Conf. Univ. Dr. H.

DOROBANTU

DREPT FINANCIAR SI FISCAL

NOTE DE CURS

Bucuresti 2005
 CUPRINS
INTRODUCERE 3
TEMA Nr. 1
Concepte fundamentale introductive privind relaţia dintre 8
economie şi dreptul financiar fiscal
TEMA Nr. 2
Ţintele politicii fiscale ale unui stat 22
TEMA Nr. 3
Piaţa monetară şi inflaţia 32
TEMA Nr. 4
Piaţa capitalurilor ( piaţa financiară) 56
TEMA Nr. 5
Piaţa asigurărilor de bunuri şi persoane 83
TEMA Nr. 6
Impozitele şi taxele publice. raportul juridic obligaţional fiscal 99
TEMA Nr. 7
Sistemul bugetelor publice 113
TEMA Nr. 8
Împrumutirle de stat şi datoira publică 131
TEMA Nr. 9
Controlul financiar fiscal în economie 143
TEMA Nr. 10
Răspudrea juridică în domeniul economico-financiar 157
TEMA Nr. 11
Instituţii financiare internaţionale 164
TEMA Nr. 12
Dezordinea monetară internaţională la sfârşit de milieniu II 180
 TEMA Nr. 13
Căutarea unui nou sistem monetar şi financiar internaţional 186
TEMA Nr. 14
Restrucutarea sistemului financiar bancar în românia şi finanţarea 195
externă
BIBLIOGRAFIE 202

TEMA Nr. 1
CONCEPTE FUNDAMENTALE
INTRODUCTIVE PRIVIND RELAŢIA
DINTRE ECONOMIE ŞI DREPTUL
FINANCIAR FISCAL
Pe o anumită treaptă a dezvoltării siciale, după cum este bine cunoscut a
apărut statul, ca organizaţie politică şi de clasă, merită să apere, alături de
interesele sociale generale, interesele grupului social aflat la putere. Instituirea
forţei statului constă nu numai în armată, poliţie, … ei şi existenţa a tot felul de
instituţii cu caracter economic şi social.
Dezvoltarea relaţiilor de reproducţie socială şi, odata cu aceasta,
consolidarea producţiei şi a schimbării, a proprietăţilor private, inclusiv apariţia
“inegalităţii de avere”, etc. a condus la creşterea constantă a necesităţilor de
resurse băneşti ale statului, în vederea indeplinirii obiectivelor sale: menţinerea
ordinii interne, stimularea dezvoltării unor sectoare economice şi sociale, apărarea
suveranităţii şi independenţeii naţionale.
În procesul procurării şi utilizării resurselor financiare de care are nevoie
statul se nasc diverse relaţii sociale de natură economică, exprimate în formă
bănoasă şi care sunt cunoscute şi sub formă de relaţii financiare (sunt finanţe)
Este adevărat că finanţele se manifestă ca relaţii sociale de natură
economică însă nu se poate pune semnul egalităţii între cele două categorii.
Destul de frecvent cele două naţiuni “finanţe”” şi “bani” mai ales în
vorbirea curentă sunt folosite ca fiind sinonime;uneori chiar şi în limbajul
specialiştilor cei … termeni se înlocuiesc reciproc destul de uşor.
Finanţele, atât cele publice cât şi cele private, cuprind ansamblul relaţiilor
sociale care apar în etapele reproducţiei sociale
(producţie/repartiţie/circulaţie/consum) în legătură cu procesul complex de
constituire a resurselor băneşti şi al repartizării lor în scopul satisfacerii nevoilor
generale ale societăţii. În cadrul sistemului finanţelor prelevările de resurse
băneşti şi redistribuirea lor1) se realizează prin constrângere, fără contraprestaţie şi
cu titlu nerambursabil prin acte ale autorităţii publice. În contrast cu cele afirmate
mai sus, relaţiile sociale exprimate prin intermediul unităţilor monetare şi care
reflectă o schimbare a formelor valorii, din marfă (servicii diverse) au o sferă mai
largă de cuprindere decât relaţiile sociale ce exprimă sfera financiară.
Componentele relaţiilor sociale aparţinând sferei financiare sunt:
- relaţiile de transfer de resurse băneşti fără echivalent şi un titlu
nerambursabil; exemplu; bugetele de stat şi bugetele locale
- relaţiile de credit publice mijlocite de instituţiile de specialitate
în folosul instituţiilor publice: crerdite guvernamentale
- relaţiile de asigurare de bunuri şi persoane.
1)
Transferul de valoare care se realizeaztă între diferiţi operatori/actori care desfăşpară o activitate, conform legii
 - relaţiile de constituire a fondurilor de dezvoltare pentru firmele
private (credite pentru sectorul privat).
Procesul complex şi dinamic al constituirii resurselor financiare şi al
redistribuirii acestora pentru nevoi publice dar şi private fiind pus în legătură cu
nevoia dezvoltării şi consolidâării reproducţiei sociale are o determinare
obiectivă: este independent de voinţa şi conştiinţa oamenilor. Modul concret de
constituire şi utilizare a fondurilor este în directă legătură cu abilitatea
decidenţilor la toate nivelurilor. Nivelul macroeconomic al deciziei financiare
este în strânsă legătură cu strategia şi programele factorilor politici aflaţi la
conducerea statului. Resursele financiare colectate şi repartizate pe
destinaţii/capitole/programe economice sunt prezentate în sinteză în legea
bugetului de stat şi alte acte normative conform Constituţiei.
Fiaţele (publice şi private) ca ramură a ştiinţelor economice 1), dar şi ca
obiect de reglementare juridică, deci ramură a ştiinţelor juridice – disciplina drept
financiar şi fiscal – îşi propune să maximalizeze efectele utilizării resurselor
financiare limitate, alocate pe diferite priorităţi.
Fiecare din cele două discipline (managementul financiar şi dreptul
financiar şi fiscal) au metode şi tehnici specifice: prin norme juridice se pun
bazele disciplinării consumurilor de resurse financiare pentru diferitele activităţi
operative economice.
Cele două discipline nu numai că nu se pot concura dar, din unghiuri
diferite contribuie la îndeplinirea a două funcţii economico-sociale de maximă
importanţă:
- funcţia de redistribuire a resurselor financiare disponibile la un
moment dat pentru diferitele oportunităţi/nevoi/priorităţi ale
operatorilor economici ce activează în viaţa socială;
- funcţia de control, cu ajutorul căreia persoanele fizice şi juridice care
nu respectă regulile jocului “economiei de piaţă” urmează a fi
1)
Gh. Popescu – “Drept financiar”, pag. 9, Ed. Velox, Alexandria, 2004.
 sancţionaţi în raport cu gravitatea abaterilor săvârşite (infracţiuni,
contravenţii, abateri administrative etc.).
Normele juridice aparţinând Dreptului financiar şi fiscal se află într-o
strânsă conlucrare, o delimitare este de altfel greu de făcut: în timp ce normele
juridice de drept financiar precizează comportamentul pe care trebuie să-l
manifeste actorii din viaţa economică şi socială, în general, normele juridice
aparţinând dreptului fiscal prevăd obligaţiile de colectare, dirijare a resurselor de
la persoanele fizice şi juridice subiecte plătitoare de impozite şi taxe, inclusiv
sancţionarea acestora pentru nerespectarea Codului Fiscal şi a Codului de
Procedură Fiscală.
În procesul de constituire şi redistribuire a resurselor financiare necesare
nevoilor generale ale societăţii între subiectele de drept financiar şi fiscal se
realizează relaţii – raporturi de drept specifice cu un conţinut special – specific
drepturilor şi obligaţiilor reciproce precizat de normele juridice de drept intern
şi/sau internaţional.
Specificitatea acestor raporturi juridice financiar fiscale rezultă din
următoarele trăsături:
- subiectele participante sunt: în cazul obşinerii veniturilor publice
primul este un organ administrativ financiar investit cu atribuţii de stat
în interesul constituirii fondurilor financiare, iar celălalt este o
persoană fizică sau juridică plătitoare de impozit, taxă, acciză etc. În
cazul redistribuirii fondurilor publice către beneficiari diverşi, acesta
primeşte veniturile sub diferite denumiri: subvenţii, ajutoare, pensii,
burse etc. din partea unor ordonatori de credite care se transformă în
propriul buget în diverse categorii de cheltuieli;
- conţinutul unui raport juridic de drept financiar şi fiscal evidenţiază
drepturile şi îndatoririle subiectelor de drept participanţi la diverse
relaţii economice (financiare în sens restrâns, creditare, asigurări);
 - obiectul raportului juridic de drept financiar şi fiscal se referă la
comportamentul, acţiunile sau inacţiunile pe care subiectele raportului
pot să le înfăptuiască şi care dau esenţă conţinutului drepturilor şi
obligaţiilor participanţilor la diferitele relaţii financiare (planificare,
normare, gestiune, prognoză, evaluare folosire fonduri);
- litigiile care pot lua naştere în baza unui raport juridic de drept
financiar fiscal se pot soluţiona fie pe cale administrativă fie pe cale
comună a instanţelor judecătoreasă şi/sau ale Curţii de Conturi.
Actele şi operaţiunile de drept financiar fiscal realizate de subiectele
participante sunt de o foarte mare complexitate:
- organele administraţiei financiare (M.F.P., Garda Financiară, Controlul
Financiar de Stat Teritorial, Curtea de Conturi) desfăşoară acţiuni
legate de : proiectare bugete centrale/locale, alcătuiesc metode/modele
de normare a cheltuielilor pentru diferite destinaţii, indentifică soluţii
de gestiune optime pentru echilibrarea bugetelor, a golurilor temporare
de cassă, de finanţare a deficitelor, evaluează efectele directe şi
indirecte ale utilizării fondurilor publice etc.;
- persoanele fizice şi juridice plătitori de impozite şi taxe desfăşoară
acţiuni pentru onorarea obligaţiilor fiscale sau dimpotrivă le contestă
în ipoteza în care apreciază că au fost nedreptăţite de către fisc.
Relaţiile economice de natură financiară, atât în sens restrâns (clasic) cât
şi în sens modern sunt relaţii de piaţă, exprimate monetar şi care prezintă drept
caracteristică dominantă reglementarea precisă.
În materie de impozite şi taxe unul din principiile fundamentale care
operează este legalitatea: nimic, nici un impozit şi nici o taxă în afara explicitării
lor în lege, ordonanţă guvurnamentală sau hotărâre a consiliilor comunităţilor
teritoriale. Altfel spus, piaţa financiară (de capital) este o piaţă bine
reglementată/dirijată spre deosebire de alte pieţe, ca de exemplu piaţa bunurilor
de consum care se caracterizează prin libertatea partenerilor (subiecte de drept
comercial).
Este adevărat că pe unele segmente ale pieţei financiare (piaţa de credit,
piaţa asigurărilor etc.) participanţii îşi pot manifesta libertatea de a contracta.
În esenţă, dreptul financiar şi fiscal aparţine subsistemului de drept public
unde relaţia dintre subiectele partenere ale raportului juridic se află într-un raport
de subordonare, având în vedere interesele generale ale statului care primează faţă
de interesele de grup şi/sau particulare.
Activitatea economică, sub diversele ei forme de manifestare concretă,
apare sub forma mărfurilor şi serviciilor oferite pe piaţă (fiecare produs/serviciu
generează o piaţă a produsului). Moneda – banul în denumirea sa generică –
reprezintă o marfă cu totul şi cu totul specială, determinând conceptul de piaţă
monetară. Între diferitele segmente de piaţă ale sistemului pieţei naţionale există o
strânsă interdependenţă, manifesţându-se în dinamică o stare de echilibru specific
desigur pieţelor naţionale performante, care funcţionează în cadrul statelor de
drept şi unde forţa dreptului a eliminat manifestările oarbe ale pieţelor
dezechilibrate şi în care interesele de grup (economice) determină interesele
generale ale societăţii.
Interesele grupurilor (grupurilor de interese economice) aflat la putere în
stat transformă voinţa lor în legi “de castă” care generează risipă, inechităţi
sociale, sărăcie, subdezvoltare.
Normele de drept financiar şi fiscal prin conţinutul lor trebuie să
contribuie la asigurarea fondurilor financiare în vederea satisfacerii obiectivelor
strategice generale: prosperitate, echilibru şi decenţă în viaţa socială.
 TEMA Nr. 2
ŢINTELE POLITICII FISCALE ALE
UNUI STAT
Controverse privind rolul si pozitia statului
în economie

In literatura economica si juridica de specialitate, implicarea statului în

viata economica a fost si este deosebit de controversata. Practic, s-a sustinut si
argumentat o mare diversitate de puncte de vedere, mergându-se de la pozitia de
interventie directa si totala a statului în economie, la pozitia unei lipse totale de
interventie. Aceste doua puncte de vedere, în fapt diametral opuse, au fost treptat
abandonate datorita unor vederi docmatice, lipsite de realitatea faptelor/actelor
economice. Doctrina economica a lansat si o alta viziune, conform careia rolul si
interventia statului este în continua scadere, pâna la disparitia sa totala. Realitatea
economica probeaza cu puterea faptelor ce nu pot fi puse la îndoiala, ca statul nu
numai ca îsi diminueaza rolulsi interventia sa în viata economica, si îsi diversifica
si amplifica formele de actiune. Acest lucru nu este valabil numai pentru tarile în
curs de dezvoltare, subdezvoltare, aflate în tranzitie spre economia de piata, dar
chiar si în tarile cu economie avansata, dezvoltate economic. Mult timp politica
economica a statelor capitaliste a fost discreta, pentru ca încet dar sigur statul så
intervina tot mai mult.
Statul într-o viziune exprimata în literatura franceza de specialitate nu este
decât un ansamblu de organisme publice implicate în viata economica.
Modelele “statului jandarm”, “laiser-faire”, inclusiv al liberalismului clasic
au fost, în conditiile actuale, abandonate. Nici politicile anticiclice elaborate ca
instrumente de interventie economica pe termen scurt, conjuncturale, în care s-a
urmarit relansarea prin diminuarea costurilor de productie nu au dat roade.
Pacatul esential - marea greseala a acestor instrumente este de a fi observat
fragmentat viata economica si nu masina cu componentele ei în interdependenta.
Mai mult componentele politicii anticiclice au dus la diminuarea cererii globale,
cu consecinte negative sociale evidente. Oamenii refuza în mod clar, si pe buna
dreptate somajul, mizeria, incertitudinea etc., iar statul ca reprezentant al
intereselor generale ale societatii, este chemat så intervina nu simplu, ca pâna azi -
în evolutia pe termen scurt a economiei - ci în evolutia pe termen mediu si lung.
Deci politicile conjuncturale si pe termen scurt trebuiesc înlocuite si sustinute de
politici de crestere economica pe termen mediu si lung durabila, echilibrata, si cu
un impact social benefic.
Prin intermediul structurilor si functiilor sale, statul poate interveni în
domeniul vietii economice folosind una din cele trei componente – calitåti, fie
concomitent, fie succesiv, sau exclusiv, astfel :
1) calitatea de dirijor al vietii economice se concretizeaza în elaborarea de acte
normative (coduri civile,comerciale, codul muncii, etc., legi,
hotarâri,ordonante), asigurând cadrul juridic corespunzator pentru
realizarea afacerilor.
Asigurând cadru normativ, unitar, din punct de vedere juridic, statul
disciplineaza, stabileste prioritatile pentru dezvoltarea diferitelor
sectoare/ramuri economice în functie de interesele generale de dezvoltare
ale economiei nationale, dar tinând cont si de interesele de grup (politica
economica promovata de executiv are în

vedere inclusiv optiunile, obiectivele, interesele grupurilor sociale pe care

le reprezinta).
2) calitatea sa de arbitru este asigurata fie de rezolvarea litigiilor de natura
economica aflate în conflict si pe rol la instantele de specialitate, fie de
participarea sa alaturi de organismele patronale si sindicale, pentru
asigurarea climatului social si de munca necesar desfasurårii
corespunzatoare a vietii economice (încheierea de contracte colective de
 munca la nivel de ramuri economice sau republican, în care sa se precizeze
conditiile minimale de munca si salarizare.
{n practica vietii social-economice cele doua calitati ale statului - dirijor si
arbitru - se completeaza reciproc, asa cum se poate observa si în figura din
pagina alåturata, în sensul ca, experienta acumulata din domeniul activitatii
de arbitru poate fi folosita în scopul perfectionårii sistemului legislativ.
3) calitatea de operator economic a statului rezulta din faptul cå acesta detine
si administreaza bunuri, valori, de o mare diversitate, necesare atât pentru
desfasurarea activitatilor sale specifice, cât si pentru satisfacerea nevoilor
populatiei sau altor operatori economici.
Desi, articolul 8 din Codul Comercial Român precizeaza ca “statul nu poate
avea calitatea de comerciant” tinem så preciza ca prin unitatile sale economice -
cu statut de Regie Autonoma, Societate Nationala sau Societate Comerciala cu
capital integral de stat (public) - în mod indirect, statul participa la viata
economica.
Folosind si alte instrumente specifice interventiei într-o economie de piata
(ca de exemplu lansarea unor comenzi de stat, sau emiterea pe piata financiara a
unor titluri de credit specifice) statul asigura mentinerea echilibrului economiei
nationale.
Asemanarile altori actori economici, într-o economie de piata, dar prin
unitatile sale economice, statul poate îndeplini pe piata un dublu rol (pe diferite
segmente de piata îndeplineste acel rol care îl intereseazå) :
- de ofertant de bunuri si/sau servicii (realizate de catre unitatile sale
economice sau achizitionate si depozitate - stocuri de siguranta ale
statului). Prin preturile la care oferå aceste produse, statul are în vedere
mentinerea unui echilibru pe piata;
- de solicitant de bunuri si servicii, în vederea consumului propriu, pentru
constituirea fondurilor de rezerva strategice, pentru un export pe o piata
anume, pentru stimularea prin pret a producatorilor agricoli, etc.
 Cele trei calitati ale statului, de interventie a sa în viata economica
subliniaza importanta componentei economice a statului alåturi de celelalte
componente : diplomatice si de reprezentare, în plan extern si de aparare si
siguranta sociala, în plan intern.
Anexele evidentiaza si alte aspecte interesante ale mecanismului specific de
interventie a statului în economia supercentralizata si în economia de piata.

TEMA Nr. 3
PIAŢA MONETARĂ ŞI INFLAŢIA

Continutul si particularităţie
pieţei monetare
Prin conţinutul şi particularităţile sale piaţa monetară, alături de alte
sgmente de piaţă – piaţa capitalului financiar, piaţa muncii, piaţa factorilor de
producţie, piaţa agregată a bunurilor/serviciilor de consum, s.a. – reprezintă o
componentă strategică şi de nivel macroeconomic în cadrul oricărei economii
naţionale.
Piaţa monetară împreună cu pieţele de capital şi valutară (financiară)
reprezintă economia simbolică şi opoziţia cu pieţele factorilor de producţie şi a
bunurilor de consum care formează economia reală.
Ca pe oricare alt segment de piaţă şi pe piaţa monetară se manifestă cele
trei forte obiective: cererea , oferta şi preţul fără de care nu se poate vorbi de o
piaţă în adevaratul sens al cuvântului.
Pe piaţa monetară se tranzacţionează ca obiect de negociere între subiecţii
cererii şi subiecţii ofertei, o marfă cu totul specială: banii în formele specifice de
manifestare: bilete de bancă (bancnote) moneda divizionară, bani scripturali şi/sau
alte insemne folosite ca instrumente de plată, de depozit – tezaurizare,
instrumente de credit bancar şi/sau comercial: CEC-uri, cambii, conosamente,
scrisori de credit (denumite generic titluri de credit, efecte de comerţ, hârtii de
valoare).
în economia de piaţă actuală banii îndeplinesc funcţii esenţiale fără de
care însăşi economia ar fi greu de conceput; printre aceste funcţii precizăm :
a) – funcţia de masură a activităţii şi rezultatelor unităţilor economice,
atât în sectorul public cât şi în cel privat;
b) – funcţia de etalon general pentru comensurarea şi compararea tuturor
bunurilor şi serviciilor economice în întreaga viaţă economică;
c) – funcţia de mijloc de schimb permiţând transferul bunurilor şi
serviciilor la piaţă prin intermediul vânzării-cumpărării între diferiţi
agenţi ai pieţei;
d) – funcţia de mijloc de plată/stingere a obligaţiilor ce pot fi evaluate în
moneda atât între firme private cât şi între firme private şi instituţii
publice;
e) – funcţia de instrument de economisire şi constituire de rezerve (de
manifestare a averii, puterii economice a unui individ, familie, firma,
stat).
Avand în vedere poziţia specială a acestei mărfi în ansamblul mărfurilor
care circulă într-o economie naţională (dar şi în economia mondială în ansamblul
său) exprimată sintetic în formularea sintetică – “banii sunt sângele care irigă
sistemul economic”, definitie ce aparţine lui P.Samuelson – putem sublinia faptul
că piaţa monetară reprezintă într-o economie de piaţă un segment central cu
influenţe radicale asupra tuturor segmentelor de piaţă aparţinând vieţii economice.
Astfel piaţa monetară reprezintă o piaţa reglementată şi bine
supravegheată de un organism central de autoritate profesionist, public şi care
înfăptiuieşte exigenţele unei politici monetare sănătoase şi echilibrate. Banca
Naţională (denumită în alte ţări şi Banca Centrală) este subordonată de regulă
puterii legislative, cea mai înaltă structură a puterii într-un stat tocmai pentru a nu
suporta influenţe nefaste din partea unor structuri de interese (de grup, partid sau
castă profesională).
Instituţia bancară publică centrală emite norme bancare obligatorii în
legatură cu disciplina şi profesionalismul bancar, prudenţă bancară , riscurile
bancare asumate de băncile comerciale, gestiunea portofoliilor şi activelor şi
pasivelor bancare în scopul asigurării stabilităţii şi încrederii de care trebuie să se
bucure moneda naţională, unitatea monetară – ca însemn al forţei şi echilibrului
naţional. Aprecierea că “un popor are moneda pe care o merită” are o încărcătură
plină de semnificaţii : economice, sociale, politice.
Aflată în varful piramidei decizionale şi a structurilor instituţionale care se
implică cu interese diverse pe piaţa monetară (de credit) inclusiv financiară,
Banca Naţională (Centrală) are prin statutul conferit de legea aprobată de
Parlamentul ţării sarcini precise pe linia supravegherii – monitorizării operatorilor
de specialitate (bănci comerciale, societăţi financiare, case de asigurări, fonduri
mutuale etc.) pe linia respectării disciplinei bancare (tranzacţii diverse cu bani) în
vederea prevenirii falimentelor din domeniu şi a eliminarii pe cât posibil a
infracţiunilor din domeniul financiar-bancar (cotate ca fiind cele mai
spectaculoase sub aspectul impactului negativ asupra populaţiei; “căderea” unei
bănci, infracţiunile de spălare a banilor murdari, unde rolul băncilor este major au
consecinţte deosebite asupra stabilităţii monetare în ţara respectivă, a riscului de
tară folosit în optimizarea deciziilor cu privire la investiţiile străine directe într-o
ţară sau alta, etc.).
Operatorii de pe piaţa monetară şi de credit, specializaţi în negocierea
tranzacţiilor cu bani sunt băncile comerciale (celelalte instituţii: casele de
asigurări, S.I.F. şi respectiv firmele private şi populaţia au îndeosebi calitatea de
subiecţi beneficiari pe această piaţă).
Oferta de bunuri (credite) se concentrează la nivelul băncilor comerciale
care, pe de o parte acumulează disponibilităţile (limitate), economiile celor mulţi
(persoane, firme particulare, S.I.F., Case de asigurări) iar pe de altă parte plasează
credite la cererea purtătorilor (subiecţilor de cereri de credite (firme care au o
nevoie financiară pe termen scurt, mediu sau lung, din sectoare economice diverse
sau din domeniul public).
Pe această piaţă se confruntă pe de o parte oferta de bani (rezultată din
colectări succesive, de la cei ce au o mică lichiditate disponibilă) şi care se
concentrează la nivelul băncilor comerciale iar pe de altă parte cererea de bani
(lichiditate sau pentru proiecte de investiţii mai mari) şi care poate veni din partea
cetăţenilor, firmelor private şi a administraţiei publice.
Negocierea dintre subiecţii ofertei de credite şi subiecţii cererii de monedă
se realizează în conformitate cu regulile comerciale, ţinând cont de interesele
diferite ale băncilor comerciale şi ale partenerilor lor (persoane fizice şi/sau
juridice).
O tranzacţie încheiată pe această piaţă este în fapt un contract comercial
de creditare încheiat între o bancă comercială (creditor) şi un agent economic (în
calitate de debitor) în care se precizează: volumul creditului acordat; perioada
pentru care se acordă creditul; dobanda negociată ca preţ al afacerii; modul de
rambursare a creditului şi a dobanzii aferente (scadentarul afacerii).
Pe piaţa monetară se realizează o mare diversitate de tranzacţii, oferindu-se
de către fiecare bancă un pachet de produse şi servicii proprii, încercandu-se să se
atragă un număr cât mai mare de clienţi (banca comercială acţionează pe principii
economice de profit/pierdere, elaborandu-şi propriul plan-program de afaceri,
susţinut de o alegere optimă a deciziilor selectate conform exigenţelor de
raţionalitate, inclusiv management şi marketing bancar performant.
Avand în vedere particularităţile pietţi monetare, banca comercială ca
operator intermediar de specialitate operează simultan cu un sistem de dobânzi
active (pentru creditele pe care le oferă) şi cu un alt sistem de dobânzi pasive
(cheltuieli pe care banca le plateşte depunătorilor proprii pentru depozitele
“atrase”). O gestiune performantă presupune un nivel mai ridicat al dobanzilor
active decât nivelul dobânzilor pasive, fără să se omită şi criteriile de raţionalitate
în legătură cu cheltuielile de administrare şi funcţionare a băncii.
Pe piaţa bancară se folosesc urmatoarele relaţii matematice pentru calculul
dobânzilor aferente unui credit :

C  Rd C  t  Rd
a) D1  ; D1 
100 T  100

unde:
D1 = masa dobânzii obţinute pentru creditul folosit într-o perioadă (un an
sau x luni);
t = numărul de luni pentru care a acordat creditul;
T = numărul de luni dintr-un an;
Rd = rata dobânzii negociată de cei doi parteneri: banca şi debitorul;
C = volumul creditului solicitat (acordat).

