TEMA NR.

6: MODURILE DE
DOBÂNDIRE ŞI DE STINGERE
ALE PROPRIETĂŢII
STRUCTURA TEMEI:
1. Clasificarea modurilor de dobândire ale dreptului de
proprietate
2. Ocupaţia (occupatio)
3. Tradiţia (traditio)
4. Accesiunea (accesio)
5. Amestecul (confusio)
6. Specificaţia
7. Dobândirea fructelor
8. Mancipaţiunea
9. Procesul fictiv (in iure cessio)
10. Uzucapiunea
11. Moduri de dobândire a proprietăţii prin lege
12. Stingerea dreptului de proprietate
6.1. CLASIFICAREA MODURILOR DE DOBÂNDIRE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
6.2. OCUPAŢIA (OCCUPATIO)
• Este luarea în posesie, cu intenţia de a deveni proprietar (animo domini) a unui lucru ce
nu aparţine nimănui (res nullius), dar susceptibil de a fi obiect al dreptului de
proprietate.
• Produsul mării (peşte, scoici, perle etc.), animalele sălbatice şi vânatul de orice natură.
Vânatul poate fi exercitat pe orice fond, cu condiţia ca proprietarul fondului să nu
interzică vânătorului accesul pe terenul său.
• Prada de război (res hostiles). Tot ceea ce aparţine popoarelor împotriva cărora Roma
duce un război regulat este privit de jurişti ca lucru al nimănui. În consecinţă, romanii
puteau să le ia în stăpânire lucrurile şi în sclavie persoanele. Teritoriile cotropite
deveneau în parte ogorul public (ager publicus) al statului roman, iar bunurile mobile şi
sclavii luaţi de ostaşi cădeau tot în proprietatea statului, după ce o parte din acestea erau
împărţite gratuit soldaţilor.
• Lucrurile părăsite de stăpân cu intenţia de a nu mai fi proprietar . După părerea
sabinienilor, care a trecut în dreptul lui Iustinian, proprietatea acestor bunuri pierzându-
se odată cu părăsirea lor, putea fi dobândită imediat de oricine. În schimb, bunurile
aruncate de căpitanul vasului pentru a salva de la înnec, nu puteau fi dobândite prin
ocupaţie deoarece nu fuseseră părăsite cu intenţia de a serenunţa definitiv la
proprietatea lor.
• Comoara (thesaurus). Prin comoară se înţeleg lucrurile de valoare ascunse în pământ
de o vreme atât de îndelungată încât nu se mai ştie cine a fost ultimul proprietar. Dacă
proprietarul fondului găsea o comoară în fondul său, devenea proprietarul ei prin
ocupaţie şi nu printr-o accesiune, deoarece comoara nu era parte accesorie a terenului.
Dacă tezaurul fusese găsit pe terenul altuia era împărţit, în conformitate cu o dispoziţia
împăratului Hadrian în două: o parte lua proprietarul, iar cealaltă găsitorul.
 6.3. TRADIŢIA (TRADITIO)
• Aceasta reprezintă cel mai important mijloc de a dobândi proprietatea după dreptul
ginţilor. Lipsit de orice formă, acest procedeu constă în punerea unui lucru de către
alienator la dispoziţia dobânditorului în virtutea unui act juridic pentru a transmite
proprietatea respectivului lucru de la cel care înstrăinează la dobânditor. Condiţiile cerute
pentru ca o tradiţie să fie valabilă sunt:
• Persoana care înstrăinează lucrul, alienatorul (tradeus) trebuie să aibă capacitatea de a-l
înstrăina, adică să posede dreptul de a dispune de respectivul lucru, fie în calitate de
proprietar, fie în puterea unui alt drept real, fie în calitate de împuternicit al proprietarului.
Dacă cel care remite un lucru nu posedă un astfel de drept de dispoziţie, proprietatea nu
se transferă.
• În al doilea rând, se cere din partea alienatorului voinţa de a înstrăina posesiunea lucrului
şi implicit proprietatea, iar din partea dobânditorului (accipiens) o voinţă de a dobândi
posesiunea şi implicit proprietatea respectivului lucru. Singura voinţă, în sens psihologic nu
este suficientă pentru a transfera proprietatea, căci „proprietăţile nu se transferă prin
simple pacte” (dominia rerum non nudis pactis transferuntur); ea trebuie să fie
concretizată într-un pact şi acesta este remiterea posesiunii lucrului. Ea se realizează prin
punerea lucrului la dispoziţia dobânditorului, pentru a-și putea exercita asupra lui
prerogativele de proprietar.
