DECLARAŢIA DE LA CHICAGO PRIVIND INFAILIBILITATEA BIBLICĂ

PREFAŢĂ

Autoritatea Scripturii este o problemă-cheie pentru Biserica creştină în această şi fiecare

eră. Cei care mărturisesc credinţa în Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor sunt chemaţi să arate
realitatea uceniciei lor ascultarea cu smerenie şi cu fidelitate de Cuvântul scris al lui
Dumnezeu. A ne abate de la Scriptură în credinţă sau comportament este lipsa de loialitate
faţă de Stăpânul nostru. Recunoaşterea adevărului total şi credibilităţii Sfintei Scripturi este
esenţială pentru o înţelegere completă şi marturisirea adecvată a autorităţii sale.

Următoarea Declaraţie afirmă din nou această infailibilitate a Scripturii, care explică
înţelegerea noastră a acesteia şi avertizând împotriva negării acesteia. Suntem convinşi că a
nega aceasta înseamnă să dăm la o parte mărturia lui Isus Hristos şi a Duhului Sfânt şi să
refuzăm faptul că supunerea faţă de pretenţiile Cuvântului lui Dumnezeu care marchează
adevărata credinţă creştină. Vedem acesta ca fiind datoria noastră în timp util pentru a face
această afirmaţie în faţa alunecărilor curente de la adevărul infailibilităţii printre creştinii
noştri colegi şi neînţelegerea acestei doctrine în lume, per ansamblu.

Această declaraţie este formată din trei părţi: o Afirmaţie Recapitulativă, Articole de
Afirmare şi Negare, precum şi o Expunere însoţitoare. Aceasta a fost elaborată în cadrul unei
consultări de trei zile în Chicago. Cei care au semnat Declaraţia Rezumat şi Articolele doresc
să afirme convingerea lor cu privire la infailibilitatea Scripturii şi de a încuraja şi provoca
unul pe altul şi pe toţi creştinii să crească aprecierea şi înţelegerea acestei doctrine.
Recunoaştem limitele unui document pregătit într-o scurtă conferinţă intensivă şi nu
propunem că această Declaraţie să i se dea greutate în credinţă. Cu toate acestea, ne bucurăm
în aprofundareaa convingerilor noastre, prin discuţiile noastre împreună, şi ne rugăm ca
Declaraţia pe care am semnat-o să poată fi utilizată pentru slava lui Dumnezeu nostru spre o
noua reformă a Bisericii, în credinţa, viaţa şi misiunea sa.

I. DECLARAŢIE REZUMAT

1. Dumnezeu, care este El Însuşi Adevăr şi vorbeşte numai adevărul, a inspirat Sfânta
Scriptură, pentru ca prin acesta, să se descopere omenirii pierdute prin Isus Hristos ca
Creatorul şi Domnul, Răscumpărătorul şi Judecătorul. Sfânta Scriptură este mărturia lui
Dumnezeu de Sine.

2. Sfânta Scriptură, fiind Cuvântul propriu al lui Dumnezeu, scris de oameni pregătiţi şi
supervizat prin Duhul Lui, este de autoritate infailibilă divină în toate problemele pe care le
atinge: Este de crezut, ca instrucţiunea lui Dumnezeu, în toate pe care aceasta o afirmă,
ascultat, ca poruncă a lui, în toate care le cere; îmbrăţişat, ca angajament al lui Dumnezeu, în
toate pe care le promite.

3. Duhul Sfânt, Autoril Scripturii divine, atât autentificându-l pentru noi prin mărturia Lui
interioară şi deschide mintea noastră pentru a înţelege sensul său.

1
 4. Fiind în întregime şi verbal dată de Dumnezeu, Scriptura este fără eroare sau vină, în
toată învăţătura ei, nu mai puţin în ceea ce afirmă despre actele lui Dumnezeu în creaţie,
despre evenimentele din istoria lumii, şi despre originile sale literare în conformitate cu
Dumnezeu, precum în mărturia lui despre harul mântuitor al lui Dumnezeu în vieţile
individuale.

5. Autoritatea Scripturii este inevitabil afectată, în cazul în care această infailibilitate total
divină este în vre-un fel limitată sau desconsiderată, sau făcute în raport cu o viziune a
adevărului contrară adevărului propriu Bibliei; şi astfel de alunecări aduc pierderi serioase
atât individuale şi cât şi Bisericii.