D 2  Co(1  d ) n este formula de calcul a dobanzii compuse, folosită de

regulă atunci când creditul se acordă pentru n ani.
De remarcat ca dobânda compusă D2 este mai mare decât dobânda simplă
(D1) motiv pentru care interesele celor doi parteneri sunt divergente (banca
optează să acorde credite pe termen lung) debitorii dimpotrivă.
Este de remarcat faptul că datoria totală de restituit pentru un debitor o
reprezintă suma dintre creditul acordat (C sau Co) şi dobanda aferentă perioadei
( există posibilitatea ca, în condiţiile reducerii scadenţei, a plăţilor înainte de
termen, să se reducă corespunzator povara totală de restituit.
O altă particularitate a pieţei monetare o reprezintă sensibilitatea sa
ridicată, fragilitatea sa.
Sub influenţa unor factori diverşi economici, sociali, politici şi chiar
psihosociali, o creştere imprevizibilă a cererii de monedă (deponenţii se prezintă
la banca de depozitare pentru a-şi ridica “economiile” mai mult decat se estima;
consecinţa poate fi dezechilibrarea băncii în cauză, care dacă nu este susţinită de
sistemul bancar (în principal de B.N.) poate provoca socuri inflaţioniste sau de
altă natură).
Pentru eliminarea unor astfel de perturbaţii locale care ar putea degenera,
apare necesară proiectarea unui sistem coerent şi cât se poate de sigur de
prevenţie elaborat sub conducerea B.N. ăn interiorul sistemului monetar naţional.

Masa monetară, structurile şi

echilibrul pieţei monetare
Masa monetară vazută ca stoc (cantitate), reprezintă totalitatea
disponibilităţilor şi instrumentelor băneşti de care dispun agenţii economici la un
moment dat în vederea achiziţionării de bunuri/servicii necesare investiţiilor şi
activităţilor lor curente.
Vazută ca flux, masa monetară, reflectă diferitele cantităţi care circulă pe
diferitele canale de tranzacţii, existente într-o perioadă de timp.
Masa monetară se poate analiza din mai multe puncte de vedere:
a) – componentele (structurile) masei monetare evidenţiază pe de o parte
masa monetară în numerar pentru care se folosesc indicatori cunoscuţi: masa
monetară numerar, viteza de rotatie a banilor, rata lichidităţii, iar pe de altă parte
masa monetară scripturală (bani de cont, inclusiv instrumentele monetare
specifice de plată, schimb).
b) – marimea fluxurilor monetare dintr-o tară, într-o perioadă dată egală cu
produsul dintre mărimea medie a stocului de bani şi viteza de rotaţie a acestora.
Literatura de specialitate a acordat problemei masei monetare o atenţie deosebită
având în vedere locul şi rolul banilor într-o economie performantă.
Mărimea masei monetare nu este o dimensiune lăsată la jocul liber al
întâmplării (sau intereselor de grup ori particulare) ci reflectă expresia unei
legităţi, relaţii esenţiale, de durată între nevoia de monedă şi cererea manifestată
pe piaţa monetară.
Nevoia de bani este generată de nivelul şi structura tranzacţiilor care se
realizează într-o economie, într-o perioadă de timp. Cu cât volumul tranzacţiilor
este mai mare cu atât nevoia de bani creşte; relaţia este o relaţie direct
proporţională. Un al doilea factor care influenţează nevoia de bani îl reprezintă
viteza de rotatie a banilor care exprimă numărul mediu de operaţiuni/tranzacţii şi
de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o perioadă determinată.
Între nevoia de bani (masa monetară necesară într-o economie) şi viteza
de rotaţie a banilor există , se stabileşte o relaţie invers proporţională: creşterea
numărului de rotaţii a banilor generează o reducere a nevoii de masă monetară şi
invers.
Relaţia matematică necesară pentru determinarea masei monetare la un
moment dat într-o economie este de forma:

Mm 
VolTC

 QPj unde simbolurile au următoarele semnificaţii:
Vmm Vr

Mm = masa monetară necesară;

VolTC = volumul tranzacţiilor comerciale dintr-o economie, în perioada
respectivă;
Vr = viteza de rotaţie a masei monetare;
QPj = produsul dintre cantităţile şi preţurile tranzacţionate.
Un alt indicator de analiză şi evaluare pentru masa monetară îl reprezintă
durata în zile a unui ciclu monetar (B-M-B , numărul de zile dintre două tranzacţii
mijlocite de o unitate monetară).
Cei doi indicatori nu se confundă; dimpotrivă ei sunt invers proporţionali:
creşterea duratei unui ciclu generează reducerea vitezei de rotaţie şi invers.
Teoria economică privind determinarea masei monetare este mult mai
elaborată, fiind diferită de la ţară la ţară (modificându-se de la etapă la etapă
pantru aceiaşi ţară). Aceasta este în consens cu teoria cunoaşterii în orice
domeniu: pe măsura înaintării în cunoaşterea unui proces se elaborează un nou
model, pe care viaţa şi practica îl confirmă sau îl infirmă.
O problemă de un deosebit interes practic o reprezintă stabilirea
dimensiunii optime a masei monetare ţinând cont de evoluţia contradictorie a
celorlalte segmente de piaţă de la nivelul unei economii naţionale şi avănd în
vedere multitudinea factorilor de influenţă, cu acţiuni de multe ori contradictorii.
Sunt analizate pentru atingerea acestui obiectiv major, pe de o parte,
subobiectivele cererii de monedă, iar pe de altă parte subobiectivele ofertei de
monedă.
Oamenii, firmele aleg între a deţine bani cash şi titluri de valoare
(depozite, acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur). Orice decizie pe piaţa monetară
şi/sau pe piaţa financiară presupune un cost de oportunitate.
Costul de oportunitate al cererii şi deţinerii de bani cash este dat de
dobânda suplimentară ce ar fi putut fi încasată dacă banii respectivi ar fi fost plăţi
(s-ar fi cumpărat) în depozite, acţiuni, bonuri de valoare etc.
Operatorii optează pentru deţinerea de bani cash pentru motive diverse:
operativitatea realizării tranzacţiilor, prudenţa (lipsa de sincronizare între plăţi şi
încasări) sau chiar speculaţia (achiziţia de active pentru revinderea cu profit
majorat).
Relaţiile dintre curba cererii de bani cash şi rata dobânzii, venitul naţional
şi nivelul preţurilor este prezentată în figurile ce urmează.
În procesul de echilibrare a pieţei monetare un rol deosebit îl are şi oferta
de monedă: volumul, structura, intensitatea fluxurilor. În acest context un rol
deosebit îl joacă Banca Naţională, Băncile Comerciale care prin pârghiile
monetare folosite crează moneda scripturală.
Procesul de majorare al ofertei de masa monetară scripturală se realizează
cu ajutorul:
a) – multiplicatorului banilor de cont ;
 b) – multiplicatorului creditului.
Corelaţia dintre oferta de bani şi multiplicatorul total din economie de
realizează cu ajutorul relaţiei matematice:

b 1
Mm  H unde simbolurile au următoarele semnificaţii:
b x

Mm = oferta de bani (multiplicatorul banilor);

B = procentul de lichiditate (bani cash) pe care firmele îl deţin din totalul
depozitelor proprii;
X = rata depozitului obligatoriu al banilor în totalul depozitelor;
H = numerarul total din economie.
Corelaţia dintre oferta de bani şi multiplicatorul creditului are la bază
relaţia matematică:

1 D
MM  sauMm  unde simbolurile reprezintă:
d R

Mm = multiplicatorul numerar;
R = rezervele obligatorii;
D = depozitul la vedere;
D = rata obligatorie a Băncii comerciale la Banca Naţională.

În practica monetară problema constă în realizarea unei monitorizări

atente a fluxurilor şi intensităţilor monetare, atât la nivelul fiecărei bănci
comerciale cât şi la nivelul sistemului bancar în general, astfel încât:
- a – dacă pe piaţa monetară, la un moment dat se află o cantitate de
monedă peste necesar (se află masa monetară suplimentară pe piaţă) organismul
de supraveghere să folosească parghii adecvate de retragere a masei monetare
până la limita optimă;
 - b – dacă pe piaţa monetară, dimpotrivă, se află o cantitate insuficientă de
monedă, prin folosirea de pârghii specifice să se “arunce” pe piaţă masă monetară
până la nivelul considerat optim.
Procesul de ajustare a masei monetare aflate pe piaţă presupune folosirea
cu discernământ de către organul public de supraveghere a pieţei monetare a unui
sistem complex de pârghii economice specifice, dintre care reţinem:
1) Pentru restrângerea masei monetare existente pe piaţă se pot folosi
instrumente precum:
- limitarea (sau plafonarea) creditului, la nivelul fiecărei bănci (fie ca
limită maximă care nu trebuie depăşită, fie ca un procent din disponibilităţile
băncii respective);
- creşterea rezervei obligatorii pentru fiecare bancă comercială, impusă de
Banca Naţională prin norme bancare;
- creşterea taxei de rescont, taxă ce determină majoprarea taxelor scontului
folosite de toate băncile comerciale;
- vânzarea de titluri pe piaţa deschisă (open market);
- creşterea ratelor de refinanţare bancară (rate de împrumut oferite de
Banca Naţională pentru creditele acordate băncilor comerciale;
- instrumente diverse de politică a “banilor scumpi” ceea ce conduce la
reducerea ofertei de bani existentă pe piaţă;
- efectuarea de tranzacţii valutare; vinderea de valută la preţuri atractive
pentru cerere (vânzând valute diverse se retrage din circuitul economic moneda
naţională aflată în cantităţi supradimensionate pe piaţă: se reduce discrepanţa
dintre oferta de monedă mare şi cererea de monedă mică.
Figura de mai jos reflectă fluxurile de retragere a ofertei de monedă de pe
piaţă (explicată mai sus), dar şi fluxurile de “aruncare “ de monedă pe piaţă în
situaţia inversă.
Politicile şi pârghiile folosite sunt de sens contrar (scăderea rezervei
obligatorii, scaderea ratelor de refinanţare, scăderea taxei de rescont, cumpărarea
de valută la cursuri care să-i intereseze pe deţinătorii de devize, cumpărarea de
titluri de pe piaţa ”open market”. Se folosesc instrumente de politică a “banilor
ieftini”.
Modificarea echilibrului în dinamică a pieţei monetare şi, în general,
politica monetară este una din cele mai profesioniste politici economice dacă
avem în vedere politicile elaborate de teorie în acest domeniu. Modificarea
poziţiei de echilibru pe piaţa monetară este prezentat în figura alăturată.
Nu trebuie omis totodată că experienţa ţărilor dezvoltate economic costă
cu mult mai puţin decât a învaţa din greseli proprii.

Sistemul pieţei monetare şi instrumente ale fluxului masei monetare

B.N.
Flux flux

Marire de retragere MM

crestere
Banci comerciale
 S . c.(pers.j.) si populatie

Rd

Ro

R1 Cmm

O Co C1 Q bani

VN

VN1

VNo
 Q bani

Curba cererii de bani şi rd.

Cererea
d’%

d2 E2

d1
E1 Cerere Mm

O Mm1 Mm2 Q

Inflaţia; factori şi cauze. Costurile/efectele inflaţiei. Politici de

combatere a inflaţiei.

Inflaţia reprezintă unul din cele mai perverse dezechilibre macroeconomice

care afectează, mai mult sau mai puţin, toate economiile naţionale.
Cercetările teoretice şi practice asupra inflaţiei deşi tot mai laborioase, şi
cu succese evidente încă nu au afirmat că fenomenul este indeajuns de cunoscut în
toată complexitatea sa, şi că prin diagnoza şi profilaxia teoretică şi practică ar
putea fi pe deplin stăpânit.
 Definind sintetic fenomenul inflaţiei se poate afirma că este un
dezechilibru profund şi structural ce se manifestă între economia reală şi
economia simbolică (dezechilibru monetaro-material) care constă în existenţa în
circulaţie a unei mase monetare superioare în raport cu nevoile economiei, fapt ce
generează deprecierea banilor, respectiv creşterea generalizată a preţurilor şi
scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Autorii care s-au ocupat în mod special de inflaţie evidenţiază necesitatea
luării în considerare a complexităţii factorilor şi cauzele care influenţează apariţia,
extinderea şi generalizarea inflaţiei. De subliniat faptul că fiecare cauză, factor, ce
influenţează inflaţia are determinari multiple (sunt efecte ale unor cauze
anterioare) ceea ce justifică natura complexă şi controversată a inflaţiei.
Dintre cauzele şi factorii care generează apariţia, extinderea şi
consolidarea – generalizarea inflaţiei într-un sector economic, economie naţională
şi mai departe, în economia mondială, subliniem:
1) – Emisiunea excesivă de monedă sau inflaţia prin monedă, respectiv,
asa cum susţine M. Friedman, inflaţia este legată de oferta de monedă. Studiind
independent această cauză parţială este adevărat că dacă nu se realizează o
supraveghere pe piaţa monetară sub aspectul “multiplicatorului” de credite se
ajunge la un dezechilibru între cantitatea de bani necesari la un moment dat în
economie şi cantitatea de bani existentă în mod real. Surplusul exagerat de
monedă “generează” o psihoza negativă, respectiv o disproporţie între cantitatea
de bani (care sunt mulţi) şi oferta de bunuri/servicii (care sunt puţine), rezultând
astfel creşterea nejustificată a preţurilor şi scăderea puterii lor de cumpărare.
2) – O altă cauză parţială a inflaţiei este excesul de cerere solvabilă;
subiecţii de cerere diversă (bunuri de consum, bunuri industriale) având
solvabilitate vor cere aceste mărfuri pe piaţă; oferta este însă cu mult mai mică
(este vorba de un foarte mare dezacord ce se manifestă pe pieţele reale de bunuri
şi servicii: cererea solvabilă foarte mare şi oferta mult mai mică; acest
dezechilibru este cunoscut în teorie sub denumirea de “absorbţie”; aici vânzătorii
se comportă ca un monopolist; rezultă preţuri înalte);
3) – O altă cauză a inflaţiei o reprezintă asa-zisa “inflaţie prin ofertă” caz
în care este vorba de un dezechilibru generat de nerespectarea concordanţei dintre
sporirea veniturilor salariaţilor şi nivelul de creştere al producţiei realizate (aici
creşterea salariilor nu are acoperire în creştere, cel puţin în acelaşi ritm al
productiei – ofertei de mărfuri.
4) – Inflaţia poate fi cauzată (sau impulsionată) şi prin creşterea exagerată
(fără control) a creditelor (de consum sau de producţie) pe care băncile, în goana
lor dupa profit, le acordă debitorilor, persoane fizice şi/sau juridice. Masa
suplimentară de monedă obţinută prin credite generează o cerere suplimentară de
consum de bunuri industriale/personale, în timp ce capacităţile de producţie nu
oferă o producţie suplimentară, absolut necesară.
5) – Inflaţia are drept cauză şi sporirea costurilor de producţie, aşa-zisa
“inflaţie prin costuri”. Este de observat ca o creştere “normală” a costurilor
determinată de “raritatea“ factorilor de producţie utilizati nu conduce automat la
apariţia inflaţiei; o creştere exagerată, fără justificare a diferitelor elemente ale
costului de producţie, inclusiv a profitului impus pe diverse pieţe “de monopol”
poate însă amplifica unda inflaţionsită.
6) – Inflaţia poate avea pe lângă cauze interne şi cauze externe: este vorba
de “importul de inflaţie”; apare în situaţia în care ponderea bunurilor importate
(care au preţuri de vânzare pe piaţa ţării importatoare) este mare şi foarte mare în
volumul total al importurilor. Transferul de inflaţie se realizează mai ales către
ţările rămase în urmă din punct de vedere economic care au o structură a
comerţului exterior nefavorabilă: împortă bunuri relativ scumpe şi exportă bunuri
relativ ieftine (politica foarfecelui preţurilor este nefavorabilă).
Masurarea nivelului şi a intensităţii inflaţiei, inclusiv a formelor sale de
manifestare au reprezentat preocupări ale teoriei economice. Au fost exprimate
puncte de vedere diferite în legătură cu estimarea inflaţiei, pornindu-se de la
definirea conceptului.
Sunt puncte de vedere diferite care optează pentru măsurarea-aprecierea
inflaţiei cu ajutorul următorilor indicatori:
1 – indicele general al preţurilor (deflatorul):
P.I .B.no min alan1
P.I .B.( P.N .B.)  %;
P.I .B.realan1

2 – indicele preţurilor de consum:

I .P.C . 
 (Qo  p1)
unde:
 (Qo  po)
Qo = structura cosului de bunuri ce reflectă nevoia socială în to;
P1/o = preţurile aferente structurii bunurilor incluse în cosul de bunuri în t1
şi to.
Metodologia de calcul a I.P.C. a făcut obiectul unor ample cercetări ale
organismelor publice centrale de statistică ale fiecărei ţări, având în vedere
Directivele U.E. privind armonizarea în domeniu, inclusiv necesitatea unor
analize şi studii comparabile în statistica internaţională.
3 – indicele costului vieţii ( I.C.V.)
Costul vieţii (C.V.) evidenţiază totalitatea cheltuielilor realizate pentru
cumpărarea de bunuri şi servicii necesare traiului într-o perioadă determinată.
Este un indicator exprimat prin evoluţia indicelui naţional al preţurilor de consum.
Formele de exprimare a C.V. sunt:
- velul general al consumului;
- dicele general al preţurilor şi tarifelor.
I.C.V. este folosit în procesul de indexare a salariilor.
Masamonetara
4 – scaderea puterii de cumparare a banilor = Nivelulpre turilor ,

exprimă câte bunuri se pot cumpăra cu banii din economie la un moment dat.
5 – devansarea creşterii indicatorilor macroeconomici rezultativi de masă
monetară existentă în circulaţie.
 Deşi deflatorul P.I.B. şi I.P.C. sunt destul de apropiaţi valoric, aşa cum
evidenţiază analize statistice, totuşi cei doi indicatori se diferenţiază pentru că:
- în timp ce deflatorul P.I.B. măsoara evoluţia preţurilor tuturor bunurilor
finale, indicatorul I.P.C. se referă la un coş de bunuri şi servicii considerate
reprezentative în consumul urban;
- deflatorul P.I.B. ia in calcul evoluţia preţurilor pentru toate bunurile
interne, indicatorul I.P.C. are în vedere şi unele bunuri importate;
- deflatorul P.I.B. se referă la evoluţia preţurilor interne pe termen lung,
indicatorul I.P.C. este calculat lunar de Institutul de Statistică.
Alţi autori care au studiat fenomenul inflaţiei propun ca instrument de
măsurare (pornind de la definirea fenomenului):
- decalajul “absolut” şi “relativ” dintre cererea agregată solvabilă
nominală şi oferta agregată reală de bunuri.
Interesul pentru cunoaşterea dimensiunii şi dinamicii inflaţiei este
deosebit, atat teoretic cât mai ales practic: atat guvernele cât şi ceilalţi parteneri
sociali – patronatele şi sindicatele – îşi proiectează propriile politici (evidenţiază
reuşitele sau nereuşitele propri sau ale altora) pornind de la acest fenomen.
Intensitatea fenomenului inflationist diferă de la ţară la ţară, de la etapă la
etapă, avându-se în vedere cauzele şi factorii care o generează.
Cu toată doza de aproximatie , in literatura de specialitate s-a ajuns la
urmatoarea concluzie legată de o oarecare scală care departajează, sub aspectul
intensităţii, inflaţia astfel:
a) - inflaţia târâtoare, este exprimată printr-un ritm mediu annual de
creştere a preţurilor de consum de pană la 3%;
b) – inflaţia moderată dacă ritmul de creştere a preţurilor de consum este
cuprins între 3 – 5%;
c) – inflaţia rapidă, când ritmul aparţine intervalului 6 – 10%;
d) – inflaţia galopantă (cu două cifre) când ritmul preţurilor depăşeşte
10%.
 De subliniat că tiparele de mai sus nu pot fi luate “ad literam” având în
vedere complexitatea vieţii economico-sociale, condiţiile de mediu intern şi
extern la un moment dat. De altfel inflaţia nu se poate analiza total independent,
ruptă de realităţile economice sociale ale fiecărei ţări; dimpotrivă ea se analizează
în strânsă legatură cu alte fenomene şi procese precum: creşterea economică
nominală şi reală, suportul creşterii macroeconomice, nivelul folosirii resurselor
pe piaţa muncii, starea de echilibru macroeconomic, relaţia dintre inflaţie şi somaj
şi cererea/oferta agregată etc.
Efectele inflatţei diferă de la ţară la ţară şi de la perioadă la perioadă; intră
de asemenea în calcul formele şi intensitatea ei.
Există totuşi în literatura de specialitate o apreciere a punctelor de vedere
în legatură cu efectele negative (costurile deosebit de mari) pe care le generează
inflaţia.
Printre aceste costuri vom sublinia:
1 – Inflaţia viciază corelaţiile normale dintre preţurile şi tarifele diferitelor
bunuri şi servicii. Banii existenţi la populaţie se depreciază.
2 – Inflaţia descurajează investiţiile productive, având în vedere starea de
incertitudine pe care o propagă. Inflaţia potentează incertirudinea şi riscul în
economie.
3 – Inflaţia accelerează oscilaţiile cursurilor valutare; oamenii pierd
încrederea în propria monedă naţională şi-şi transformă economiile în devize.
4 – Inflaţia puternică (hiperinflaţia) contribuie la decăderea societăţii
civile în general, a relaţiilor sociale în special.
5 – Inflaţia antrenează redistribuirea arbitrară şi inechitabilă a avuţiei şi
veniturilor între operatori persoane fizice şi juridice. Cei mai mulţi vor pierde şi
tot mai puţini vor câştiga, ceea ce generează o polarizare aberantă a bogăţiei.
6 – Costurile sociale, politice şi psihologice sunt efecte distrugătoare ale
inflaţiei; nu numai că sunt spulberate vechile norme, instituţii, atitudini (unele
greşite, pe care s-au edificat structuri economice şi sociale o îndelungată perioadă
de timp) dar nu se acoperă acest gol cu nimic sau aproape cu nimic care să redea
speranţe, orizonturi pentru o societate solidă pusă pe criterii mai bune.
Inflaţia, apreciată ca fiind cel mai pervers dezechilibru, se asociază cu alte
boli de nivel macroeconomic: somajul, penuria şi absorbţia pe piaţa bunurilor,
criminalitatea, consumul de droguri şi altele, ceea ce zguduie din temelii
structurile economice, sociale, politice şi morale ale societăţii.
Analizele şi observaţiile statistice la nivel macroeconomic, au permis
economistului englez de origine neozeelandeză Arthur W. Philips să identifice o
relaţie inversă între ritmul salariului nominal (rata inflaţiei în esenţă) şi rata
somajului. Această relaţie este cunoscută în doctrina economică de specialitate
sub numele de curba Philips şi evidenţiază că nivelul şomajului a fost mai mare
când ritmul de creştere a salariului nominal a fost mai lent şi invers. Această
relaţie este surprinsă pe baza formulei matematice:
DWt = f(u) t, unde:
DWt = modificarea ratei salariului nominal;
u = rata şomajului;
t – timpul, anii avuţi în vedere la analiză.
Modelul contemporan al curbei Phillips prezintă unele nuanţări; în esenţă
curba Phillips este un instrument util în fundamentarea politicilor ofertei agregate.
Se ajunge la fundamentarea alegerii între inflaţie şi şomaj, avandu-se ca ţintă –
obiectiv un anumit nivel de creştere a ofertei agregate.
Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, inflaţia ca şi şomajul
sau alte boli ale activităţii nu sunt boli incurabile; o dovadă în acest sens o
reprezintă succesele înregistrate în unele ţări pe linia redresării economice şi a
ţinerii sub control a fenomenului inflaţionist.
Toate instituţiile publice şi/sau private sunt interesate să evite sau să
reducă pe cât posibil efectele negative ale inflaţiei. Deoarece nu toţi agenţii
economici receptează la fel inflaţia (unii dintre ei deţin chiar avantaje; de exemplu
debitorii), este foarte importantă, în lupta contra efectelor negative, să se
anticipeze cauzele şi factorii care pot genera inflaţia, să se evalueze durata şi
intensitatea ei pentru ca apoi, în cunoştinţă de cauză să se proiecteze “un pachet
de măsuri adecvate” care să contracareze efectele negative care ar fi provocate.
Teoretic au fost elaborate seturi de măsuri specifice pentru fiecare cauză
care generează o anumită formă de inflaţie, inclusiv de intensitate. Printre aceste
seturi de măsuri semnalam:
1 – măsurile pentru controlul cererii agregate de bunuri şi servicii se referă
la:
a ) – măsuri de blocare a creşterii masei monetare; limitare a
creditului de consum; folosirea de instrumente ce generează “politica banilor
scumpi”;
- blocajul cheltuielilor publice; restrangerea cheltuielilor publice până la
colectarea veniturilor necesare iniţierii cheltuielilor;
– blocajul creşterii veniturilor, inclusiv al salariilor;
2 – măsuri de susţinere a ofertei agregate, a creşterii economice reale,
vizează instrumente precum:
– reducerea costurilor de producţie, ceea ce determină stoparea reducerii
ofertei, chiar creşterea ei;
– politici de creştere a productivităţii muncii (încurajarea R.T.S.), a
inovaţiei, a cercetării – dezvoltării.
– adaptarea şi schimbarea ofertei la schimbările cererii de mărfuri
(introducerea mai rapidă a produselor noi în producţie);
3 – măsuri de apărare şi protecţie a populaţiei împotriva efectelor negative
de reducere a nivelului de trai; se folosesc pârghii precum:
– indexarea salariilor şi pensiilor lunar, annual , după caz , astfel că
impactul scăderii puterii de cumpărare (erodarea) să fie cât mai uşor resimţită;
– creşterea dobânzilor plătite de băncile comerciale pentru depozitele
persoanelor fizice;
 – subvenţionarea preţurilor şi tarifelor pentru unele bunuri şi servicii
esenţiale pentru calitatea costului vieţii.
Având în vedere impactul deosebit de complex al inflaţiei asupra echilibrului
economic şi social al societăţii, teoria şi practica economică subliniază necesitatea
învăţării din experienţa luptei cu succes contra inflaţiei din ţări precum Franţa –
guvernul R.Borre între anii 1976 – 1981 sau U.S.A sub preşedinţia lui Ronald
Reagan în anii 1980.

