TEMA NR. 3.

PERSOANELE ÎN
DREPTUL PRIVAT ROMAN
STRUCTURA TEMEI:
1. Noţiunea de persoană. Capacitatea juridică a
persoanelor
2. Statutul juridic al sclavilor
3. Oamenii liberi
4. Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială
5. Colonii
6. Persoana juridică
3.1. Noţiunea de persoană. Capacitatea juridică a
persoanelor
Persoană este orice fiinţă capabilă de a fi subiect activ sau pasiv
de drepturi, cu permisiuni şi îndatoriri.
Cuvântul lat. persona însemna fie actor de teatru, purtând o
mască de bronz pentru a-l deosebi de ceilalţi şi a-i amplifica vocea
(persona) sau provenea din limba etruscă unde cuvântul phersu
avea semnificaţia de mască, aşa cum se poate vedea pe pictura
mormântului augurilor de la Tarquinia.
Termenul de „persoane” desemnează subiectele raporturilor
juridice. Oamenii participă la viaţa juridică fie individual, ca
persoane fizice, fie constituiţi în anumite colectivităţi, în calitate
de persoane juridice.
Romanii au creat aceste concepte şi le-au utilizat. Dar, spre
deosebire de dreptul modern, dreptul roman nu a recunoscut
calitatea de subiect de drept tuturor oamenilor, ci numai
oamenilor liberi. Sclavii erau asimilaţi lucrurilor.
 Aptitudinea persoanelor de a participa la viaţa juridică
se numeşte personalitate sau capacitate juridică şi este
desemnată în terminologia romană prin termenul „caput”.
Pentru ca personalitatea să fie completă, trebuiau să
fie îndeplinite trei condiţii:
 status libertatis (calitatea de om liber);

 status civitatis (calitatea de cetăţean roman);

 status familiae (calitatea de şef al unei familii civile

romane).
În dreptul roman, capacitatea juridică era împărţită în
două categorii:
 capacitatea de fapt, aptitudinea generală de a avea
drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice;
 capacitatea de drept, este aptitudinea persoanei de a-şi
exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii prin acte
juridice.
ÎNCEPUTUL PERSONALITĂŢII.
Regula generală: Personalitatea începe în momentul naşterii și
încetează odată cu moartea.
Excepţie: copilul conceput se consideră a fi născut ori de
câte ori este vorba de interesele sale.
Romanii considerau că sunt necesare trei elemente pentru ca o persoană
să aibă existenţă din punct de vedere juridic. Elementele avute în vedere
de jurisconsulţii romani erau: naşterea, forma umană a fătului şi viaţa.
a) Fixarea momentului naşterii are loc în funcţie de faptul
naşterii, iar faptul naşterii constă în despărţirea
desăvârşită a fătului de mamă.
b) Formă omenească a fătului;

c) Viaţa. Pentru aceasta, mama trebuie să dea

naştere unui făt viu.

SFÂRŞITUL PERSONALITĂŢII
La romani capacitatea juridică a individului se
termină o dată cu moartea fizică şi în mod
excepţional prin moarte civilă (căderea în captivitate).
Întrucât în dreptul roman nu se admitea existenţa unui
patrimoniu fără titular, s-a considerat că în intervalul de
timp cuprins între moartea unei persoane şi acceptarea
moştenirii sale, titularul patrimoniului este chiar
defunctul a cărui personalitate se prelungeşte.
3.2. SCLAVII
„Principala diviziune este aceasta: toți oamenii sunt sau
liberi, sau sclavi.
1. Iar libertatea, în temeiul căreia (oamenii) se numesc
liberi, este capacitatea firească a omului de a face ce vrea,
numai dacă nu este oprit prin forță sau de lege.
2. Sclavia este o instituție de dreptul ginților în temeiul
căreia un om devine proprietatea altuia împotriva naturii.
3. Sclavii (servii) au fost numiți așa deoarece comandanții
ordonau ca cei captivi să fie vânduți și astfel sunt păstrați
în viață (servare), în loc să fie omorâți. Ei mai sunt numiți
mancipia deoarece sunt luați cu forța (manu) de la
dușmani...”
(Hanga Vl. și Bob M. D., Iustiniani Institutiones
(Instituțiile lui Iustinian), Editura Universul Juridic,
București, 2009, p. 34-35)
 IZVOARELE SCLAVIEI.