II. ARTICOLE DE AFIRMARE ŞI NEGARE

Articolul I.

Noi afirmăm că Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca fiind Cuvântul autoritar al lui
Dumnezeu.

Noi negăm faptul că Scripturile primesc autoritatea lor de la Biserică, tradiţie, sau orice
altă sursă umană.

Articolul II.

Noi afirmăm că Scripturile sunt norma supremă scrisă, prin care Dumnezeu leagă
conştiinţa, şi că autoritatea Bisericii este subordonată faţă de cea a Scripturii.

Noi negăm faptul că crezuri bisericii, consiliile, sau declaraţiile au autoritate mai mare sau
egală cu autoritatea Bibliei.

Articolul III.

Noi afirmăm că Cuvântul scris în toate elementele sale este revelaţia dată de Dumnezeu.

Noi negăm faptul că Biblia este doar un martor la revelaţie, sau că devine revelaţie doar în
întâlni, sau depinde de răspunsurile date de oameni pentru valabilitatea ei.

Articolul IV.

Noi afirmăm că Dumnezeu care a făcut omenirea, după chipul Său a folosit un limbaj ca un
mijloc de revelaţie.

Noi negăm faptul că limbajul uman este atât de limitat de calitatea noastră de creaturi încât
acesta este redat inadecvat ca un vehicul pentru revelaţia divină. Negăm în continuare faptul
că corupţia culturii umane şi a limbii, prin păcat a distorsionat lucrarea de inspiraţie a lui
Dumnezeu.
2
 Articolul V.

Noi afirmăm că revelaţia lui Dumnezeu în Sfintele Scripturi a fost progresivă.

Noi negăm faptul că revelaţia de mai târziu, care poate împlini revelaţia mai timpurie,
vreodată o corectează sau chiar o contrazice pe aceasta. Negăm în continuare faptul că orice
revelaţie normativă a fost dată de la terminarea scrierilor Noului Testament.

Articolul VI.

Noi afirmăm că întreaga Scriptură, precum şi toate părţile sale, până la cuvintele din
original, au date prin inspiraţie divină.

Noi negăm faptul că inspiraţia Scripturii se poate afirma pe bună dreptate din întreg, fără
părţi, sau din câteva părţi dar nu întregul.

Articolul VII.

Noi afirmăm că inspiraţia a fost lucrarea, în care Dumnezeu prin Duhul Său, prin
intermediul scriitorilor umani, ne-a dat Cuvântul Său. Originea Scripturii este divină. Modul
de inspiraţie divină rămâne în mare măsură un mister pentru noi.

Noi negăm faptul că inspiratie poate fi redusă la înţelegere umană, sau pentru a înălţa
stările de conştiinţă de orice fel.

Articolul VIII.

Noi afirmăm că Dumnezeu în lucrarea Lui de inspiraţie a folosit personalităţi distincte şi

stiluri literare ale scriitorilor, pe care El i-a ales şi i-a pregătite.

Noi negăm faptul că Dumnezeu, în cauzarea aceste scriitori de a utiliza chiar cuvintele pe
care El le-a ales, anulând personalitatea lor.

Articolul IX.

Afirmăm ca sursă de inspiraţie, deşi nu conferind omniscienţă, garantată rostire de adevăr

şi vrednică de încredere, cu privire la toate problemele în care autorii Biblici au fost mişcaţi
de a vorbi şi scrie.

Noi negăm faptul că finitudea sau falsitatea acestor scriitori, de necesitate sau în alt mod, a
introdus denaturarea sau falsitatea în Cuvântul lui Dumnezeu.

La articolul X.

Afirmăm că inspiraţia, strict vorbind, se aplică numai pentru textul autografic a Scripturii,
care, în providenţa lui Dumnezeu poate fi verificat din manuscrisele disponibile cu mare
3
precizie. În continuare afirmăm, că, copiile şi traducerile Scripturii sunt Cuvântul lui
Dumnezeu în măsura în care ele reprezintă fidel originalul.

Noi negăm faptul că vre-un element esenţial al credinţei creştine este afectat de lipsa de
autografe. Negăm în continuare faptul că această absenţă face afirmarea infailibilităţii biblice
invalidă sau irelevantă.