TEMA Nr. 4
PIAŢA CAPITALURILOR ( PIAŢA
FINANCIARĂ)
Conţinutul şi formele pieţei

Conceptul de capital în literatura economică s-a bucurat de o atenţie

specială fiind abordat într-o mare diversitate de sensuri. Aşa de exemplu au fost
definite: capitalul bănesc fix, nominal, productiv, real, social, uman etc.
Capitalul bănesc – formă a capitalului avansat în afacerile unei firme,
parte a capitalului în funcţiune care participă la un circuit specific, în funcţie de
obiectul de activitate al firmei;
Capitalul de risc - este capitalul investit în activităţi cu un grad ridicat de
risc şi care se individualizează pe proiecte, riscul fiind legat de evoluţia ratei
dobânzii.
Capitalul fictiv – este capitalul existent sub forma hârtiilor de valoare; el
nu afectează economia reală ci constituie numai un titlu asupra unui venit viitor.
Capitalul real – este capitalul existent în economia reală, sub forma de
mijloace de producţie şi care serveşte la producerea altor bunuri materiale.
Capitalul social – este volumul total de capital emis de o societate
comercială de capital sub forma de acţiuni sau “părţi sociale” în cazul S.R.L.
 Capitalul uman – este stocul de cunoştinţe profesionale , deprinderi şi
abilităţi al unei persoane (sau colectivităţi) angajate într-o acţiune. Se vorbeşte şi
de capitalul uman al unei firme – forţa creatoare a personalului angajat.
Doctrina economică contemporană subliniază nu numai în teorie ci şi în
practică, existenţa unei acumulări de experienţă cu privire la proiectarea şi
evaluarea diverselor teorii legate de fenomenele şi procesele economice.
Piaţa financiară (a capitalurilor) reflectă un astfel de proces evolutiv; ea nu
a apărut odată cu celelalte segmente de piaţă (de exemplu odată cu pieţele
bunurilor de consum neproductiv); mai mult, chiar şi azi literatura de specialitate
aduce argumente prin care se susţine unitatea, care este esenţială, dintre piaţa
monetară, piaţa financiară şi piaţa valutară.
Sunt însa de subliniat şi particularităţile acestor trei segmente de piaţă,
ceea ce subliniază de fapt autonomizarea – independenţa lor în ciuda elementelor
de flexibilitate care le uneşte.
Piaţa financiară (a capitalurilor) se desprinde ca un segment special de
piaţă, avandu-se în vedere instrumentele financiare proprii şi rolul lor în creşterea
economică.
Ne referim la titlurile de valoare (titlurile mobiliare) cunoscute în teoria şi
practica economică sub numele de acţiuni şi obligaţiuni.
Acţiunile şi obligaţiunile au aparut în viaţa economică şi au început să
domine piaţa aşa cum societăţile mari şi foarte mari sunt cele constituite sub
forma juridică de “societăţi de capital”. Chiar dacă în procesul dezvoltării
economico-sociale şi societăţile de tip “I.M.M.” create sub aspectul formei
juridice sub forma unor societăţi “de persoane” şi “mixte” este de subliniat faptul
că forţa economică, tehnică, financiară, de cercetare-dezvoltare aparţine
“societăţilor de capital” în care unitatea divizionară a capitalului este “acţiunea”
iar posesorul ei “acţionarul”.
 În procesul evolutiv al acumulării, concentrării şi centralizării capitalului
este nu numai posibil dar şi realizabil ca multe din societăţile “I.M.M.” să se
transforme în societăţi “S.A.”
În activitatea comercială, performanţa managerială face posibilă
dezvoltarea economică şi odată cu aceasta creşterea sau descreşterea firmelor,
comasarea, fuziunea, asocierea, lichidarea sau falimentul.
Pentru constituirea unor firme mari şi foarte mari este necesar un capital
financiar disponibil mare de care nu dispune un singur întreprinzător (sau un grup
restrâns). Astfel de firme se constituie pe baza lansării pe piaţă a unui proiect de
emisiune de acţiuni necesar pentru alcătuirea capitalului social iniţial al
respectivei firme. Orice individ interesat poate deveni acţionar – investitor într-un
astfel de proiect de constituire de firmă.
O firmă existentă care nu are resurse proprii financiare pentru a se
dezvolta conform planului de afaceri, poate apela la piaţa financiară lansând un
proiect de majorare de capital şi invitând astfel investitorii potenţiali – persoane
fizice şi/sau juridice – să devină acţionari.
Comunităţile locale, administraţiile publice, în lipsa de fonduri proprii
necesare pentru soluţionarea problemelor vitale pentru comunitate, poate lansa un
prospect - proiect de emisiune de obligaţiuni prin intermediul pieţei financiare
rezolvând astfel problemele legate de resursele financiare de care au presantă
nevoie (în acest caz fondurile vor fi restituite posesorilor de obligaţiuni, conform
obligaţiilor asumate).
Piaţa financiară se deosebeşte astfel esential de piaţa monetară; în timp ce
piaţa monetară are ca obiect al tranzacţiilor banii – creditele -cambiile etc., piaţa
financiară operează cu (alte) instrumente proprii: acţiuni şi obligaţiuni, iar relaţiile
dintre operatorii de pe piaţa financiară sunt diferite de relaţiile stabilite între
operatorii de pe piaţa monetară.
 Nevoia de finanţare, respectiv creditare poate fi într-o anumită masură
asemănătoare; deosebirile dintre sistemul de creditare şi sistemul de finanţare sunt
însă evidente.
Cererea pe piaţa financiară este legată direct de nevoia de investiţii
productive. Investitorii de pe piaţa financiară, atat persoane fizice cât şi persoane
juridice au cu totul alte intenţii şi interese decât beneficiarii de credite; totodată
băncile comerciale au pe piaţa financiară un rol secundar (minor). Uneori sunt
chiar ocolite de anumite segmente ale pieţei financiare unde rolul preponderent
este deţinut de alte instituţii publice şi/sau private.
Oferta de capital financiar disponibil poate proveni de la persoane fizice
şi/sau juridice.
Preţul tranzacţiilor comerciale realizate pe piaţa financiară se supune
legilor şi principiilor economiei de piaţă, iar instituţia bursei de valori este
apreciată a se apropia cel mai mult modelului de piaţă cu concurenţa perfectă.
Preţul acţiunilor, respectiv al obligaţiunilor pe piaţa financiară poartă
denumirea de curs bursier, care se determina pe baza relaţiei:

venitul anual obtenabil

Cursul bursier =
rata dobânzii

Acest curs bursier se modifică în funcţie de legea cererii şi a ofertei care

se manifestă pe această piaţă; în plus între piaţa financiară şi piaţa monetară (a
depozitelor) există o concurenţă directă: dacă volumul dobânzii acordată de
băncile comerciale este mai mare decât venitul sperat (pentru acţiunile deţinute)
sau dobânda acordată de obligaţiuni, operatorul îşi va muta capitalul financiar de
pe această piaţă spre piaţa depozitelor bancare (de altfel, o atare competiţie,
pentru atragerea de depozite suplimentare, se manifestă şi între băncile
comerciale).
 Pentru înţelegerea mecanismului de funcţionare a pieţei financiare este
necesară caracterizarea succintă a acţiunilor şi obligaţiunilor – principale
instrumente ale acestei pieţe.
Acţiunile, ca unităţi divizionare ale capitalului social al unei firme, sunt
înscrisuri (documente) de valoare (hârtii de valoare) purtătoare de însemne de
identificare speciale: numele firmei emitente, valoarea nominală, serie, data
emiterii, numărul de ordine, semnatura reprezentantului firmei emitente.
Ţinand cont de valoarea nominală a unei acţiuni şi de capitalul social total
al firmei constituite, rezultă prin raportare numărul total al acţiunilor emise
(respectiv numărul total ipotetic al acţionarilor dacă fiecare ar cumpara câte o
acţiune).
Cumpărătorul unei astfel de acţiuni este investitor în afacere; acţionar care
se bucură de drepturi şi are obligaţiile care decurg din statutul de acţionar
conform legii (dreptul de vot ,…conducere etc.)
Vânzarea pentru prima dată , după emitere a acţiunilor se realizează pe
piaţa primară financiară; emitentul poate să-şi vândă acţiunile fie direct, fie de
regulă folosind intermediari specializaţi pe piaţa financiară (bănci, S.I.F., Societăţi
de brokerage etc.).
Acţiunile sunt purtătoare de venituri variabile care poartă denumirea de
dividend: cu cât sunt mai mari profiturile firmei constituite, cu atât sunt mai mari
dividendele per acâiune (şi desigur per acţionar) şi invers un profit în scădere sau
zero generează un dividend diminuat sau zero.
Nivelul dividendului obţinut reprezintă criteriul esenţial de opţiune –
alegere pentru achiziţia unor acţiuni sau obligaţiuni (alegerea desigur a firmelor
care aduc dividende mari şi sigure).
Obligatiunile sunt titluri de valoare, unităţi divizionare ale unui credit total
angajat de o firmă (sau administraţie publică centrală/locală) pentru realizarea
unei investiţii. La scadenţă instituţia emitentă este obligată să restituie
contravaloarea obligaţiilor plus dobanda certă la care s-au angajat, indiferent de
situaţia economico-financiară. Deoarece garantează un venit anual ferm,
obligaţiile sunt denumite şi titluri de valoare cu venit fix.
Cumpărătorii de obligaţiuni (sau deţinătorii) sunt denumiţi şi obligatori şi
au calitatea de creditori faţă de emitent.
Legislaţia juridică care reglementează – disciplinează regimul emiterii şi
supravegherea titlurilor de valoare pe piaţa financiară este mai exigentă cu
regimul obligaţiilor şi ceva mai permisivă cu regimul acţiunilor.
Explicaţia acestei diferenţe rezidă din chiar diferenţa dintre acţionari (care
au mai multe drepturi şi-şi asuma riscuri de investitori) şi obligatori, care au
numai calitatea de creditori. În egală masură statul, prin reglementările
economico-financiare, acordă o mai mare atenţie regimului creditării şi al
credibilităţii în economia de piaţă (fără păstrarea acestui principiu economia de
piaţă nu ar fi adus atâtea efecte pozitive).
O altă particularitate a pieţei financiare o reprezintă segmentarea sa în
două componente:
- a – piaţa financiară primară care cuprinde emisiunea şi atragerea –
cumpărarea de titluri de valoare noi; emitenţii intenţioneaza să facă rost de capital
lichid necesar creării de noi capacităţi de producţie; cumpărătorii doresc să-şi
plaseze economiile şi să devină investitori (creditori); preţul de vânzare denumit
curs poate fi valoarea nominală sau o valoare sub pari (mai mică) respectiv al pari
(peste valoarea nominală).
- b – piaţa financiară secundară – cuprinde ansamblul tranzacţiilor
financiare ale titlurilor deja existente pe piaţă, în circulaţie. Pe piaţa financiară
secundară au loc revânzări şi recumpărări de titluri de valoare după cum sunt mai
mult sau mai puţin interesaţi investitorii. Pe această piaţă tranzacţiile au loc prin
intermediari autorizaţi , denumiţi brokeri, angajaţi la societăţi de brokerage sau
independenţi.
 Piaţa financiară în totalitatea sa, dar îndeosebi piaţa secundară este o piaţă
reglementată şi supravegheată de organisme publice (C.N.V.M.) sau private
(A.N.S.V.M.)
Transferul capitalurilor băneşti de pe piaţa financiară pe piaţa monetară,
respectiv valutară evidenţiază extrema mobilitate şi intercondiţionare a acestor
segmente de piaţă prin intermediul cărora se asigură injecţiile de capital atât de
necesare pe pieţele reale.

Instituţii ale pieţei capitalurilor

Evoluţia şi performanţele pieţei financiare – a instituţiilor sale de
specialitate – Bursa de Valori, Societatile de Valori Mobiliare (S.V.M.), C.N.V.M.,
A.N.S.V.M., Fondurile Mutuale, Societăţile de brokerage etc. – reprezintă un
semnal al gardului de dezvoltare şi maturitate a economiei de piaţă, al
performanţelor sale în ansamblu.
Teoria economică asociază mecanismul de funcţionare al burselor de
valori cu modelul de economie cu concurenţa pura şi perfectă; acesta este un
argument al afirmaţiei de mai sus.
Bursa de Valori prin mecanismul sau de funcţionare asigură transformarea
rapida a capitalului bănesc în capital real (şi invers), mobilizează , într-un timp
rapid, resurse importante necesare pentru investiţii (creştere economică).
În egală masură B.V. poate genera sustragerea unor mari fonduri
financiare de la capitaluri reale prin intermediul “banilor fierbinti” (capitaluri
speculative).
B.V. asigură şi concentrarea şi centralizarea capitalului social al unor firme
în mâna unui (catorva) acţionar(i), prin achiziţii treptate de pachete de acţiuni sau
prin O.P.C./O.P.V. , O.P.S.
 Bursa de Valori prin mecanismul său de funcţionare orientează tranzacţiile
comerciale pentru anumite pieţe: preţul bursei reprezinta un adevărat barometru al
preţurilor pieţei.
Semnalul bursei – prin scăderea/creşterea cursului – este un semnal al
declanşării unei crize sau al unui reviriment pe piaţă.
Pe piaţa financiară operează firme specializate în mobilizarea şi plasarea
fondurilor financiare: S.I.F., S.V.M., Fonduri de Investiţii, Societăţi de brokerage
etc. Având în vedere interesul statului de a supraveghea şi menţine sub control
relaţiile economico-financiare dintre aceşti operatori, a fost înfiinţată o Autoritate
Publică profesională, dotată tehnic – material şi uman corespunzator, căreia i-au
fost conferite prin statutul de organizare şi funcţionare drepturi şi obligaţii
corelative menite a disciplina şi asigura funcţionalitatea şi echilibrul pieţei
valorilor mobiliare.
În acelaşi scop a fost editat un pachet de 4 acte normative privind regulile
de funcţionare ale pieţei valorilor mobiliare, cărora trebuie să se supună toţi
operatorii: vânzători, intermediari şi cumpărători de pe această piaţă.
S.V.M. în scopul de a-şi apăra interesele de grup au constituit o asociaţie
naţională profesională care are ca atribuţii principale:
- emiterea de norme de disciplină, conduită şi moralitate pe care să le
respecte toate S.V.M., inclusiv salariaţii acestora şi ai B.V.
- perfecţionarea cadrului legislativ al domeniului prin formularea de
proiecte proprii de acte normative sau prin participarea la dezbaterea de acte
normative iniţiate de alte instituţii publice şi/sau private.
Experienţa romanească a pieţei financiare, inclusiv a procesului evolutiv
de reglementare a domeniului, evidenţiază cateva concluzii/ experienţe care să
contribuie la perfecţionarea mecanismului pieţei financiare:
1 – reglementarea pieţei financiare româneşti s-a făcut cu întârziere şi în
mod fragmentar. Aceste lacune au făcut ca practica să o ia înaintea reglementării
şi disciplinării tranzacţiilor ceea ce a generat cazuri de tristă amintire: cazul
S.A.F.I., cazul F.N.I.
2 – întarzierea în apariţia C.N.V.M. ca organism public de supraveghere,
generată şi de un personal insuficient calificat;
3 – lipsa generală de pregatire pe piaţa financiară face ca intensitatea
activităţii bursiere să fie încă modestă..
Piaţa financiară în România nu funcţionează încă la parametrii optimi; am
putea spune că nivelul de afaceri (C.A.) este încă modest. Prin urmare piaţa
financiară încă nu-şi aduce decât o contribuţie modestă la relansarea economiei
naţionale.
Vânzările şi achiziţiile de active, firme, actiuni etc nu permite
concentrarea de capitaluri care să ducă la investiţii rapide materializate în noi
capacităţi de producţie (sau care să permită mutaţii structurale – sectoriale în
consens cu mutaţiile solicitate de piaţa/nevoia socială).

Modalităţi de finanţare a achiziţilor

Decizia privind achiziţia unei firme/activ/fond de comerţ reprezintă o
decizie strategică, având în vedere obiectivele ţintă care au stat la baza acestei
obţiuni. La fel de important este, pentru decident, suma şi felul în care face plata,
având în vedere că, de cele mai multe ori, se optează pentru mai multe modalităţi
de finanţare, dintre următoarele variante teoretice:
a) finanţarea pe baza capitolului propriu – este de regulă destul de
redusă având în vedere, pe de o parte, resursele proprii limitate, iar pe
de altă parte dorinţa firmei achizitoare de a-şi păstra controlul asupra
propriei afaceri.
Sursele proprii pot fi procurate prin una din următoarele modalităţi:
numerar (cash) obţinut pe baza capacităţii de autofinanţare, fie pe baza creşterii
capitalului social obţinut printr-o nouă emisiune de acţiuni.
 b) finanţarea pe baza fondurilor “cvasiproprii” – prezintă
caracteristici atât din zona finanţării cu capital propriu, cât şi din zona
finanţării prin capitaluri de împrumut (reprezintă de fapt “zona gri” a
finanţării investiţiilor).
Este vorba de emisiunea de acţiuni preferenţiale care pot fi convertite
în acţiuni comune (sau care pot fi răscumpărate la o anumită dată) sau
de emisiunea de obligaţiuni convertibile sau cu bonuri de subscriere în
acţiuni.
În funcţie de evoluţia rezultatelor economice financiare ale firmei,
inclusiv situaţia mediului de piaţă şi interesul posesorului titlului de
credit se poate decide pentru o obţiune sau alta.
c) finanţarea pe baza capitolurilor de împrumut – pare a fi metoda
cea mai des utilizată pe piaţa achiziţiilor de firme (mai ales folosind
tehnica O.P.A. sau O.P.C./O.P.P.), folosindu-se diverse variante, ca de
exemplu:
- finanţarea prin credite;
- finanţarea prin emisiuni de titluri cu venit fix (obligaţiuni,
obligaţiuni murdare etc.);
- finanţarea achiziţiilor prin datorie.
Finanţarea prin credite poate lua una din următoarele modalităţi: datoria
principală (senior), creditul de legătură, datoria subordonată (mezanină), creditul
pentru fondul de rulment.
Datoria principală reprezintă un credit pe termen mijlociu şi lung (maxim
10 ani) acordat firmei achizitoare de către un consorţiu bancar pentru achiziţia
unei firme şi acoperă circa 50 - 85% din valoarea tranzacţiei. Părţile negociază
amortizarea împrumutului şi toate celelalte clauze specifice: garantarea creditului,
obligaţia firmei achizitoare de a pune la dispoziţia băncii informaţii de natură
financiară, există posibilitatea negocierii rambursării datoriei în cazul revinderii
unor active ce aparţineau firmei preluate.
 Creditul de legătură se pune în mişcare cu ocazia realizării O.P.C., când
acţionarii firmei preluate trebuie să fie plătiţi. După preluarea controlului asupra
firmei cumpărate, acest credit este restituit din finanţarea definitivă.
Datoria subordonată (mezanină) intervine atunci când datoria principală şi
capitalurile proprii nu sunt suficiente pentru a acoperi finanţarea achiziţiei.
Fondurile aparţinând datoriei mezanine sunt asigurate de societăţi financiare ce
gestionează fonduri de risc (rata dobânzii este mult mai mare, 20 – 30%,
comparativ cu societăţile bancare, unde rata dobânzii se situează la circa 9 –
12%).
Finanţarea prin obligaţiuni reprezintă o altă cale de finanţare a achiziţiilor
de firme, cu toate inconvenientele legate de lentoarea finanţării. Prezintă
avantajul, faţă de emisiunea de acţiuni, că prin intermediul emisiunii de
obligaţiuni nu se generează diluarea controlului.
De menţionat că în anii ‘80 o bună parte din preluările de firme s-au
realizat pe baza emisiunilor de obligaţiuni murdare: obligaţiunile cu dobândă fixă
şi cele cu cupon zero.
Achiziţiile pe datorie (L.B.O.) constă în cumpărarea unei
firme/active/pachet de control pe bază de fonduri împrumutate, garanţia fiind
chiar obiectul achiziţionat.
De multe ori iniţiatorul afacerii se înfiinţa cu scopul de a achiziţiona o
firmă, fără să aibe alte afaceri: fondurile afacerii se asigura prin emisiune de
obligaţiuni murdare şi prin lansarea de oferte ostile.
Achiziţia pe datorie a luat în politica afacerilor internaţionale diferite
forme: achiziţia managerială internă – M.B.O., în care o firmă este achiziţionată
de managerii ei; achiziţia managerială externă – M.B.I., în care o firmă este
achiziţionată de managerii altei firme; achiziţia internă a angajaţilor – E.B.O., în
care firma este cumpărată de către proprii angajaţi; achiziţia internă a
managementului şi angajaţilor – M.E.B.O., în care firma este cumpărată de
angajaţi şi managerii proprii; achiziţia managerială creditată – L.M.B.O., în care
firma este cumpărată de managerii proprii cu ajutorul unui credit extern oferit pe
instrumente de datorie cu grad ridicat de risc.
Achiziţiile de firme au reprezentat pe piaţa internaţională, cu începere din
deceniul al şaselea al secolului XX, o adevărată industrie care a avut ca efect
concentrarea şi centralizarea forţei financiar – industrial – comerciale a economiei
de piaţă cu efecte pozitive, dar şi negative.
Dintre efectele pozitive vom semnala: amplificarea concurenţei
comerciale, ceea ce a însemnat creşterea capacităţii de producţie (ofertă
majorată), îmbunătăţirea calităţii bunurilor şi serviciilor, reducerea preţurilor şi
tarifurilor.
La capitolul efectelor negative reţinem: imposibilitatea eliminării
resurselor alocate preponderent după interese exclusiv legate de profit, capacităţi
de producţie închise la comenzi nejustificate economic.

Măsuri defensive împotriva ofertelor

ostile:
ofertă publică de cumpărare/ofertă
publică de schimb
1) Tehnica obezului constă în achiziţia de active de către firma
ţintă (vizată a fi achiziţionată) în scopul creşterii sale şi pentru a deveni
dificil de înghiţit de invadator (raiders).
2) Intervenţia unei firme terţe (investitor prietenos – cavales all)
care este dispus să ofere un preţ mai bun acţiunilor cotate pe piaţă (sau
unei noi emisiuni).
Poate apare pericolul ca relaţiile dintre investitor şi managementul firmei
ţintă să ia o turnură neplăcută: investitorul să se transforme în cavaler negru (drept
urmare să preia controlul firmei împotriva voinţei declarate iniţial).
 Pentru a contracara acest pericol de regulă firma ţintă şi investitorul
încheie un acord irevocabil prin care cavalerul alb se obligă să-şi
menţină intenţia iniţială.
3) Vânzarea “bijuteriilor coroanei” – tehnica este folosită în
situaţia în care cavalerul negru este interesat de anumite active
deosebit de atractive ale firmei ţintă. Firma ţintă poate desprinde aceste
active de firma mamă, fie prin vânzarea lor, fie prin constituirea unei
noi firme, independentă de firma iniţială.
4) Tehnica” pământului pârjolit” constă în lichidarea urgentă a
activelor atractive, reducându-se astfel interesul invadatorului.
5) Tehnica convingerii (greenmail) constă în răscumpărarea
acţiunilor firmei ţintă, cu o primă relativ mare, de la un raider, care
ameninţă cu o ofertă publică de cumpărare.
Raider-ul deţine o participare semnificativă din acţiunile firmei ţintă.