1. Naşterea, se aplică regulă potrivit căreia copilul născut în afara căsătoriei

dobândeşte condiţia juridică a mamei sale din momentul naşterii. Mai târziu, s-a
admis o favoare: dacă sub durata sarcinii mama a fost liberă, chiar o scurtă
perioadă de timp, copilul se va naşte liber.
2. Cazuri posterioare naşterii care atrag sclavia:
Războiul
Debitorii care nu-şi plătesc datoria precum și persoanele insolvabile
Cetăţeanul roman care nu se prezintă la recensământ sau refuză serviciul militar,
drept pedeapsă era vândut ca sclav.
Femeia liberă surprinsă că întreține legături amoroase cu sclavul.
Escrocheria, adică cel care se înţelegea cu cu altul lăsându-se vândut ca sclav de
acesta din urmă către un terț, iar apoi făcea dovada că este om liber, împărţind
câştigul cu vânzătorul.
Hoţul, om liber, prins în flagrant delict, drept pedeapsă este transformat în sclav.
Magistratul care predă statului ofensat pe acela care a comis ofensă.
Condamnarea la muncă silnică în mina de sare, cariere de piatră,
Peregrinii deditici care locuiau la Roma contrar Legii Aekia Sentia.
Recăderea în sclavie a unui dezrobit în legătură cu ingratitudinea faţă de fostul
stăpân (antonim al recunoştinţei).
CONDIŢIA JURIDICĂ A SCLAVULUI:
Sclavul nu avea capacitate juridică, nu avea
personalitate, asupra lui stăpânul avea drept de viaţă şi de
moarte, nu putea încheia acte juridice nici inter vivios nici
pentru cauza de moarte şi nici nu avea patrimoniu. În
cazul în care o persoană aducea atingere sclavului,
stăpânul avea împotriva acelei persoane o acţiune în
pretenţii, ca urmare a prejudiciului încercat.
Cu timpul, sclavul a dobândit posibilitatea de a
încheia acte juridice însă nu în nume propriu, ci
împrumutând personalitatea lui dominus. Totodată,
sclavul a dobândit posibiltatea de a stăpâni anumite
bunuri cu titlu de peculiu (peculiul sclavilor), stăpânii
încurajându-şi sclavii să îşi mărească peculiul în schimbul
bunurilor din peculiu. De iure însă peculiul sclavilor ca şi
titlul acestuia fac parte integrantă din patrimoniul lui
dominus.
 3.3. OAMENII LIBERI