Articolul XI.

Noi afirmăm că Scriptura, fiind dată prin inspiraţie divină, este infailibilă, astfel încât,
departe de a ne induce în eroare, este adevărat şi de încredere în toate aspectele pe care le
abordează.

Noi negăm faptul că este posibil ca Biblia să fie în acelaşi timp, infailibilă şi eronată, în
afirmaţiile sale. Infailibilitatea şi ineranţa pot fi distinse, dar nu pot fie separate.

Articolul XII.

Noi afirmăm că Scriptura în integralitatea ei este infailibilă, fiind lipsită de orice falsitate,
fraudă, sau inducere în eroare.

Noi negăm faptul că infailibilitatea Biblică şi ineranţa sunt limitate la teme spirituale,
religioase, sau răscumpărătoare, exclusive despre afirmaţii în domeniile istoriei şi ştiinţei.
Negăm în continuare că ipotezele ştiinţifice despre istoria pământului pot fi utilizate în mod
potrivit pentru a răsturna învăţătura Scripturii cu privire la creaţie şi potop.

Articolul XIII.

Noi afirmăm proprietatea de a folosi ineranţa ca un termen teologic cu trimitere la

veridicitatea completă a Scripturii.

Noi negăm că este potrivit să evaluăm Scriptura în funcţie de standardele de adevăr şi de

eroare, care sunt străine de utilizare sau scop. În continuare, negăm faptul că infailibilitatea
este negată de fenomene biblice, cum ar fi o lipsă de precizie tehnice moderne, nereguli de
gramatică sau ortografie, descrieri de observaţie a naturii, de raportare a falsurilor, utilizarea
de hiperbolă şi a numerelor rotunde, aranjamentul de actualitate de selecţii metrice, variate
de material în relatări paralele, sau utilizarea de citate libere.

Articolul XIV.

Noi afirmăm unitatea şi coerenţa internă a Scripturii.

Noi negăm faptul că presupusele erori şi discrepanţe care nu au fost încă rezolvate încalcă
susţinerile adevărate din Biblie.

Articolul XV.

4
 Noi afirmăm că doctrina infailibilităţii este întemeiată pe învăţătura din Biblie despre
inspiraţie.

Noi negăm faptul că învăţătura lui Isus despre Scriptură poate fi destituită prin apelurile la
ajustare sau la orice limitare naturală a umanităţii Lui.

Articolul XVI.

Noi afirmăm că doctrina infailibilităţii a fost parte integrantă din credinţa Bisericii de-a
lungul istoriei sale.

Noi negăm faptul că infailibilitatea este o doctrină inventată de Protestantismul scolastic,

sau este o poziţie reacţionară postulată ca răspuns la criticismul înalt negativ.

Articolul XVII.

Noi afirmăm că Duhul Sfânt aduce mărturie despre Scripturi, asigurând credincioşii de
veridicitatea Cuvântului scris al lui Dumnezeu.

Negăm faptul că această mărturie a Duhului Sfânt operează în mod izolat faţă de Scriptură
sau împotriva ei.

Articolul XVIII.

Noi afirmăm că textul Scripturii este spre a fi interpretat prin exegeza grammatico-istorică,
ţinând seama de formele şi dispozitivele sale literare, şi că Scriptura este pentru a interpreta
Scriptura.

Noi negăm legitimitatea oricărui tratament al textului sau căutarea de surse situate în
spatele ei, care conduce sau relativizează, de-istoricizând, sau neţinând seama de învăţătura
ei, sau de respingerea pretenţiilor sale de autor.

Articolul XIX.

Noi afirmăm că o mărturisire a autorităţii complete, a infailibilităţii şi ineranţei Scripturii

este vitală pentru o înţelegere corectă a întregului credinţei creştină. În continuare afirmăm
că astfel de mărturisire ar trebui să conducă spre o conformare tot mai mare la imaginea lui
Hristos.

Noi negăm faptul că o astfel de mărturisire este necesară pentru mântuire. Cu toate acestea,
neagăm în continuare faptul că infailibilitatea poate fi respinsă fără consecinţe grave, atât
pentru individ cât şi pentru Biserică.