Fazele (etapele) procesului de

acordare a creditelor
Etapa I-a. Ofiţerul de credit (inspectorul) băncii comerciale poartă o
discuţie cu caracter informativ cu solicitantul creditului (persoană fizică sau
juridică), pentru a-şi face o imagine generală cu privire la bonitatea şi crebilitatea
afacerii şi/sau persoanei titulare a contractului potenţial de credit.
Etapa a II-a. Persoana/firma solicitantă trebuie să prezinte băncii
comerciale, ţinând cont de destinaţia creditului, volumul acestuia etc., următoarele
documente: cerere de alocare de credit însoţită de documente anexe privind
identificarea firmei (număr de înregistrare la Registrul Comerţului), număr fişe
fiscală, BVC pe anul în curs şi în perspectivă, bilanţurile contabile pe ultimii 5
ani, situaţia conturilor de profit şi pierderi, contracte de import – export, licenţa de
export – import, SGB, garanţie materială, contract de gaj, ipotecă, poliţă de
asigurări etc. Pentru fundamentarea creditelor de investiţii firma trebuie să mai
prezinte: autorizaţie de construcţie, planul de amplasare, devizul general al
lucrării, STE, contractul de antrepriză.
Etapa a III-a. Pe baza documentelor prezentate se elaborează o analiză
tehnico – economică, folosindu-se următorii indicatori:
a) SN = TOTAL ACTIV – Datorii nerambursate
b) FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt
FR = Capital permanent – Imobilizări
c) NFR = Stocuri + Clienţi
d) TN = FR – NFR
e) Bonitatea firmei:
capital social
c1 = solvabilitatea =
capital social + elemente patrimoniale constituite din credit

(se acceptă ca c1 = min. 50% 100%)

+ Sume
+ de Titluri de
+ Alte elemente de
Disponibil
încasat credit activ
c2 = Lichiditatea=
patrimonială
Credite şi datorii pe termen scurt

( lichiditatea este cu atât mai bună cu cât indicele este supraunitar)

f) Rentabilitatea firmei (R)

Masa profitului

Rentabilitatea
economică =
Valoarea producţiei CA
(exprimată în PVA)

Beneficiu Beneficiu
Rata acumulării
= x 100 ; x 100
Fonduri Fonduri
fixe totale
 Beneficiu
Rata financiară
= x 100
Capitaluri
(proprii şi împrumutate)

Cifra de
afaceri
Rata
financiară = x 100
Capitaluri

g) Efectul de pârghie al creditului

D
R=r+(r–i)x ; i=d(i–t)
C
unde :
- d – rata dobânzii;
- t – procentul de impozitare al profitului;
- R – rentabilitatea capitalurilor proprii;
- r - rentabilitatea capitalului permanent;
- i – costul real al surselor împrumutate (dobânda medie a pieţei;
- D – mărimea surselor împrumutate;
- C – mărimea capitalului propriu.

h) Gradul de îndatorare:

Capitalul propriu
Gradul de îndatorare = 1
Datorii pe termen mediu + L

sau
Datorii pe termen mediu + L
Gradul de îndatorare = 0
Cash - flow
 Etapa a IV-a. Negocierea contractului. Analiza efectuată în faza anterioară
permite părţilor (bancă şi solicitant) să decidă de comun acord asupra
următoarelor aspecte:
- volumului creditului;
- termenului de împrumut;
- modul de restituire, inclusiv dobânda;
- garanţiile folosite;
- perioada de garanţie.
Ofiţerul de credit elaborează fişa clientului, referatul de acordare a
creditului.
Etapa a V-a. Aprobarea creditului după ce şeful de la Serviciul ( Direcţia)
Credite a avizat pozitiv referatul, inclusiv conţinutul contractului de creditare.
Competenţa aprobării aparţine Comitetului de Risc şi Credite sau Comitetului de
Direcţie al Băncii, în funcţie de volumul creditului solicitat.
Etapa a VI-a. Derularea contractului de credit aprobat:
Părţile, conform celor stabilite în contract, urmăresc să respecte întocmai
conţinutul obligaţiilor asumate; debitorul să utilizeze creditul conform destinaţiei
precizate (pentru neutilizare va fi penalizat cu circa 3 – 5% din valoarea utilizată);
el este obligat să plătească la timp dobânzile aferente creditului utilizat, inclusiv
un comision de gestiune în favoarea băncii de circa 0,5 – 3%. Pentru întârziere în
rambursarea creditului, conform scadenţelor planificate, banca calculează dobânzi
majorate la ratele creditelor scadente.

TEMA Nr. 5
PIAŢA ASIGURĂRILOR DE BUNURI
ŞI PERSOANE
Piaţa asigurarilor: trăsături definitorii

Piaţa asigurărilor reprezintă un segment de piaţă cu o dublă finalitate:

pe de o parte apărarea interesului general al eliminării pagubelor materiale ca
urmare a producerii - apariţiei unor riscuri pe diferitele argumente de piaţă -
domenii de activitate, iar pe de altă parte desfăşurarea pe principii economice a
unor activităţi ecnomice speciale, evenimente sociale; prestările de servicii de
asigurare.
Ca orice altă piaţă, şi piaţa asigurărilor este compusă din cele trei
elemente esenţiale: ofertă, cerere, preţ.
Oferta de produse şi servicii de asigurare este realizată de către S.C. de
sigurări şi reasigurări, constituite în conformitate cu Legea nr. 31/1990 - Legea
generală privind constituirea S.C., inclusiv Legea nr. 47/1991 privind regimul
activităţii de asigurare. Legea privind constuirea, organizarea şi funcţionarea S.C.
din domeniul asigurărilor enumeră 10 categorii de asigurări pe care aceste
societăţi le pot practica în ţara noastră; asigurări de viaţă, de persoane, altele decât
cele de viaţă, de autovehicole, maritime şi de transport, de aviaţie, de incendiu şi
alte pagube la bunuri, de răspundere civilă, de credite şi garanţii, de pierderi
financiare din riscuri asigurate, agricole.
Cererea de produse şi servicii de asigurare este o necesitate av2nd în
vedere multiplele măsuri care - obiectiv şi/sau subiectiv - pot apare şi genera
pagube în viaţa economică. Solicitanţii de astfel de asigurare sunt S.C. cu capital
public sau privat din tot mai multe domenii ale vieţii economice. O variantă de
reprezentare grafică a pieţei asigurărilor în ţara noastră se poate observa în figura
din pagina următoare:

PIAŢA ASIGURĂRILOR

Agenţi
Agenţi Instituţii
Instituţiipublice
publice Organizaţii
Organizaţiifără
fără Persoane
Persoanefizice
fizice
economici
economici scop
scoplucrativ
lucrativ

ASIGURAŢI
ASIGURAŢI- -CERERE
CEREREDE
DEASIGURARE
ASIGURARE
 Intermediari
Intermediari

ASIGURATORI
ASIGURATORI==OFERTA
OFERTADE
DEASIGURARE
ASIGURARE

Societăţi
Societăţide
de Societăţi
Societăţide
de Asociaţii
Asociaţiimutuale
mutualede
de
asigurare
asigurare asigurare
asigurare- - asigurare
asigurare
reasigurare
reasigurare

Obiectivele primordiale în asigurarea tranzacţiilor comerciale pe piaţa

asigurărilor constau, pe de o parte, în identificarea riscurilor potenţiale care pot
apare si produce pagube - daune diferitelor tranzacţii comerciale şi care trebuie
acoperite, iar pe de altă parte prevenirea producerii evenimentelor/diminuarea
efectelor negative, concomitent cu evaluarea şi acoperirea pagubelor efectiv
produse.
Faţă de aceste imperative de ordin general, operatorii de asigurări de pe
piaţa de specialitate concep activitatea în conformitate cu anumite principii şi
exigenţe manageriale moderne şi eficiente, dintre care:
1. principiul răspunderii proporţionale;
2. principiul primului risc;
3. principiul răspunderii limitate;
4. principiul răspunderii solidare.
 Conform principiului răspunderii proporţionale, despăgubirea se
calculează în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă
de valoarea bunului asigurat.

Se utilizează relaţia de calcul:

x b
 , unde simbolurile au următoarea semnificaţie:
a c

x = despăgubirea de asigurare, ce va fi primită;

a = cuantumul daunei;
b = suma asigurată;
c = evaluarea de asigurare.

ab
Rezultă astfel: x = , deci valoarea despăgubirilor de asigurare este
c
influenţată de: mărimea daunei (a), valoarea bunului asigurat (b) şi suma asigurată
(c ).
Rezultă că, cu cât suma asigurată este mai aproape de valoarea bunului
asigurat, cu atât cuantumul despăgubirii primite este mai apropiat de mărimea
daunei. Despăgubirea primită poate fi egală cu dauna numai în cazul când
bunurile sunt asigurate la întreaga lor valoare.
Conform principiului primului risc, valoarea despăgubirii poate ajunge
până la nivelul pagubei, fără însă să depăşească suma asigurată. Acest principiu se
foloseşte de regulă în acele domenii în care evenimentele acoperite se produc mai
rar (pentru bunurile de mare valoare: clădiri, construcţii).
Acest principiu permite o bună acoperire a pagubelor însă presupune şi
un cost de asigurare mai ridicat.
 Conform principiului “răspunderii limitate”, despăgubirea efectivă
intervine numai dacă paguba produsă depăşeşte o anumită limită stabilită în poliţa
de asigurare. Paguba produsă este suportată de cele două părţi ale contractului de
asigurare: asiguratul - până la limita valorică sau procentuală convenită (numită
fransiză), iar asiguratorul, diferenţa excedentară, în funcţie de conţinutul poliţei.
Conform principiului răspunderii solidare, pentru o datorie comună
precizată, unul din mai mulţi debitori poate fi chemat să răspundă faţă de întreaga
datorie. Răspunderea solidară nu poate fi prezumată, fiind rezultatul voinţei
părţilor (deci este o răspundere convenţională). În sfera relaţiilor tranzacţionale
resposabilitatea între codebitori faţă de un creditor comun este un principiu
esenţial.
Riscul asiguratorului - diferenţă ce se determină între posibilitatea de
daune (calculată conform legii numerelor mari referitoare survenirii unui
fenomen/accident) şi frecvenţa efectivă/reală a fenomenului respectiv.
 Acest risc prezintă o foarte mare importanţă în stabilirea răspunderii
asiguratorului şi pentru determinarea mărimii primelor de asigurare.
Nu toate riscurile sunt preluate în poliţele de asigurare, poate fi deci
acoperit de asigurator:
riscul preluat = risc asigurat
riscul nepreluat = risc exceptat = exclus.
Pentru ca un risc să fie cuprins într-o asigurare trebuie să întrunească
următoarele caracteristici:
1. producerea evenimentului să fie posibilă şi nu
inevitabilă: (astfel asigurarea nu devine necesară)
2. survenirea evenimentului să fie reală - să prezinte un grad de
periculozitate pentru asigurat;
3. producerea evenimentului să fie posibilă pe un teritoriu cât mai întins
(să cuprindă mai mulţi asiguraţi);
3. producerea fenomenului să fie de domeniul viitorului, dar incertă;
4. survenirea evenimentului să aibe un caracter întâmplător,
imprevizibil, atât ca moment cât şi ca intensitate;
5. producerea evenimentului să nu depindă de voinţa asiguratului; să
fie urmare a hazardului;
7. ivirea evenimentului să aibă o anumită frecvenţă;
să poată fi supus evidenţei statistice şi să i se poată calcula
probabilitatea apariţiei;
8. să fie evaluabil - exprimat/determinat valoric.
În activitatea de optimizare a intereselor opuse ale partenerilor care
acivează pe piaţa asigurărilor un aspect important îl prezintă selecţia riscurilor.
Este o operaţiune efectuată de asigurător prin care riscurile cele mai
grele sau care afectează un număr restrâns de asiguraţi potenţiali ori nu se preiau
în poliţă, ori sunt preluate în situaţii speciale - cu plata unor firme foarte mari.
 Preţul de asigurare reflectă asigurare aechilibrului între interesele,
relativ opuse ale celor două categorii de participanţi pe piaţa asigurărilor;
ofertanţii şi asiguranţii.
Fundamentarea preţului de asigurare - achitarea poliţei de către
asiguraţi - este, aşa cum se poate observa din tabelul din pagina alăturată o
problemă tehnică care presupune luarea în calcul a mai multor factori de
influenţă.
CATEGORII DE RISCURI OPERABILE IN MANAGEMENTUL T/C
Nr. crt. Denumire
1 Risc asigurat
2 Risc exceptat/exclus
3 Risc maritim
4 Risc obiectiv
5 Risc putativ (R.P.)
6 Risc special
7 Risc subiectiv
8 Risc tehnic
9 Riscuri comune
10 Riscuri consante
11 Riscuri generale
12 Riscuri sociabile
Caracterizare
Risc preluat în poliţa de asigurare conform înţelegerii părţilor
Risc nepreluat în poliţă
Risc ce poate surveni în timpul transportului pe mare
Eveniment al forţelor distructive ale naturii ce nu poate fi prevăzut, preîntâmpinat de oameni
Practicat în asigurările maritime, se referă la nava existentă pe mare şi despre care nu se ştie nimic în momentul contractării poliţei.
Asigurarea se considerăvalabilă sub rezerva bunei credinţe a posesorului navei, RP este cuprins în poliţă, dar cu excepţie, regula fiind ca în
momentul asigurării să existe bunul şi riscul asigurabil.
Este determinat de evenimente deosebite ivite pe durata transportului: enbargo, captură, capturarea mărfurilor, sechestrare nave, grevă.
Asiguratul plăteşte o primă suplimentară - specială, majorată.
Risc determinat/influenţat de caracterul/comportamentul pesonal al celor cuprinşi în asigurare sau în afara acesteia.
Calităţile/defectele oamenilor pot detemina/influenţa apariţia unui eveniment asigurat, asiguratorul fiin ţinut să acopere paguba.
Diferenţa dintre probabilitatea obiectivă de operaţii a unui eveniment şi frecvenţa reală, efectivă de apariţie a acestuia. Este luat în calcul de
asigurator.
Evenimente ce ameninţă patrimoniul unei comunităţi/colectivităţi: ploaie, grindină. Se constituie “comunităţi de risc” care acceptă să
plătească prima de asigurare pentru a avea dreptul la despăgubiri în caz de apariţie a riscului.
Sunt riscuri la care şansele de realizare rămân aceleaşi, cu unele oscilaţii inerente în acest gen de riscuri şi primele de asigurare rămân
constante în timp.
Sunt riscuri consacrate în activitatea de asigurare dintr-o ţară, expresie a experienţei practice a domeniului.
Aceasta permite caselor de asigurare să elaboreze/proiecteze poliţe diferite, specifice fiecărui domeniu, să identifice noi forme în funcţie de
noile exigenţe.
Sunt evenimentela care şansele de realizare cresc sau descresc pe parcursul unei poliţe. Riscul este progresiv sau regresiv.
Ex. - pentru asigurarea de deces riscul este progresiv: cu trecerea anilor, producerea evenimentului creşte ca probabilitate
- pentru asigurarea de supravieţuire - riscul este regresiv - pe măsura trecerii anilor evenimentul asigurat (supravieţuirea) are tot mai
puţine şanse de a se realiza.
Aici şi primele de asigurare trebuie să crească sau să descrească.
Uneori casele de asigurare au uniformizat nivelul primelor.
 ELEMENTELE ASIGURARII
Asiguratorul
Asiguratorul

Asiguratul
Asiguratul

Beneficiatul
Beneficiatulasigurării
asigurării

Contrctantul
Contrctantulasigurării
asigurării**

Contractul
Contractulde
deasigurare
asigurare**

Riscul
Risculasigurat
asigurat

Elementele Evaluarea
Evaluareaînînvederea
vedereaasigurării
asigurării**
**
Elementeleasigur`rii
asigur`rii

Suma
Sumaasigurată
asigurată

Norma
Normade
deasigurare
asigurare***
***

Prima
Primade
deasigurare
asigurare

Durata
Durataasigurării
asigurării**

Daună
Daunăsau
saupagubă
pagubă**
**

Despăgubirea
Despăgubireade
deasigurare
asigurare**
**

*) Elemente specifice asigurărilor facultative

**) Elemente specifice asigurărilor de bunuri
***) Element specific asigurărilor de bunuri prin efectul legii

Tipologia asigurarilor si a clauzelor de

asigurare
Rolul asigurărilor este acela de a garanta în siguranţă, o măsură de prevedere
luată de un agent economic pentru conservarea patrimoniului lui, pentru ocrotirea
persoanelor fizice în cazul diminuării/pierderii capacităţii lor de muncă, precum şi
pentru apărarea unor drepturi. în realizarea activităţii economice, de producere de
bunuri şi servicii, agenţii economici sunt supuşi unor riscuri imprevizibile; fenomene
distructive ale naturii exercită influenţe negative asupra valorilor folosite/create în
procesul de muncă, inclusiv asupra vieţii oamenilor.
În viaţa economică, socială şi individuală apar o serie de evenimente, unele
dorite iar altele nedorite/neplăcute cărora trebuie să le facem faţă.
Împotriva unor forţe distructive deosebite, omul a simţit nevoia
solidarizării/cooperării prin crearea unor fonduri/rezerve de dimensiuni
corespunzătoare astfel încât să permită acoperirea (tuturor) riscurilor.
Organizarea şi conducerea optimă a relaţiilor băneşti care se formează -
repartizează şi utilizează între agenţii economici în scopul compensării pagubelor
provocate bunurilor asigurate, inclusiv pentru finanţarea programelor de provenire a
riscurilor generatoare de pagube şi/sau invaliditate reprezintă o condiţie/premisă
indispensabilă a edificării unui cadru social sistematic de infrastructură necesar
economiei de piaţă în formare în România.
Marea diversitate a riscurilor/forţelor distructive care întrerup continuitatea
actelor economice au generat o mare diversitate a formelor/instrumentelor de
asigurare.
Acest aspect obligă la o enumerare succintă a categoriilor esenţiale,
inclusiv la o clasificare:
1. După ramura/domeniul la care se referă:

de bunuri (din ţară şi exterior)

Asigurarea de persoane
civilă

2. În funcţie de felul obiectelor asigurate:

- asigurarea de mijloace fixe
- asigurarea de mijloace circulante
- asigurarea de mobilier şi obiecte de uz casnic
 - asigurarea de autovehicole
- asigurarea de persoane
- asigurarea de răspundere civilă
3. Din puct de vedere al “riscurilor”:
- asigurarea împotriva ploilor torenţiale, grindină, îngheţ,
furtună, inundaţii, uragane, alunecări, prăbuşiri, cutremure, trăsnet,
explozie, incendiu;
- avarii provocate în timpul transportului: derapări, ciocniri,
răsturnări, căderi;
- asigurarea contra bolilor – epizootii
- asigurări ce pot surveni în viaţa persoanelor: accidente,
îmbolnăviri, decese;
- asigurări pentru prejudiciile provocate terţelor perosoane
fizice ca urmare a unor accidente de autovehicole
- asigurarea contra “incendiului”
4. După sfera de cuprindere în profil teritorial:
- interne
- externe
5. După natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi
asigurator:

A - directe - raporturile de asigurare între cei doi se stabilesc

nemijlocit - prin lege sau contract
B - indirecte - reasigurări - când raporturile juridice de asigurare
se stabilesc între 2 Case de Asigurări, una în
calitate de reasigurat şi cealaltă în calitate de
reasigurator.

6. După modul de înfăptuire:

A. prin efectul legii (obligatorii)
B. facultative - contractuale - benevole
7. După specificul obiectului de activitate a S.C./persoanei
juridice/persoanei fizice asigurate:

A pentru S.C. de producţie agricolă

- asigurări (de producţie) agricolă
- asigurări de bunuri mijloace fixe
- asigurări de bunuri mijloace circulante
- asigurări de autovehicole
- asigurări de persoane (angajate în muncă)

B pentru S.C. de producţie industrială

- asigurări de bunuri mijloace fixe
- asigurări de bunuri mijloace circulante
- asigurări de autovehicole
- asigurări de persoane angajate (de accidente / boli
profesionale)
- de T.E.I.

C pentru S.C. de producţie agricolă

- asigurări de bunuri mijloace fixe
- asigurări de bunuri mijloace circulante
- asigurări de autovehicole
- asigurări pe durata transportului şi expediţiei.
- asigurări pe persoane angajate

D pentru S.C. de transporturi

- asigurări cargo
- asigurări casco
- asigurări cu răspundere pentru avarie particulară -
W.P.A.
 - asigurări de răspundere civilă a trasportatorilor
pentru
pagube produse călătorilor prin accidente de
trasport
- asigurări de răspundere civilă auto
- asigurări de răspundere civilă legală

E pentru persoane fizice

- asigurare condiţionată
- asigurare cu termen fix
- asigurare asupra vieţii
- asigurare complexă a gospodăriei persoanei fizice
- asigurare de accidente: turist; personal navigant;
vânători sportivi
- asigurare de idemnizaţie pe timp limitat
- asigurare de pensie
- asigurare de rentă pe timp limitat

F pentru S.C. de prestări servicii turistice

- asigurare de mijloace fixe
- asigurare de mijloace circulante
- asigurare de persoane angajate
- asigurare de turist

Clauza de asigurare este o dispoziţie legală şi/sau convenţională prin

intermediul căreia se reglementează modul cum subiecţii - partenerii contractuali
urmează să-şi exercite drepturile şi obligaţiile care rezultă din executarea tranzacţiei.

Diversitatea clauzelor dau expresie complexităţii fenomenelor şi proceselor

pe care le generează riscurile naturale şi/sau economico - sociale. Conţinutul
clauzelor de asigurare rste în mod evidert legat şi de particularităţile acivităţii
agenţilor economici susţinut în egală masură de interesele acestora.
 Dintre cele mai importante clauze de asigurare, care dau concreteţe
conţinutului poliţei de asigurare vom sublinia:
1) clauza atestării - evidenţiază faptul că poliţa de asigurare maritimă a
fost semnată de către o persoană autorizată de casa de asigurare (persoana are act de
reprezentare - procură emisă de casa de asigurare, cu precizarea limitelor /întinderilor
atribuite).
2) clauza avariei - folosită în sigurările de trasnport, precizează că ori de
căte ori paguba suferită este sub nivelul valoric stabilit în contractul - poliţă,
asigurătorul nu acordă despăgubire.
In unele poliţe de asigurare se stabileşte fransiza = parte din valoarea
pagubei, stabilită dinainte, care se suportă de asigurat.
3) clauza abandonului - este prevăzută în poliţa de asigurare maximă
conform căreia armatorul are posibilitatea să abandoneze nava avariată în favoarea
casei de asigurare în schimbul primirii despăgubirilor cuvenite
4) clauza americană - asiguratul dispune de două poliţe de asigurare, de la
două case de asigurare, pentru acelaşi bun şi aceleaşi riscuri. Cei doi negociatori
răspund în ordinea datei prevăzute în fiecare poliţă: cel de-al doilea va răspunde
numai atunci când suma asigurată din prima poliţă nu acoperă întreaga daună.
5) clauza asigurării de valori suplimentare - clauză folosită în
transporturile maritime, conform căreia armatorul poate asigura printr-o singură
poliţă şi alte valori decât cele menţionate - transportate (ex. navlu ). Se poate asigura
o valoare suplimentară de cel mult 25% din valoarea de bază (marfă trasnportată).
6) clauza sigurării transbordării - asigurarea maritimă are în vedere,
răspunderea asiguratorului transbordării mărfii de chei la navă şi invers. Pentru a
asigura şi riscul specific transbordării repetate, între 2 nave, - se percepe o
supraprimă pentru fiecare transbordare.

7) clauza bonus - malus - clauză care are ca scop stimularea preocupărilor

asiguraţilor pentru conservarea bunurilor lor cuprinse în poliţă. Cei ce manifestă grijă
şi deci nu au provocat plăţi - despăgubiri, vor benficia, în perioada următoare, de
scăderea primelor de asigurare pe care trebuie să le plătească (clauze bonus) şi invers
în cazul clauzei malus.
8) clauza cesiunii asigurării - folosită în asigurările maritime, conform
căreia asiguratul poate transfera interesul asigurat, în baza poliţei, în favoarea unei
alte persoane. Realizarea acestei clauze are loc prin andosarea şi predarea poliţei
noului beneficiar.
9) clauza clasificării - folosită în domeniul asigurărilor maritime în baza
căreia primele de asigurare se vor fixa în funcţie de clasa navei pe care se va încărca
marfa, încă necunoscută la momentul contractării asigurării.
10) clauza de înlocuire - folosită în domeniul asigurărilor maritime
precizează că răspunderea casei de asigurare ce se referă la pagubele provocate
maşinilor unei nave este limitată la costul pieselor avariate, respectiv repararea
maşinilor în cauză ( nu a întregii nave).
11) clauza de la depozit la depozit - conform căreia mărfurile dunt
asigurate pe toată durata transportului, indiferent de numărul mijloacelor de transport
folosit, cu condiţia ca termenul de transport să nu fie mai mare de 60 zile. Este
folosită în tranzacţiile comerciale internaţionale.
12) clauza de sustragere - folosită în asigurările maritime, conform căreia
casa de asigurare renunţă la dreptul de a se substitui asiguratului dspăgubit, dacă de
exemplu pierderile provocate mărfurilor sunt provocate din neglijenţa cărăuşului.
13) clauza etichetelor - folosită în asigurările maritime conform căreia
casele de asigurare plătesc despăgubiri echivalente valorii etichetelor şi ambalajelor
avariate, fără a ţine cont de scăderea valorii mărfurilor datorită aspectului lor
exeterior mai puţin atractiv.
14) clauza exceptării uzurii normale - folosită în asigurările maritime,
conform căreia casa de asigurări despăgubeşte valoarea navei, mai puţin
amortizarea/uzura normală.

15) clauza “fără avarie particulară” - “franco de avarie particulară =

clauza întâlnită în poliţele cargo şi casco maritime, conform căreia casele de asigurare
îşi limitează răspunderea acoperind numai “avariile particulare”1) generate de cauze
mai importante. Ex.: naufragiu, abordaj, eşuare, oprire forţată.
16) clauza franco “cu excepţie” - clauză stipulată în poliţele casco
maritime, conform căreia unele riscuri care, deşi dau naştere la avarii particulare, sunt
totuşi acoperite - asigurate. Exemple de astfel de riscuri: abordajul, lovirea de un corp
fix/plutitor, eşuarea, incendiul. Asiguratul trebuie să facă dovada producerii unuia din
aceste riscuri, caz în care pagubele sunt reparate.
17) clauza “franco de avarii” - fără răspundere pentru avarii - folosită în
domeniul maritim, conform căreia casa de asigurări nu răspunde nici de “avaria
comună” şi nici de “avaria particulară”, exceptând cazul care determină abandonul
navei. în acest caz asiguratul alege: ori abandonul navei ori exerciţiul acţiunii de
avarie.
18) clauza fransizei - folosită în domeniul asigurărilor maritime, conform
căreia asiguratorii nu acoperă decât pagubele care depăşesc fransiza (partea
dinvaloarea pagubei dinainte stabilită de părţile contractante şi care va fi suportată de
asigurat ). Franciza se poate stabili în procente sau sumă absolută din suma asigurată
sau din daună.
Clauza fransizei se aplică în legătură cu pagubele care sunt urmarea
avariilor particulare.
19) clauza lansării - se foloseşte în asigurările maritime şi precizează
riscurile pe care ls preia asiguratorul cu ocazia lansării navei.
20) clauza mărfurilor nevămuite - folosită în domeniul asigurărilor
maritime, conform căreia despăgubirea unei avarii particulare se face la valoarea
mărfurilor din portul de destinaţie mai puţin taxele vamale de import.
21) clauza necumulării avariilor - clauză specifică poliţelor maritime,
conform căreia avariile suferite de o navă pentru fiecare transport se lichidează la
asigurator separat (nu cumulat). Acastă clauză îi poate dezavantaja pe asiguraţi,
întrucât fiecare avarie, luată individual, este posibil să nu treacă nivelul fransizei
(deci să nu beneficieze de o despăgubire conform avariei).