În viziunea regulilor de drept din perioada romană, oamenii

liberi se împart în două categorii:
 cei care au fost dintotdeauna liberi pe tot parcursul vieții, poartă
denumirea de ingenui;
 cei care sunt liberi, dar anterior au fost sclavi, sunt cunoscuți sub
denumirea de liberţi.
În afară de cele două categorii, la Roma au existat grupuri de
oameni liberi având condiţie juridică specială. Este vorba despre clasa
oamenilor care în drept erau liberi iar în fapt aveau statut apropiat de
cel al sclavilor. Printre aceştia sunt şi dezrobiții cunoscuți și sub
denumirea de liberți (libertinitas) a cărui copii poartă denumirea de
libertini.
Oamenii liberi se împărţeau în cetăţeni şi
necetăţeni.
 3.3.1. CETĂŢENII
Drepturile cetăţeanului roman erau următoarele:
 ius commercii (commercium) – dreptul de a încheia acte
juridice în conformitate cu dreptul civil roman;
 ius connubii (connubium) – dreptul de a încheia o
căsătorie civilă romană;
 ius militiae – dreptul cetăţeanului de a face parte din
legiunile romane;
 ius sufragii (sufragium) – dreptul de vot;
 ius honorum – dreptul de a fi ales magistrat.
Cetăţenii romani se bucurau de anumite
semne distinctive, spre exemplu:
 Numai ei puteau purta togă.
 Numele cetăţeanului roman era atât de bine elaborat încât ţinea loc şi de
adresă.
 Numele cetăţeanului este compus din 5 elemente:
 Tria nomina
 Praenomen (prenume) – se utiliza pentru a individualiza cetăţeanul în societate;
 Nomen gentilicium – arată din ce ginta face parte cetăţeanul;
 Cognomen (porecla). Romanii aveau obiceiul să pună același prenume la mai
mulți copii și era nevoie de o poreclă pentru individualizarea copilului în sânul
familiei.
 Indicaţiunea filiaţiunii – care este prenumele tatălui;
 Indicaţiunea tribală – ne arată în ce cartier locuieşte cetăţeanul roman.
Spre exemplu, cel mai mare avocat al antichității se numea: Marcus
Tullius Marci filius Cornelia Tribu Cicero:
Marcus (prenumele);
Tullius (nomen gentilicium, deoarece făcea parte din ginta Tullia;
Marci filius (indicaţiunea filiaţiunii, adică este fiul lui Marcus)
Cornelia Tribu (indicaţiunea tribală, pentru că locuia în cartierul
Cornelia)
Cicero (cognomen, porecla sa, adică Bob de năut).
 MODURILE DE DOBÂNDIRE A CETĂŢENIEI ROMANE:
1. Cetăţenia romana se dobândeşte prin efectul naşterii potrivit
regulii că un copil născut în cadrul căsătorie dobândeşte
condiţia juridică a tatălui său în momentul concepţiunii, iar un
copil născut în afara căsătoriei dobândeşte condiţia juridică a
mamei sale din momentul naşterii.
2. Un al doilea mod de dobândire a cetăţeniei este beneficiul
legii, ce reprezintă faptul că persoană ce îndeplineşte condiţiile
cerute de lege pentru a deveni cetăţean roman. De pildă Lex
Acilia repetundarum în temeiul căreia oamenii liberi necetățeni
care fac dovada în faţa justiţiei că un magistrat a luat mită,
drept răsplată primeau cetăţenie romană.
3. Un al treilea mod de a dobândi cetăţenia este naturalizarea,
ce este un act individual de acordare a cetăţeniei romane.
4. De asemenea, un alt mod de dobândire a cetăţeniei este
dezrobirea, întrucât există regulă că dezrobitul dobândeşte
condiţia juridică a fostului său stăpân devenit patron.
MODURILE DE PIERDERE A CETĂȚENIEI ROMANE
Situațiile care atrag pierderea cetățeniei sunt sancțiuni
pentru cel în cauză, fiind considerate de o gravitate
deosebită iar consecințele sunt pe măsură. Avem în vedere
următoarele cazuri de pierdere a cetățeniei romane:
 odată cu pierderea libertăţii cetățeanul roman pierde și
cetățenia. Niciodată cetățenia nu subzistă atunci când a
fost pierdută libertatea;
 dobândirea cetăţeniei unui alt stat, deoarece la Roma nu
era admisă dubla cetăţenie;
 exilul cetățeanului roman atrage după sine și pierderea
cetățeniei. Exilul a fost o pedeapsă destul de gravă dar
mai puțin gravă decât moartea ori sclavia. Cel pedepsit cu
exilul, automat pierde anumite drepturi conferite de
statul roman, printre care și cetățenia
 3.3.2. LATINII
Necetățenii se clasifică în latini și peregrini.
Termenul de latin are două semnificaţii:
1. în sens etnic, desemnează populaţia Latiumului, cucerită de cele trei triburi
fondatoare, populaţie care se afla în relații de rudenie de sânge cu romanii.
2. din punct de vedere juridic, se referea la condiţia juridică a unei persoane, adică se
