A fost odată ca-n povești, Ea îl privea cu un surâs,
A fost ca niciodată, El tremura-n oglindă, Din rude mari împărătești, Căci o urma adânc în vis O prea frumoasă fată. De suflet să se prindă.
Și era una la părinți Iar ea vorbind cu el în somn,
Și mândră-n toate cele, Oftând din greu suspină Cum e Fecioara între sfinți – „O, dulce-al nopții mele domn, Și luna între stele. De ce nu vii tu? Vină!
Din umbra falnicelor bolți Cobori în jos, luceafăr blând,
Ea pasul și-l îndreaptă Alunecând pe-o rază, Lângă fereastră, unde-n colț Pătrunde-n casă și în gând Luceafărul așteaptă. Și viața-mi luminează!"
Privea în zare cum pe mări El asculta tremurător,
Răsare și străluce, Se aprindea mai tare Pe mișcătoarele cărări Și s-arunca fulgerător, Corăbii negre duce. Se cufunda în mare;
Îl vede azi, îl vede mâni, Și apa unde-au fost căzut
Astfel dorința-i gata; În cercuri se rotește, El iar, privind de săptămâni, Și din adânc necunoscut Îi cade dragă fata. Un mândru tânăr crește.
Cum ea pe coate-și răzima Ușor el trece ca pe prag
Visând ale ei tâmple Pe marginea ferestei De dorul lui și inima Și ține-n mână un toiag Și sufletu-i se împle. Încununat cu trestii.
Și cât de viu s-aprinde el Părea un tânăr voevod
În orișicare sară, Cu păr de aur moale, Spre umbra negrului castel Un vânăt giulgi se-ncheie nod Când ea o să-i apară. Pe umerele goale.
Și pas cu pas pe urma ei Iar umbra feței străvezii
Alunecă-n odaie, E albă ca de ceară - Țesând cu recile-i scântei Un mort frumos cu ochii vii O mreajă de văpaie. Ce scânteie-n afară.
Și când în pat se-ntinde drept – „Din sfera mea venii cu greu
Copila să se culce, Ca să-ți urmez chemarea, I-atinge mâinile pe piept, Iar cerul este tatăl meu I-nchide geana dulce; Și mumă-mea e marea.
Și din oglindă luminiș Ca în cămara ta să vin,
Pe trupu-i se revarsă, Să te privesc de-aproape, Pe ochii mari, bătând închiși Am coborât cu-al meu senin Pe fața ei întoarsă. Și m-am născut din ape. Marmoreele brațe, O, vin'! odorul meu nespus, El vine trist și gânditor Și lumea ta o lasă; Și palid e la față; Eu sunt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. Dar ochii mari și minunați Lucesc adânc himeric, Colo-n palate de mărgean Ca două patimi fără saț Te-oi duce veacuri multe, Și pline de-ntuneric. Și toată lumea-n ocean De tine o s-asculte." – „Din sfera mea venii cu greu Ca să te-ascult ș-acuma, – „O, ești frumos, cum numa-n vis Și soarele e tatăl meu, Un înger se arată, Iar noaptea-mi este muma; Dară pe calea ce-ai deschis N-oi merge niciodată; O, vin', odorul meu nespus, Și lumea ta o lasă; Străin la vorbă și la port, Eu sunt luceafărul de sus, Lucești fără de viață, Iar tu să-mi fii mireasă. Căci eu sunt vie, tu ești mort, Și ochiul tău mă-ngheață." O, vin', în părul tău bălai S-anin cununi de stele, Trecu o zi, trecură trei Pe-a mele ceruri să răsai Și iarăși, noaptea, vine Mai mândră decât ele." Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. – „O, ești frumos cum numa-n vis Un demon se arată, Ea trebui de el în somn Dară pe calea ce-ai deschis Aminte să-și aducă N-oi merge niciodată! Și dor de-al valurilor domn De inim-o apucă Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, – „Cobori în jos, luceafăr blând, Și ochii mari și grei mă dor, Alunecând pe-o rază, Privirea ta mă arde." Pătrunde-n casă și în gând Și viața-mi luminează!" – „Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nțelegi tu oare, Cum el din cer o auzi, Cum că eu sunt nemuritor, Se stinse cu durere, Și tu ești muritoare?" Iar ceru-ncepe a roti În locul unde piere; – „Nu caut vorbe pe ales, Nici știu cum aș începe - În aer rumene văpăi Deși vorbești pe înțeles, Se-ntind pe lumea-ntreagă, Eu nu te pot pricepe; Și din a chaosului văi Un mândru chip se-ncheagă; Dar dacă vrei cu crezământ Să te-ndrăgesc pe tine, Pe negre vițele-i de păr Tu te coboară pe pământ, Coroana-i arde pare, Fii muritor ca mine." Venea plutind în adevăr Scăldat în foc de soare. – „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea În schimb pe-o sărutare, Din negru giulgi se desfășor Dar voi să știi asemenea Cât te iubesc de tare; Ci stai cu binișorul.