1)
Avariile particulare - se pot acoperi prin asigurare pagube suferite şi cheltuielile făcute numai pentru navă sau numai
pentru încărcătură. Este suportată de proprietarul bunurilor. In timp ce avaria comună este sacrificiul pentru
a salva nava (încărcătura), avaria particulară este consecinţa unui caz fortuit.
 22) clauza “pierderii totale reale” - conform căreia o navă, inclusiv
încărcătura, se asigură împotriva riscului de pierderi totale reale. Se consideră o
pierderea totală reală atunci când: nava a fost distrusă complet sau în aşa măsură
avariată încât costul reparaţiei ar depăşi valoarea comercială a navei, respectiv
valoarea ei de asigurare.
23) clauza salvării - folosită în asigurările maritime, conform căreia se
prevede suma cu care casele de asigurări contribuie la acoperirea cheltuielilor pentru
salvarea bunurilor asigurate.
24) clauza “toate riscurile” - este cuprinsă în poliţele de transporturi
internaţionale şi prin care se acoperă un număr mare de riscuri - accidente. Sunt
incluse atât riscurile pentru “avarii particulare” cât şi cele pentru “avarii comune”. Se
oferă o bună protecţie a asiguraţilor dar este şi mai costisitoare pentru aceştia.
25) clauza valorii nete - folosită în asigurările maritime şi precizează că
valoarea despăgubirilor acordate nu cuprind cheltuielile cu nave şi diferite taxe
specifice (numai valoarea netă a mărfurilor).

Combinând diversitatea clauzelor de asigurare cu diversitatea riscurilor

“asigurate”, subiecţii contractelor de asigurare - casele de asigurări şi asiguraţii - ca
beneficiari - pot opta pentru una din mai multe pachete/produse care se practică pe
piaţa asigurărilor, în funcţie de interesele lor economice. Reprezentarea graică a
tipurilor de asigurări folosite în economia românească este prezentată în figura din
pagina alăturată:
 ASIGURĂRI
ASIGURĂRIPRACTICATE
PRACTICATEDE
DE
SOCIETĂŢILE
SOCIETĂŢILEDE
DEASIGURĂRI
ASIGURĂRI

ASIGURĂRI
ASIGURĂRI ASIGURĂRI
ASIGURĂRI ASIGURĂRI
ASIGURĂRIDE
DE
DE
DEBUNURI
BUNURI DE
DEPERSOANE
PERSOANE RĂSPUNDERE
RĂSPUNDERECIVILĂ
CIVILĂ

CONTRACTUALE
CONTRACTUALE PRIN
PRINEFECTUL
EFECTULLEGII
LEGII CONTRACTUALE
CONTRACTUALE PRIN
PRINEFECTUL
EFECTULLEGII
LEGII CONTRACTUALE
CONTRACTUALE PRIN
PRINEFECTUL
EFECTULLEGII
LEGII

PERSOANE
PERSOANE PERSOANE
PERSOANE PERSOANE
PERSOANEFIZICE
FIZICE PERSOANE
PERSOANEFIZICE
FIZICE PERSOANE
PERSOANEFIZICE
FIZICE PERSOANE
PERSOANEFIZICE
FIZICE
JURIDICE
JURIDICE JURIDICE
JURIDICE

PERSOANE
PERSOANEFIZICE
FIZICE PERSOANE
PERSOANEFIZICE
FIZICE PERSOANE
PERSOANE PERSOANE
PERSOANE
JURIDICE
JURIDICE JURIDICE
JURIDICE

Clasificarea asigurărilor după: obiect, forma de reglementare juridică şi categorii de asiguraţ

 TEMA Nr. 6
IMPOZITELE ŞI TAXELE PUBLICE.
RAPORTUL JURIDIC
OBLIGAŢIONAL FISCAL
Impozitele şi taxele reprezintă în general forme/instrumente de prelevare
din veniturile/valoarea nou creată/averea persoanelor juridice şi fizice (demumiţi
contribuabili) la dispoziţia statului în vederea constituirii fondurilor publice generale
neceseare acoperirii nevoilor sociale ale societăţii statului. Acest transfer de la
contribuabil la stat se face: în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil şi fară o
contraprestaţie directă şi imediată din partea statului.
Sarcina-obligaţia juridică a achitării impozitelor şi taxelor revine tuturor
contribuabililor care realizează un venit şi este în conformitate cu principiile:
- principiul legalităţii: nici un impăozit, taxă, fără existenţa unui
act normativ central sau local;
- principiul justeţei impunerii, al echilităţii fiscale - conform
căruia contribuţia fiecărui contribuabil la bugetul central şi/sau
local se face în funcţie de venitul şi/sau averea deţinută;
- principiul certitudinii impunerii: suma datorată trebuie să fie
certă, iar termenul şi locul de plată cunoscute exact;
- principiul comodităţii fiscale: statul trebuie să asigure cele mai
bune comodităţi pentru contribuabil în vederea plăţii obligaţiilor
sale, accentuând nevoia folosirii celor mai accesibile intrumente
de plată;
- principiul eficienţei/randamentului fiscalităţii - solicită
minimizarea costurilor pentru aparatul fiscal public, inclusiv
pentru contribuabil;
- principiul colaborării între organele fiscale şi contribuabil în
vederea eliminării conflictelor de natură fiscală. Procesul de
 colaborare se poate extinde pe cele trei faze ale stingerii
obligaţiilor fiscale:
- faza proiectivă – constatarea obligaţiei de plată
- faza executivă- urmărirea excutării obligatoriilor anuale,
semestriale, etc.
- faza controlului achitării integrale a impozitelor şi taxelor
datorate.
În prezent insituţiile fiscale din ţara nostră pune un accent mai mare
pe ultima fază, sancţionare a contribuabilului; pentru perspectivă rolul activ al
fiscului trebuie să se manifeste pe primele două etape, care au ca scop latura
preventivă a contravenţiilor şi informaţiunilor la regim financiar fiscal.
Impozitele şi texele publice într-o economie în tranzacţie, care tinde
spre o economie de piaţă, performantă, se caracterizează printr-o foarte mare
diversitate şi mobilitate. Aceste caracteristici sunt prezentate sintetic, în
anexele corespunzătoare. Dimensiunea şi numărul impozitelor şi taxelor
publice reprezintă în fapt conţinutul şi filozofia politicii fiscale a organelor
statului. Mediul de afaceri este desigur influenţat într-o foarte mare măsură de
sistemul taxelor şi impozitelor existente la un moment dat. Investiţiile străine
directe şi nu numai, evaluează riscul golbal al economiei naţionale, luând în
calcul diverse subsiteme de risc: riscul de ţară, riscul de firmă, riscul
comercial/bancar/al afacerii1) etc. Profesorul Ovidiu Nicolescu, apreciază în
lucrările sale2) că, prin cele 225 de impozite şi taxe, tindem să devenim o “ţară
a impozitelor”, iar mediul de afaceri este mai puţin atractiv comparativ cu alte
ţări din Centrul şi Sud Estul Europei. Anexele prezintă diferite diferenţe de la
ţără la ţară, fiind concludente în acest sens.
Pentru realizarea obiectivelor politicii fiscale - obiectivele în
domeniul economic, financiar, social - aparatul fiscal, în conformitate cu

1)
H.D. Tranzacţii comerciale, Ed. Lumina Lex, Buc 1998
2)
sunt bine cunoscute la nivelul sistemului IMM din România opiniile făcute în acest sens.
legislaţia şi reglementările fiscale, desfăşoară activităţi, operaţiuni specifice
prin care sunt realizate concret raporturile obligaţionale fiscale.
Raportul juridic fisical concret, porneşte de la elemente de ordin
teoretic bine cunoscute pentru orice alt report juridic: subiecte, conţinut
(drepturi şi obligaţii pentru fiecare din subiecte) şi acţiuni/inacţiuni, respectiv
comportamentul atudinal al părţilor faţă de relaţia socială disuplinată prin
norme juridice specifice. În practica activităţilor fiscale desfăşurată de
organele administrativ - executive este vorba de cunoaşterea şi aplicarea
Codului Fiscal şi a Codului de Procedură Fiscală, inclusiv a tuturor
reglementărilor fiscale, cunoscute sub denumirea de „elemente fiscale”.
În continuare prezentăm principalele categorii - concepte cu care se
operează în domeniu:
1. subiectul impozitului - contribuabilul este persoana fizică/juridică
obligată, prin lege la plata impozitului taxei. Este contrabuabil, spre ex:
salariatul pentru impozirtul pe salariu, agentul economic pentru profit,
moştenitorul pentru impozitul pe succesiune. Uneori conform legii plătitor
poate fi şi altcineva deccât contribuabilul: angajatorul este obligat să plătească
impozitul pe salariu datorat de angajat.
2. suportatorul impozitului - destinatarul nu este persoana care
suportă efectiv impozitul. De exemplu pentru TVA, suportatorul este
consumatorul, iar cel ce plăteşte este societatea comercială
(producătoare/distribuitoare)
3. obiectul impunerii prezintă materia supusă impunerii - aceasta
este pentru impozitele directe, venitul sau profitul, iar pentru impozitele
indirecte, preţul produsului ce face obiectul vânzării, tarfiul serviciului
prestat, preţul bunului importat sau exportat, după caz.
4. sursa impozitului explică din ce anume se plăteşte impozitul,
salariu, profit etc., de exemplu în cazul impozitelor pe venit, obiectul coincide
cu sursa; în cazul impozitelor pe avere, impozitul se plăteşte din venitul
realizat de pe urma averii.
5. unitatea de impunere - se exprimă prin: unitate monetară, în cazul
impozitelor pe venit, metrii pătraţi de suprafaţă utilă, la impozitul pe clădiri
etc., se foloseşte la exprimarea dimensiunii obiectului impozabil.
6. cota impozitului, explică cum se calculează impozitul- impozitul
poate fi stabilit în sume fixe sau în cote procentuale (proporţionale,
progresive, regresive), conform legii.
7. asieta (modul de aşezare a impozitului), exprimă totalitatea
măsurilor care iau de către organele fiscale în legătură cu fiecare subiect
impozabil, pentru identificarea mărimii materiei impozabile şi determinarea
impozitului datorat statului. După cum se ştie, în materie fiscală statul deţine
monopolul impozitării, astfel încât de la ţară la ţară, de la regim la regim se
legiferează modalităţi specifice de „aşezare a impozitelor şi taxelor
naţionale”.
8. termenul de plată - data până la care impozitul trebuie achitat
statului, după care intervin penalităţi, alte sancţiuni, conform legii fiscale.
Raportul juridic obligaţional fiscal concret este format din
următoarele componente şi prezintă trăsături specifice, proprii faţă de
celellalte rapoarte juridice aparţinând altor ramuri/discipline de drept:
1. subiectele: statul prin organele fiscale şi contribuabilul persoană
fizică şi/sau juridică pentru fiecare impozit şi taxă stabilite prin
diferitele acte normative aparţinând dreptului fiscal.
2. conţinutul: titlul de creanţă fiscală apaţinând statului care
percepe-primeşte prin organele sale fiscale, impzitele şi taxele, în
contul bugetului central sau local, al fondurilor speciale, de la
persoanele fizice şi/sau juridice, confrom legii. Titlul de creanţă
fiscală ca act de dispoziţie administrativ constată şi
individualizează obligaţia fiscală, are forţă de titlu excentoriu
 care poate fi atacat pe cale administrativă (sau judiciară) conform
legii. Titlul de creanţă fiscală poate fi: explicit (se constată şi
individualizează o sumă de plată, ca impozit sau taxă) în sarcina
unui contribuabil individualizat) sau implicit (fiind întocmai de
plătitori sau de organe fiscale).Ţinând cont de natura sumelor de
plată sau de statutul juridic al contribuabilului se pot folosi
diverse documente în funcţie de situaţie:
- proces verbal de impunere
- act declarativ al contribuabilului (declaraţii fiscale)
- acte de control ale inspceţiei fiscale
- declaraţie verbală
- factură fiscală
- ordonanţa procurorului
- hotărârea instanţei judecătoreşti
3. Acţiunea, atitudinea subiectelor raportului juridic de drept fiscal
constă de regulă în plata obligatorie de către contribuabil în favoarea statului.
Alte modalităţi de stingere a obligaţiei fiscale care pot fi folosite:
compensarea, prin deducerea sumelor plătite în plus la buget în perioada
anterioare, anularea (urmarea unor decizii ale oraganelor publice) sau
prescripţia (prin scurgerea unei perioade de timp de la naşterea) inregistrarea
obligaţiei fiscale. În practica fiscală apar situaţii când contribuabilul nu îşi
achită obligaţia, caz în care organul fiscal îi transmite inştiinţarea de plată, cu
menţiunea ca acesta să fie achitată în termen de 15 zile. În caz contrar organul
de executare începe executarea silită, conform legii prin trimiterea unei
SOMAŢII. De remarcat că executarea silită începe numai în temeiul unui titlu
executoriu şi poate fi concepută în diverse formule:
a) executarea silită prin POPRIERE pe venituri (din salariu,
dividente, profit, etc.) Se pot folosi popriri inclusiv prin
 intermediul băncilor comerciale, unde contribuabilii îţi ţin
afacerile, economiile, după caz;
b) executare silită asupra bunurilor mobile, cu excepţia bunurilor
prevăzute de lege (bunuri personale de consum, pentru
desfăşurarea activităţilor profesionale etc.);
c) executarea silită asupra bunurilor imobile, cu excepţia celor
prevăzute de lege.
Executarea silită ca modalitate de stingere a obligaţiilor fiscale
reprezintă o măsură prin extremis care trebuie aplicată ţinând cont de o serie
de acţiuni (inacţiuni), comportamente ale contribuabilului şi numai în
conformitate cu legea şi hotărârilor judecătoreşti.
Între raporturile juridice financiare şi raporturile juridice obligaţional
fiscale există o relaţie ca de la întreg la parte: alte componente ale sistemului
de raporturi financiare sunt: raporturile juridice de credit, bancare, cele de
asigurări, respectiv cele angajate pe piaţa de capital (acţiuni, obligaţiuni
munincipale de stat, bunuri de tezaur, etc.)
Răspunderea subiectelor de drept în domeniul financiar şi fiscul poate
lua una din formele următoare:
a) Răspunderea administrativă: contravenţie, majorări de întârziere;
b) Răspunderea disciplinară (a funcţionarilor publici inclusiv a
angajaţilor din firmele private)
c) Răspunderea materială, coraborată - complementară şi răspunderii
disciplinare
d) Răspunderea penală pentru infracţiunile săvârşite în domeniul
financiar - fiscal.
TEMA Nr. 7
SISTEMUL BUGETELOR PUBLICE
 Sistemul bugetelor publice reprezintă un ansamblu complex de bugete
autonome şi independente, constituite conform legislaţiei economico-
financiare, care dau expresie procesului de constituire, la dispoziţia statului, a
fondurilor financiare necesare pentru realizarea obiectivelor de politică
economică şi socială.
Din punctul de vedere economic, sistemul bugetelor publice
evidenţiază sintetic fluxurile de constituire a veniturilor statului, al insituţiilor
sale, concomitent cu repartizarea pe cheltuieli publice pentru destinaţii (nevoi)
de importanţă comunitară, de ansamblu.
Din punctul de vedere juridic sistemul bugetelor publice reprezintă
acte de autorizare care aprobă prin lege venituile şi cheltuielile publice pe
parcursul exerciţiului financiar-fiscal. Bugetul public naţional (alcătuit din
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele locale
teritoriale) poate fi caracterizat şi ca un plan financiar macroeconomic,
instrument de politică a statului în domeniul economic şi social, document
programatic al înfăptuirii obiectivelor strategice al factorilor de decizie
politică.
Ca tablou comparativ al veniturilor şi cheltuielilor publice bugetul
de stat exprimă modelul de intervenţie a statului în economie, inclusiv în
societate în ansamblul său.
Bugetul public naţional exprimă deasemenea intrumentele politicii
fiscale, monetare şi de credit ale factorilor de decizie macroeconomică la un
moment dat. Prin sitemul bugetelor publice sunt reflectate modul cum
resursele financiare pot fi mobilizate şi repartizate pe priorităţi – destinaţii
ţinând cont de criteriile de raţinalitate, eficienţă, economicitate, performanţă.
Aceste exigenţe şi cerinţe ale managementului performant sunt
specifice principiilor bugetare clasice şi moderne printre care:
1. principiul anualităţii - obligă limitarea la o perioadă de un an
efectuarea cheltuierilor şi încasarea veniturilor bugetrare.
 Principiul îşi găseşte aplicarea în legea anuală privind bugetul de
stat.
2. principiul universalităţii - obligă la înregistrarea veniturilor şi
cheltuieli lor totale - brute, fără omisiuni şi/sau compensări;
3. principiul unităţii - solicită ca toate veniturile şi cheltuielile să fie
incluse într-un focument unic.
4. principiul specializării - impune restricţia ca un credit bugetar
obţinut să poată fi folosit doar pentru destinaţia iniţială, pentru
care a fost solicitat.
5. principiul echilibrului - explică nevoia relaţiei de egalitate, în
dinamică, dintre veniturile şi cheltuielile bugetare. Atât
excedentul, cât mai ales deficitul bugetar prezintă semnale
negative ale stării de sănătate precare la nivelul macroeconomic.
6. principiul publicităţii - precizează nevoia de dialog cu toate
componentele societăţii pe tot parcursul aprobării şi executării
activităţilor bugetare: elimină suspiciunea fraudelor în utilizarea
banului public.
7. principiul unităţii monetare - impune obligaţia exprimării în
unitatea monetară naţională a tuturor indicatorilor bugetari.
(Interzice folosirea oricărei exprimări valutare).
Echilibrul sistemului bugetelor publice reprezintă o problemă
deosebit de importantă, căreia i se acordă o atenţie pe măsură în ecnonomia
contemporană şi în toate ţările indiferent de gradul de dezvoltare sau în
tranziţie către un stat de drept şi o economie performantă, tema
dezechilibrului macroeconomic reprezintă o problemă cu totul deosebită.
Accentuarea dezechilibrelor bugetelor publice pe o perioadă mai lunga de
timp peste medie, reprezintă un grav pericol la adresa securităţii ţării, inclusiv
un atentat la bunăstarea generaţiilor preztente şi viitoare. Este motivul pentru
care guvernele ţărilor sunt preocupate pentru echilibrul financiar general al
statelor lor, pentru identificarea a noi resurse interne şi internaţionale pe care
să le plaseze în acele sectoare/ramuri economice naţionale care să conducă la
creştere economică şi bunăstare-prosperitate economică. Bugetul de stat,
prezentat ca un tablou al veniturilor şi cheltuielilor statului, analizat în
dinamică, de la un an la altul, dar şi comparativ (planificat/executat) în plan
naţional şi internaţional, reflectă astfel efortul factorilor politici de decizie de
a se identifica cu interesele generale şi de a sacrifica interesele de grup şi
evident cele individuale. Practica încheierii exerciţiului bugetar anual o lungă
perioadă de timp, fie excedentar, fie deficitar, reflectă lipsa de profesinalism a
managementului macroeconomic, financiar, valutar şi fiscal. Aceste
dezechilibre evidenţiază deopotrivă lipsa de coerenţă atât în ceea ce priveşte
politica şi filozofia fiscală şi financiară, cât şi în ceea ce piveşte identificarea
priorităţilor legate de nevoile/cheltuielile sociale generale.
Procesul elaborării deciziei politice-juridice a bugetului, inclusiv
fazele de execuţie şi control reflectă necesitatea fluxului permanent a
acţiunilor bugetare realizate pe criterii profesionale tehnico-economice.
Transformarea aparatului administrativ al funcţionarilor publici în profesinoşti cu statut independent autonom
şi eliminarea “politizării” finanţelor de conducere din insituţiile publice reprezintă premise favorabile pentru
îmbogăţirea managementului bugetelor publice.

TEMA Nr. 8
ÎMPRUMUTIRLE DE STAT ŞI
DATOIRA PUBLICĂ
Bugetul general consolodat al astatului, alcătuit conform legislaţiei
financiar-fiscale reflectă conplexitatea legăturilor în procesul de forme şi
repartizare a resurselor financiare alocate pentru acoperirea nevoilor sociale.
Având în vedere devansaera ritmului de creştere a veniturilor publice
de către ritmul de creştere a nevoilor sociale se impune ca o necesitate
eficienţa utilizării banului public; permanentă identificare de noi resurse care
să fie alocate eficiuent şi prompt nevoilor sociale în permanenţă creştere.
Nevoia de credite publice, interne şi/sau extene este o realitate întalnită în tot
mai multe ţări; datoria conducerii politice la nivel central al statului este de a
folosi aceste împrumuturi în mod special pentru creşterea capitalului
productiv, din profitul căruia să se restituie atât notele de împrumut, cât şi
dobânzile aferente. Împrumuturile de stat se realizează prin contracte-
convenţie interne şi/sau internaţionale, pe bază voluntare, de rambursabilitate
şi cu o contraprestaţie astfel încât un astfel de raport juridic, ca act de decizie
politică-strategică este raţional să se utilizeze numai după epuizarea tuturor
celorlalte instrumente. Utilizarea unui studiu tehnico-economic şi juridic care
să justifice instrumentul oportun în alegerea deciziei de acoperire a nevoilor
sociale-proiectului care trebuie realizat apreciând că reprezintă un demers
naţional şi acceptabil pentru întreaga societate. Pentru piaţa internă apelarea la
un prospect de curisiune de obligaţiuni de stat, coform legii, reprezintă un
model tehnico-juridic adesea în ţările dezvoltate, atât la nivel naţional, cât şi
comunitar-local. Condiţiile de emisie, tratamentul faţă de subservitori modul
de rambursare a creditului, etc sunt clauze stabilite de stat şi care nu pot fi
negociate de creditori.
Dimpotrivă, pentru împrumuturile pe piaţa externă, problemele sunt
ceva mai complicate, iar instituţia publică solocitantă de credit extern are de
negociat în condiţii mai grele. Mediul financiar extern de plată, ratingul de
ţară, conjunctura internaţională obligă la o analiză complexă a cererii unui
astfel de credit. Organismele financiare internaţionale oferă diferite credite
(pe termen scurt, mediu, lung), în modalităţi de rambursare diferit (într-o
singură tranşă, în cote egale, în cote inegale) cu utilizarea a diferite garanţii,
etc aspecte care pot fi analizate de echipe complexe de profesionişti şi pe baza
unor analize de piaţă detaliată.
 Opţiunea pentru un credit public intern sau extern reprezintă şi un act
de decizie politică care influenţează valanţa de plăţi externe, inclusiv datoria
publică internă şi/sau externă.
În doctrina de specialitate, dupăp cum se cunoaşte, nu există
identitate între instrumentul extern şi datoria externă (aspecte ce pot fi
urmărite şi în anexe).
În timp ce creditul extern evidenţiuază nivelul static, la un moment
dat al unei datorii asumate de un devitor precizat, datoria externă subliniază
nivelul şi structura tuturor împrumuturilor unei ţări în dinamică (cumulat),
inclusiv fluxurile aferente de intrări şi ieşiri de valenţă. Totodată prin
indicatorul “serviciului datoriei externe” se fac precizări legate de notele de
restituit la diferite scadenţe, inclusiv plata dobâînzilor aferente. Cooperarea
dintre BNR şi MFP, fiecare din cele două instituţii publice trebuie să fie
benefică în vederea eliminării oricăror penalizări pecuniare şi/sau de imagine
de ţară.
Criza datoriilor externe înregistrată în tot mai multe ţări ale lumii,
îndeosebi a ţărilor în curs de dezvoltare şi cu un nivel mediu, dovedeşte
necesitatea restructurării majore a relaţiilor internaţionale (nu numai a celor
financiare). Acest aspect se conjugă şi cu alte crize care se manifestă în
economia mondială- crize de materie primă, criza petrolieră, criza ecologică,
criza alimentară, deteriorând climatul general al relaţiilor dintre state de puteri
diferite şi inegale din punct de vedere tehnologic, militar, financiar,
demografic.
Datoria publică internă şi internaţională reprezintă expresia influenţei
factorilor interni şi/sau externi, a deciziilor politico-strategice luate de
conducerea superioară publică de-a lungul unei perioade de timp relativ
îndelungate. Prin datoria publică internă şi internaţională, îndeosebi prin
condiţiile-clauzele de îndatorare se poate ipoteca/constr’nge financiar şi social
nu numai generaţia actuală, dar şi generaţiile viitoare; este motivul pentru care
dialogul social şi transparenţa/dezbaterea publică cu ocazia încheierii de noi
contracte-convenţii poate conduce la o mai bună utilizare a fondurilor publice
în general. Datoria publică, aşa cum rezultă din anexe poate afecta
independenţa şi neveranitatea naţională sau abăncilor naţionale centrale de
emisiune monetară.

TEMA Nr. 9
CONTROLUL FINANCIAR FISCAL
ÎN ECONOMIE
Exercitarea controului financiar fiscal este cerut având în vedere
următoarele aspecte:
- asigură respectarea legislaţiei în vigoare; disciplinează
comportamentul agenţilor economici
- contribuabilii pot participa în mod echitabil la colectarea
veniturilor la bugetul de stat;
- asigură concurenţă loială între agenţii economici;
- reprezintă o premisă favorabilă a realizării bugetelor
statului.