numeau latini acei care aveau un statut juridic intermediar între cetățeni și peregrini.
Din punct de vedere juridic, latinii erau de patru feluri:
 latinii veteres – populaţia Latiumului cucerită de cele trei triburi fondatoare,
populaţie care se afla în relații de rudenie de sânge cu romanii. Latinii, în acest sens,
sunt rude de sânge cu romanii. Ei aveau ius commercii, ius suffragi, uneori ius
connubi, nu aveau ius honorum şi ius militiae.
 latinii coloniari (latinii din coloniile fondate în Italia după 268 î. Hr). Ei au ius
commercii şi au o condiţie juridică similară cu a latinilor veteres.
 latinii iuniani – statutul lor juridic este reglementat printr-o lex Iunia -Norbana.
Este vorba despre sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne, precum şi
despre sclavii dezrobiţi înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani, cu încălcarea
interdicţiei impusă de lex Aelia Sentia. Aceştia trăiau ca oameni liberi, dar mureau
ca sclavi în sensul că nu îşi puteau face testament, bunurile lor fiind dobândite de
către patron, fostul dominus sau stăpân.
 latinii fictivi, latinii din provincii care aveau condiţia juridică a latinilor coloniari,
aveau ius commercii, dar nu erau rude de sânge cu romanii, de aceea termenul de
latin nu mai are o conotaţie etnică, ci are o conotaţie socială, adică el desemnează o
anumită categorie socială.
 3.3.3. PEREGRINII
Peregrinii erau străinii care la origine nu puteau veni la Roma, sub
sancţiunea căderii în sclavie, pentru ca ulterior să li se permită
pătrunderea în cetate în anumite condiţii.
Peregrinii erau de două categorii: peregrini obișnuiți și peregrini deditici.
1. Peregrinii obişnuiţi utilizau în raporturile dintre ei şi în raporturile
cu cetăţenii romani normele dreptului ginţilor, iar în raporturile
dintre ei mai puteau utiliza cutumele locale, în măsura în care
acestea nu contraveneau regulilor de drept şi principiilor juridice
romane.
2. Peregrinii dediticii reprezentau o categorie inferioară de peregrini.
Aceşti erau locuitorii cetăţilor care se opuseseră cu forţa armelor
cuceririi romane şi ca atare romanii le distruseseră cetăţile, ei
nemaiavând în acest context un drept naţional. Ei nu puteau utiliza
în raporturile dintre ei cutumele locale, ci numai normele lui ius
gentium. Aceşti peregrini nu mai aveau un drept naţional, utilizând
în raporturile dintre ei şi raporturile cu cetăţenii şi latini normele lui
ius gentium. Peregrinii dediticii nu puteau veni la Roma sub
sancţiunea căderii în sclavie. Potrivit aceleiaşi legi Aelia Sentia, în
categoria peregrinilor dediticii intrând şi sclavii care pe timpul
sclaviei săvârşiseră fapte sancţionate cu o pedeapsă infamantă.
Aceştia, după actul dezrobirii, nu dobândeau condiţia juridică a
fostului stăpân denumit patron, potrivit regulii generale, ei deveneau
peregrini dediticii.
 3.3.4 DEZROBIŢII
Dezrobiţii sunt sclavii supuşi actului manumisiunii. Romanii au cunoscut
forme solemne, dar şi forme nesolemne de dezrobire. Sclavii eliberaţi se
numeau liberţi, iar foştii stăpâni se numeau patroni. Dezrobirea era mijlocul
prin care sclavul dobândea calitatea juridică de persoană (persona) prin voinţa
stăpânului (manumisio) de unde și denumirea lor de manumissi.
Formele dezrobirii. În epoca veche, dezrobirea se putea realiza numai prin
utilizarea unor forme solemne, care erau în număr de trei: vindicta (nuia),
censu sau testamento.
1. Dezrobirea vindicta se făcea într-un cadru solemn în prezenţa
magistratului, stăpânul pronunţând formula solemnă: vreau ca acest sclav
să fie liber, însoţită de executarea unor gesturi rituale cu nuieluşa de
alun, numită vindicta sau festuca, de unde şi denumirea acestei forme
solemne de dezrobire, după care magistratul pronunţa cuvântul „addico”.
2. censu – a doua formă solemnă de dezrobire presupunea trecerea sclavului
din coloana bunurilor în coloana persoanelor, cu ocazia efectuării
recensământului.
3. A treia categorie de dezrobire se realiza prin testament, la rândul său
îmbrăcând două forme:
 directă - atunci când testatorul dezrobea în mod direct un sclav, el devenind
în mod automat om liber în momentul acceptări succesiunii de către regele
instituit.
 indirectă - se realiza atunci când testatorul roagă pe moştenitorul instituit
să dezrobească un sclav, printr-un act ulterior şi diferit de testament.
OBLIGAŢIILE DEZROBITULUI