Da, mă voi naște din păcat, Cum vânătoru-ntinde-n crâng
Primind o altă lege; La păsărele lațul, Cu vecinicia sunt legat, Când ți-oi întinde brațul stâng Ci voi să mă dezlege." Să mă cuprinzi cu brațul;
Și se tot duce... S-a tot dus. Și ochii tăi nemișcători
De dragu-unei copile, Sub ochii mei rămâie... S-a rupt din locul lui de sus, De te înalț de subțiori Pierind mai multe zile. Te-nalță din călcâie;
* Când fața mea se pleacă-n jos,
În sus rămâi cu fața, În vremea asta Cătălin, Să ne privim nesățios Viclean copil de casă, Și dulce toată viața; Ce împle cupele cu vin Mesenilor la masă, Și ca să-ți fie pe deplin Iubirea cunoscută, Un paj ce poartă pas cu pas Când sărutându-te mă-nclin, A-mpărătesii rochii, Tu iarăși mă sărută." Băiat din flori și de pripas, Dar îndrăzneț cu ochii, Ea-l asculta pe copilaș Uimită și distrasă, Cu obrăjei ca doi bujori Și rușinos și drăgălaș, De rumeni, bată-i vina, Mai nu vrea, mai se lasă. Se furișează pânditor Privind la Cătălina. Și-i zise-ncet: - "Încă de mic Te cunoșteam pe tine, Dar ce frumoasă se făcu Și guraliv și de nimic, Și mândră, arz-o focul; Te-ai potrivi cu mine... Ei Cătălin, acu-i acu Ca să-ți încerci norocul. Dar un luceafăr, răsărit Din liniștea uitării, Și-n treacăt o cuprinse lin Dă orizon nemărginit Într-un ungher degrabă. Singurătății mării; – „Da' ce vrei, mări Cătălin? Ia du-t' de-ți vezi de treabă." Și tainic genele le plec, Căci mi le împle plânsul – „Ce voi? Aș vrea să nu mai stai Când ale apei valuri trec Pe gânduri totdeuna, Călătorind spre dânsul; Să râzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una." Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, – „Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri, Dar se înalță tot mai sus, Dă-mi pace, fugi departe - Ca să nu-l pot ajunge. O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte." Pătrunde trist cu raze reci Din lumea ce-l desparte... – „Dacă nu știi, ți-aș arăta În veci îl voi iubi și-n veci Din bob în bob amorul, Va rămânea departe... Ci numai nu te mânia, De-aceea zilele îmi sunt O, cere-mi, Doamne, orice preț, Pustii ca niște stepe, Dar dă-mi o altă soarte, Dar nopțile-s de-un farmec sfânt Căci tu izvor ești de vieți Ce nu-l mai pot pricepe." Și dătător de moarte;
– „Tu ești copilă, asta e... Reia-mi al nemuririi nimb
Hai ș-om fugi în lume, Și focul din privire, Doar ni s-or pierde urmele Și pentru toate dă-mi în schimb Și nu ne-or ști de nume, O oră de iubire...