Pregătirea controlului financiar fiscal

Organele financiar fiscale competente selectează contribuabilii ce
urmează a fi supuşi inspecţiei fiscale. Datele şi informaţiile referitoare la
contribuabil sunt obţinute prin consultarea dosarului fiscal al contribuabilului.
Inspectorul consultă toate compartimentele care deţin informaţii referitoare la
situaţia fiscală a contribuabilului. Aceste compartimente sunt obligate să
comunice informaţiile deţinute, la solicitarea inspectorului însărcinat cu
efectuarea controlului. Prin consultarea dosarului fiscal şi a compartimentelor
sus menţionate se colectează date şi informaţii despre contribuabil existente în
actele de înfiinţare, declaraţii fiscale.
Culegerea informaţiilor din alte documente se realizează prin studiul
rapoartelor privind controlul efectuat la două categorii de contribuabili:
 - cei care au legături de afaceri cu contribuabilul ce urmează a fi
controlat;
- cei care desfăşoară activităţi similare.
În urma analizării acestor documente la sediul organului fiscal, se va
identifica domeniile şi impozitele care prezintă un risc al evaziunii la
contribuabilul respectiv.
Pe baza acestei analize de risc se vor stabili obiectivele orientative ale
controlului, procedura şi tehnicile de control ce vor trebui aplicate.
Aşa cum rezultă din anexele prezentate se poate constata
specificitatea actelor de control atât pe linie financiară în sens larg, cât şi
punctual din punct de vedere bugetar şi/sau fiscal. Dacă din punct de vedere
fiscal se pot urmări obiective precum: stabilirea impozitelor pe fiecare
contribuabil, inclusiv încasarea acestora întomai şi la timp, eliminarea
sustragerii de la plata unor impozite sau taxe, din punct de vedere bugetar
interesează alte obiective, de exemplu: încadrarea cheltuielilor bugetare în
normativele prevăzute de lege, destinaţia cheltuielilor în conformitate cu
capitalele prestabilite; inclusiv eficienţa, economicitatea şi oportunitatea
alocării banului public.

Desfăşurarea controlului
Prezentarea la contribuabil se face numai în baza unei împuterniciri
scrise (ordin de deplasare) emisă de conducătorul unităţii fiscale, competentă
să efectueze controlul.
Această împuternicire conţine date de identificare ale inspectorilor ce
urmează să efectueze controlul, ale contribuabililor ce urmează a fi controlaţi,
momentul începerii controlului şi semnătura conducătorului unităţii fiscale.
În momenturl în care insepctorul a ajuns la sediul contribuabilului ce
urmează a fi controlat, aceasta caută să obţină informaţii referitoare la
activitatea desfăşurată de contribuabil, îl informează pe contribuabil cu privire
la scopul controlului, perioada verificării şi impozitele ce vor fi verificate. Nu
în ultimul rând, inspectorul va solicita contribuabilului punerea la dispoziţie a
documentelor şi evidenţelor contabile necesare desfăşurării controlului.

Drepturile şi obligaţiile contribuabililor în timpul desfăşurării

controlului.
În sistemul fiscal românesc, bazat pe autoimpunere, principala
obligaţie ce revine contribuabililor o constituie declararea şi plata impozitelor
pe care aceştia le datorează bugetului de stat.
Controlul fiscal are ca scop verificarea bazelor de impunere, legalităţii
şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii
obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi
contabile, stabilirea diferitelor obligaţii de plată, precum şi a accesoriilor
acestora.
Pe parcursul inspecţiei fiscale, contribuabilul are dreptul să fie
informat asupra constatărilor rezultate iar la incheierea inspecţiei, organele
fiscale vor purta o discuţie finală cu acesta asupra constatărilor şi
consecinţelor fiscale. Data, ora, locul şi problematica discuţiei vor fi
communicate contribuabilului în timp util iar acesta la rândul lui are dreptul
să prezinte, în scris, punctul de vedere cu rpivire la constatările inspecţiei
fiscale.
Întâietatea desfăşurării acţiunii de control, contribuabilul trebuie să fie
înştiinţat în legătură cu acţiunea care urmează să se desfăşoare, prin
transmiterea unui aviz de inspecţie fiscală de către organul fiscal cu 30 de zile
pentru marii contribuabili şi cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili, înainte de
începerea inspecţiei fiscale.
Prin avizul de inspecţie fiscală contribuabilul este înştiiţat cu privire
la:
- temeiul juridic al inspecţiei fiscale;
 - data de începere a inspecţiei fiscale;
- obligaţiile fiscale şi perioadele ce urmează a fi supuse inspecţiei
fiscale;
- posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecţiei
fiscale.
Inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit sau
taxă şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării.
La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte
contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de
conducătorul organului de control. Începerea inspecţiei fiscale trebuie
consemnată în registrul unic de control.
La finalizarea inspecţiei fiscale, contribuabilul este obligat să dea o
declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte că au fost puse la
dispoziţie toate documnetele şi informaţiile relevante pentru inspecţia fiscală.
Rezultatele inspecţiei fiscale sunt consemnate întru-un raport scris, în
care se vor prezenta constatările inspecţiei din punct de vedere faptic şi legal.
În timpul desfăşurării controlului fiscal, contribuabilul are următoarele
obligaţii:
- să premită acecesul organului de control în orice incintă de afaceri
în cursul progarmului normal de lucru. Inspecţia fiscală se poate
desfăşura şi în afara programului de lucru al contribuabilului, cu
acordul scris al acestuia şi cu aprobarea conducătorului organului
fiscal;
- contribuabilul este obligat să pună la dispoziţia organelor de
control toate documentele, precum şi orice alte date necesare
clarificării situaţiilor de fapt relevante din punct de vedere fiscal.

Efectuarea controlului financiar fiscal

 În timpul desfăşurării acţiunii de control fiscal, inspectorul trebuie să
urmăreasccă dacă contribuabilul a respectat toate legile şi reglementările, care
fac obiectul controlului şi dacă elementele activităţii contribuabilului sunt
înregistrate corect şi complet în contabilitate.
În timpul efectuării operaţiunilor de control, inspcetorul verifică
documentele justificative până la balanţa de verificare şi declaraţia fiscală.
Inspectorul fiscal verifică corectitudinea întregistrărilor contabile şi a
declaraţiilor fiscale prin:
- comparaţii şi calcule de indicatori;
- stabilirea gradului în care documentele justificative reflectă
realitatea operaţiunilor efectuate;
- verificarea corelaţiilor prin stabilirea caracterului corect al datelor
prin corelarea acestora cu alte date a căror corectitudine a fost deja
stabilită;
- verificarea corectitudinii şi realităţii operaţiunilor înscrise în
contabilitate şi în declaraţiile fiscale, precum şi a corelaţiilor între
evidenţele contabile şi declaraţiile fiscale întocmite pe baza
acestora.
Se recomandă ca în cazul descoperirii unor nereguli în activitate,
documentele şi evidenţele contribuabilului, inspectorul să aducă la cunoştinţa
contribuabilului toate problemele, solicitând, totodată, clarificări, justificări
referitoare la neregulile constatate.
Întocmirea documentelor utilizate în activitatea de inspecţie financiar
fiscală
În activitatea de inspecţie financiar fiscală sunt utilizate următoarele
documente:
1. Raportul de inspecţie financiar fiscală;
2. Nota explicativă;
3. Procesul verbal;
 4. Procesul verbal la ridicarea/restituirea de inscrisuri;
5. Proces verbal de sigilare/desigilare de inscrisuri.

Toate datele şi informaţiile culese de inspectorii fiscali în timpul

desfăşurării controlului sunt evidenţiate într-un raport scris.
Raportul de inspecţie financiar fiscală este un document în care se
consemnează constatările rezultate ca urmare a inspecţiei fiscale.
Aceasta se întocmeşte de către echipa de inspecţie fiscală pentru
desemnarea rezultatelor, indiferent dacă se stabilesc sau nu, diferenţe de
obligaţii fiscale suplimentare în cadrul unei inspecţii fiscale generale sau
parţiale.
Raportul de inspecţie fiscală este structurat în VI capitole astfel:

Capitolul I – Date despre inspecţia financiar fiscală

În acest capitol se prezintă oraganele de inspecţie fiscală (nume şi
prenume, numărul legitimaţiei de inspecţie fiscală, unitatea fiscală din care
face parte precum şi numărul ordinului de serviciu). De asemenea se va
preciza:
- temeiul legal al efectuării inspecţiei fiscale;
- numărul şi data transmiterii avizului de inspecţie fiscală;
- numărul de înregistrare şi data începerii inspecţiei fiscale înscrisă
în Registrul unic de control;
- perioada supusă verificării;
- perioada în care s-a desfăşurat inspecţia fiscală, precum şi locul de
desfăşurare;
- definirea obiectului de inspecţie fiscală în corelaţie cu tematica
înscrisă în ordinul de serviciu;
- modul de ducere la îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin actul de
control fiscal încheiat pentru perioada anterioară celei pentru care
se efectuează inspecţia fiscală.

Capitolul II – Date despre contribuabil/agent economic

În aceast capitol sunt prezentate:
- datele de identificare ale contribuabilului;
- forma de proprietate, forma juridică, precum şi principalii
acţionari/asociaţi, evoluţia capitalului social;
- prezentarea tuturor conturilor bancare în comparaţie cu cele
cuprinse în declaraţia depusă la Administraţia Finanţelor Publice;
- evoluţia cifrei de afaceri şi a rezultatului exerciţiului financiar,
conform ultimelor trei bilanţuri anuale, indiferent de perioada
verificată;
- verificarea evidenţei documentelor cu regim special, cu
prezentarea actelor cu care au fost achiziţionate;
- preztentarea subunităţilor contribuabilului;
- persoana care asigură administrarea activităţii contribuabilului
verificat;
- persoana care răspunde de conducerea contabilităţii;
- administratorul sau persoana desemnată să reprezinte
contribuabilul pe durata inspecţiei fiscale;
- menţiunea dacă s-au efectuat inventarierea patrimoniului conform
prevederilor legale şi valorificarea acestora;
- principalii furnizori şi clienţi precum şi menţionarea dacă aceştia
sunt sau nu părţi afiliate cu contribuabilul.

Capitolul III – Constatări financiar fiscale

 În acest capitol se înscriu constatările pentru fiecare obligaţie fiscală
şi/sau activitate financiară care a facut obiectul inspecţiei financiar fiscale.

Capitolul IV – Alte constatări

În acest capitol se vor prezenta constatările inspecţiei financiar fiscale
referitoare la organizarea comportamentului de contabilitate (acolo unde este
cazul), urmărindu-se respectarea prevederilor Legii contabilităţii. Pentru
contribuabilii care aplică Reglementările contabile armonizate cu directivele
Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate se va avea în
vedere modul de tratare a conturilor contabile. Tot în acest capitol se v-a
consemna constatările referitoare la modul de utilizare a registrelor de
contabilitate obligatorii (registrul jurnal, registrul inventar, carte mare),
registru de casă, registru fiscal, etc.

Capitolul V- Discuţia finală cu contribuabilul

În acest capitol se va consemna numărul şi data documentului prin
care contribuabilul este înştiinţat depre data, ora şi locul de desfăşurare a
discuţiei finale. În caz de refuz al contribuabilului de a se prezenta la discuţia
finală, acest fapt va fi menţionat în mod expres în raport.

Capitolul VI – Sinteza constatărilor inspecţiei financiar fiscale

În acest capitol sunt prezentate constatările inspecţiei fiscale pentru
fiecare impozit, taxa sau contribuţie la care s-au calculat diferenţe şi accesorii.
Raportul de inspecţie fiscală stă la baza întocmirii deciziei de
impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală,
în cazul în care prin raportul de inspecţie fiscală s-au stabilit diferenţe de
obligaţii fiscale suplimentare stabilite de inspecţia fiscală.
În cazul în care prin raportul de inspecţie fiscală s-au stabilit diferenţe
de obligaţii fiscale suplimentare şi accesorii atunci acesta va fi anexat la
decizia de impunere prinvind obligaţiile fiscale suplimentare stabilite de
inspecţia fiscală.
În cazul în care prin raportul de inspecţie fiscală nu s-au stabilit
diferenţe de obligaţii fiscale suplimentare şi accesorii, atunci acest fapt va fi
comunicat contribuabilului.

Nota explicativă este documentul prin care organele de inspecţie

fiscală, pot solicita explicaţii scrise, reprezentantului sau oricărui angajat al
contribuabilului, care să contribuie la stabilirea unor elemente relevante din
activitatea contribuabilului, ce pot influenţa inspecţia fiscală. Solicitarea de
explicaţii scrise se va face în timpul inspecţiei fiscale, ori de câte ori acestea
sunt necesare pentru clarificarea şi definitivarea constatărilor privind situaţia
fiscală a contribuabililor.
În cazul în care persoana refuză să răspundă la întrebări, organele de
inspecţie fiscală vor transmite întrebările printr-o adresă scrisă, înregistrată la
contribuabil, stabilind un termen util de cel puţin 5 zile lucrătoare pentru
formularea răspunsului.
Refuzul de a răspunde la întrebări va fi consemnat în Raportul de
inspecţie fiscală/procesul verbal de control, anexându-se o copie după adresa
de comunicare.
Precesul verbal reprezintă actul de control care se întocmeşte de către
organele de inspecţie fiscală numai în cazul controlului inopinat, încrucişat, în
cazul efectuării în condiţiile legii, a unei cercetări la faţa locului sau pentru
consemnarea unor fapte, în timpul inspecţiei fiscale, care pot întruni elemete
constitutive ale unei infracţiuni. Procesul verbal nu are ca rezultat întocmirea
unei decizii de impunere.
Constatările controlului vor fi clare şi concise, fără detalieri inutile,
astfel încât să rezulte motivul de fapt şi temeiul de drept care au stat la baza
fundamentării fiecăreia.
 În susţinerea constatărilor se vor prezenta copii după documentele
justificate: registre, balanţe de verificare, declaraţii fiscale, situaţii privind
starea de fapt constatată şi efectele juridice produse. Dacă din control rezultă
elemente constitutive ale unei infracţiuni prevăzute de legea penală,
constatările se vor consemna într-un proces verbal separat.
Dacă reprezentantul legal al contribuabilului are un punct de vedere
contrar faţă de constatările organelor de inspecţie fiscală se prezintă în scris în
timpul controlului. Organele de inspecţie fiscală vor analiza cu obiectivitate
punctul de vedere al contribuabilului şi, în funcţie de concluzii, vor înscrie în
procesul verbal argumentele cu care se combate fiecare din aspectele
prezentate în scris de către contribuabil.
Punctul de vedere în scris al reprezentantului legal al contribuabilului
sau al persoanei împuternicită de acesta se va anexa la procesul verbal.
Procesul verbal de ridicare/restituire de înscrisuri se completează de
către organele de inspecţie fiscală cu ocazia ridicării/restituirii de documente.
În acest tip de proces verbal se vor descrie pe scurt documentele
ridicate/restituite prin prezentarea următoarelor data: tip, serie, număr,
conţinut, număr de file, registre, carnete, bucăţi etc.
În cazul în care documentele sau actele sunt considerate fictive sau
exisă suspiciuni că sunt fictive se anexează în original iar contribuabilului
controlat i se lasă copii confirmate de un reprezentant legal al acestuia şi de
organul de inspecţie fiscală.

Procesul verbal de sigilare/ desigilare se întocmeşte de organele de

inspecţie fiscală în situaţii în care există indicii ca în locurile de producţie,
depozitare, comercializare se găsesc bunuri sau produse a căror provenienţă
nu este legală sau a căror fabricaţie este interzisă de lege sau se produce fără
autorizaţie, iar acţiunea de inspecţie fiscală nu poate fi finalizată, urmând a fi
continuată în ziua lucrătoare următoare. Acest act de control poate fi utilizat şi
în situaţia în care există posibilitatea ca documentele şi actele necesare
inspecţiei fiscale să fie sustrase, distruse ori nu se poate face un inventar al
documentelor în vederea reţinerii acestora. În cazul în care reprezentantul
contribuabilului nu este prezent, sigilarea/desigilarea se efectuează în prezenţa
unor martori asistenţi.
Se întocmeşte în două exemplare din care un exemplar se lasă
reprezentantului legal al contribuabilului supus inspecţiei fiscale sau
deţinătorului spaţiului sigilat, iar celălalt exemplar se reţine de echipa de
inspecţie fiscală şi se anexează la actul de inspecţie fiscală.
Desigilarea se consemnează, în ambele exemplare, de regulă de
aceeaşi echipă de inspecţie fiscală care a aplicat sigiliul.
Toate oraganele de control finananciar fiscal îşi desfăşoară activitatea în strictă conformitate cu legislaţia
adoptată în domeniu.

TEMA Nr. 10
RĂSPUDREA JURIDICĂ ÎN
DOMENIUL
ECONOMICO-FINANCIAR
Evaziunea fiscală este unul din fenomenele economico-sociale ale
contremporaneităţii cu care toate statele se confruntă, într-o măsură mai mare sau
mai mică.
“Evaziunea fiscală este sustragerea prin orice mijloace, în întregime
sau în parte, de la plata impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului de
stat, bugetelor locale, bugetului asigurarilor sociale de stat şi fondurilor
speciale extra bugetare de către persoanele fizice şi juridice române sau
străine, denumite în continuarea contribuabili”1).
În toate timpurile, multitudinea obigaţiilor pe care le impun legile
fiscale contribuabililor, au făcut să stimuleze ingeniozitatea acestora în a
inventa diverse procedee de eludare a legilor fiscale.
1)
Legea 87 oct 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, republicată
 În cazul evaziunii, contribuabilul încearcă să se plaseze într-o poziţie
cât mai favorabilă, pentru a beneficia cât mai mult de avantajele oferite de
reglementările fiscale în vigoare. Ingineria financiar fiscală utilizează cele mai
moderne tehnici şi strategii: marketingul juridic al mediilor de afaceri interne
şi internaţionale.2)
Diferiţi autori definesc conceptul de evaziune fiscală drept o
sustragere de la impunere a meteriei impozabile.
În România problema evaziunii fiscale capătă un interes major în
primul rând datorită existenţei unei economii cu o lipsă acută de capital, atât
la nivel macroeconomic, unde fenomenul subcapitalizării este deosebit de
presant.
De asemenea, tot lipsa de capital atrage după sine o situaţie precară a
veniturilor care trebuie să alimenteze bugetul de stat şi care au ca menire
finanţarea unor importante sectoare sociale (sănătate, învăţământ). În aceste
condiţii limitarea într-o măsură cât mai mare a evaziunii fiscale ar avea un
efect pozitiv asupra echilibrului bugetar.
Mijloacele folosite pentru sustragerea de la obligaţiile fiscale se
prezintă sub multe forme:
- procedee ilicite, pe de o parte,
- simple neadevăruri, pe de altă parte
Evaziunea fiscală poate fi, ilicită, având şi un caracter fraudulos şi
evaziune fiscală legală sau mai bine zis tolerată.

Forme de manifestare a evaziunii fiscale

Evaziunea frauduloasă sau ilicită
Prin evaziunea fiscală ilicită se înţelege acţiunea contribuabilului care
încalcă o prescripţie legală cu scopul de a se sustrage de la plata impozitelor,
taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului. Evaziunea fiscală este frauduloasă
când contribuabilul, obligat să frunizeze date în sprijinul declaraţiei sale,
2)
H. Dorobanţu, Tranzacţii comerciale, Ed. Lumina Lex,Buc. 1998
recurge la disimularea meteriei impozabile sau folosirea altor căi de
sustragere de la plata impozitului datorat.
În general este greu să se determine toate formele de evaziune de
acest tip, ele fiind practic nelimitate şi într-o continuă chimbare datorită
spiritului inventiv al contribuabililor. În activitatea fiscală există, însă, forme
care se regăsesc mai frecvent şi de care trebuie să se ţină seama la cercetarea
contabilă:
- înregistrările realizate cu scopul de a micşora rezultatele;
- înfiinţarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive;
- înscrierea de cifre nereale în registrele contabile;
- amortismentele nelegale şi amortismente la supraevaluări;
- întocmirea de declaraţii false;
- întocmirea de documente de plăţi fictive;
- crearea de rezerve latente;
- alcătuirea de registre contabile nereale;
- nejustificarea cu documente legale a înregistrărilor;
- trecerea în conturi personale a unor parţi din beneficiu;
- reducerea cifrei de afaceri;
- executarea de registre de evidenţe duble, un exemplar real şi altul
fictiv;
- diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de
afaceri prin înregistrarea în cheltuielile unităţii a unor cheltuieli cu caracter
personal ale patronilor, sau înregistrarea de cheltuieli neefectuate în realitate;
- falsificarea bilanţului, ca mijloc de fraudare a fiscului, care
presupune o convenţie între patron şi contabilul şef, ei fiind astfel ţinuţi să
răspundă solidar pentru fapta comisă.
În practică însă este incert şi foarte greu de delimitat evaziunea legală
de cea ilegală, astfel că între legal şi ilegal nu există un zid chinezesc fix, ci o
mişcare brauniană, ordonată de perfecţionarea legii. Se poate spune că există
trei familii de contribuabili: una a celor cinstiţi (zona albă), a doua a celor
necinstiţi (zona neagră) şi ultima (zona gri) a celor care scapă fiscului
eventual, fie legitim prin abilitate (vid legislativ), fie ilegal prin acrobaţii sau
abuz de lege, trecând de la o zonă la alta.

Evaziunea fiscală legală

Prin evaziunea legală se înţelege acţiunea contribuabilului de a ocoli
legea, recurgând la o combinaţie neprevăzută a legilor şi deci „tolerată” prin
scăparea din vedere.
Contribuabilii găsesc anumite mijloace şi exploatând insuficienţele
legislaţiei eludează în mod „legal”, sustrăgându-se în total sau în parte plăţii
impozitelor, tocmai datorită acestei insuficienţe a legislaţiei.
Procedând astfel, contribuabilii rămân în limita strictă a drepturilor lor
şi statul nu se poate apăra decât printr-o legislaţie bine studiată, clară, precisă.
Un exemplu de evaziune fiscală legală este impunerea veniturilor
realizate de anumite categorii de persoane fizice pe baza unor norme medii de
venit, impunere ce crează condiţii pentru contribuabilii care realizează
venituri mai mari decât media, să nu plătească impozit pentru diferenţa
respectivă.
Un alt exemplu de evaziune legală care permite ca o parte de venit să
scape de la impunere sunt facilităţile fiscale care se acordă agenţilor
economici din anumite ramuri ale economiei la înfiinţarea sau pe parcursul
desfăşurării activităţii sub forma unor scutiri de la plata T.V.A., la impozitul
prevăzut pentru activităţi de export, accize, etc. sau reduceri de impozit pe
profit.
Motivele principale ale fenomenului de evaziune se sintetizează
astfel:
- comportament negativ al contribuabililor;
 - necunoaşterea sau ignoranţa legislaţiei fiscale şi deci, a obligaţiilor
care decurg din aplicarea legislaţiei;
- interpreatarea sau aplicare eronată şi chiar abuzivă a legislaţiei
fiscale;
- munca clandestină manifestată cel puţin sub două forme activitate
pe cont propriu, fără autorizaţie şi aşa numita „muncă la negru”.

În România fenomenul de evaziune fiscală cunoasşte dimenisuni

relativ mari. „Aşa se face că economia subterană a înflorit continuu, iar
persoanele care operează în acest domeniu plasează fondurile obţinute în ţări
unde procesul de reciclare este mai sigur şi mai rapid decât cel în care
politicile economice sănătoase permit randamente mai ridicate, dar există
riscul intervenţiei autorităţilor statele.
Se constată o creştere a activităţii de evaziune fiscală indentificată de
organele de control, principalele aspecte referindu-se la sustragerea de la plata
taxelor şi impozitelor prin neevidenţierea corectă în contabilitate a operaţilor
economice, înfiinţarea unor firme fantomă şi desfăşurarea de activităţi în
numele acestora, distrugerea documentelor de evidenţă primară şi contabilă1).”
Analiza actualului sistem a scos în evidenţă faptul că manifestarea pe
scară largă a evaziunii fiscale este determinată de o serie de factori printre
care se numără: mărimea prelevărilor fiscale, politica sancţiunilor fiscale,
nivel de organizare şi pregătire a aparatului fiscal.
Referitor la mărimea prelevărilor fiscale este vorba despre impozite
ale căror cote sunt prea mari în raport cu baza impozabilă şi din acest motiv
contribuabilii, persoanele care au obligaţia de a plăti aceste impozite statului,
sunt tentaţi să nu îşi onoreze plăţile către bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de sănătate, bugetele locale etc.

1)
Comisar general Garda Financiară Neculae Plăiaşu – Revista Finanţe publice şi contabilitate, nr.1,
ianuarie, 2002, Ministerul Finanţelor Publice, pg.11
 În ceea ce priveşte sancţiunile, acestea, sunt sub forma amenzilor şi
penalităţilor. Statul majorează nivelul veniturilor bugetare prin încasarea de
amenzi, penalităţi cât mai numeroase. Nivelul ridicat al penalităţilor şi
amenzilor poate conduce la un blocaj financiar şi în final la închiderea mai
multor unităţi economice.
Evaziunea fiscală realizată la adăpostul legii poate fi evitată, prin
perfecţionarea şi îmbunătăţirea conţinutului legilor care au făcut-o posibilă.

