PRELEGEREA V

Metode și metodologii de
cercetare a realității sociale
 Cuvinte cheie
 Metodă și știință socială

 Metode cantitative și metode calitative

Direcții de cercetare
 Principii ale cunoașterii socio-umanului

 Metodologia cercetării socio-umane

 Metode calitative și Metode cantitative în

cercetarea socio-umanului

Obiective
 Înțelegerea specificității cunoașterii în sfera
socio-umanului;

 Formarea unui limbaj de specialitate, și

înțelegerea conotațiilor termenilor;

 Cunoșterea principiilor și a specificității

metodelor de cercetare a realității socio-
umane.
 Așa cum am văzut mai sus, o clasificare a
științelor deosebește între științele naturii și cele
socio-umane în funcție de obiectul și metoda de
cercetare. Deși natura obiectului de cercetare
este, fără îndoială, un subiect de maxim interes, ne
vom opri pe parcursul acestei prelegeri doar
asupra considerațiilor metodologice.

5.1. Principiile cunoașterii sociale

Cunoaşterea comună, numită adeseori
spontană, cotidiană sau la nivelul simţului comun,
este reprezentată de o sumă de cunoştinţe
desprinse din experiența (social sau personală)
individuală. Cu alte cuvinte, cunoaşterea comună
reprezintă un sistem de reprezentări, cunoştinţe,
explicaţii şi interpretări obţinute în mod spontan,
fără o cercetare sistematică şi după modele
ştiinţifice, ci doar pe baza activităţilor şi în
contextele obişnuite (loc de muncă, familie,
organizaţii politice, cercuri de prieteni, etc.)1.
Serge Moscovici şi Milles Hewstone definesc
simţul comun ca pe un corpus de cunoştinţe fondat
pe tradiţiile împărtăşite şi îmbogăţite de mii de
observaţii şi experienţe sancţionate de practică.
Simţul comun se derulează în două etape: în mod
spontan, o imagine imprecisă produsă de
mecanisme psihice necontrolate raţional, şi în
extrapolarea explicaţiilor de la situaţiile trecute la
cele prezente sau viitoare. Simţul comun are două
forme esenţiale: simţ comun de primă mână, care
reprezintă ansamblul cunoştinţelor spontane
fondate pe experienţa directă a agenţilor
cunoscători, şi simţ comun de mână a doua, adică
ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice transformate în
imagini şi folosite în practică.2 Informaţiile pe care
indivizii le deţin despre persoana lor, despre
contextele şi activităţile în care sunt nemijlocit
implicaţi se dovedesc a fi foarte importante, nu
doar pentru propria lor conduită, ci şi pentru
investigaţiile sistematice de anvergură pentru că
datele culese prin interviuri, chestionare, discuţii
de grup sau alte tehnici reprezintă materia primă
de bază în construcţiile ulterioare, oricât de
dezvoltate şi subtile apar ele în final.
După Petru Iluţ principalele limite ale
cunoaşterii comune sunt:
 subiectivitatea, interesele, aspiraţiile şi valorile
unei persoane sau ale unui grup social care poate
deforma percepţia corectă a realităţii;
 viziunea de tunel, adică alegerea unui detaliu şi
opacizarea tuturor celorlalte, pentru a interpreta
întreaga situaţie prin prisma detaliului selectat;
 supra-generalizarea sau tendinţa de a generaliza
şi absolutiza pe marginea unei situaţii specifice la
fenomenul ca atare;
 confundarea legăturilor aparente cu cele reale
dintre variabile şi factori datorită registrului
restrâns de cazuri cu care operează;
 lipsa preciziei, exactitatea, constatările simţului
comun întrucât acestea sunt formulate în termeni
vagi şi nu sunt bazate pe numărare şi/sau
măsurare;
 efectul falsului consens care înseamnă faptul că
indivizii au tendinţa de a se considera, în ceea ce
priveşte acţiunile, judecăţile şi modul lor general
de comportare, mult mai asemănători cu semenii
lor decât sunt în realitate;
 neluarea în consideraţie a efectului încadrării
care constă în aceea că prejudecăţile şi aprecierile
noastre cu privire la diferite obiecte, persoane,
instituţii şi probleme sociale sunt afectate în mare
măsură de felul în care este prezentată informaţia
despre ele;
 efectul ancorări prin care se înţelege că, în
judecăţile noastre apreciative, contează şi punctul
de referinţă de la care pornim;
 mecanismele simulării mentale care se
desfăşoară după minimul efort, prin simulări
mentale înţelegându-se faptul că reacţiile noastre
la diferite evenimente depind nu numai de
evenimentele în sine, ci şi de scenariile alternative
pe care le provoacă.3
Spre deosebire de cunoașterea comună,
cunoaşterea ştiinţifică reprezintă principala cale de
cunoaştere a comportamentelor individuale şi de
grup, a faptelor, a fenomenelor şi proceselor
sociale. Metoda ştiinţifică asigură obiectivizarea
cunoaşterii, oferindu-se o imagine despre lumea
înconjurătoare aşa cum este ea în realitate, şi nu
aşa cum îi apare unui individ la nivelul simţului
comun și al experienței personale. Cunoșterea
științifică părăsește spațiul subiectivității în
favoarea obictivității științifice.
Cunoaşterea ştiinţifică se fondează pe
câteva postulate sau enunţuri despre lume. James
W. Vander Zanden consideră că enunţurile
fundamentale pe care se bazează cunoaşterea
ştiinţifică sunt:
 principiul realismului – lumea înconjurătoare
există independent de observaţia noastră, nu este
creată de simţurile noastre;
 principiul determinismului – relaţiile din lumea
înconjurătoare sunt organizate în termeni de
cauză-efect;
 principiul cognoscibilităţii – lumea înconjură-
toare poate fi cunoscută prin observaţii obiective;
 principiile raţionalităţii şi regularităţii – lumea
externă poate fi cunoscută pe cale logică şi
fenomenele din lumea înconjurătoare se produc în
mod logic.4
În domeniul socioumanului distanţa dintre
cunoaşterea comună şi cea ştiinţifică este mult
mai mică decât în cadrul științelor naturii. Factorii
care influenţează trecerea de la cunoaşterea
comună la cea ştiinţifică sunt enculturaţia
(transmisia culturii de la o generaţie la alta); limba,
ca element al culturii şi socializarea, adică procesul
de formare a personalităţii în acord cu normele şi
valorile societăţii în care individul se naşte şi
trăieşte. Cercetătorul, fiind adesori parte a
realității studiate, nu reuşeşte să se detaşeze
definitiv de cunoaşterea comună și de aceea
„relaţia dintre cele două tipuri de cunoaştere este
dialectică, de negare şi de preluare, implicând
ruptura, dar şi continuitatea”5.