III. EXPOZIŢIE

5
Înţelegerea noastră a doctrinei infailibilităţii trebuie să fie stabilită în contextul mai larg al
învăţăturilor Scripturii cu privire la sine. Aceasta expoziţie face o dare de seamă a liniilor
generale ale doctrinei din care derivă Declaraţia noastră Rezumat şi Articolele.

A. Creaţia, Revelaţia şi Inspiraţia

Dumnezeu, care a format toate lucrurile prin rostirile sale creatoare şi guvernează toate
lucrurile prin Cuvântul Său de decret, a făcut omenirea după chipul Său pentru o viaţă de
comuniune cu Sine, pe modelul de părtăşie veşnică de iubitoare comunicare în cadrul
Dumnezeirii. Ca purtător al chipului lui Dumnezeu, omul a fost pentru a auzi Cuvântul lui
Dumnezeu adresat acestuia şi pentru a răspunde în bucuria de adoratoare ascultare. Peste şi
mai presus de dezvăluirea de sine a lui Dumnezeu în ordinea creată şi în succesiunea de
evenimente în cadrul acesteia, oamenii de la Adam încoace, au primit mesaje verbale de la
El, fie direct, după cum se arată în Scriptură, fie indirect, sub forma unor părţi sau a
Scripturii în sine.

Când Adam a căzut, Creatorul nu a abandonat omenirea la judecata finală, ci a promis

mântuirea şi a început să Se dezvăluie pe Sine ca Răscumpărător într-o succesiune de
evenimente istorice, concentrându-se pe familia lui Avraam şi culminând cu viata, moartea,
învierea, slujirea prezentă cerească şi promisa reîntoarcere a lui Isus Hristos. În acest cadru,
Dumnezeu ne-a vorbit din timp în timp cuvinte specifice ale judecată şi milă, promisiune şi
poruncă, pentru fiinţele umane păcătoase, astfel atrăgându-le într-o relaţie de legământ de
angajament reciproc între El şi ei, în care El îi binecuvântează cu daruri de har şi ei Îl
binecuvântează în adoraţie receptivă. Moise, pe care Dumnezeu l-a folosit ca mediator pentru
a duce cuvintele sale la poporul Său, în timpul exodului, stă în capul unui lung şir de profeţi
în a căror guri şi scrieri, Dumnezeu a pus cuvintele Lui pentru a fi încredinţate lui Israel.
Scopul lui Dumnezeu în această succesiune de mesaje a fost de a menţine legământul Său
prin a face poporul Său să ştie numele Lui - adică, natura Lui - şi voia Lui atât ca învăţătură
cât şi ca scop în prezent şi în viitor. Această linie de purtătorii de cuvânt profetic de la
Dumnezeu a ajuns la desăvârşire în Isus Cristos, Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, care a
fost El Însuşi un profet - mai mult ca un profet, dar nu mai puţin - şi în apostolii şi profeţii
din prima generaţie creştină. Când mesajul final şi culminant al lui Dumnezeu, cuvântul Lui
către lume cu privire la Isus Hristos, a fost elucidat şi vorbit şi de către cei din cercul
apostolic, succesiunea de mesaje relevate a încetat. Din acel moment înainte, Biserica a
urmat să trăiască şi să îl cunoască pe Dumnezeu prin ceea ce El deja a spus, şi a zis pentru
toate timpurile.

La Sinai, Dumnezeu a scris termenii legământului Său pe table de piatră ca martor al Lui
de durată şi pentru accesibilitate de durată, şi pe întreaga perioadă de revelaţie profetică şi
apostolică, El i-a determinat pe oameni să scrie mesaje date către şi prin intermediul lor,
împreună cu înregistrările celebrare ale relaţiei Lui cu poporul Său, plus reflecţiile morale
asupra legământului de viaţă şi formele de laudă şi de rugăciune pentru legământul milei.
Realitatea teologică a inspiraţiei în producerea de documente Biblice, corespunde cu aceea a
profeţiilor vorbite: Deşi personalităţile scriitorilor umani au fost exprimate în ceea ce au
scris, cuvintele s-au constituit divin. Astfel, ceea ce Scriptura spune, Dumnezeu spune;
autoritatea ei este autoritatea Lui, pentru că El este autorul său final, care a dat-o prin mintea
şi cuvintele alese şi bărbaţi pregătiţi, care, în libertate şi fidelitate, "au vorbit de la
6
Dumnezeu, mânaţi de către Duhul Sfânt "(1 Petru 1:21). Sfânta Scriptură trebuie să fie
recunoscută ca fiind Cuvantul lui Dumnezeu, în virtutea originii sale divine.