TEMA Nr. 11
INSTITUŢII FINANCIARE
INTERNAŢIONALE
Multe instituţii au fost create în timpul sau imediat după al doilea
război mondial, cu scopul de a elimina decalajele anterioare dintre ţări şi de a
crea un sistem viabil de drepturi şi îndatoriri internaţionale. Acest sistem
cuprinde drepturi şi îndatoriri în domeniul economic.
Mişcarea internaţională a mijloacelor băneşti şi sistemul pieţei
monetar – financiare internaţionale dispune de o structură instituţională
adecvată, prin intermediul căreia se realizează, în mod concret, fluxurile
monetare şi se asigură efectuarea operaţiunilor specifice activităţilor monetar
– financiare internaţionale. Această structură include instituţii specializate
localizate la nivelul economiilor mondiale (banca centrală şi băncile
comerciale), bursele şi societăţile financiare, agenţii economici nonbancari,
instituţiile guvernamentale, instituţii monetar – financiare internaţionale şi
cele regionale.
La oricare dintre aceste niveluri distingem:
a) instituţii care efectuează nemijlocit operaţiuni monetar –
financiare internaţionale;
b) instituţii care organizează, sprijină şi supraveghează.
 1. Principii de bază pentru funcţionarea eficientă a instituţiilor
Toate instituţiile financiare internaţionale se ghidează după cel puţin
trei principii de bază:
- promovarea libertăţii comerţului internaţional şi a
tranzacţiilor de capital;
- asigurarea asistenţei de specialitate în fiecare ţară în vederea
menţinerii stabilităţii economice şi monetare interne şi
externe;
- elaborarea politicilor economice luând în considerare
interesele tuturor ţărilor membre ale acestor instituţii.
Funcţionarii instituţiilor internaţionale sunt extrem de preocupaţi de
faptul că, pe măsură ce resursele de capital sunt disponibilizate de
comunitatea internaţională, ele trebuie cheltuite. De aceea există o tendinţă de
lărgire a sistemului de creditare, dar este necesar să se ia măsuri astfel încât să
nu se diminueze calitatea. Din acest punct de vedere este foarte important ca
instituţiile să fie capabile să-şi păstreze seriozitatea pe pieţele financiare, la
adevărata lor valoare. Majoritatea instituţiilor financiare internaţionale sunt
solide din punct de vedere financiar. O trăsătură esenţială a instituţiilor
financiare internaţionale este solidaritatea între ţările membre ale acestor
instituţii. Aceasta poate lua forma unor contribuţii financiare, demonstrând
bunăvoinţa de a oferi resurse unei instituţii care le va distribui pe considerente
supranaţionale. Contribuţiile financiare sunt expresie a sprijinului politic; ele
trebuie dezbătute în parlamentul fiecărei ţări membre şi aceasta dovedeşte
faptul că instituţiile internaţionale primesc un suport politic. Dar, pentru
funcţionarea eficientă a acestor instituţii, mult mai important decât valoarea
contribuţiei financiare este dorinţa politică de cooperare între ţările membre
bazată pe încredere reciprocă. Instituţiile întocmesc rapoarte detaliate asupra
activităţii lor, în care apar şi comentarii critice. Analiza introspectivă şi
autocritică au un rol benefic în readaptarea şi îmbunătăţirea activităţii în
scopul păstrării încrederii cu care au fost învestite instituţiile din partea ţărilor
membre, partenere.
Pentru a-şi putea desfăşura activitatea independent este foarte
important ca instituţiile internaţionale să aibă propriile surse de venituri.
Majoritatea instituţiile financiare internaţionale sunt instituţiile
profitabile. Aceste instituţiile au reuşit să acumuleze rezerve de capital
substanţiale, care să le consolideze poziţia în negocierile cu ţările membre şi
să le ofere o siguranţă pentru “vremurile grele”. Poziţia OCDE, care nu are
surse proprii de venituri în afara celor din publicaţiile pe care le editează, este
slabă din mai multe puncte de vedere în comparaţie cu cea a instituţiilor de la
Bratton – Woods.
Un alt factor important în asigurarea succesului instituţiilor
internaţionale este modalitatea în care se iau deciziile. Majoritatea instituţiile
financiare adoptă proceduri în care voturile depind de puterea economică şi
financiară a fiecărei ţări membre. Votul este adesea legat de contribuţia
financiară a ţării respective, în acest fel fiind asigurat faptul că ţările cu cea
mai mare putere economică vor avea şi cea mai mare contribuţie financiară,
primind în schimb o mai mare putere de decizie în cadrul instituţiei
respective. În practică se constată că acest sistem funcţionează avantajos
pentru marile puteri economice şi indirect pentru întreaga comunitate
internaţională.
În general, instituţiile internaţionale care iau decizii pe baza votului
diferenţiat funcţionează mult mai eficient şi mai prompt decât celelalte
instituţii care operează pe principiul “o ţară, un vot”, cum sunt Organizaţiile
Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, în practică se urmăreşte pe cât posibil,
luarea deciziilor pe baza consensului general.
Fiecare instituţie încearcă să creeze un cadru adecvat pentru discuţiile
de interes reciproc în care ţările membre să-şi poată lămuri problemele
proprii. Cu toate că ţările recunosc necesitatea cooperării, pentru menţinerea
comerţului liber şi a sistemului de plăţi, în practică este dificil de acceptat
faptul că acesta atrage după sine o ierarhizare a ţărilor în cadrul instituţiei.
Instituţiile financiare internaţionale sunt apolitice. Statutele lor prevăd
respectarea sistemului economic şi politic al fiecărui stat membru. Evaluarea
cererilor de acordare a creditelor ia în considerare numai aspectele tehnice,
economice şi financiare.
Toate instituţiile internaţionale sunt supuse unor presiuni politice de
diverse tipuri. Astfel S.U.A profită uneori de poziţia sa dominantă în cadrul
instituţiilor internaţionale, impunând preferinţele politice proprii, în urma
consultărilor din cadrul Grupului celor 7. Existând conflicte ideologice
internaţionale, este foarte important să nu fie luate în consideraţie preferinţele
politice. Sistemul de evaluare a cererilor de împrumut ar fi total paralizat dacă
ar lua în considerare aspecte politice cum ar fi standardele democratice ale
sistemului de administraţie publică sau respectarea drepturilor omului.
Caracterul apolitic al acestor instituţii trebui menţiunt şi protejat în
permanenţă.
Pe plan internaţional funcţionează instituţii monetar – financiare
specializate: FMI, BIRD şi întregul grup al Băncii Mondiale, ca şi mai vechea
decât ele, Banca Reglementelor Internaţionale.
Rolul lor depăşeşte cu mult pe acela al unei simple bănci, printre
obiectivele lor figurând dezvoltarea şi organizarea cooperării monetar –
financiare a statelor, asigurarea de asistenţă şi sprijin financiar pentru
dezvoltarea schimburilor, menţinerea stabilităţii şi echilibrului pe plan valutar,
a echilibrului balanţelor de plăţi, susţinerea financiară a creşterii economice în
ţările membre şi cu deosebire în cele mai puţin dezvoltate1).

1)
A. Cajal – “Relaţii monetare şi financiare internaţionale”, pag. 20, Ed. Bucura Nouă, Bucureşti, 1997.
 2. Cadrul instituţional al desfăşurării relaţiilor monetare şi
financiare internaţionale
Activitatea monetar – financiară internaţională, atât de amplă şi de
complexă astăzi, presupune pentru desfăşurarea sa instituţii specializate,
mijloace şi modalităţi de organizare, supraveghere şi reglare a acestei
activităţi şi a relaţiilor generate de ea. Cadrul instituţional internaţional
adecvat este asigurat prin instituţii monetar – financiare internaţionale,
precum şi prin structuri naţionale, regionale şi internaţionale investite cu rol şi
funcţii în reglementarea pieţelor monetare, financiare şi de credit
internaţionale.

2. 1. Banca Reglementelor Internaţionale (B.R.I.)

Este cea mai veche dintre instituţiile financiare internaţionale, este un
organism interguvernamental, cu sediul la Basel (Elveţia), înfiinţată în 1930,
în urma conferinţei de la Haga care s-a ocupat de plata reparaţiilor de război
germane după primul război mondial în cadrul planului Young. Principalele
ţări implicate în război au căzut de acord cu guvernul Elveţiei neutre să
fondeze o bancă la Basel la care să fie membre numai băncile centrale şi care
să aibă imunitate efectivă în raport cu legile naţionale ale statelor membre.
B.R.I. urma să răspundă de reglementarea reparaţiilor de război germane, de
unde şi denumirea de “reglemente” din numele instituţiei.
B.R.I. este o companie pe acţiuni cu răspundere limitată ai cărei 33 de
acţionari cuprind aproape toate băncile europene centrale, precum şi băncile
centrale ale Australiei, Canadei, Japoniei şi Africii de Sud. Unele bănci
centrale, inclusiv Rezervele Federale ale S.U.A. au vândut din acţiunile lor
iniţiale la B.R.I., băncilor comerciale, astfel încât 15% din acţiuni sunt
deţinute de acţionari particulari, în principal din Europa1).

1)
A. F. P. Bokker – “Instituţii financiare internaţionale”, Ed. Antet, pag. 117, Oradea, 1997.
 România a participat la B.R.I., încă din 1930, prin Banca Naţională
care a subscris un capital de 20 milioane franci elveţieni, capitalul iniţial al
B.R.I. fiind de 1,5 miliarde franci elveţieni2).
Principalele departamente ale B.R.I. sunt: departamentul monetar şi
economic (au specialişti de înaltă valoare unde este analizată situaţia
monetară internaţională) şi departamentul bancar care realizează tranzacţiile
financiare de piaţă. Personalul B.R.I. este de aproximativ 500.
Funcţiile B.R.I. sunt expuse pe larg în statut, astfel încât banca poate
răspunde corespunzător situaţiei în permanentă schimbare a sistemului
financiar internaţional.
B.R.I. a fost înfiinţată ca o bancă a băncilor centrale dar în multe
privinţe funcţionează ca o bancă comercială. Băncile centrale depozitează o
parte a resurselor lor în monedă oficială la B.R.I., care le reinvesteşte pe piaţa
eurodevizelor sau pe pieţele naţionale. B.R.I. asigură un manageriat flexibil al
resurselor încredinţate.
Funcţia bancară îndeplinită de B.R.I., consacrată structurii financiare,
include furnizarea de credite băncilor centrale care nu dispun de lichidităţi.
Aceasta este o consecinţă directă a celei mai importante funcţii a B.R.I. şi
anume promovarea cooperării între băncile centrale. Această cooperare este în
întregime voluntară; nu există un transfer oficial de autoritate către B.R.I.
Conform prevederilor statutare, B.R.I. efectuează următoarele
operaţiuni:
- primeşte şi constituie depozite în favoarea băncilor centrale;
- cumpără, deţine şi vinde aur în contul său şi al băncilor
centrale;
- acordă credite băncilor centrale;
- se ocupă de cumpărarea sau vânzarea de cecuri, cambii şi
alte titluri de credit1).
2)
A. Cajal – “Relaţii monetare şi financiare internaţionale”, pag. 66, Ed. Bucura Nouă, Bucureşti, 1997.
1)
D. D. Şaguna – “Drept financiar şi fiscal”, pag. 424, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997.
 Obiectivele B.R.I. sunt: să promoveze cooperarea băncilor centrale
şi să asigure posibilităţi suplimentare operaţiunilor financiare internaţionale;
să acţioneze ca mandatar sau agent în privinţa reglementărilor financiare
internaţionale ce i-au fost încredinţate prin acorduri între părţile interesate
(Articolul 3).
B.R.I. elaborează multe statistici pentru băncile centrale, îndeosebi
asupra pieţelor internaţionale de capital şi de credit. A alcătuit cea mai mare
bază de date statistice financiare din lume. Pe baza analizelor acestor date,
facilitată de faptul că B.R.I. însuşi este un operator important de piaţă, B.R.I.
întocmeşte rapoarte cu privire la tendinţele semnificative şi indică deficienţele
şi perturbările potenţiale. Aceste rapoarte, dintre care multe sunt publicate,
sunt discutate de Comitetul Permanent al Eurodevizelor, cuprinzând experţi ai
Grupului celor Zece.
Ca instituţie financiară cu orientare europeană, B.R.I. asigură multe
servicii pentru băncile centrale ale Grupului celor Zece şi ale Uniunii
Europene. Ea nu este numai o bancă propriu-zis, ci şi o instituţie prestatoare
de servicii pentru băncile centrale cu funcţii de administrator sau de agent.
Înainte de înfiinţarea Institutului Monetar Ruropean, B.R.I. a asigurat cazare
şi sprijin pentru secretariatul Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale al
Pieţei Comune. Din 1986, B.R.I. a organizat decontarea (clearing)
tranzacţiilor private ECU de către băncile comerciale. Lipsurile temporare de
lichidităţi trebuie înlocuite de băncile comerciale participante prin sistemul de
clearing. În cadrul sistemului de clearing sunt 45 de bănci comerciale
organizate în Asociaţia Bancară ECU. Recent B.R.I. a devenit agentul pentru
aranjamentele colaterale legate de restructurarea datoriei Braziliei către
băncile comerciale.
Structura financiară a B.R.I. se caracterizează printr-un grad înalt de
lichidităţi. Băncile centrale care îşi depozitează o parte a rezervelor de aur şi
valută la B.R.I. trebuie să fie sigure că depozitele lor, în caz de nevoie, pot fi
disponibilizate imediat la cerere. Tranzacţiile B.R.I. produc un profit, parţial
datorită existenţei unei marje mici de dobândă, aşa că B.R.I. nu are nevoie de
ajutor financiar. Ca urmare, B.R.I. are o poziţie unică şi foarte independentă
printre instituţiile financiare internaţionale. Ea este după F.M.I. al doilea stâlp
al sistemului monetar internaţional oficial.
2. 2. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I)
F.M.I., instituţie specializată a O.N.U., supraveghează buna
funcţionare a sistemului. Alături de O.N.U. şi G.A.T.T., este una dintre cele
mai mari construcţii instituţionale concepute de Statele Unite şi într-o măsură
mai mică de Regatul Unit al Marii Britanii, la sfârşitul celui de al doilea
război mondial.
Scopul său este clar: să împiedice revenirea catastrofelor din anii ’30
(scăderea bruscă a activităţii economice, închiderea frontierelor, manipulările
monetare, venirea la putere a regimurilor dictatoriale), printr-un liberalism
organizat, combinând, cu ajutorul statelor, respectul faţă de disciplinele
precise cu o cooperare internaţională puternică, în scopul de a le ajuta pe cele
care se află în dificultate. Acesta este rolul F.M.I.-ului în domeniul monetar1).
“Sistemul ideal ar consta în mod sigur în fondarea unei bănci
supranaţionale care să aibă cu toate băncile centrale naţionale relaţii
asemănătoare celor care există între fiecare bancă centrală şi băncile sale
subordonate”2).
Acum 61 de ani, s-a petrecut într-o mică localitate – Bretton Woods,
(statul New Hamphire, S.U.A.) un eveniment care avea să rămână întipărit în
analele istoriei moderne a lumii. Aici s-au întâlnit la 22 iulie 1944
reprezentanţii a 44 de state care au reflectat asupra viitorului economic. Dintre
statele participante 8 reprezentau Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi mai puţin
de 30 erau ţări în curs de dezvoltare.

1)
P. M. Defarges – “Organizaţiile internaţionale contemporane”, pag. 42, Institutul European, Iaşi, 1998.
2)
J. M. Keynes – “Traite sur la monnail”.
 În anul 1944, omenirea se afla în faţa necesităţii de a trage concluziile
menite nu numai să repare rănile a două războaie, ci şi să prevină, printr-o
cooperare strânsă între naţiuni, apariţia unor noi conflicte armate. Toate
statele doreau să se realizeze o cooperare între ţările lumii în vederea obţinerii
unei stabilităţi economice, financiare şi monetare1).
Pentru ca F.M.I. să-şi înceapă activitatea era nevoie de acordul unui
unmăr de ţări ale căror cote de participare la capitalul F.M.I. să însumeze cel
puţin 65% din acesta. Această cerinţă a fost realizată la 27 noiembrie 1945,
când statutul Fondului a fost semnat şi ratificat de 29 de guverne totalizând
80% din cotele părţi, ceea ce a permis intrarea în vigoare a acordului F.M.I.
Activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947 şi primul său
exerciţiu financiar s-a încheiat la 30 iunie 1947.
Statele membre îi plătesc F.M.I. în funcţie de anvergura lor economică
o sumă totală în aur, devize şi monedă naţională. Aceste vărsăminte le fixează
cota-parte ce determină numărul de voturi în deliberările Fondului, ca şi
importanţa tragerilor la care pot participa în cadrul instituţiei. Accesul la
aceste trageri atrage măsuri de supraveghere şi control din partea F.M.I.
Organizarea - F.M.I. este condus în mod oficial de Consiliul
Guvernatorilor. Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi
creşterea capitalului Fondului, aderarea de noi membrii sau acordarea
drepturilor speciale de tragere.
Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia
guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii F.M.I. Acest consiliu este compus
din 24 de directori executivi care se întâlnesc cel puţin de trei ori pe
săptămână. Cele cinci ţări cu cea mai mare cotă de participare – S.U.A.,
Marea Britanie, Germania, Franţa şi Japonia – au dreptul la câte un director
permanent fiecare.

1)
D. D. Şaguna – “Drept financiar şi fiscal”, pag. 426, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997.
 Cel mai important organism care trasează politica F.M.I. este
Comitetul Interimar, a cărui preşedenţie este asigurată prin rotaţie.
Funcţii. Principala funcţie a F.M.I. este aceea de a supraveghea
sistemul monetar internaţional. Din această funcţie principală derivă alte
câtevafuncţii: supravegherea politicii monetare şi a ratei de schimb din ţările
membre, elaborarea de recomandări privind politica financiară pentru membri
şi acordarea de credite pentru ţările cu dificultăţi în balanţa de plăţi. Rolul cel
mai important pe care îl deţine Fondul este acela de manager al unui sistem
monetar internaţional ordonat, previzibil şi stabil, cu graniţe deschise şi care
să ofere cadrul necesar unei creşteri echilibrate în comerţul mondial şi în
economiile ţărilor membre. În acest sens F.M.I. funcţionează ca un organism
permanent de consultanţă, în care membrii cooperează şi participă activ în
sfera monetară internaţională1).
Scopurile F.M.I.2)
(1) – De a promova cooperarea monetară internaţională
(2) – De a facilita extinderea şi creşterea echilibrată a comerţului
internaţional şi de a contribui astfel la promovarea şi menţinerea unui nivel
înalt al angajărilor şi al venitului real şi de a dezvolta resursele productive ale
tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al politicii economice
(3) – De a promova stabilitatea schimbului, de a menţine disciplina în
acordurile de schimb dintre membri şi de a evita deprecierea schimbului
competitiv
(4) – De a asigura asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de
plăţi pentru tranzacţiile curente dintre membri şi în eliminarea restricţiilor în
schimbul internaţional care stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional
(15) – De a da încredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a
resurselor generale ale Fondului

1)
A. F. P. Bokker – “Instituţii financiare internaţionale”, Ed. Antet, pag. 28-29, Oradea, 1997.
2)
Articolul 1 din Prevederile Acordului de Înfiinţare al F.M.I.
 (16) – De a micşora durata şi intensitatea dezechilibrului din balanţele
de plăţi internaţionale.
Statutul F.M.I.-ului adoptat la Bretton Woods conţine 31 de articole
care definesc obiectivele şi regulile sale de funcţionare. Primul articol se
referă la rolul F.M.I.-ului, articolul IV la regimul schimburilor fixe şi
stabilitatea schimburilor, articolul VIII la convertibilitatea monedelor, iar
articolul V la facilităţile de credit.
Facilităţi de credit1). Statutul F.M.I. prevede pentru ţările membre
posibilitatea de a face apel la resursele sale financiare. Acordarea de credite
urmăreşte să uşureze adoptarea de politici de deschidere şi de liberalizare,
asigură autorităţile că o finanţare va fi disponibilă pentru a compensa
eventualul impact al acestor politici asupra balanţelor de plăţi. F.M.I.-ul
încurajază astfel, prin acordarea acestor credite, politici vizând realizarea
monedei liber convertibile, liberalizarea schimburilor externe şi facilitarea
mişcărilor de capital internaţional.
În acelaşi mod, aceste credite încurajază ţări, care se confruntă cu un
deficit al balanţei de plăţi, să nu aplice politici nefaste pentru comunitatea
internaţională, cum ar fi devalorizarea competitivă sau blocarea schimburilor
externe.
Statutul precizează că aceste resurse au un caracter temporar, căci
acordarea continuă de credite pe termene medii sau lungi ar putea încuraja
menţinerea de politici nefaste.
La sfârşitul anului 1995, F.M.I. cuprindea 181 de ţări membre, avea
disponibilităţi de 154,3 mld. DST (la 30 aprilie 1994) care proveneau din:
cotele-părţi ale ţărilor participante 144,9 mld. DST, iar restul din alte
vărsăminte speciale, din care aur circa 3217 tone2).

1)
P. Lenain – “F.M.I.-ul”, pag. 38, Ed. CNI Coresi, 2000.
2)
P. Bra – “Relaţii Financiare şi Monetare Internaţionale”, pag. 253, Ed. Economică.
 În perioada 1980 – 1990 aproape 40 de ţări (printre care şi cele care
provin din lumea comunistă) au aderat la F.M.I.3)

2. 3. Banca Mondială
Concomitent cu înfiinţarea în 1944, la Bretton Woods, a Fondului
Monetar Internaţional s-a decis şi crearea unei bănci internaţionale care să se
axeze pe finanţarea şi reconstrucţia economiiloe europene, slăbite în timpul
celui de al doilea război mondial: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare (B.I.R.D.). Această bancă este cunoscută în general sub numele
de Banca Mondială şi acest termen generic include şi instituţiile înrudite,
înfiinţate ulterior şi având funcţii specifice: Corporaţia Financiară
Internaţională (CFI) şi Asociaţia pentru Dezvoltarea Internaţională (ADI).
Scopul principal al tuturor acestor instituţii este acelaşi: promovarea
progresului economic şi social in ţările în curs de dezvoltare, prin creşterea
productivităţii economice. Instituţiile menţionate acorda credite şi
împrumuturi şi oferă consultanţă tehnică şi economică în sectorul public şi
privat din ţările în curs de dezvoltare.
În primii ani de existenţă, Banca Mondială va acorda câteva
imprumuturi pentru reconstructţia Franţei, Olandei, Danemarcei şi Japoniei,
pentru a le ajuta la finanţarea reconstrucţiei economiilor lor.
Capitalul Băncii este format din subscripţiile statelor sale membre.
80% din capitalul subscris poate fi cerut în orice moment de Banca Mondială
pentru a face faţă la rambursarea de împrumuturi sau garanţii.
Banca Mondială trebuie să se asigure de rentabilitatea proiectului
finanţat şi de capacitatea celui care împrumută de a rambursa împrumutul
acordat.
Structura financiara prevazută pentru Banca Mondială este în mod
singular diferită de cea a FMI-ului. Fondul funcţionează prin punerea în

3)
P. M. Defarges – “Organizaţiile internaţionale contemporane”, pag. 46, Institutul European, Iaşi, 1998.
comun a devizelor, pe care statele membre le pot împrumuta temporar, în timp
ce Banca Mondială are o structură mai clasică de intermediar financiar
însărcinat cu acordarea de împrumuturi obţinut pe piaţa de capital. Fondul
trebuie să acorde credite pe termen scurt destinate restabilirii balanţei de plăţi,
în timp ce Banca Mondială trebuie să se angajeze în ajutorarea pe termen lung
a proiectelor de investiţie1).
Pentru a-şi îndeplini activităţile, banca Mondială dispune de un
personal de peste 7000 persoane (2000 numai pentru Fond) şi peste 40 de
reprezentanţi în toată lumea. Personalul are un evantai impresionant de
competenţe: economişti, ingineri, urbanişti, agronomi, statisticieni, jurişti etc.
Ea are nevoie de un astfel de evantai de competenţe, căci operaţiunile sale
acoperă un vast demeniu de activitate.
Drepturile ţărilor membre ale băncii sunt2):
- contractarea de împrumuturi pentru investiţii
- contractarea de împrumuturi pentru finanţarea pe bază de
program
- participarea la licitaţiile internaţionale organizate de Banca
Mondială, pentru adjudecarea lucrărilor finaţate de aceasta.
- obţinerea de asistenţă tehnică pentru anumite lucrări de
specialitate
- termene maxime de până la 20 ani.
Obligaţiile pe care trebuie să şi le asume statele membre sunt:
- aderrarea prealabila la F.M.I;
- participarea la capitolul pe acţiuni al băncii;
- furnizarea de informaţii şi date privind situaţia economică şi
financiară a ţării, în vederea fundamentării politicii de împrumuturi a băncii,
faţă de ţara respectivă.

1
P. Lenain – “F.M.I.-ul”, pag. 41, Ed. CNI Coresi, 2000.
2) D.D. Şaguno – Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print, Bucureşti, vol 1, 1997 pg.238.
2
 România a aderat la Banca Mondială la 15 decembrie 1972, iar până
acum a obţinut împrumuturi pentru realizarea unor investiţii importante în
agricultură, industrie, energie, transporturi.
Structura Băncii este relativ copmplexă, deoarece ete formată din mai
multe instituţii:
AID – are aceleaşi obiective ca şi BIRD, numai că în sfera ei de
activitate sunt incluse cele mai sărace ţări, cărora le asigură condiţii de
creditare deosebit de avantajoase: credite fară dobandă, cu o perioadă de
graţie de 10 ani şi de rambursare efectivă de 15 ani. Resursele ei provin din
subscripţiile celor mai dezvoltate ţări, membre ale BIRD şi din redistribuirea
veneficulor BIRD.
CFI are ca scop acordarea de asistenţă ţărilor slab dezvoltate în
promovarea sectorului privat, mobilizând pentru aceasta, capitalul naţional
intern, precum şi din capital străin.
AMGI (Agenţia Multilaterală de Garanţie a Investiţiilor), înfiinţată în
1988, are misiunea de a incuraja investiţiile directe în ţările în curs de
dezvoltare ţi de a le proteja contra riscurilor necomerciale.
Toate aceste organisme au un obiectiv comun- dezvoltarea economică
a ţărilor asistate.

Banca Mondială sprijină economia românească 1)

Cateva proiecte pe care Banca Mondială şi-a propus să le promivze în
România, prin credite şi asistenţă tehnică şi care sunt în curs de implementare:
- proiectul de cadastru
- proiectul de reabilitare a şcolilor
- reforma şi privatizarea în telecomunicaţii
Proiectul de cadastru este implementat pe o perioadă de 4 ani,
începând din iunie 1998 şi are următoarele obiective:
1)
Piaţa Financiară, nr.9, septembrie 2000, pg.94
 - crearea unui sistem de asigurare a dreptului de proprietate
asupra pământului, extins la nivelul întregii ţări.
- Crearea unei modalităţi simple de acces la informaţiile
referitoare la dreptul de proprietate asupra terenurilor
- Stabilirea unor proceduri simple, sigure şi eficiente de
tranzacţionare a terenurilor.
Costul proiectului este estimat la 37 milioane dolari.