5.2. Cercetare și metodă.

Altfel spus, cunoașterea științifică, spre
deosebirea de cea comună, stă sub semnul
paradigmei aristotelice asupra cunoașterii, metoda
având în acest context un statut privilegiat.
R. Descartes avea să fie primul unul dintre
primii gânditori care va accentua rolul metodei în
efortul de cunoaștere. Pentru gânditorul frncez,
metoda reprezintă puterea de a judeca bine şi de a
distinge prin aceasta adevărul de fals, ceea ce este
propriu raţiunii cugetătoare. Metoda, ce derivă din
raţiune, este un produs şi un instrument al
acesteia, este calea prin care raţiunea devine
cunoscătoare, întrucât ea este cea care, singură,
conduce la descoperirea şi înţelegerea obiectului
cercetării. Metoda este cea care ne oferă o
cunoaştere clară despre tot ceea ce este util în
viaţă.
Pentru Descartes, metoda întruneşte virtu-
ţiile necesare pentru a orienta raţiunea spre afla-
rea adevărului, ba chiar “este mult mai folositor să
nu te apuci niciodată să cauţi adevărul, decât să
faci treaba asta fără metodă”6. Acuzând logica
aristotelică, dar şi pe cea clădită pe acest
fundament, de sterilitate în planul creaţiei,
metoda carteziană stabileşte ca o primă şi cea mai
importantă regulă de cercetare riguroasă în ştiinţă
şi filosofie, aceea “de a nu accepta niciodată un
lucru ca adevărat dacă nu-mi apare astfel în mod
evident”7.
Numită şi regulă a evidenţei, aceasta
întemeiază de fapt raţionalismul cartezian, care
cere să se renunţe la orice presupoziţie şi
prejudecată, luate ca nemijlocit adevărate, şi să fie
trecute prin filtrul raţiunii toate cunoştinţele,
admiţându-le ca adevărate numai pe acela care, în
mod clar şi distinct, ne apar ca adevărate. Este în
fond întemeierea îndoielii metodice, având
caracter general, asupra datelor obţinute pe cale
senzorială, inclusiv asupra datelor obţinute asupra
existenţei lumii, până la acele lucruri simple, pe
care gândirea este în stare să le cunoască în mod
cert şi neîndoielnic. În primă parte a Principiilor
Filosofiei intitulată Principiile cunoaşterii omeneşti,
Descartes stăruie asupra acestei îndoieli metodice,
căreia vrea să-i dea o dimensiune ştiinţifică, nu ca
scop, ci ca mijloc de cunoaştere, eliberând-se în
acest mod de aura sceptică8. “Nu că i-aş fi imitat în
această privinţă pe sceptici, scrie Descartes, care
se îndoiesc pentru a se îndoi şi se arată
întotdeauna nehotărâţi, ci dimpotrivă scopul meu
nu tinde să-mi dea decât certitudine şi să înlăture
pământul sau nisipurile mişcătoare pentru a gasi
stâncă sau argilă”9.
Proclamând îndoiala metodică, drept punct
de plecare a cugetării filosofice şi ştiinţifice,
Descartes nu dă expresie unei stări de criză a
conştiinţei cunoscătoare, ci unei atitudini de critică
profundă, metodică, pentru a putea afirma
posibilitatea cunoaşterii. Această îndoială, sublini-
ază Descartes, are rost şi sens doar atunci “când
începem a ne dedica cercetării adevărului”10. În
viaţa de toate zilele ea nu are nici utilitate şi nici
rost.
 În accepţiunea carteziană însă, există un
singur adevăr ce rezistă în faţa îndoielii, oricât s-ar
strădui ea să-l submineze, şi care poate constitui
temelia trainică a cunoaşterii depline. Acest
adevăr este îndoiala însăşi. Dar această îndoială nu
reprezintă negarea existenţei în sine a lucrurilor, a
obiectului cunoaşterii. Altul este scopul, şi anume
faptul că existenţa acestor lucruri este incertă,
îndoielnică dacă le cunoaştem pe cale senzorială,
pentru că simţurile sunt înşelătoare. “Ştim din
experienţă, scrie Descartes, că simţurile ne-au
înşelat în mai multe împrejurări, şi ar fi o
imprudenţa să ne încredem prea mult în cele ce
ne-au înşelat”11. De aceea, rostul îndoielii rezidă în
eliminarea oricăror judecăţi necontrolate, a
oricăror prejudecăţi de origine senzorială instalate
în cuget. Extinsă asupra întregii lumi obiectuale,
îndoiala duce la aflarea nemijlocită, cu deplina
certitudine şi autenticitate, mai întâi a conştiinţei
de sine, a gândirii însăşi, care are semnificaţia de a
fi EU. Prezenţa îndoielii dezvăluie existenţa minţii
cugetătoare, a subiectului epistemic. Este re-
descoperită (dacă ne gândim la Socrate)
subiectivitatea. Nu ne-am putea îndoi fără a fi,
aceasta este prima cunoaştere sigură ce o putem
dobândi. “În timp ce respingem orice lucru de care
ne-am putea îndoi, scrie Descartes, şi chiar dacă
ne prefacem că totul e fals, ne e uşor să
presupunem că n-ar există nici Dumnezeu, nici cer,
nici pământ, că n-am avea nici corp, dar, cu toate
acestea, nu am putea presupune că nu existăm în
timp ce ne îndoim de adevărul acestor lucruri;
pentru că nu putem accepta să concepem că ceea
ce gândeşte n-ar exista cu adevărat tocmai atunci
când gândeşte“12. Dubito ergo cogito, cogito ergo
sum era primul adevăr al filosofiei cartesiene, şi,
paradoxal, nu era o intuiţie, ci o observaţie bazată
mai degrabă pe experienţa senzorială şi subiectivă,
decât pe deducţii logice sau matematice. “Această
concluzie, scrie Descartes, gândesc, deci sunt, este
prima şi cea mai sigură ce se prezintă celui care îşi
conduce gândurile în ordine”13.
Cu alte cuvinte, metoda îşi are originea în
sfera raţiunii ca formă ordonată şi orientată
intenţional în direcţia descoperirii şi cunoaşterii
adevărului despre obiectele asupra cărora îşi
îndreaptă atenţia. Insă, dacă raţiunea rămâne
interioară şi proprie spiritului cunoscător al
cercetătorului, metoda, consideră prof. Enăchescu,
devine acţiune exterioară, atât ca model de a
gândi, cât şi ca instrument al gândirii, ea fiind prin
aceasta o manifestare a raţiunii în act. Cu ajutorul
ei se face trecerea de la ignoranţă la cunoaştere14.
Orice cunoaştere porneşte de la interogaţie
şi se îndreaptă către răspuns. Aceasta este direcţia
unică pe care metoda trebuie să o urmeze în
aflarea adevărului. Distingem în sensul acesta
câteva direcţii principale:
1. Socrate urmăreşte descoperirea adevă-
rului prin metoda dialectică, ce constă în întrebări
şi răspunsuri. Considerând că toate cunoştinţele
sunt depozitate în interiorul persoanei, un dialog
condus cu abilitate va determina interlocutorul să
deducă adevărul, aflat în mod a-prioric în
conștiința acestuia;
2. Metoda lui Aristotel are consistenţa
ordinii unui raţionament logic ce se desfăşoară
liniar între două momente, ipotetic şi deductiv,
care derivă succesiv unul din celălalt. Totul se
desfăşoară între „dacă” şi „atunci”. Exemplul cel
mai simplu care poate fi dat este următorul: „Dacă
această lume este perfectă, atunci ea trebuie să
aibă o fiinţă absolută de care să depindă”. Prin
urmare, „perfecţiunea” este un atribut al lumii
venit din planul divin;
3. Gândirea stoicilor este dominată de
îndoială. Ei pun problema cauzei, dar nu o rezolvă,
adoptând o atitudine de rezervă. Aceasta este ca o
barieră pe care nu o depăşesc, considerând totul
ca fiind un fatum căruia nu i te poţi împotrivi şi
care astfel închide orice posibilitate de înaintare.
4. Sfântul Augustin va depăşi acest stadiu,
transferând îndoiala din planul gândirii în cel al
descoperirii, întrucât cel care se îndoieşte face un
act de gândire, iar aceasta este o dovadă a faptului
că el, gândind, există. Pentru el, îndoiala iese de
sub imperiul fatalului şi devine certitudine a
faptului că, gândind, omul există şi, existând, se
poate cunoaşte atât pe sine, cât şi lumea sa;
5. La Sfântul Toma din Aquino, cunoaşterea
este o chestiune a intelectului care se pune de
acord cu realitatea. Adevărul va rezulta în mod
exclusiv şi indubitabil din acordul dintre lucruri şi
intelect: adequatio rei et intellectus. Revenind în
felul acesta la modelul de cunoaştere aristotelic,
orice îndoială este înlocuită cu certitudinea;
6. Imm. Kant face distincţia, în ceea ce
priveşte metoda de cunoaştere, între empiric şi
transcendental. Sesizând eșecul tuturor
epistemologiilor fundaționiste, el distinge o
modalitate de cunoaştere analitică, prin intuiţie, şi
o modalitate de cunoaştere sintetică, prin concept.
Pentru el, orice cunoaştere trebuie susţinută de
faptele care o probează. Faptele ce vin din
experienţă reprezintă cunoaşterea analitică, pe
când faptele interioare pe care ni le reprezentăm,
diferite de experienţă, reprezintă cunoaşterea
sintetică, de factură conceptuală. Conceptele
reprezintă sinteza ultimă a cunoaşterii şi ele sunt
certitudini. Pentru I. Kant, cel care operează actele
noastre de cunoaştere este intelectul. El este pus
în raport cu conştiinţa.
 7. La G. W. F. Hegel, analiza cunoaşterii prin
metodă este mult mai complexă şi mai nuanţată.
El face de la început o delimitare între ideea
absolută şi metodă, cea de-a doua derivând din
prima. Pentru el, ideea absolută reprezintă
identitatea ideii teoretice cu ideea practică. Ea
reprezintă un scop încă neatins sau o sinteză a
năzuinţei. Ideea absolută este un concept raţional,
pe când ideea practică este fiinţa concretă a ideii.
Metoda este un simplu fel de cunoaştere. Ea
priveşte atât conceptul, cât şi substanţialitatea
lucrurilor. Din acest motiv, afirmă Hegel, metoda
este forţa supremă sau, mai curând, nu numai
unica şi absoluta forţă a raţiunii, ci şi unicul şi cel
mai înalt impuls al ei de a se găsi şi cunoaşte prin
ea însăşi pe sine însăşi şi în orice lucru;
8. Referindu-se la cunoaştere, Fr. Nietzsche
afirmă că noi nu putem cunoaşte decât un univers
construit de noi înşine. Se pune astfel accentul pe
cunoaşterea subiectivă sau, mai exact, pe opoziţia
dintre obiect, ca dat al realităţii, şi subiect, care
este persoana cunoscătoare;
9. Pentru J. Maritain, cunoaşterea este un
dublu proces care, metodologic vorbind,
presupune două momente obligatorii ce se
succedă: despărţirea obiectului cunoaşterii în
părţile sale componente şi, ulterior, reunirea
acestora. Astfel, cunoaşterea este o analiză şi o
sinteză operată metodic succesiv. Re-zultatul
cunoaşterii va fi un simili-obiect care înlocuieşte
obiectul ce există în mod real în realitate cu cel
rezultat din cunoaştere.
Putem afirma, ca o sinteză a etapelor
evoluţiei metodei de cunoaştere ştiinţifică,
existenţa a trei „momente” principale:
 de la „îndoiala metodică” la „claritatea cunoaş-
terii”, aşa cum apare ea la R. Descartes;
 de la „intuiţie” la „concept” sau de la metoda
empirică la dialectica raţiunii, aşa cum ne este pre-
zentată de I. Kant;
 de la „idee” la „metodă” ca sinteză dialectică,
aşa cum o demonstrează G. W. F. Hegel15.
Oricare ar fi scopul si resortul interior, orice
metodă este un demers al raţiunii cunoscătoare
prin care aceasta caută să ajungă la cunoaşterea şi
înţelegerea naturii obiectului cercetării sale, în
scopul aflării adevărului.
Plecând de la acest desiderat, R. Descartes
formula patru reguli metodice prin care rațiunea
cunoscătoare se poate afla în adevăr:
1. Nu trebuie acceptat niciodată un lucru ca
adevărat dacă el nu se înfăţişează ca evident,
evitând cu grijă orice fel de amestec sau
prejudecăţi care, venind din partea persoanei
cunoscătoare, l-ar împiedica pe acesta să se
prezinte clar şi distinct, pentru a nu fi pus la
îndoială;
2. Trebuie ca fiecare problemă analizată, pe
care o prezintă obiectul cercetării, să fie separată
în câteva fragmente, pentru ca, din punct de
vedere metodic, să fie cât mai bine rezolvate;
3. Orice cercetare metodică trebuie să
înceapă cu analiza celor mai simple obiecte şi mai
uşor de cunoscut, urmând a înainta treptat la
cunoaşterea celor mai complexe, conform unei
ordini naturale care se succedă în mod firesc;
4. Orice metodă trebuie să cuprindă o
revizuire a faptelor observate sau studiate pentru
a avea siguranţa că nu a fost nimic omis.
Principiile sau regulile metodei reprezintă
ordinea spiritului, a raţiunii cunoscătoare ce se
pune de acord cu lucrurile sau, altfel spus, o
„interiorizare” a lucrurilor realităţii în sfera raţiunii,
în conformitate cu regulile de înţelegere a lumii de
către aceasta. Trebuie însă avut în vedere,
consideră C-tin Enăchescu, faptul că regulile
metodice în cercetarea şi descoperirea adevărului
nu sunt suficiente16. Din acest motiv, ţinând cont
de natura subiectivă a persoanei cunoscătoare şi
de faptul inevitabil că aceasta va avea de fiecare
dată anumite atitudini personale faţă de obiectul
cercetat, R. Descartes adaugă la cele de mai sus
câteva principii morale ce trebuie să dubleze
regulile metodei de cu-noaştere ştiinţifică. Aceste
principii morale sunt următoarele:
1. Trebuie ca în toate privinţele să ne condu-
cem după opiniile cele mai echilibrate şi înţelepte,
a-plicate de oamenii cei mai cu judecată, urmând
astfel părerile celor mai înţelepţi oameni. Aceasta
presupu-ne ca din mai multe păreri să le alegem
pe cele mai moderate, întrucât ele sunt cele mai
comode şi mai bune în plan practic, evitând
excesul, care este dăunător;
2. Se impune de fiecare dată să fim cât mai
fermi şi mai hotărâţi cu putinţă în acţiunile pe care
le întreprindem, evitând opiniile nesigure care ne
pot conduce la eroare;
3. Este absolut necesar să facem efortul de a
ne învinge pe noi înşine, pentru a nu influenţa
ordinea lumii cu dorinţele noastre, acţionând
numai prin puterea judecăţii asupra lucrurilor
exterioare în mod obiectiv. Aceasta presupune un
exerciţiu îndelungat şi o constantă meditaţie
asupra lucrurilor supuse cer-cetării noastre;
4. În activitatea noastră trebuie să alegem
îndeletnicirea cea mai bună, care ni se potriveşte
nouă, folosindu-ne întreaga energie intelectuală în
scopul cunoaşterii adevărului în conformitate cu
metoda aleasă de descoperire a acestuia.
Metoda, însă, nu trebuie numai să
descopere adevărul, ci trebuie să-l şi demonstreze,
să-l dovedească. Din acest motiv, ea trebuie să
aibă întotdeauna un caracter liniar şi continuu, ca
oricare altă judecată logică. Ea nu trebuie să fie
influenţată de atitudinile subiective ale fiinţei
cugetătoare, ci trebuie să rămână în limitele stricte
şi riguroase ale raţiunii.
Fiinţa cugetătoare este însă, prin natura sa,
subiectivă. Din acest motiv este necesară
adoptarea unei anumite „discipline metodice” a
spiritului cunoscător al fiinţei care cercetează.
Corectarea sau, mai exact, conformarea spiritului
cercetătorului cu rigorile metodei impun un acord
între raţiunea cunoscătoare şi atitudinea
subiectivă a acestuia. În scopul realizării acestui
acord, R. Descartes ne propune câteva „reguli de
îndreptare şi educare a spiritului”17 care să
„întărească” metoda, stabilindu-se astfel un acord
între „subiect” şi „metodă”. Prin acest acord se
poate realiza o unitate de gândire şi de atitudine
între fiinţa cugetătoare şi metodă18.