B. Autoritatea: Hristos şi Biblia

Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care este Cuvântul făcut trup, Profetul nostru, Preot şi
Rege, este Mijlocitor final al comunicării lui Dumnezeu către om, deoarece El este în toate
darurile de graţie ale lui Dumnezeu. Revelaţia pe care El a dat-o a fost mai mult decât
verbală; El l-a arătat pe Tatăl, prin prezenţa Lui şi faptele Lui, de asemenea. Cu toate acestea,
cuvintele Lui au fost extrem de importante, pentru că El era Dumnezeu, El a vorbit de la
Tatăl, iar cuvintele Lui vor judeca pe toţi oamenii în ultima zi.

Ca Mesia proorocit, Isus Hristos este tema centrală a Scripturii. Vechiul Testament a privit
înainte spre El; Noul Testament se uită înapoi la prima şi la a doua Lui venire. Scriptura
Canonică este inspirată de Dumnezeu şi, prin urmare, este martor normativ care îl
mărturiseşte pe Hristos. Nici o hermeneutică, prin urmare, în care Hristosul istoric nu este
punctul de focalizare, nu este acceptabilă. Sfânta Scriptură trebuie să fie tratată ca ceea ce, în
esenţă, este - mărturia Tatălui despre Fiul întrupat.

Se pare că, canonul Vechiului Testament a fost stabilit prin timpul lui Isus. Canonul Noului
Testament este, de asemenea în prezent închis, în măsura în care nici o altă nouă mărturie
apostolică despre Hristosul istoric nu ar putea fi acum susţinută. Nici o revelaţie nouă (ca
distinctă de aceea a înţelegerii date de Duhul despre revelaţia existentă) nu va fi acordată
până când Hristos vine din nou. Canon a fost creat, în principiu, prin inspiraţie divină. Partea
Bisericii a fost de a discerne canonul pe care Dumnezeu l-a creat, nu să elaboreze unul al ei
propriu.

Cuvântul „Canon”, semnifică o regulă de standard, este un indicator către autoritate, ceea
ce înseamnă dreptul de a conduce şi reglementa. Autoritatea în creştinism aparţine lui
Dumnezeu în revelaţia Lui, ceea ce înseamnă, pe de o parte, Isus Hristos, Cuvântul viu, şi, pe
de altă parte, Sfânta Scriptură, Cuvântul scris. Dar autoritatea lui Hristos şi aceea a Scripturii
sunt una. Ca profet al nostru, Hristos a mărturisit că Scriptura nu poate fi ruptă. Ca Preot şi
Rege al nostru, El şi-a dedicat viaţa Lui pământească pentru împlinirea legii şi a profeţilor,
chiar şi murind în ascultare de cuvintele profeţiei mesianice. Astfel, după cum El a văzut
Scriptura care îl atestă pe El şi autoritatea Lui, tot aşa prin supunerea Lui faţă de Scripturi, El
a atestat autoritatea ei. După cum El s-a închinat ascultător faţă de instruirea Tatălui Său,
dată în Biblia Lui (Vechiul Testament al nostru), tot astfel El cere ucenicilor Săi să facă, cu
toate acestea, nu în mod izolat, ci împreună cu mărturia apostolică către Sine despre care El
s-a angajat să o inspire prin darul lui de la Duhul Sfânt. Deci, creştinii se arată slujitorii
credincioşi ai Domnului lor care se închină ascultători faţă de instruirea divină dată în
scrierile profetice şi apostolice care împreună formează Biblia noastră.

Prin autentificarea autorităţii în mod reciproc, Hristos şi Sfânta Scriptură se coagulează

într-un singur izvor de autoritate. Biblia-interpretată de Hristos şi Biblia Hristos-centrată,
Hristos-proclamând Biblia sunt din acest punct de vedere una. Din faptul inspiraţiei deducem
că ceea ce spune Scriptura, Dumnezeu spune, deci din relaţia revelată dintre Isus Hristos şi
Sfânta Scriptură putem declara în măsură egală că, ceea ce Scriptura spune, spune Hristos.
7
C. Infailibilitatea, Ineranţa, Interpretarea

Sfânta Scriptură, fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu mărturisind cu autoritate despre
Isus Hristos, poate fi numit în mod corespunzător "infailibil" şi "inerant" (n. tr. fără greşeală,
fără eroare). Aceşti termeni negativi au o valoare deosebită, pentru că ei în mod explicit
păzesc adevăruri cruciale pozitive.