 Bona desemnează dreptul pe care patronul îl are asupra

bunurilor dezrobitului.
 Obsequium era respectul pe care dezrobitul îl datora
patronului. Astfel, dezrobitul nu-l putea chema în
judecată pe patron, chiar dacă acesta i-ar fi încălcat
drepturile.
 Operae desemnează serviciile pe care dezrobitul le datora
patronului şi erau de două feluri:
 operae oficiales, adică serviciile pe care le-ar putea presta
oricine;
 operae fabriles erau serviciile care necesitau o anumită
calificare.
LEGILE DE LIMITATE A DEZROBIRILOR.
 Spre sfârşitul Republicii, în vremea lui August,
fenomenul dezrobirilor a luat amploare, astfel încât era
ameninţat echilibrul societăţii romane. Atunci au fost
adoptate anumite măsuri în vederea îngrădirii libertăţii
de a dezrobi, prin Legile Aelia Sentia şi Fufia Caninia.
 Potrivit Legii Aelia Sentia, se cerea ca stăpânul să aibă
cel puțin 20 de ani, iar sclavul cel puțin 30 de ani.
Dezrobiții care suferiseră o pedeapsă gravă cât timp au
fost sclavi, nu intrau în rândurile cetățenilor, ci
deveneau peregrini deditici. Dezrobirile făcute în frauda
creditorilor urmau a fi anulate.
 Legea Fufia Caninia are în vedere dezrobirile făcute prin
testament. Ea prevede că testatorul are dreptul să
dezrobească un număr de sclavi proporțional cu numărul
sclavilor de care dispune și că, în nici un caz, nu poate
face mai mult de 100 de dezrobiri.
 3.4. OAMENII LIBERI CU O CONDIŢIE JURIDICĂ
SPECIALĂ
 Persoane în mancipio – erau persoane în mancipio fiii de
familie vânduţi de către părinţii lor în scopul realizării
unui câştig, precum şi fiii de familie delincvenţi,
abandonaţi în mâinile victimei delictului, pentru ca
aceasta să-şi exercite dreptul de răzbunare.
 Addicti – erau debitorii insolvabili, atribuiţi creditorilor
lor.
 Auctorati – erau oamenii liberi care se angajau ca
gladiatori. Deoarece, în mod obişnuit, gladiatorii erau
recrutaţi dintre sclavi, oamenii liberi care îmbrăţişau
această îndeletnicire erau asimilaţi cu sclavii.
 Redempti ad hostibus – se numeau cei răscumpăraţi de la
duşmani. Ei rămâneau sub puterea persoanelor care îi
răscumpăraseră până când le remiteau suma de bani
plătită cu ocazia răscumpărării.
 3.5. COLONII
La Roma, arendaşul purta numele de colon. Cuvântul
„colon” vine de la colere cu semnificația de cultivator al
pământului. În realitate, colonii sunt coborâtorii din acei
oameni pe care împărații dinainte de Marcus Aurelius îi
foloseau la cultivarea pământurilor părăsite. Colonul avea
dreptul să întemeieze familie și să încheie acte juridice.
Categorii de coloni.
Colonii voluntari - oamenii liberi care, de bunăvoie, arendau
o suprafaţă de pământ
Coloni parţiari - colonii voluntari, care plăteau în schimbul
pământului primit în folosinţă o parte din recoltă.
Colonul serv era legat de pământul pe care îl lucra,
neputând să-l părăsească niciodată. Colonii nu puteau şi
înstrăinaţi separat de moşie, dar în cazul transmiterii
moşiei, erau înstrăinaţi şi colonii.
 3.6. PERSOANA JURIDICĂ (MORALĂ)
Persona juridică este o colectivitate care are patrimoniu propriu şi
dobândeşte drepturi şi îşi asumă datorii independent de membrii care o
compun.
Pentru a desemna persoanele juridice (morale), dreptul roman folosea
expresiile corpora sau universitates.
Persoana juridică este o ficțiune, incapabilă de facto, toate actele sale
fiind îndeplinite de către un reprezentant (actor, curator, syndicus). Nu
era necesar ca membrii să fie cetățeni romani însă, în nici un caz nu
poate fi vorba despre sclavi.
Romanii au ajuns la concluzia că nu pot fi constituite personae morale
cu mai puțin de trei membrii. Soluția este logică dacă avem în vedere
faptul că pentru a se lua hotărâri valabile în vederea desfășurării
activității acelei entități, numărul minim nu putea fi mai mic de trei
membri. În afară de numărul minim de membrii, pentru existența
persoanelor morale mai erau necesare următoarele elemente:
a) un scop comun al persoanelor asociate privind activitatea pe care
urmau să o desfășoare;
b) voința membrilor de a hotărî scopul pentru care s-a înființat persoana
morală.
 ÎNCETAREA PERSOANELOR MORALE
 Dispariția unuia din cele două elemente
definitorii pentru care au fost constituite.
 prin atingerea scopului pentru care au fost
constituite;
 prin hotărârea de desființare valabil
exprimată de membrilor asociați;
 prin trecerea timpului pentru care s-au
format sau printr-un act al autorităților de
putere.
 Primele persoane juridice au fost de drept
public.
Cea mai veche persoana juridică este chiar
statul roman, întrucât avea un patrimoniu,
tezaur public, avea debitori, puteau fi instituiţi
moştenitori, iar după modelul statului roman s-
au format mai târziu coloniile şi municipiile din
Italia şi din provincie.
Persoanele juridice din domeniul privat
erau simple asociaţii denumite colegia, care se
formau, luau naştere prin simplă convenţie,
simpla manifestare de voinţă a părţilor (spre
exemplu: colegia factorum (asociația de
lucrători)), sau asociaţiile oamenilor săraci.
Vă mulțumesc pentru atenție!