apare
ulterior apariţiei omului – argumentul ar fi că
adăposturile improvizate de primii hominizi nu sunt
manifestări de arhitectură, şi că arhitectura propriu-
zisă se naşte abia o dată cu primele adăposturi
 compexe, elaborate făurite de om – o dată cu
primele case.
2. Originea arhetipală:
Originea arhetipală a arhitecturii se referă la faptul
că arhitectura se manifestă de câte ori este aplicat
un arhetip. Arhetipurile sunt tipurile recurente
istoric, ce se perpetuează prin tradiţie. Psihologul
Karl Gustav Jung introduce noţiunea de inconştient
colectiv, afirmând că inconştientul colectiv este
sediul arhetipurilor. Exemple de arhetipuri
arhitectonice sunt tumulul (mormîntul marcat) şi
turnul (donjon, clopotniţă, zgârie nor etc.). În 1966,
în cartea sa Architettura della citá, Aldo Rossi
afirmă că nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de
aspectul exterior al arhitecturii, arhetipurile pe care
ea le încorporează – de fiecare dată în altă „haină
formală” - fiind singurele cu adevărat importante.
3. Originea revelată:
Concepţia privind originea revelată a arhitecturii are
la bază ideea conform căreia imaginile arhetipale,
inclusiv cele folosite de arhitectură (în special cele
folosite de arhitectura sacră), sunt imagini revelate
– primite prin revelaţie de la divinitate. Proporţiile
revelate nu trebuie alterate sau schimbate niciodată
– acesta este un principiu fundamental al
arhitecturii sacre a oricărei religii. Orice religie are
propria arhitectură sacră, care este întotodeauna
considerată ca fiind revelată, ea cuprinzând în sine,
în chip fractalic, sau holografic, cunoştinţele religiei
respective
4. 4. Originea eidală:
Originea eidală a arhitecturii este o idee ce precede
creştinismul. Termenul vine de la grecescul „eidos”
– idee. În dialogul „Timaios”, de Platon, apare
conceptul de khora. În concepţia lui Platon, chora
cuprinde, îngăduie să rezide, sau odihneşte în sine
două lumi antagonice: lumea ideilor şi lumea
materială.
  lumea ideilor – este transcendentă, „ideiformele”
fiind esenţiale şi perfecte. Este singura lume care
există cu adevărat, o lume în care nimic nu se
naşte, nimic nu moare, nimic nu se schimbă.
Lumea ideilor îi este accesibilă omului doar prin
intermediul intelectului, şi al geometriei
(geometria exprimă perfecţiunea lumii ideilor la
nivel senzorial, şi, ca atare, ea constituie o
interfaţă între lumea ideilor şi lumea materială).
 lumea aprehendabilă empiric, prin intermediul
simţurilor, materială – este „negativul” lumii
ideilor, „imprimarea” lumii ideilor în materie. Este
o lume coruptibilă, în care totul se naşte, moare,
se transformă.
2.EXPRESIA ARHITECTURALA.LIMBAJUL
ARHITECTURAL.
Limbaj-Procesul de exprimare, de comunicare
a ideilor și a sentimentelor prin mijlocirea limbii
- limbajul arhitectural recurge la elementele formei
- el reflecta dubla natura expresiva si informationala
- deci limbajul arhitectural are efecte motorii,insa campul lui de actiune
este in special cel vizual

Expresie- manifestare vizibila a unui continut

invizibil suportul concret a unei semnificatii
-ex.ordinul grec reprez expresia poetica a
stabilitatii si a echilibrului tectonic.
-recunosc că limbajul(de fapt vocabularul)
exprimă conţinuturile existenţei, iar structurarea cuvintelor
prin relaţii sintactice ne arată că lucrurile sunt puse în
relaţii cu înţeles reciproc. De altfel, orice fenomen cultural
poate fi analizat ca un sistem de semne, după cum
cultura în ansamblul ei poate fi considerata un act de
comunicare.
 PUNCT LINIE PLAN VOLUM Începând cu punctul ca
şi prim generator al oricărei forme,  ecare element va
 prezentat în ordinea creşterii sale dinspre primul
element punctul, mai întâi ca un element conceptual
iar apoi ca un element vizual al vocabularului
arhitectural.
Paul Klee: “Orice formă picturală începe cu un punct ce
se pune pe sine însuşi în mişcare, punctul se mişcă şi
astfel linia se naşte, prima dimensiune. Dacă linia se
deplasează pentru a forma un plan obţinem un element
bidimensional. În mişcarea de la plan la spaţiu,
coliziunea planelor dă naştere corporalităţii
(tridimensional)...Un sumar al ierarhiilor cinetice ce
deplasează punctul într-o linie, linia într-un plan iar
planul într-o dimensiune spaţială.
3.Stil
arhitectural.notiune.particularitatile
dezvoltarii in anumite perioade
temporale.
stil arhitectural este o metodă specifică de
construcție, caracterizat sau definit prin caracteristicile
care îl fac remarcat. Un stil poate include elemente
cum ar fi forma, metoda de construcție, materiale, și
caracterul sau specificul regional. Cel mai adesea
stilurile arhitecturale sunt clasificate ca o cronologie
de stiluri, care se schimbă în timp, în funcție de
perioada în care acestea s-au manifestat. Schimbările
de stiluri pot reflecta, tradiții, credințe și religii în
schimbare, sau apariția de noi idei și tehnologii noi,
care fac posibile stiluri noi.
În procesul formãrii sale, stilul se manifestã la început ca o unitate a
bazelor ideologico-artistice ale dezvoltãrii artei, dar, pe mãsurã ce
continutul îsi subordoneazã si transformã formele artei, stilul capãtã o
expresie mai mult sau mai putin deplinã, atât în formele si metodele de
creatie cât si în procedeele mãiestriei artistice; în cele din urma, se creeazã
un sistem finit de forme artistice, capabil sã exprime un anumit continut.
Natural cã, odatã cu modificarea continutului, si acest sistem înceteazã de
a mai fi o formã potrivitã pentru exprimarea acestuia; are loc procesul
schimbãrii stilurilor.

Înlocuirea unui stil prin altul nu înseamnã însã înlãturarea totalã a

tuturor mijloacelor artistice si tehnice ale vechiului stil. Paralel cu
schimbarea formelor si metodelor de creatie se pãstreazã si oarecare
continuitate.

Într-adevãr, fiecare epocã nouã de creatie în arhitecturã si-a

însusit de la cele precedente, ceea ce îi convenea pentru rezolvarea noilor
sarcini care îi stãteau în fatã.

Fiecare epocã nouã pãstreazã de la trecut numai acele procedee si

forme de creatie care sunt apte- în noile conditii- sã rezolve problemele
artei noi. Existenta mostenirii explicã totodatã si independenta relativã a
dezvoltãrii formei artistice. În arhitecturã, la aceasta contribuie de
asemenea si faptul cã formele artistice supravietuiesc mult prototipurilor lor
constructive (astfel a fost de pildã cu ordinul doric); ele persistã de-a
lungul istoriei arhitecturii, supravietuind schimbãrii epocilor sau dispãrând
pentru a reînvia în conditii istorice noi. Ele servesc pentru exprimarea unor
idei noi, pentru crearea unor noi imagini artistice, dar pãstreazã reguli de
bazã care le dau o stabilitate considerabilã si o dezvoltare relativ
independentã.

Elaborându-se în lupta curentelor de artã, stilul reflectã lupte si

contradictii, constituind o unitate dialecticã între continut si formã.