"Infailibilul" semnifică calitatea nici de a nu induce în eroare şi nici nu a fi indus în

eroare şi astfel protejează în termeni categorici adevărul că Sfânta Scriptură este o regulă şi
ghid sigur, asigurat şi fiabil în toate subiectele.

În mod similar, "inerant" semnifică calitatea de a fi lipsit de orice falsitate sau greşeală
şi astfel protejează adevărul că Sfânta Scriptură este în întregime adevărată şi demnă de
încredere în toate afirmaţiile sale.

Noi afirmăm că Scriptura canonică ar trebui să fie întotdeauna interpretată pe baza faptului
că este infailibilă şi inerantă. Cu toate acestea, în stabilirea a ceea ce afirmă scriitorul-învăţat
de Dumnezeu, în fiecare pasaj, noi trebuie să acordăm o atenţie mai atent la pretenţiile sale şi
la caracterul lui ca o producţie umană. În inspiraţie, Dumnezeu a utilizat cultura şi
convenţiile din mediul caligrafiei, un mediu pe care Dumnezeu îl controlează în providenţa
Lui suverană; este interpretare greşită să ne imaginăm altfel.

Deci, istoria trebuie să fie tratată ca istoria, poezia ca poezie, şi hiperbola ca hiperbola, iar
metafora ca metaforă, generalizarea şi aproximarea ca ceea ce sunt acestea, şi aşa mai
departe. Diferenţele dintre convenţiile literare în timpurile Biblice şi în vremurile noastre
trebuie să fie observate, de asemenea: Din moment ce, de exemplu, naraţiunea necronologică
şi referirea imprecisă au fost convenţionale şi acceptabile şi nu au încălcat aşteptările din
acele zile, noi nu trebuie să considerăm aceste lucruri ca greşeli atunci când le găsim la
scriitorii din Biblie. Atunci cand precizia totală al unui anumit fel nu era de aşteptat, nici nu
era urmărită, nu era nicio eroare să nu o atingă. Scriptura este inerantă, nu în sensul de a fi
absolut exactă după standarde moderne, ci în sensul de a face bine pretenţiile sale şi de a
realiza această măsură a adevărului concentrat la care autorii săi au ţintit.

Veridicitatea Scripturii nu este negată de apariţia în ea de nereguli de gramatică sau de

ortografie, descrieri fenomenale ale naturii, rapoarte de declaraţii false (de exemplu,
minciunile lui Satana), sau discrepanţe aparente între un pasaj şi altul. Nu este dreptul de a
stabili aşa-numitele "fenomene", ale Scripturii împotriva învăţătura Scripturii despre sine.
Neconcordanţe aparente nu ar trebui ignorate. Soluţie din ele, în cazul în care acest lucru
poate fi realizat convingător, va încuraja credinţa noastră, iar în cazul în care în prezent nu
există nicio soluţie convingătoare la îndemână, îl vom onora seminficativ pe Dumnezeu prin
încrederea în asigurarea Lui, că Cuvântul Său este adevărat, în ciuda acestor aparenţe, şi prin
menţinerea încrederii noastre că într-o zi ei vor fi văzuţi că au avut iluzii.

În măsura în toată Scriptura este produsul unei minţi divine unice, interpretarea trebuie să
rămână în limitele analogiei Scripturii şi să ne ferim de ipoteze care ar corecta un pasaj

8
Biblic de către un altul, fie în numele revelaţiei progresive fie din iluminarea imperfectă de
spirit a minţii scriitorului inspirat.

Cu toate că Sfânta Scriptură nu este nicăieri legată de cultură, în sensul că învăţăturii ei îi

lipseşte valabilitate universală, acesta este uneori cultural condiţionată de obiceiuri şi de
opiniile convenţionale dintr-o anumită perioadă, astfel încât punerea în aplicare a principiilor
sale, astăzi, solicită un fel diferit de acţiune.