• O ultimă condiţie care se cerea era aşa-zisa justă cauză (iusta causa). Aceasta consta
într-un act juridic pe care dreptul obiectiv îl recunoştea ca fundament pentru transferarea
proprietăţii. Asemenea juste cauze sunt titluri de dobândire a proprietăţii ca: vânzarea-
cumpărarea, împrumutul de consumaţie, constituirea de dotă; pentru ca aceste titluri să
poată transfera prin tradiţie proprietatea, se cerea să fie valabile din punct de vedere
juridic. În epoca lui Iustinian, dispărând deosebirea dintre lucrurile mancipi şi necmancipi,
tradiţia care acum devine modul general de dobândire a proprietăţii, transferă în toate
cazurile un drept deplin de proprietate.
 6.4. ACCESIUNEA
• Accesiunea consta din unirea a două lucruri, unul
principal şi celălalt accesoriu. Se numea principal
lucrul care îşi păstra individualitatea după unirea cu
alt lucru. Textele înfăţişează unirea a două lucruri,
spre exemplu, un inel cu piatra preţioasă, caz în
care inelul era lucrul principal.
• Problema accesiunii are două aspecte, după cum
bunul principal este un lucru mobil sau imobil.
 ACCESIUNEA FAŢĂ DE BUNURILE IMOBILE:
• Proprietarul unui ogor, însămânţat sau plantat cu seminţele sau cu
plantele ce aparţineau unei alte persoane devenea şi proprietarul
respectivelor seminţe sau plante de îndată ce acestea au germinat sau
au prins rădăcini.
• Dacă se construieşte un imobil pe un teren străin proprietarul acestui
fond devine şi proprietarul construcţiei în conformitate cu principiul ca
noua construcţie se încorporează fondului.
• Terenurile mărginaşe râurilor sau fluviilor se pot mări datorită aluviunilor,
avulsiunilor sau cu suprafaţa albiei pe care o părăsesc respectivele râuri
sau fluvii. Aluviunile (alluviones) sunt creşterile imperceptibile ale malurilor
datorită depunerilor de mâl. Avulsiunile (avulsiones) sunt bucăţi mari de
pământ rupte de ape şi alăturate de curenţiogoarelor întâlnite în cale.
• Dacă aceste porţiuni de teren se încorporează la ogoarele respective,
proprietarul acestora din urmă devine prin accesiune şi proprietarul
porţiunilor avulsionate. În cazul încare un râu îşi părăseşte albia,
proprietarii riverani dobândesc dreptul de proprietate asupra ei tot prin
accesiune. Aceleaşi reguli se aplică în cazul în care în apele curgătoare
apare o insulă (. Acrescămintele sus-menţionate se încorporau ca
accesorii la orice fel de ogoare, cu excepţia celor pe care cetăţenii le
primiseră de la stat împărţite şi măsurate prin linii drepte geometrice de
către tehnicienii agrimensori. În asemenea cazuri, acrescămintele
respective rămâneau independente, ca nişte bunuri fără de stăpân
putând fi dobândite prin ocupaţie de către oricine.
 ACCESIUNEA FAŢĂ DE BUNURILE MOBILE:
• Dacă cineva a scris un discurs, o poemă etc. pe pergamentul altei
persoane, manuscrisul aparţinea acesteia din urmă, deoarece
literele scrise erau considerate ca un accesoriu care se
încorporează în pergament privit ca un lucru principal. Totuşi opera
ca atare rămânea proprietatea spirituală a autorului ei. În cazul în
care un pictor a pictat un tablou pe pânza altei persoane,
sabinienii opinau că tabloul aparţine proprietarului pânzei
deoarece pictura nu putea exista fără pânză. Proculienii protestau
însă întemeindu-se pe argumente economice şi sociale mai
judicioase, formulând o opinie contrară: tabloul aparţinea pictorului
şi nu proprietarului pânzei; părerea lor s-a impus fiind acceptată şi
de Iustinian.
• Accesiunea are rol şi în caz de sudură (feruminatio) când două
obiecte de metal sunt intim sudate între ele, cum ar fi de pildă
lipirea unui braţ la o statuie mutilată. Proprietarul lucrului principal
dobândeşte proprietatea şi asupra acelui accesoriu. Dacă legătura
nu este intimă şi lucrul accesoriu poate fi dezlipit, fără deteriorări ca
de pildă – o roată fixată la o căruţă, proprietarul acestuia poate
cere separarea lui pentru ca apoi să-l revendice.
•
 6.5. AMESTECUL (CONFUSIO)
Amestecul înseamnă unirea sub forma unei mase unice a mai
multor lucruri (ulei, vin, metale topite etc.), fie solide (grâu, animale
de turmă etc.) care aparţin la proprietari diferiţi.