5.3. Tipurile metodelor filosofice

În lucrarea domniei sale, prof. C-tin
Enăchescu realizează o sinteză a principalelor
metode de cercetare dinspre filosofie:
a. Metoda comprehensivă. Introdusă şi apli-
cată de K. Jaspers urmăreşte cunoaşterea intelec-
tuală a naturii lucrurilor sau a fenomenelor, a
cauzelor şi scopurilor acestora. Ea este o
cunoaştere printr-o intuiţie sintetică a experienţei
trăite;
b. Metoda filosofică a analizei existenţei. A-
ceasta reprezintă cercetarea axată pe înţelegerea
clară a existenţei umane (K. Jaspers). Ea este mai
puţin interesată de descrierile şi analizele
concrete, decât de explicarea faptelor, a formelor
vieţii psihice;
c. Metoda hermeneutică. Ea are ca obiectiv
interpretarea semnificaţiei actelor umane;
d. Metoda fenomenologică. Introdusă în
filosofie de Ed. Husserl, ea fost preluată în
psihologie de J.-P. Sartre (L'imaginaire) şi M.
Merleau-Ponty (Phénoménologie de la perception),
iar în psihopatologie de K. Jaspers (Allgemeine
Pshychopathologie) şi E. Minkowski (Traité de
psychopathologie).
Metoda fenomenologică studiază
fenomenele psihice sau, mai exact, faptele de
conştiinţă ale persoanei. Ea urmăreşte elaborarea
unei psihologii propriu-zise, în care observarea şi
descrierea realităţii să facă pe cât posibil
abstracţie de orice cunoaştere prealabilă provenită
din experienţă19.

