Oamenii traiesc intre oameni. Ei au mereu ceva de spus, fie zicandu-si lor insisi, fie celor din jur.

Sunt povesti triste sau povesti fericite. Oamenii isi fac visuri, isi creeaza iluzii sau pur si simplu isi propun
sa realizeze ceva. Ei au mereu nevoie sa-si repete de multe ori ceea ce au de indeplinit, facandu-si un
plan, urmand anumite “trasee” pana cand ideile lor prind contur si dorintele devin realitate. De cele mai
multe ori, pentru a avea o confirmare ca drumul pe care il au de parcurs e cel bun, ei apeleaza la prieteni
carora le spun ce au de gand si cu care se sfatuiesc . Pentru a convinge ca ideile sale sunt dintre cele mai
bune, ei isi argumenteaza intentiile si asteapta raspunsuri care sa ii incurajeze sa-si atinga scopurile.

Alteori, oamenii simt nevoia sa-si povesteasca viata, sa impartaseasca cu altii momente placute
sau, dinpotriva, situatii neplacute din existenta lor. Unii au darul de a da viata intamplarilor folosind
expresii frumoase si un ton placut astfel incat sa nu plictiseasca, sa incite la ascultare, sa atraga atentia
asupra lor fara sa-si propuna acest lucru. Acestia vorbesc liberi, nu sunt coplesiti de emotii si dau frau
liber imaginatiei. Sunt oamenii nascuti cu arta oratoriei, care mereu vor fi admirati, care nu necesita un
plan bine stabilit pentru a-si atrage un public gata sa-i asculte.

Povestile frumoase nu au nevoie de un teritoriu sau de limite, atata timp cat nu ranesc, nu
contin minciuni sau nu atenteaza la bunul simt al celor din jur. Avem voie sa visam, avem voie sa ne
dorim, avem voie sa ne exprimam pentru ca toate acestea inseamna ca suntem vii, ca incercam sa ne
faurim fericirea, ca vrem, in primul rand, sa fim oameni.