Căci amândoi vom fi cuminți, Din chaos, Doamne,-am apărut
Vom fi voioși și teferi, Și m-aș întoarce-n chaos... Vei pierde dorul de părinți Și din repaos m-am născut. Și visul de luceferi." Mi-e sete de repaos."
* – „Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume, Porni luceafărul. Creșteau Nu cere semne și minuni În cer a lui aripe, Care n-au chip și nume; Și căi de mii de ani treceau În tot atâtea clipe. Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni? Un cer de stele dedesubt, Dar piară oamenii cu toți, Deasupra-i cer de stele - S-ar naște iarăși oameni. Părea un fulger nentrerupt Rătăcitor prin ele. Ei numai doar durează-n vânt Deșerte idealuri - Și din a chaosului văi, Când valuri află un mormânt, Jur împrejur de sine, Răsar în urmă valuri; Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi, Cum izvorau lumine; Ei doar au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Cum izvorând îl înconjor Noi nu avem nici timp, nici loc, Ca niște mări, de-a-notul... Și nu cunoaștem moarte. El zboară, gând purtat de dor, Pân' piere totul, totul; Din sânul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare, Căci unde-ajunge nu-i hotar, Un soare de s-ar stinge-n cer Nici ochi spre a cunoaște, S-aprinde iarăși soare; Și vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naște. Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paște, Nu e nimic și totuși e Căci toți se nasc spre a muri O sete care-l soarbe, Și mor spre a se naște. E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Iar tu, Hyperion, rămâi Oriunde ai apune... – „De greul negrei vecinicii, Cere-mi cuvântul meu de-ntâi - Părinte, mă dezleagă Să-ți dau înțelepciune? Și lăudat pe veci să fii Pe-a lumii scară-ntreagă; Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup-a ei cântare Să se ia munții cu păduri Revarsă liniște de veci Și insulele-n mare? Pe noaptea mea de patimi.
Și de asupra mea rămâi
Vrei poate-n faptă să arăți Durerea mea de-o curmă, Dreptate și tărie? Căci ești iubirea mea de-ntâi Ți-aș da pământul în bucăți Și visul meu din urmă." Să-l faci împărăție. Hyperion vedea de sus Îți dau catarg lângă catarg, Uimirea-n a lor față; Oștiri spre a străbate Abia un braț pe gât i-a pus Pământu-n lung și marea-n larg, Și ea l-a prins în brațe... Dar moartea nu se poate... Miroase florile-argintii Și pentru cine vrei să mori? Și cad, o dulce ploaie, Întoarce-te, te-ndreaptă Pe creștetele-a doi copii Spre-acel pământ rătăcitor Cu plete lungi, bălaie. Și vezi ce te așteaptă." Ea, îmbătată de amor, * Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor În locul lui menit din cer Dorințele-i încrede Hyperion se-ntoarse Și, ca și-n ziua cea de ieri, – „Cobori în jos, luceafăr blând, Lumina și-o revarsă. Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n codru și în gând, Căci este sara-n asfințit Norocu-mi luminează!" Și noaptea o să-nceapă; Răsare luna liniștit El tremură ca alte dăți Și tremurând din apă. În codri și pe dealuri, Călăuzind singurătăți Și împle cu-ale ei scântei De mișcătoare valuri; Cărările din crânguri. Sub șirul lung de mândri tei Dar nu mai cade ca-n trecut Ședeau doi tineri singuri În mări din tot înaltul – „Ce-ți pasă ție, chip de lut, – „O, lasă-mi capul meu pe sân, Dac-oi fi eu sau altul? Iubito, să se culce Sub raza ochiului senin Trăind în cercul vostru strâmt Și negrăit de dulce; Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Cu farmecul luminii reci Nemuritor și rece." Gândirile străbate-mi,