5.4. Metodologia cercetării socio-umane

 Metodologia cercetării socioumane se
defineşte ca fiind totalitatea demersurilor
teoretice, tehnice şi epistemologice pe care le
întreprinde cercetătorul faptelor sociale pentru a
putea cunoaşte geneza, evoluţia şi dispoziţia
acestui gen de fapte20.
Sociologul francez Émile Durkheim este
primul care abordează problema metodologiei
sociologice în lucrarea sa Regulile metodei
sociologice. El insistă asupra tuturor demersurilor
necesare actului cunoaşterii de la rigoarea definirii
faptului social la „orice fenomen ce are loc
înăuntrul societăţii, dacă el prezintă câtuşi de
puţin, cu oarecare generalitate, vreun interes
social”21, şi până la ordonarea meticuloasă a
informaţiilor din documentele statistice.
Metodologia în ştiinţele sociale şi
comportamentale are două laturi: analiza critică a
activităţii de cercetare şi formularea unor
propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.
Paul Lazarsfeld (1959) considera că metodologia
are şase teme principale: delimitarea obiectului de
studiu în cercetările empirice, analiza conceptelor,
analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare,
analiza raportului dintre metodele şi tehnicile
utilizate, şi sistematizarea datelor obţinute în
cercetarea empirică şi formalizarea raţiona-
mentelor.22
 În conţinutul conceptului „metodologia
cercetării în ştiinţele sociale” regăsim trei niveluri
diferite de ordonare a demersurilor pe care le
presupune actul cunoaşteri ştiinţifice a faptelor
sociale:
1. nivelul teoretic în care cercetătorul
trebuie să-şi clarifice cu exactitate nivelul la care a
ajuns cunoaşterea sociologică a domeniului pe
care îl cercetează, să facă o analiză critică a
aparatului conceptual în care este reflectată
realitatea socială devenită obiect al cercetării
ştiinţifice, să formuleze cu claritate ipoteze
generale şi ipoteze de lucru;
2. nivelul tehnic în care cercetătorul
utilizează un ansamblu de metode, tehnici,
instrumente cu ajutorul cărora devine posibilă
dezvăluirea a ceea ce este esenţial, stabil în
universul faptelor sociale concrete în care se
desfăşoară viaţa individului şi a grupurilor umane;
3. nivelul epistemologic în care un autentic
cercetător ştiinţific al vieţii sociale va putea fi
numai acela care va avea capacitatea de a distinge
ceea ce sunt şi fac oamenii în mod real de ceea ce
spun sau ar dori ei să fie şi să facă.23
Toate aceste considerente îl determină pe
profesorul ieșean Vasile Miftode să afirme că cea
mai bună practică în metodologie o constituie o
bună teorie şi că cercetătorul trebuie să aibă o
„temeinică pregătire epistemologică şi
24
metodologică” .
Teoriile ordonează conceptele în serii,
pentru a defini şi explica un anume fenomen.
După cum arătau Strauss şi Corbin, «teoria constă
în relaţii plauzibile între concepte şi serii de
concepte». Conceptele sunt idei bine precizate,
derivate dintr-un model anume. Exemple de
concepte sunt „funcţie socială”, „stimul-răspuns”,
„definirea situaţiei” şi „metoda documentară a
interpretării”. Conceptele furnizează nişte moduri
de abordare a lumii, esenţiale în definirea unei
probleme de cercetare.25
Lipsa unei teorii înseamnă lipsa obiectului
cercetării. Deci teoria oferă o bază pentru
abordarea lumii. Astfel, teoria oferă: un cadru
pentru înţelegerea critică a fenomenului şi o bază
pentru descoperirea unei modalităţi de organizare
a ceea ce este necunoscut. Provocând idei legate
de ceea ce este necunoscut la un moment dat,
teoriile dau imboldul necesar demarării cercetării.
Spre deosebire de teorii, ipotezele sunt cele care
vor fi testate pe parcursul cercetării.26
Alegerea metodelor de cercetare depinde
nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca şi
de teoria la care se revendică studiul. Alegerea
depinde, însă, şi de accesibilitatea metodelor şi
tehnicilor, de existenţa sau nu a instrumentelor de
investigaţie adecvate, de resursele financiare, de
intervalul de timp pe care îl avem la dispoziţie
pentru efectuarea studiului, de profunzimea dorită
a concluziilor.27
O specificaţie absolut necesară este cea de
natură semantică între metode, tehnici şi
instrumente ale investigaţiei.
În ştiinţele socioumane, termenul de
„metodă” se utilizează în accepţiuni variate,
asociindu-i-se când un sens prea larg, când unul
prea îngust. Se vorbeşte despre metoda statică,
istorico-comparativă, dialectică, experimentală,
dar şi de metoda cazului, convorbirii, celor mai
mici pătrate, etc. Septimiu Chelcea clasifică
metodele din ştiinţele socioumane după mai multe
criterii:
 După criteriul temporal:
– metode transversale care urmăresc descoperirea
relaţiilor între laturile, aspectele, fenomenele şi
procesele socioumane la un moment dat:
observaţia, ancheta, teste psihologice, teste
sociometrice.
– metode longitudinale care studiază evoluţia
fenomenelor: biografia, studiu de caz, studiile
panel.
 După reactivitate, adică gradul de intervenţie a
cercetătorului asupra obiectului de studiu:
 metode experimentale: experimentul sociologic,
experimentul psihologic.
 metode cvasi-experimentale: ancheta, sondajul
de opinie, biografia socială.
 metode de observaţie: studiul documentelor
sociale, observaţia.
 După numărul unităţilor sociale luate în
studiu:
 metode statice care desemnează investigarea
unui număr mare de unităţi sociale: anchetele
socio-demografice, sondajele de opinie, analizele
matematico-statistice.
 metode cazuistice care semnifică studiul
integral al câtorva unităţi sau fenomene
socioumane: biografia, studiul de caz, monografia
sociologică, etc.
 După locul ocupat în procesul investigaţiei
empirice
 metode de culegere a informaţiilor: înregistrare
statică, studiu de teren, ancheta
 metode de prelucrare a informaţiilor: metode
calitative şi metode cantitative
 metode de interpretare a datelor cercetării:
metode comparative şi metode interpretative28.
Orice metodă – arată Lazăr Vlăsceanu – nu
„eşantionează” realitatea, ci o fragmentează şi
oarecum o „forţează” să evoce semnificaţiile
aşteptate prin teoria care a fundamentat-o.
Metoda este selectivă, această selectivitate îşi are
germenii în teoria care a ghidat elaborarea ei ca
mod de investigare şi ordonare a semnificaţiilor
faptelor sociale. Oricât de standardizate ar fi
metodele de cercetare ştiinţifică nu pot fi
independente de o teorie referenţială. Numai
satisfacerea deplină a exigenţelor epistemologice
(care sunt la origine teoretice şi care determină
puternice „ecouri” în metodă şi metodologie)
poate însemna saltul spre maturitate al ştiinţei
„cunoaşterii de sine a societăţii” şi poate influenţa
favorabil dezvoltarea tuturor disciplinelor
29
socioumane.
Tehnicile reprezintă formele concrete pe
care le îmbracă metodele, fiind deci posibil ca una
şi aceeaşi metodă să se realizeze cu ajutorul unor
tehnici diferite. Din Dicţionarul de filozofie aflăm
ca termenul de „tehnică” provine din gr. tekne –
procedeu, vicleşug – şi desemnează ansamblul de
prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru
o acţiune eficientă atât în sfera producţiei
materiale, cât şi în sfera producţiei spirituale
(tehnici de cunoaştere, de calcul, de creaţie)
precum şi în cadrul altor acţiuni umane (tehnici de
luptă, sportive).
Tehnica reprezintă, aşadar, maniera de
acţiune, de utilizare a instrumentelor de
investigaţie, care nu sunt altceva decât uneltele
materiale (foaie de observaţie, fişă de înregistrare,
ghid de interviu, test creion-hârtie sau aparat etc.)
de care se slujeşte cercetătorul pentru
cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane.
Instrumentul de investigaţie este un mijloc
ce poate îmbrăca o formă mai mult sau mai puţin
materială, cu ajutorul căreia se captează
informaţia, fiind acel ceva ce se interpune între
cercetător şi realitatea studiată.
Vizând cunoaşterea în domenii particulare
(sociologie, psihologie, antropologie, etc.),
metodologia cercetărilor empirice se
subordonează metodologiei generale a ştiinţei în
strânsă corelaţie cu metodologia preconizată de
filozofie. Astfel, în metodologia sociologică
întâlnim tot atâtea orientări câte poziţii teoretice
s-au afirmat despre societate. Principale orientări
metodologice sunt analizate în lucrarea
„Metodologia cercetării sociologice” realizată de
Lazăr Vlăsceanu. Astfel, orientările metodologice
se împart în două categorii:
1. Practici metodologice obiective:
 Pozitivismul sociologic s-a concentrat asupra
dezvoltării sociologiei ca „ştiinţă socială”
asemănătoare prin strategiile de cercetare şi de
prezentare a cunoaşterii cu ştiinţele naturii.30
 Operaţionalismul care a condus la amplificarea
şi la substanţializarea cercetărilor empirice în
sociologie formulând problema măsurării
fenomenelor sau faptelor sociale, dar prin
strategia metodologică pe care a practicat-o s-a
închis în propriile premise.31
 Empirismul care este un gen de practică
metodologică deosebit de influentă. Mai precis,
empirismul este practica metodologică aplicată în
conformitate cu principiile orientării obiective de
natură pozitivistă din sociologie.32
 Structuralismul vrea să ofere posibilităţi de
construcţie teoretică şi, în acelaşi timp, de analiză
empirică, după modelul ştiinţelor exacte.
 Funcţionalismul îşi propune să introducă ordine
în diversitatea manifestărilor fenomenale prin
considerarea structurilor şi a relaţiilor inter-
structurale mai cuprinzătoare, dar se concentrează
şi asupra analizei funcţiilor sociale.33
 Analiza sistemică care se poate desfăşura
odată cu analiza structurală, prima fiind
subordonată celei de-a doua; sistemul dispune de
o structură, include diferite structuri sau intrările-
ieşirile sau constau atât în structuri, cât şi din
elemente cu o organizare topologică distinctă.
Analiza sistemică este globală, pe când analiza
structurală vizează componente ale sistemelor
complexe.34
2. Practici metodologice interpretative:
 Sociologia interpretativă este o ştiinţă care
urmăreşte înţelegerea interpretativă a acţiunii
sociale ce se referă la acel comportament uman
care include semnificaţii subiective investite de
către individul singular.35
 Interacţionismul simbolic operează cu concepte
cum ar fi: acţiune, interacţiune, situaţie socială,
semnificaţii, simboluri, reguli, norme, rol,
prelucrare sau adoptare de rol.36
 Etnometodologia s-a desprins din
interacţionismul simbolic şi şi-a propus să studieze
aspectele etnografice ale limbajului interacţiunilor.
Cercetările etnometdologice se orientează spre
cunoaşterea comună.37
 Fenomenologia sociologică reprezintă o sinteză
contemporană a „sociologiei interpretative”
preconizată de Max Weber, a metodei
fenomenologice dezvoltate de E. Husserl şi a unor
teze teoretice avansate de H. Mead sau de
interacţionismul simbolic de mai târziu.38
În fine, verificarea modului de sistematizare
şi prelucrare a datelor din cercetările de teren
(alcătuirea seriilor de date, reunirea informaţiilor
cifrice în clase statistice, valabilitatea aplicării
testelor şi coeficienţilor statistici în funcţie de
nivelul de măsurare cu care s-a operat etc.) ca şi
formalizarea enunţurilor conturează câmpul de
interes al studiilor metodologice.
Sociologul Lazăr Vlăsceanu considera că
„teoria ar fi scopul şi premisa cercetării,
metodologia ar fi sistemul de norme, tehnici şi
metode prin care o teorie este testată, controlată
şi dezvoltată empiric. Prima descrie,
reconstruieşte, explică realitatea în termenii
limbajelor naturale şi/sau artificiale. Cealaltă
identifică procedeele de construcţie teoretică prin
raportare la lumea empirică.”39
Dacă o metodă sau alta, o tehnică sau un
procedeu oarecare ne permite să atingem anumite
obiective pe parcursul unei investigaţii sociale,
metodologia cercetărilor socioumane ghidează
întregul act al cunoaşterii de la delimitarea
obiectului de studiu până la reconstruirea în plan
teoretic a realităţii sociale cercetate. Această
afirmaţie conduce la ideea că, într-o cercetare
concretă, se folosesc, de regulă, concomitent, mai
multe metode pentru a depăşi limitele cognitive
ale fiecăruia şi pentru a evidenţia faptele sociale
aşa cum sunt ele în realitate şi nu cum am dori noi
– prin prisma propriei subiectivităţi – să fie.40