De regulă dreptului de proprietate pe care fiecare îl avea asupra
respectivelor bunuri, se substituie un drept de coproprietate asupra
masei calculat fracţionat în raport de cantitate şi de calitate; dacă
zece baniţe de grâu aparţinând lui a, se amestecă cu 20
(douăzeci) baniţe de grâu de aceeaşi calitate aparţinând lui b,
primul va fi coproprietar pentru 1/3, iar b pentru 2/3.
Dacă însă se amestecă două cantităţi de metal de calităţi diferite
(aur şi argint) dreptul de coproprietate al fiecărui proprietar va fi
calculat ţinându-se seama atât de cantitatea cât şi de calitatea
celor două metale fuzionate.
Dacă amestecul a fost făcut prin buna învoială de către proprietari
sau nu este nici o înţelegere între ei cu privire la cotele ce li se cuvin,
fiecare poate cere ieşirea din indiviziune prin acţiunea denumită
(communi dividundo). Dacă amestecul a fost făcut întâmplător sau
părţile nu se înţelegeau cu privire la partea ce li se cuvenea din
respectiva masă, ele se puteau adresa instanţei, reclamând printr-o
acţiune în revendicare, o parte incertă dintr-un întreg (vindicatio in
certae partis). Judecătorul stabilea în concret ce parte aparţine
reclamantului din acea masă precizând astfel dreptul de
proprietate al fiecărui interesat.
 6.6 SPECIFICAŢIUNEA
Specificaţiunea este un mod de dobândire a
proprietăţii asupra unui lucru confecţionat din
materialul altuia.
Cel care confecţionează un lucru din materialul altuia
se numeşte specificator.
Încă din vremea lui August, s-a pus întrebarea: cui îi
aparţine lucrul nou creat, specificatorului sau
proprietarului materialului? Soluţia era controversată
între sabinieni şi proculieni. Justinian a decis că, în
ipoteza în care lucrul nou creat poate fi adus la
starea iniţială, să aparţină proprietarului materiei,
iar dacă nu, să aparţină specificatorului.
 UZUCAPIUNEA
• Este un mod de dobândire a proprietăţii prin îndelunga folosinţă
a unui lucru.
• În dreptul roman evoluat, uzucapiunea presupunea îndeplinirea
anumitor condiţii:
a) Posesiunea. La origine, în dreptul foarte vechi, era necesar ca
bunul să fie exploatat efectiv, potrivit destinaţiei sale economice.
b) Termenul era de 1 an pentru bunurile mobile şi 2 ani pentru
bunurile imobile.
c) Buna-credinţă consta în convingerea intimă a uzucapantului
că a dobândit lucrul de la un proprietar sau de la o persoană care
avea capacitatea necesară pentru a-l înstrăina.
d) Justa cauză trebuia dovedită şi consta din actul sau faptul juridic
prin care se justifica luarea în posesie a lucrului.
e) Lucrul trebuia să fie susceptibil de uzucapiune, adică să
fie un lucru patrimonial, să nu fie dobândit prin violenţă, să nu fie
stăpânit cu titlu precar sau în mod clandestin.
 Moduri de dobândire a proprietăţii prin lege
• Aceste situaţii existau în următoarele cazuri:
• lucrurilor confiscate de vameşi (commissa) sunt
atribuite fiscului sau societăţilor de publicani,
însărcinaţi cu strângerea impozitelor;
• coproprietarul unei case dacă a reparat-o şi nu este
despăgubit într-un termen, de către celălalt
coproprietar, dobândeşte şi partea acestuia din
urmă;
• cel care cultiva un teren părăsit de proprietar,
pentru a nu mai plăti impozitele aferente, devine
proprietarul acestui fond.
 Stingerea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate – spre deosebire de obligaţia

care se stinge prin executare – este perpetum, adică
nu se stinge după scurgerea unui termen, ca în cazul
unei obligaţii. Trecerea proprietăţii de la un titular la
altul printr-unul din modurile de înstrăinare şi de
dobândire a proprietăţii nu stinge dreptul de
proprietate. Doar în anumite situaţii se poate vorbi de
stingerea proprietăţii: de stingerea bunului (imobil ars,
sclavul care a murit etc.).
Din punct de vedere juridic proprietatea se poate
stinge în cazul sclavului dezrobit, când un fond este
destinat unui cimitir, devenind loc sacru ( sacrum) etc.
Încetarea dreptului de proprietate poate interveni prin
părăsirea bunului de către proprietar (derelictio).