D. Scepticism şi Criticism

De la Renaştere încoace, şi mai ales din vremea Iluminismului, au fost dezvoltate viziunile
lumii care implică scepticismul la adresa principiilor de bază creştine. Astfel de viziuni sunt:
agnosticismul care neagă că Dumnezeu poate fi cunoscut, raţionalismul care neagă că El este
de neînţeles, idealismul care neagă că El este transcendent, şi existenţialismul care neagă
raţionalitatea în raporturile Lui cu noi. Când aceste principii nebiblice şi anti-biblice se
strecoară în teologiile oamenilor la nivel presupoziţional, aşa cum se întâmplă astăzi aceasta
în mod frecvent, interpretarea credincioasă a Sfintei Scripturi devine imposibilă.

E. Transmiterea şi Traducerea

Din moment ce Dumnezeu a promis o transmisie fără greşeală a Scripturii, este necesar să
afirmăm că numai textul autografic al documentelor originale a fost inspirat şi să menţinem
nevoia de critică textuală ca un mijloc de a detecta orice alunecări care poate s-au strecurat în
text pe parcursul transmiterii acestuia. Sentinţa a acestei ştiinţe, cu toate acestea, este că
textul în limba ebraică şi în greacă pare să fie uimitor de bine păstrat, astfel că suntem pe
deplin justificaţi, în afirmarea că, cu Mărturisirea Westminster, o providenţă singulară a lui
Dumnezeu în acest domeniu şi, în a declara că autoritatea Scripturii nu este pusă în nici un
fel în pericol de faptul că avem copii care nu sunt complet lipsite de erori.

În mod similar, nu există sau nu poate exista nici o traducere perfectă, şi toate traducerile
sunt un pas suplimentar departe de autograf. Cu toate acestea, verdictul ştiinţei lingvistice
este că-creştinii vorbitori de limbă engleză, cel puţin, sunt extrem de bine serviţi în aceste
zile, cu o serie de excelente traduceri şi nu au nici un motiv de ezitare pentru a concluziona,
că adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu este la îndemâna lor. Într-adevăr, având în vedere
repetarea frecventă în Scriptură a subiectelor principale cu care se ocupă şi, de asemenea,
mărturia constantă a Duhului Sfânt faţă de şi prin Cuvânt, nici o traducere serioasă a Sfintei
Scripturi nu va distruge sensul său, astfel încât să să o facă în imposibilitatea de a face
cititorul său "înţelept pentru mântuire, prin credinţa în Hristos Isus" (2 Timotei 3:15)

F. Infailibilitatea şi Autoritatea

În afirmarea noastră a autorităţii Scripturii ca implicând adevărul său total, stăm în mod
conştient împreună cu Hristos şi apostolii Lui, într-adevăr, cu toată Biblia şi cu fluxul
principal al istoriei Bisericii din primele zile, până la istoria foarte recentă. Suntem îngrijoraţi
de felul neglijent, nechibzuit, şi aparent neatent, prin care o astfel de credinţă, de o
importanţă care ajunge atât de departe, a fost abordat de atât de mulţi din zilele noastre.

9
 Suntem conştienţi de asemenea, că rezultatele de confuzie mare şi gravă de la încetarea de
a menţine adevărul total al Bibliei, a cărei autoritate cineva mărturiseşte că o recunoaşte.
Rezultatul realizării acestui pas este că Biblia pe care Dumnezeu a dat-o îşi pierde autoritatea
ei, şi ceea ce are autoritate, în schimb, este o Biblie cu conţinut redus în conformitate cu
cerinţele unui raţionament care o critică şi, în principiu, o reduc şi mai mult, odată ce a
început critica acesteia. Acest lucru înseamnă că, în mod esenţial, raţionamentul independent
are acum autoritate, ca fiind opus de învăţătura Scripturală. Dacă acest lucru nu este văzut şi
dacă, pentru în prezent, doctrinele evanghelice de bază sunt încă susţinute, persoanele care
neagă adevărul integral al Scripturii pot pretinde o identitate evanghelică, în timp ce
metodologic, ei s-au îndepărtat de la principiul evanghelic al cunoştinţei la un subiectivism
instabil, şi vor găsi că este greu să nu meargă mai departe.

Noi afirmăm că ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu. El să fie glorificat în veci!
Amin şi Amin.

10