5.5. Metode calitative vs Metode cantitative

 Metoda se naşte din nevoia intelectului de a
răspunde la propriile interogaţii, fie referitoare la
natura lumii fizice, fie referitoare la natura
omului41.
În planul metodologic propriu-zis, al
strategiei metodologice se susţine, în mod
obişnuit, ideea că abordarea cantitativă este cea
care se bazează pe tehnici structurate
(experiment, anchetă cu chestionar standardizat,
plan observaţional riguros, etc.), pe când cea
calitativă uzează de tehnici nonstructurate
(observaţia coparticipativă, interviuri individuale
intensive, interviuri de grup, studii de caz, analiza
autobiografiilor).
Pe un astfel de plan, se poate argumenta
uşor complementaritatea şi, în foarte multe
circumstanţe, necesitatea îmbinării celor două
tipuri de metode. Aşa de exemplu, elaborarea unui
chestionar ar trebui să fie precedată, îndeosebi în
cazul unor populaţii sau probleme mai puţin
cunoscute, de un studiu pregătitor, în care să se
folosească interviuri individuale şi de grup libere şi
de profunzime, analize de documente,
autobiografii etc. Sau, tot aşa de bine, în urma
aplicării unui chestionar se poate trece şi la
utilizarea altor metode, intensiv-calitative.
Bunăoară, cercetările cantitative sunt cerce-
tări ce au ca scop obţinerea de informaţii obiective
de la eşantioane (naţionale, locale şi sectoriale)
reprezentative de subiecţi. Cercetarea cantitativă
este utilizată în scopul obţinerii unor concluzii
concrete, care pot fi raportate numeric la
populaţia ţintă. Mărimea acestui eşantion variază
de la sute la mii de respondenţi. Cercetarea
cantitativă este o investigaţie realizată pentru a se
descoperi cât de mulţi oameni au păreri similare
sau caracteristici particulare. Este abordarea cea
mai frecvent utilizată pentru obţinerea datelor de
piaţă, și se bazează pe: interviuri faţă în faţă, la
domiciliul respondentului sau în sediul companiei,
interviuri în locaţie centrală, interviuri telefonice
asistate de calculator, interviuri on-line (prin
internet), chestionare scrise si trimise prin poştă,
in-hall tests adică testarea unor produse cu
ajutorul consumatorilor, etc.
Cercetările cantitative folosesc numere şi
metode statistice. Ele tind să se bazeze pe
măsurarea numerică a unor aspecte specifice ale
fenomenelor studiate. Pe baza cazurilor particu-
lare se abstractizează cu scopul obţinerii de des-
crieri generale sau pentru testarea ipotezelor.
Cercetările cantitative urmăresc realizarea unor
măsurători şi analize ce pot fi cu uşurinţă
refăcute.42
Septimiu Chelcea consideră că cercetarea
cantitativă a vieţii sociale este subsumată poziti-
vismului şi preia modelul cunoaşterii din ştiinţele
naturii43. Părintele pozitivismului, Auguste Comte,
în „Cours de philosophie positive” pleda pentru
cunoaşterea pozitivă (exactă) a faptelor sociale,
apelându-se la metodele consacrate în ştiinţele
naturii. Din punctul de vedere al cunoaşterii,
pozitivismul promovează monismul metodologic,
unitatea metodelor în cercetarea tuturor
fenomenelor; face din măsurare un ideal al
ştiinţelor şi urmăreşte explicarea prin cauze,
cazurile individuale fiind ipotetic subsumate legilor
generale.
Din nefericire, pozitivism este un termen
alunecos şi sentimental. Nu este numai dificil de
definit, dar prea puţini dintre cei care folosesc
metodele cantitative îl acceptă44. În schimb, mulţi
dintre adepţii cercetării cantitative vor aduce
contraargumentul că scopul lor nu este acela de a
produce o ştiinţă a legilor, ci urmăresc pur şi
simplu producerea unui set de generalizări
cumulative în urma analizei critice a datelor.
Privind acceptarea punctelor de vedere
postmoderne, cercetătorii cantitativişti pretind că
metodele lor sunt singurele metode ştiinţifice şi
consideră postmodernismul ca un atac împotriva
raţiunii şi adevărului.
Din punct de vedere al investigării
constrângerilor vieţii cotidiene cercetarea
cantitativă studiază adesea viaţa socială indirect,
nomotetic sau etic, bazându-şi concluziile pe
calcule statistice şi probabilistice, pe un număr
mare de cazuri şi pe eşantionare.
Asigurarea descrierilor ample în cercetările
orientate cantitativ abundă modelele matematice,
tabelele statistice, graficele, rapoartele de
cercetare fiind scrise, de cele mai multe ori, într-un
stil impersonal45.
Metodele statistice precis definite pe care
se bazează cercetarea cantitativă constituie
modele formale abstracte care pot fi aplicate în
orice cercetare, chiar în cazul în care variabilele nu
pot fi uşor măsurate cantitativ.46 Din punctul de
vedere al lui Bryman cele cinci metode cantitative
folosite în cercetarea socială sunt arătate în
următorul tabel47:

Metodă Trăsături Avantaje

Eşantion aleatoriu. Reprezentativă.
Ancheta Variabile Testează ipoteze
sociologică Măsurabile
Stimuli
Experimentul experimentali. Grup Măsurare precisă
de control neexpus
la stimuli
Statistici Analiza unor date Serii ample de
oficiale colectate anterior date
Observaţii
Observaţia înregistrate în Observaţii trainice
structurată funcţie de un ghid
prestabilit
Categorii
predeterminate Coeficientul de
Analiza de folosite apoi în siguranţă al
conţinut considerarea măsurătorilor
conţinuturilor
produselor mass-
media

David Silverman, avea să aducă următoarele

critici cercetării cantitative:
o Cercetarea cantitativă poate atinge o „stare
de funcţionare rapidă” implicând foarte puţin sau
deloc contactul cu oamenii în „câmpul de
cercetare”.
o Corelaţiile statistice se pot baza pe variabile
care, în cadrul unor interacţiuni neprovocate, sunt
definite în mod arbitrar.
o Interpretarea sensului corelaţiilor poate
implica raţionamente similare celor cotidiene, pe
care ştiinţa încearcă să le evite.
o Urmărirea fenomenelor măsurabile poate
însemna că diverse judecăţi de valoare se vor
strecura neobservate în cercetare, ducând la
abordarea unor concepte extrem de problematice
şi cu un coeficient redus de siguranţă, cum ar fi
„delincvenţă” sau „inteligenţă”.
o Odată acceptat faptul că testarea ipotezelor
este importantă, o statistică pur logică poate
neglija determinarea acestor ipoteze, nereuşind
un demers real de degajare a lor din datele
obţinute48.
Dar, tot el aminteşte că aceste critici nu sunt
altceva decât simple reclamaţii la adresa anumitor
cercetări cantitative. În plus fiindcă cercetătorii
care utilizează metodele cantitative sunt rareori
„săraci cu duhul”, mulţi dintre ei tratează aceste
aspecte cu cea mai mare seriozitate încercând să
le depăşească. Insistenţa asupra faptului că orice
cercetare valoroasă ar trebui să urmeze o logică
pur cantitativă elimină pur şi simplu din ecuaţie
studiul multor fenomene interesante referitoare la
ceea ce fac într-adevăr oamenii în viaţa cotidiană,
fie la ei acasă, fie la slujbă sau în alte locuri private
ori publice. Însă, o perspectivă echilibrată asupra
cercetării cantitative ar trebui să accepte atât
punctele forte, cât ţi limitele sale inerente.49
După ce au fost considerate rudele sărace
ale cercetării ştiinţifice, devalorizate fiindcă nu
răspundeau criteriilor împrumutate din ştiinţele
exacte şi naturale, metodologiile calitative au
cunoscut, încă de prin anii '60, o dezvoltare
considerabilă ; începând cu anii '80, ele fac
obiectul unei reflecţii aprofundate, formulându-li-
se reguli şi asigurându-li-se validitatea şi
legitimitatea”50.
Trei ar fi particularităţile metodologiilor
calitative c ear trebui subliniate întru început:
Prima este rezultatul faptului că ea
interesează diverse discipline ale ştiinţelor
socioumane (în special antropologia, istoria,
sociologia, psihologia clinică şi cea socială) şi, ca
urmare a acestui fapt, prin circulaţia modelelor
teoretico-empirice, permite fiecăreia dintre ele să
beneficieze de aporturile tehnicilor elaborate şi
abordate de disciplinele învecinate. Se ştie că
abordările calitative sunt de patru tipuri, adeseori
fiind asociate în aceeaşi cercetare, mai ales dacă
este vorba despre un studiu de teren sau de caz:
observaţia participantă, discuţia individuală şi cea
de grup şi studierea documentelor (scrise sau
audio-vizuale).
Cea de-a doua particularitate este că
tehnicile calitative pot fi aplicate diferitelor
aspecte ale realităţii sociale, culturale şi
psihologice: viaţa unui grup (obiceiurile sale,
credinţele, structurile gândirii, codurile de
conduită), reacţiile indivizilor sau ale
colectivităţilor la un eveniment care apare în
istoria lor (o boală, un accident natural sau tehnic,
o schimbare politică etc), procesele şi schimburile
verbale care se dezvoltă în diverse situaţii de
interacţiune interindividuală sau intergrup,
reprezentările împărtăşite într-o formaţiune
socială privind unele persoane, obiecte, fenomene
care au importanţă pentru membrii săi, experienţa
trăită în viaţa cotidiană de către actorii sociali etc.
În fine, cea de-a treia particularitate este că
abordarea calitativă a fost preconizată foarte
devreme în istorie de către ştiinţele socioumane
într-un cadru social şi cultural. Prin urmare, este
mult mai adecvat să vorbim despre un regim de
interes, decât despre o cucerire sau o revoluţie
epistemologică51.
Dezvoltarea metodologiilor calitative şi, mai
ales, adecvarea lor la exigenţele rigorii pe care o
implică demersul ştiinţific provin dintr-o dublă
necesitate: practică şi teoretică.
Tocmai în câmpul aplicării ştiinţelor
socioumane şi sociale la rezolvarea problemelor
practice, cererea de materie de cercetare calitativă
s-a făcut simţită cel mai mult, conducând la
rafinarea procedurilor.
”Pe plan teoretic, evoluţia epistemologică
sau revoluţiile din cadrul paradigmelor de
cercetare au dus la abandonarea unei criteriologii
pozitiviste şi la apariţia grijii faţă de calitate, fapt
ce a permis găsirea unor răspunsuri la exigenţele
impuse de caracteristicile proprii fenomenelor
umane şi sociale. Aşadar, diferiţi autori ce apără
demersul calitativ sunt de acord să sublinieze că
acest fapt este singurul care autorizează o
cuprindere holistică, naturală, dinamică a
fenomenelor studiate”52.
Ţinând cont de complexitatea fenomenelor
studiate, în privinţa faptului trebuie să luăm în
considerare nu numai conduitele şi reprezentările,
ci contextele şi mişcările istorice în care acestea se
înscriu, abordarea calităţi trebuie să fie holistă şi
globală. O abordare holistă consideră faptele urna
drept nişte totalităţi ce nu pot fi explicate, dacă ne
limităm la studiei separată a diferitelor lor
componente. De aceea, este globală, ataşându-se
ansamblul dimensiunilor ce caracterizează un
fenomen.
Un alt principiu fundamental al cercetării
calitative este atenţia dată emergenţei şi derulării
spontane a fenomenelor (Lincoln şi Guba, 1994).
În timp ce, prin experiment, cercetătorul creează
condiţiile în care va provoca un fenomen, iar
chestionarul impune un cadru (conceptual,
lingvistic etc.) la răspunsurile, deseori
preconstrânse, date de persoanele interogate,
abordarea calitativă se străduieşte să nu intervină
în desfăşurarea lucrurilor observate (o
interacţiune fizică între doua sau mai multe
persoane, o conversaţie, o secvenţă de acţiuni,
ritualizate sau nu, din viaţa cotidiană) şi, de
asemenea, atunci când este vorba despre o
discuţie, despre evitarea constrângerii
intervievatului (intervievatei) prin întrebări închise
şi despre adoptarea unei atitudini de deschidere
care să-i lase întreaga libertate de exprimare în
termenii săi proprii, în felul de a simţi şi de a gândi.
Noţiunea de natural se aplică unor moduri
de a spune (limbajul natural), de a gândi (gândirea
şi logica naturale) şi de a face (practicile cotidiene)
care nu se supun unor canoane ştiinţifice, fără a
scăpa unei organizări sociale. Ceea ce este natural
pare normal. Acţiunile sau cuvintele ce vin de Ia
sine, pe care le considerăm drept ceva dobândit,
ţin deseori de o ordine socială implicită, pe care
cercetătorul trebuie să o pună în evidenţă.
Și nu în ultimul rând, societăţile
contemporane, ce au drept caracteristică
schimbarea şi diversificarea socială sau culturală,
impugn abordarea calitativă pentru a înfrunta
pluralitatea grupurilor şi a apartenenţelor sociale,
diversitatea stilurilor şi a modurilor de viaţă şi
noutatea situaţiilor şi a condiţiilor de viaţă,
precum şi singularitatea devenirii ulterioare.
Această necesitate se face simţită mai ales în
cadrul studierii reprezentărilor sociale, care nu mai
prezintă aspectul monolitic şi peren pe care
reprezentările colective le puteau avea în
societăţile tradiţionale.
5.6. Principiile cercetării științifice
În concluzie, alături de prof. C-tin
Enăchescu, putem spune că rice activitate de
cercetare ştiinţifică pleacă de la un punct de
vedere fixat asupra unui „obiect” ales pentru a fi
cercetat. Între punctul de vedere şi obiect se
interpune ca instrument metoda, care va conduce
către o idee ştiinţifică. Activitatea de cercetare
ştiinţifică urmăreşte să pună de acord ideile ce re-
zultă cu obiectul cercetării prin intermediul
metodei. Aceasta va opera o acţiune de „analiză”
asupra obiectului cercetării prin care el devine
inteligibil pentru intelectul cercetătorului, putând
astfel să fie pus de acord cu ideile sale care, în
final, vor exprima „intenţia de cercetare ştiinţifică”
de la care a plecat cercetarea53. Cu alte cuvinte,
”Ceva trebuie să normeze intenţiile, metoda şi
obiectul cercetării, pentru a se putea ajunge în
mod direct la descoperirea adevărului ştiinţific.
Acestea sunt principiile cercetării ştiinţifice. Ele
reprezintă normele sau legile ce trebuie să
guverneze orice fel de activitate de cercetare
ştiinţifică”54. Și asta pentru că ”nu se poate face
nici o cercetare ştiinţifică având un caracter
riguros ştiinţific fără ca aceasta să fie guvernată de
anumite „principii” sau legi care să le conducă.
Aceste principii sunt necesare, întrucât ele
reprezintă normele călăuzitoare de care orice cer-
cetător este obligat să ţină seama în activitatea
sa55.
Vom prezenta în cele ce urmează principiile
cercetării ştiinţifice, cu caracteristicile fiecăruia.
a. Principiul competenţei. Acest principiu
stabileşte cine este capabil şi poate desfăşura o
activitate de cercetare ştiinţifică. Prin aceasta se
pune în-trebarea dacă „poate oricine, oricând şi
oricum desfăşura o activitate de cercetare
ştiinţifică”. Desigur că nu. Se impun anumite reguli
în sensul acesta, cum sunt cele de mai jos:
 în activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie
admişi numai specialişti formaţi în domeniul
ştiinţific respectiv;
 se cer anumite aptitudini speciale pentru ca per-
soana care doreşte să desfăşoare o activitate de
cer-cetare să o poată efectua (dorinţa de
cunoaştere, curi-ozitate, spirit critic, spirit de
observaţie dezvoltat, ca-pacitate intelectuală de
analiză şi sinteză, pasiune şi răbdare, devotament,
onestitate, seriozitate);
 o anumită experienţă profesională de
specialitate, dublată de un „stagiu” de pregătire în
activitatea de cercetare ştiinţifică;
 o etapă preliminară prin care trebuie să treacă
orice tânăr cercetător, lucrând sub conducerea
unor cercetători specialişti consacraţi, cu
experienţă, pen-tru a deprinde modul de gândire,
metodele şi tehnicile de lucru, formularea
ipotezelor, pregătirea etapelor de cercetare,
evaluarea rezultatelor şi valorificarea acestora
etc.;
 educaţia profesional-ştiinţifică a viitorului cer-
cetător trebuie să cultive seriozitatea, spiritul
critic, viaţa austeră, desprinderea de atitudinile
subiective de factură emoţională, reţinerea
entuziasmului în faţa descoperirii, prudenţă şi bun-
simţ.
b. Principiul obiectivării. Acest principiu se
referă la obiectul cercetării ştiinţifice şi la modul în
care acesta trebuie studiat, dar şi la atitudinea
cerce-tătorului faţă de obiectul cercetării sale. În
sensul a-cesta trebuie în mod obligatoriu să se
aibă în vedere următoarele aspecte:
 plecând de la obiectul ce urmează să fie supus
cercetării ştiinţifice, să se fixeze atenţia şi să se
pună în evidenţă un anumit obiectiv care să
reprezinte sco-pul precis al cercetării respective;
 pe parcursul cercetării ştiinţifice, cercetătorul
nu trebuie să se abată de la realitatea obiectului
cer-cetat şi să nu îşi schimbe obiectivul urmărit;
 să adapteze metodele şi tehnicile de cercetare
la specificul naturii obiectului cercetat, şi nu
invers;
 dă nu se „altereze” sau să se „schimbe” natura
obiectului cercetat, pentru a nu apărea erori,
căutâ-ndu-se menţinerea obiectul cercetării, pe
cât posibil, cu calităţile sale proprii.
c. Principiul adevărului. În virtutea acestui
principiu, orice cercetare ştiinţifică are ca scop
desco-perirea adevărului cuprins în concluziile care
se des-prind de cercetarea unui anumit obiect
propus. Acest adevăr trebuie să reflecte natura
reală a obiectului cercetat şi să poată fi exprimat şi
înţeles. În sensul acesta trebuie respectate
anumite reguli:
 cercetarea trebuie să urmărească descoperirea
a-devărului despre obiectul cercetat;
 orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să
fie coerentă, logică, să aibă continuitate şi să fie
confor-mă cu realitatea obiectului supus cercetării
sale;
 exprimarea rezultatelor cercetării trebuie să se
facă utilizându-se un limbaj clar, precis, inteligibil
şi care să poată fi în mod universal acceptat şi
utilizat;
 în activitatea de cercetare ştiinţifică, trebuie să
se evite subiectivismul, fantezia sau speculaţia
sterilă, care duc la deformări metodice şi, astfel, la
rezultate eronate;
 orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să
fie consecventă şi conformă cu raţiunea logică.
d. Principiul metodic. Acest principiu se
raportează la metodologia cercetării ştiinţifice.
Prin aceasta se realizează corelaţia dintre
necesităţile o-biectivării datelor urmărite la
obiectul supus cerce-tării ştiinţifice, precum şi
necesitatea de a descoperi adevărul legat de
obiectul respectiv. În sensul acesta, pentru
conformarea obiectului cercetat cu principiul
metodic, trebuie să avem în vedere următoarele
re-guli:
 orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie
con-dusă metodic, în conformitate cu un „plan”
riguros pregătit anterior de cercetătorul ştiinţific
respectiv;
 în activitatea de cercetare ştiinţifică trebuie
respec-tate „pas cu pas” etapele şi metodele de
lucru, pentru a avea coerenţă şi desfăşurare logică
procesul de des-coperire a adevărului;
 în cercetarea propusă trebuie să fie utilizate
tehnici şi metode de lucru adecvate naturii
obiectului cerce-tat, precum şi intenţiile legate de
obiectivele cercetării respective;
 din punct de vedere metodologic, orice
activitate de cercetare ştiinţifică trebuie să înceapă
cu studiul lu-crurilor simple, clare, evidente,
trecându-se ulterior, treptat, la cele care implică
un grad ridicat de dificul-tate şi complexitate.
e. Principiul demonstraţiei. Acest principiu
susţine că orice afirmaţie (sau rezultat) ce decurge
din activitatea de cercetare ştiinţifică a unui obiect
trebu-ie demonstrată, dovedită dacă este
adevărată şi ci ea aparţine ca o calitate obiectului
studiat. În această privinţă trebuie să avem în
vederi următoarele reguli care se referă la acest
principiu:
 orice cercetare ştiinţifică trebuie să fie
demonstra-tă, verificată şi reprodusă eventual de
către alt cerce-tător sau grup de cercetare, diferit
de cel care a des-coperit primul datele la care se
face referinţă;
 orice cercetare ştiinţifică trebuie, în măsura
posi-bilului, să fie reprodusă sub forma unui
„model teore-tic” care să reprezinte cât mai fidel
posibil obiectul cercetat şi calităţile acestuia;
 rezultatele obţinute din cercetarea ştiinţifică
efec-tuată şi considerate ca valabile veridice
trebuie să se integreze în sistemul de date ale
domeniului ştiinţific în care s-a desfăşurat
cercetarea.
f. Principiul corelaţiei. Ca şi principiul prece-
dent, acesta este tot în relaţie cu metoda. El
statuea-ză faptul că rezultatele ştiinţifice care
decurg din cer-cetarea unui obiect trebuie să fie
corelate cu datele deja existente în domeniul
ştiinţific respectiv sau cu cele de factură inter
disciplinară, din domeniile ştiin-ţifice înrudite. În
sensul acesta se va ţine seama de următoarele
reguli:
 să se aibă în vedere raporturile obiectului
cercetat cu altele din aceeaşi clasă de obiecte sau
cu obiecte înrudite cu acesta;
 să se aibă în vedere cunoştinţele deja existente
despre „obiectele” apropiate sau înrudite cu
„obiectul” cercetării respective;
 rezultatele obţinute din cercetarea ştiinţifică
efec-tuată trebuie să se integreze într-un domeniu
de cu-noaştere ştiinţifică bine stabilit şi căruia îi va
aparţine din acest moment;
 în urma sistematizării rezultatelor obţinute
dintr-o cercetare ştiinţifică, trebuie ca acestea să
realizeze o sinteză cu datele similare deja
existente într-un do-meniu ştiinţific dat.
g. Principiul evaluării rezultatelor. Acesta
este tot un principiu care se raportează la metodo-
logie şi priveşte modul de evaluare şi de utilizare a
re-zultatelor obţinute din activitatea de cercetare
ştiinţi-fică. Înconformitate cu acest principiu,
trebuie avute în vedere următoarele reguli:
 să se evalueze corect, într-o manieră strict
raţio-nală, toate rezultatele obţinute de cercetarea
ştiinţifi-că a obiectului studiat;
 evaluarea rezultatelor să fie corectă, fără nici
un fel de subiectivitate din partea cercetătorului
care a e-fectuat studiul;
 rezultatele obţinute să fie comparate cu datele
e-xistente în literatura ştiinţifică de specialitate a
pro-blemei cercetate;
 să se verifice dacă rezultatele obţinute sunt
corec-te, operaţie ce este preferabil fie realizată
de o altă echipă de cercetători.
h.Principiul utilităţii. În conformitate cu a-
cest principiu trebuie ca activitatea de cercetare
ştiin-ţifică, ce urmează a fi întreprinsă, să aibă în
vedere o utilizare atât teoretică, cât şi practică a
datelor rezul-tate din cercetare. Aceasta va trebui
să justifice cerce-tarea, ca o contribuţie efectivă la
domeniul de cu-noaştere ştiinţifică respectiv,
precum şi în ceea ce pri-veşte punerea în practică
a acestor rezultate. În con-formitate cu realizarea
acestui principiu, trebuie res-pectate următoarele
reguli:
 cercetarea efectuată trebuie să fie utilă atât din
punct de vedere teoretic, cât şi din punct de
vedere practic;
 este preferabil ca orice cercetare ştiinţifică
între-prinsă să aibă un caracter de originalitate şi
de nou-tate, reprezentând astfel o contribuţie
eficientă în do-meniul ştiinţific respectiv;
 datele rezultate din cercetare să poată fi
utilizate şi aplicate cât mai curând, în mod curent,
de către spe-cialişti.
i. Principiul psihomoral. Acest principiu pri-
veşte atât cercetătorul, cât şi modul în care se
desfă-şoară activitatea de cercetare ştiinţifică a
acestuia. Se pune problema seriozităţii şi a
onestităţii activităţii de cercetare sau, altfel spus,
atât responsabilitatea ştiin-ţifică, cât şi cea morală
a celui care cercetează faţă de cercetare, de
rezultatele cercetării, dar în acelaşi timp şi faţă de
consecinţele ce decurg din aplicarea teore-tică sau
practică a rezultatelor cercetării. Din acest motiv,
trebuie să se aibă în vedere următoarele reguli:
 orice activitate de cercetare ştiinţifică trebuie
să aibă un caracter în sine, să fie sinceră şi
dezinteresa-tă în obţinerea unor avantaje
materiale sau de altă natură de către cercetătorul
care o efectuează;
 cercetarea, fiind pusă sub semnul
responsabilită-ţii, trebuie să se conducă după
principiile etice ale u-nei activităţi corecte,
respectând raporturile etic pro-fesionale dintre
cercetătorii din acelaşi domeniu de cercetare şi
chiar comunicând cu aceştia pe parcur-sul
desfăşurării cercetării respective;
 cercetarea întreprinsă să fie conformă cu
natura personalităţii cercetătorului, cu pregătirea
şi preocu-pările personale ale acestuia, cu gradul şi
specificul de specializare şi cu competenţa sa
profesională în domeniul în care îşi desfăşoară
activitatea de cerce-tare ştiinţifică;
 să accepte colaborarea cu specialişti din acelaşi
domeniu sau cu specialişti din domeniile ştiinţifice
în-rudite, în mod sincer şi deschis, dezinteresat,
pentru a evita suprapunerile de studii sau erorile
care pot surveni în obţinerea şi interpretarea
rezultatelor;
 cercetătorul are datoria de a-şi susţine,
demonstra şi apăra rezultatele cercetării ştiinţifice
faţă de contro-versele sau criticile care îi pot fi
aduse în legătură cu cercetarea întreprinsă;
 persoana care a efectuat cercetarea ştiinţifică
tre-buie să aibă credibilitate, să fie convingătoare
ca să impună, prin argumente şi demonstraţii,
rezultatele teoretice şi practice ale cercetării,
astfel încât acestea să fie recunoscute şi acceptate
de specialiştii din domeniul ştiinţific respectiv56.
Texte

Note Bibliografice
1
Traian Rotariu, Petru Iluţ, Ancheta sociologică şi sondajul
de opinie, Editura Polirom, 2006, p.12.
2
Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetare sociologică, Şcoala
de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2001, pp. 10-
11
3
Traian Rotariu, Petru Iluţ, op.cit.,p. 16.
4
Septimiu Chelcea, op. cit., p.14.
5
Ibidem.
6
René Descartes, Regulae ad directionem ingenii, în
româneşte după textul original, cu o introducere şi note de
C-tin Noica, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 155.
7
René Descartes, Discurs despre metoda de a ne conduce
bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, trad. Daniela
Rovenţa-Frumuşani şi Al. Boboc, Note, comentarii şi
bibliografie de Al. Boboc, Ed. Academiei, Bucureşti, 1990,
p. 122.
8
Idem, Principiile filosofiei, trad., studiu introductiv şi notă
biografică de Ioan Deac, ed. IRI, Bucureşti, 2000, pp. 79 şi
urm.
9
Idem, Discurs despre metoda de a ne conduce bine
raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe, ed.cit., p. 128.
10
Idem, Principiile filosofiei, ed. cit., p. 80.
11
Ibidem.
12
Ibidem, p. 81.
13
Ibidem, p. 82.
14
C-tin Enăchescu, op.cit., pp.344 și urm.
15
Ibidem, pp. 347-349.
16
Ibidem, pp. 349-350.
17
Vezi René Descartes, Regulae ad directionem ingenii,
ed.cit.
18
C-tin Enăchescu, op.cit., p. 351.
19
Ibidem, pp. 357-358.
20
Ion Cauc, Beatrice Manu, Daniela Pârtea, Laura Goran,
Metodologia cercetării sociologice, Editura Fundaţiei
România de mine, Bucureşti, 2000, p.5.
21
Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura
Polirom, 2002, p.11.
22
Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetare sociologică,
ed.cit., pp.24-25.
23
Ion Cauc, Beatrice Manu, lucr.cit., pp. 26 și urm.
24
Vasile Miftode, Metodologia sociologică, Editura Porto –
Franco, Galaţi, 1995, p.35.
25
David Silverman, Interpretarea datelor calitative, Editura
Polirom, 2004, p.34.
26
Ibidem.
27
Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetare sociologică,
ed.cit., p.25.
28
Ibidem, pp. 26 și urm.
29
Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociale. Metode
şi tehnici, Bucureşti, 1996, pp.16 și urm.
30
Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice.
Orientări şi probleme., Editura Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1982, pp. 26 și urm.
31
Ibidem
32
Ibidem
33
Ibidem
34
Ibidem, pp. 40 și urm.
35
Ibidem
36
Ibidem
37
Ibidem
38
Ibidem
39
Ibidem
40
Ion Cauc, Beatrice Manu, Daniela Pârtea, Laura Goran,
lucr.cit., pp.45-46.
41
C-tin Enăchescu, op.cit., p. 343.
42
Gary Kyng, Robert Keohane, Sidney Verba, Fundamentele
cercetării sociale, Editura Polirom, 2000, pp.12 și urm.
43
Pentru o analiză profundă și comparativă a metodelor
cantitative vs. metodele calitative, vz. Septimiu Chelcea,
Introducere în cercetarea sociologică, Comunicare.ro,
București, 2004, pp.37-50.
44
Catherine Marsh, The survey Method, Allen & Unwin,
London, 1982, p.89.
45
Septimiu Chelcea, Tehnici de cercetare sociologică,
ed.cit., p. 66
46
Gary Kyng, Robert Keohane, Sidney Verba, op.cit., p.46
47
David Silverman, op.cit.,p.67.
48
Ibidem, pp.47-49.
49
Ibidem
50
Denise Jodelet, Privire generală asupra metodologiilor
calitative, în Serge Moscovici și Fabrice Buschini (coord.),
Metodologia științelor socio-umane, Polirom, Iași, 2007, p.
172.
51
Ibidem, p.174.
52
Ibidem, p. 178.
53
C-tin Enăchescu, op.cit., p.282.
54
Ibidem, p.283.
55
Ibidem.
56
Ibidem., pp. 284-287.