Proiectul de reabilitare a şcolilor are drept obiective:

- reabilitarea şi/sau ănlocuirea şi echiparea a ciraca 700 dintre
unităţile şcoalre cu un gread avansat de degradare, în conformitate cu normele
internaţionale acceptate, de siguranţă şi pedagogie.
- Consolidarea capacităţii instituţionale a personalului din
acest sector; 1) la nivel naţional, prin elaborarea, aplicarea şi respectarea unor
norme de siguranţă, standarde tehnice şi practice şi respectarea normelor
ecologice la construirea şi întreţinerea unităţilor de învăţământ; şi 2) la nivel
judeţean, prin managementul şi implementarea unor norme cuprinzătoare de
întreţinere a spaţiilor de învăţământ.
Costul total al proiectului este estimat la 130 milioane dolari, din care
70 milioane dolari constituie împrumutul acordat de Banca Mondială.
Reforma şi privatizarea în telecomunicaţii este un proiect compus din
două componente:
- Reforma sectorului: privatizarea Rom Telecom, prin
vânzarea până la 30% din acţiunile acesteia către investitori şi până la 5% din
acţiuni angajaţilor companiei; domeniul reglementărilor va acoperi
reglementările tehnice (calitatea serviciilor, tipul aprovărilor necesare pentru
echipamnete) şi reglementările economice (preţuri, taxe pentru licenţe);
domeniul legislativ va pune la dispoziţie cadrul legal pentru transparenţa
reglementărilor şi pentru alternativele politicilor alese.
 - Dezvoltarea agenţiei de reglementare: include modernizarea
spectrului radio. Acesta va include dezvoltarea capacităţii Inspectoratului
General al Telecomunicaţiilor de a reglementa toate reţelele şi serviciile din
acest sector de activitate incluzând achiziţionarea de echipamente şi servicii
(din acest sector) pentru instalarea unei reţele naţionale de management şi
monitorizare a spectrului de frecvenţe radio.
Costul proiectului este estimat la 44 milioane dolari, din care Banca
Modnială asigură o finanţare în valoare totală de 40 milioane dolari.
Confinanţatori ai proiectului sunt: Guvernul României, UE şi IGT. Proiectul a
fost semnat la 28 aprilie 1998.

3. Concluzii:
Scopul înfiinţării unor instituţii financiar-monerate internaţionale a
fost acela de a asigura cadrul adecvat pentru cooperare şi ajutor reciproc în
diferite domenii, între ţările membre.
Credinţa care a condus la apariţia acestor instituţii a fost aceea că
pacea mondială poate fi asigurată numai prin prosperitate economică în toate
ţările.
Instituţiile financiare internaţionale şi-au dovedit raţiunea de a exista.
Instituţiile s-au dovedit capabile de acţiuni decisive în situaţia unor
evenimente neaşteptate sau creze.
Prin rolul acestor instituţii de sprijinire a realizării unei creşteri
economice, de reducere a gradului de sărăcie, de protejare a mediului
înconjurător, de promovare a dezvoltării sectorului privat are loc
perfecţionarea şi dezvoltarea întregului sistem Monetar şi Financiar
Internaţional.
Dândune seama de importanţa pe care o au aceste instituţii financiar-
monetare internaţionale pentru ţările membre, nu ne putem imagina existenşa
lor fără aderarea lor la aceste organisme.
 Rolul instituţiilor financiare internaţionale pare să se întărească în
viitor, cu accent pe transparenţă şi eficacitate.

TEMA Nr. 12
DEZORDINEA MONETARĂ
INTERNAŢIONALĂ
LA SFÂRŞIT DE MILIENIU II

După inconvertibilitatea întâi tacită apoi oficială a dolarului în aur, un

nou sistem de stalon deviză: Dolarul Standar care deviză din “Gold Exchange
Standard”. Această substituţie se face în mod progresiv începând din 1961.
Efectuată practic în martie 1968, aceasta a fost necunoscută oficial în 5 august
1971.
Punerea în lucru a Dolarului Standard, apoi funcţionarea acestui
sistem sunt însoţite de criza monetară internaţională conducând la situaţia
contemporană pe care o putem cataloga drept dezordinea monetară
internaţională.

Doalrul Standard
Sistemul de etalon deviză se caracteerizează prin faptul că o monedă
naţională a devenit monedă etalon înlocuind sistemul legat de folosirea
aurului. Dolarul a ajuns până la acest rol pe baza forţei economice existente în
Statele Unite şi a libertăţii muncii. Există o prezenţă majoritară a unui dolar
echilibrat în rezervele monetare internaţionale ale statelor care datorită
inconvertibilităţii în aur justifică această calificare a sistemului contemporan
al Doralului Standard. Rolul dolarului în comparaţie cu moneda internaţională
a fost intensificat prin dezvoltarea investiţiilor şi a împrumuturilor efectuate
în Statele Unite în dolari. Este momentul în care Dolarul Standard substituie
progresiv Gold Exchange Standrad (schimbul de aur), în care utilizarea
dolarului s-a răspândit cu extremă rapiditate pe pieţe monetare şi financiare
noi.

A. Natura balansării dolarului sau creanţele oficiale

ale Statelor Unite
Averile în dolari sunt deţinute de Băncile Centrale, altele decât
Băncile Federale de Rezerve, sub formă de dolari. În sistemul G.E.S aceste
balansări erau convertite în aur de către Băncile centrale după Trezoneria
americană; se ştie că decăderea şi sfârşitul G.E.S. au drept cauză
imposibilitatea de a menţine convertibilitatea în aur.
Dolarul, monedă de rezervă multilaterală constituie pentru cea mai
mare parte din spaţiul internaţional o monedă centrală inconvertibilă în aur
identică monedelor centrale naţionale care au încetat de mult timp să fie
inactive pentru Băncile Centrale Emitente.
Dolarul necunosctu drept unitate de măsură şi ca monedă de
reglementare devine deasemenea monedă de rezerva şi de intervenţie, fără
legătură cu aurul, o varitabilă monedă internaţională.

B. Utilizarea dolarului: reciclarea dolarului

Încă din martie 1973 Băncile Centrale non-americane erau constrânse
să accepte cantităţi mari de dolari având în vedere deficitul american şi
regulile adoptate la Bretton Woods în 1998, cu scopul de a menţine paritatea
schimbului fix.
După 16 martie 1973, Băncile Centrale europene-japoneze, nu mai
sunt constrânse să absoarbă sume (cantităţi) mari de dolari, fiecare dintre ele
având rezervele lor în dolari, diminuate rapid datorită crizei energetice.
O problemă de folosire a dolarului este pusă de Băncile Centrale, care
ca orice alte bănci, nu poate să îşi lase disponibilităţile neproductive. Până în
1971, Băncile Centralşe depozitau pe pieţele euromonetare creşterile lor de
rezervă.
Reciclarea în Statele Unite
Dolarul este moneda de rezervă cea mai uşor de administrat. Există pe
piaţa din New York multiple posibilităţi de a plasa dolarii: de pe o zi pe alta,
la 2 zile, la 3 zile, la 8 zile, la o lună, la 3 luni sau 1 an. Aceşti dolari
constituie o rezervă care raportează dobânda, dolarul putând fi plasat de către
Băncile Centrale străine în valori de Tezaur American.
Astfel o creştere esenţială de rezerve în dolari a Băncilor Centrale non
americane este plasată în Bonuri de Trezonerie în Statele Unite. Aceste Bănci
Centrale facilită indirect deficitul bugetar american solicitând o noua
emisiune de titluri din datoria publică.

Reciclarea în afara Statelor Unite

Pentru a expune efectele de început ale dolarului, Băncile Centrale,
treptat şi pe măsura puterii de cumpărare a dolarului, revând o parte din
numerarul Băncilor Comerciale răscumpărându-l la termen. Această
operaţiune nu este fără inconvenient deoarece băncile comerciale o utilizau
pentru plasamentele pe pieţe a euro-dolarilor.Aceshti dolari neciclaţi în
circuitul economic aduce acestora lichidităţi noi care riscă să fie inflaţioniste.

Consecinţa creşterii balanţei dolarului asupra inglaţiei mondiale

Creşterea rezervelor internaţionale, din care dolarul constituie
componenta cea mai importantă. Această creştere are repercursiuni directe
asupra masei monetare ale ţărilor titulare dolarului, lărgind baza monetară. El
a putut, pe de altă parte, să aibă o incidenţă indirectă asupra masei monetare
când autorităţile monetare naţionale au estimat că, creşterea de lichidităţi
internaţionale a diminuat restricţiile pe care le impune nivelul rezervelor şi
permite aplicarea unei polititci monetare expansioniste. În măsura în care se
adminte că această creştere a masei monatare contribuie la creşterea
rezervelor internaţionale, şi deci extinderea dolarului a apărut ca unul din
factorii determinanţi ai accelerării inflaţiei mondiale în cursul anilor ’70-’80.

Criza monetară contemporană

Negocierile monetare care au avut loc la Washington la data de 18
decembrie 1971 se traduc printr-un compromis între ideea americană care
impune o reevaluare a altor monede, decât dolarul, şi ideea franceză: conform
căreia dolarul înregistrează regres relativ având drept bază de referinţă aurul,
în schibm lira sterlină şi francul francez rămân neschimbate în raport cu aurul.
Acest acord de la Washington prevedea o suprimare a suprataxei americane de
10%; o realiniere de echivalenţă a monedelor, o lărgire a marjei de fluctuaţii
în devize.
Acordurile de la Washington erau sortite eşecului căci ele tindeau să
reconstituie un sistem de taxe de schimb fixe în absenţa unui element
regulator care reprezintă obligaţia autorităţilor monetare care apără un curs fix
al aurului.
Scăderea dolarului pe pieţile de schimb, precipitând intrările masive
de dolari în Europa, plasează ţările europene în următoarele alternative:
- cele care se opun intrărilor de capitaluri prin controlul şi mărirea
taxelor la intrare: ţări precum Germania care respinseseră
instrumentele după sfârşitul celui de al doilea război mondial;
- cele care acceptă noul aliniament de legalitate mondială.

1) Devalorizarea dolarului cu 10% în februarie 1973

Pentru prima dată, noua definiţie a dolarului a fost stabilită prin raport
la unitatea DST (egală ea însăşi la definiţia dată în aur a vechiului dolar) şi nu
prin raportarea la aur. În mai puţin de 15 zile de la această devalorizare, cursul
dolarului scade iarăşi, demonstrând astfel că o simplă schimbare de paritate
nu este suficientă pentru a elimina incoerenţa dintr-un sistem unde valoarea
devizei americane nu pare a fi susţinută decât de acumularea de dolari a
Băncilor Centrale.

2) “Plutirea” pusă la cale de monedele europene

A fost decisă la Conferinţa Monetară de la Paris din 16 martie 1973.
Ţările europene a căror monedă era considerată puternică (Franţa, Germania,
Ţările de Jos, Danemarca, Suedia) decid scutire băncilor lor centrale,
începând din 9 martie 1973, de obligaţia de a sprijini dolarul, rezervâd
posibilitatea de a interveni dacă ele consideră necesar pentru a îngusta
speculaţiile asupra dolarului.
Conferinţa Monetară de la Paris nu a permis decât o revenire la
calmul temporal pe piaţa de schimburi deoarece acesta a fost din nou
perturbat în luna mai 1973. Începând din 10 iulie 1973 voinţa manifestată de
autorităţile monetare americane de a susţine dolarul pe pieţele de schimburi şi
creşterea de monedă, pune la dispoziţia lor acest rezultat, datorită reţelei de
răscumpărare la termen alături de alte Bănci Centrale, au contribuit astfel la
schimbarea tendinţei de bază a monedei americane.

Criza de energie
Criza energetică care începe în toamna anului 1973 a antrenat o
bulversare a structurilor industriale din ţările occidentale şi Japonia, fondate
până atunci pe o piaţă bună a energiei. Brutalitatea sa şi în acelaşi timp
consecinţele sale durabile, I-a conferit caracterul de eveniment major în
istoria economică contemporană.
Primul şoc petrolier din 1973 a permis cristalizarea diverşilor facotri
de dereglare care au condus la o criză mondială latentă din 1971-1973. Acesta
va contribui la ruptura din 1974 a marii modificări de creştere observată după
al doilea război mondial, antrenând o gravă criză economică. Al doilea şpc
petrolier apoi presiunea dată de preţul petrolului, criza irakiană arată că
fluctuaţiile preţului său constituie începând de acum un factor permanent de
creiză. Volatizarea preţului petrolului este particularmente nefastă pentru
economia mondială: cu un volum de tranzacţii aducând peste 500 miliarde
dolari reprezintă 5% din PNB mondial care este raportat în mişcarea haotică
adusă politicilor economice.
În măsura în care dolarul rămâne monedă internaţională, sistemul
monetar poate fi calificat de Dolarul Standard, dar acest sistem nu traduce
decât un ordin monetar stabilit la Bretton Woods, deoarece dolarul-etalon de
referinţă nu are decât o valoare fixă încă din 19 martie 1973. Deasemnea încă
de la această dată a fost stabilită o situaţie de incertitudine, de dezordine
monetară internaţională la care ţările situate în FMI au fost constrânse să
găsească o cale pentru a regăsi un nou sistem monetar şi financiar
internaţional.
TEMA Nr. 13
CĂUTAREA UNUI NOU SISTEM
MONETAR ŞI FINANCIAR INTERNAŢIONAL

Situaţia dezordinii monetare internaţionale se caracterizează prin

mişcări de o mare amplitudine pe piaţa schimburilor şi prin dezechilibre
profunde ale balanţelor de plăţi. Aceste mişcări pe piaţa schimburilor sunt
consecinţe ale dezechilibrelor de plăţi, schimbarea bruscă a sensului (balanţe
excedentare devin deficitare). Adaptarea balanţelor de plăţi constituie o
condiţie de restauraţie a ordinului monetar internaţional.
O perfectă şi constantă adaptare rămasă iluzorie, recursul la o
lichidare internaţională pentru finanţarea dezechilibrelor rămase. Crearea unei
noi monede poate contribui la formarea unui sistem monetar internaţional.
Încă este necesar ca regulile de emisie a noii monede să permită organizarea
unei simetrii de drepturi şi obligaţii pentru toate ţările.
 Trei axe principale de căutare pot fi astfel degajate:
- prima se referă la căutarea unei adaptări a balanţelor de
plăţi;
- a doua consacră atenuarea procesului adaptării, graţie
ezitării schimbărilor şi de recurgere la contracte de datorii;
- a treia se referă la reforma sistemului monetar internaţional
şi la introducerea unei monede internaţionale.

Adaptarea balanţelor de plăţi

Adaptarea balanţelor de plăţi
Noţiune şi politici

Definirea noţiunii de adaptare a balanţelor

Evoluţia situaţiilor exterioare poate duce la dezechilibre a datoriilor
ce pot fi compensate, adaptate. Adaptarea se defineşte ca “o realocare de
resurse productive şi de schimburi de bunuri şi de servicii sub efectul
variaţiilor de preţuri relative, de venituri şi de taxe”.
Procesul de adaptare implică inflaţia sau aprecierea monetară în ţările
excedentare şi deflaţia sau deprecierea monetară în ţările deficitare. Totuşi,
obiectivul de echilibru nu poate fi folosit decât dacă adaptarea este obţinută în
termeni reali presupunând o realocare de resurse datorită modificărilor de
preţuri.

Politicile adaptării
Adaptarea se poate obţine prin deverse metode care permit
caracterizarea politicii de adaptare. Această politică virează anularea
detechilibrului existent în modificarea preţurilor şi a veniturilor, ea se
limitează la asigurarea financiară temporară a dezechilibrelor.
Măsuri vizând obţinerea adaptării reale
Adaptările reale se obţin astfel:
în ţările deficitare:
prin o diminuare a veniturilor şi a preţurilor;
prin creşterea productivităţii reducând costurile şi preţurile;
 prin o depreciere a monedei locale prin raportul la moneda
străină.
Aceste măsuri trebuie, pentru a conduce la o adaptare să se traducă
printr-o creştere a exporturilor şi o reducere a importurilor.
în ţările excedentare:
prin creşterea veniturilor şi a preţurilor;
prin scăderea productivităţii crescând costurile şi preţurile;
prin o apreciere a monedei locale prin raportul la moneda
străină.
Aceste măsuri trebuie, pentru a conduce la o adaptare să se traducă
printr-o reducere a exporturilor şi o creştere a importurilor.
Trebuie subliniat că mişcările de schimb nu exercită efecte de
echilibru care să determine variaţii de preţuri relative antrenând adaptarea
reală. Aceste adaptări sunt stimulate prin politici monetare şi bugetare de care
trebuiesc însoţite mişcările de schimb.
Finanţarea temporară a dezechilibrelor
Măsurile financiare a dezechilibrelor permit restabilirea echilibrelor
contabile, dar dacă aceste măsuri nu sunt urmate de adaptări reale, ele nu vor
putea face o reechilibrare durabilă.
Adaptarea este obţinută prin operaţii sistematice:
- pentru ţările deficitare, prin vânzarea de aur sau devize, prin
împrumuturi în devize faţă de parteneri străini;
- pentru ţările excedentare, prin cumpărarea de aur sau devize, prin
împrumuturi în devize faţă de parteneri debitori.
Rectificările compensatorii
Faţă de preţul de restaurare a echilibrului în termeni reali şi caracterul
temporar a echilibrului în termeni puri contabili, măsurile operând rectificările
compensatorii pot fi cucerite. Astfel:
restricţiile importante instaurate în ţările deficitare: acestea nu au fost
în ultimii ani frecvente, putând favoriza mişcarea liberă în
 comerţul mondial care s-a dezvoltat după perioada războiului.
Totuşi, amintim amplitudinea câtorva dezechilibre exterioare,
agravate prin criza petrolieră, în unele ţări unde s-a recurs la
măsuri de protecţie a comerţului exterior care a afectat necesarul
organizării comerţului european;
dispoziţiile cu privire la fluctuaţiile de capitaluri vizate:
în cazul ţărilor deficitare este favorabilă intrarea de capital;
în cazul ţărilor excedentare este favorabilă ieşirea de capital.
Autorităţile monetare pot decide să acţioneze asupra mişcărilor de
capital pe termen lung, mai ales a investiţiilor directe. Potrivit poziţiei plăţilor,
există o tendinţă de plată la intrarea sau ieşirea de capital pe termen lung. O
ţară, ale cărei plăţi curente sunt excedentare trebuie să exporte capital pe
termen lung, depinde de factori complecşi:
starea structurilor industriale şi financiare naţionale;
perspective de creştere naţională şi străină;
valoarea randamentelor capitalului în economia analizată şi în alte
ţări.
Dar aceste măsuri pun o limită, ele nu pot repune dispoziţii de politică
bugetară şi monetară, singurele capabile de a asigura conformitatea între
situaţia reală a unei economii şi statutul dorit este balanţa de plăţi. Adaptarea
balanţei de plăţi pune o problemă complexă pentru ţările deficitare care vor
să-şi reducă întregul deficit în limita costului social de măsuri restrictive. Din
partea lor, ţările excedentare trebuie să se opună sporirii bogăţiilor care este
asigurată datorită caracterului lor competitiv şi nu poate fi anulat prin inflaţia
importată.
 Probleme de adaptare puse de
către evoluţia balanţei de plaţi
Dezechilibre exterioare pe plan mondial
a) Dezechilibre legate de fluctuaţiile preţurilor de petrol
Creşterea preţului petrolului antrenează profunde schhimbări în
situaţia balanţei de plăţi. Înainte de 1973, per ansamblu, ţările în curs de
dezvoltare manifestau un deficit în nevoile de produse importate. După 1973,
o tendinţă a deficitului de operaţii curente a apărut în ţările industriale astfel
că ţările în curs de dezvoltare s-au împărţit în două grupe: ţări exportatoare de
petrol şi ţări importatoare de petrol.
b) Dezechilibre în ţările OCDE
Alte tipuri de dezechilibre au apărut între balanţele de operări curente
ale ţărilor OCDE. Cererea interioară s-a dezvoltat cu încetinire datorită
depresiunii din 1982, mai rapid în Statele Unite decât în restul OCDE. De
asemenea s-a adâncit o gaură între nivelele de revenire şi importările care au
dus la profunde dezechilibre ale balanţei de operări curente. Scăderea
dolarului în perioada 1985 – 1987 a antrenat reducerea dezechilibrelor
exterioare în volum, adaptarea în valoare înaintea intervenirii ulterioare.
Deficitul curent american a scăzut de la un maxim de 147,2 miliarde
pe lună în 1987, la 104 pe lună în 1989. În acelaşi timp, excedentul japonez
accentua o reducere de aproximativ 30 miliarde. Astfel, cererea internă a
progresat mai repede în Japonia şi mai lent în Statele Unite decît ăn celelalte
ţări industriale. Aprecierea dolarului şi deprecierea yenului în 1989 au avut
tendinţa să reducă valoarea dezechilibrelor americane şi japoneze.
În revanşă, dezechilibrele de plăţi curente ale ţărilor europene au
crescut. În cazul Franţei, progresul încasărilor turistice i-au permis să includă
3,7 miliarde de dolari deficitului de plăţi curente în pofida degradării balanţei
de producţie industrială.
 c) Limitele unei viziuni mondiale a balanţei
Până la o perioadă recentă, statisticile balanţei de plăţi pe zone arătau profitul într-un mod satisfăcător
structurii schimbului de mărfuri, servicii şi capitaluri, la nivel mondial. Citirea lor permitea aprecierea
amplorii deficitului unora şi excedentului altora. Dar interpretarea a devenit confuză odată cu apariţia unei
mase din ce în ce mai considerabilă de fluxuri non înregistrate.

TEMA Nr. 14
RESTRUCUTAREA SISTEMULUI FINANCIAR BANCAR ÎN ROMÂNIA
ŞI FINANŢAREA EXTERNĂ

În ceea ce priveşte contextul economic mondial în care evoluează

economia românească, în lucrare se face referire la evoluţia economiilor
europene în curs de aderare la Uniunea Europeană. Poliţia de comerţ exterior
a României dovedeşte adaptarea mecanismului de comerţ exterior la
schimbarea în plan intern şi internaţional.
Politica monetară reprezintă obiectivul strategiei economice iar
problemele monetar-financiare se află în centrul atenţiei politicii globale,
deoarece au efecte multiple asupra poziţiei ţării în raport cu alte state. Faţă de
situaţia în care se află economia, important este să se regândească politicile
aplicate, să se producă schimbările necesare.
Pentru realizarea echilibrului macroeconomic este necesară obţinerea
unei stabilităţi monetare. Se poate vorbi de stabilitate macroeconomică numai
atunci când la nivelul microeconomic al agenţilor operatori, situaţia este bună
sau foarte bună iar relaţiile economice şi financiare între aceştia se desfăşoară
în mod nermal. Stabilitatea monetar-valutară este încă foarte fragilă în
economia românească şi se impune a fi integrată în procesul de asigurare a
unui echilibru optim în economia românească acutală constituind totodată o
componentă principală a procesului de depăşire a dezechilibrului din
economia României.
Referitor la corelaţia dintre politica monetar financiară şi stabilitatea
macroeconomică în România se poate spune că n-ar fi existat un echilibru
economico financiar prin aplicarea unei terapii de şoc în 1990 datorită
efortului social de a achita datoria externă în anii ’80, datorită structurii
centralizate a economiei româneşti şi datorită reducerii pieţei externe a
României cu 60% (desfiinţarea CAER-ului datoriile Irakului faţă de România,
criza din Iugoslavia).
Crearea unui cadru instituţional şi legal bine pus la punct normalizarea
relaţiilor cu Fondul Monetar Internaţional şi alte instituţii financiare
internaţionale şi încheierea aranjamentelor Stand-bz au dat credibilitate
procesului de reformă din România.
Factorul esenţial de creştere a sectorului privat în reprezintă
privatizarea băncilor din România. Odată cu angrenarea economiei româneşti
spre economia de piaţă, unul dintre sectoarele căruia I s-a acordat prioritate a
fost şi cel financiar-bancar în care a avut loc un proces de restructurare.
Reodrma sectorului financiar bancar vizează organizarea internă şi
internaţională şi relaţiile dintre bănci şi agenţii economici, relaţiile dintre
băncile comerciale. Politica dobânzilor şi a creditelor.
Elaborarea strategiei fiecărei bănci comerciale se poate face numai pe
baza unei riguroase evaluări interne care trebuie să cuprindă gradul de
capitalizare şi privatizare, nivelul resurselor, structurile funcţionale şi
organizatorice, implicarea pe piaţa capitalului, pregătirea persoanlului
conform unor viziuni pe termen lung.
Activitatea bancară tinde şi va căpăta în viitor în România dimensiunile
unei industrii bancare.
Datorită rolului vital pe care îl are creditul în susţinerea
întreprinderilor pentru depăşirea fazelor descendente ale evoluţiei economice
a fost necesară adoptarea unei legislaţii care să reglementeze sistemul de
creditare. Astfel, pentru realizarea funcţiei creditul de redistribuire a
resurselor băneşti disponiblie a fost adoptată Legea numărul 33/1991 privind
activitatea bancară.
 În ceea ce priveşte deschiderea României spre lume, premiză pentru
acordarea de credite de către organismele financiar bancare internaţionale se
observă că economia românească a continuat să funcţioneze într-un climat de
intervenţionism persitent al statului prin îmbinarea greoaie a preţurilor impuse
de administraţie la numeroase mărfuri şi punerea la dispoziţie a diferitelor
forme de subvenţii şi ajutoare de la stat.
În contextul ideii de deschidere a economiei româneşti şi de acordare
de sprijin de către unele organisme financiare internaţionale au fost elaborate
planuri pentru politica monetară şi de credit.
Contextul în care BIRD, BERD şi FMI au acordat credite României în
vederea restructurării şi dezvoltării economiei naţionale a fost caracterizat
prin instabilitate economică, prin giperinflaţie (1993), prin dependenţă de
energie electrică ieftină şi de piaţa CAER.
Instituţie specializată în finanţarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est,
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare reprezintă o sursă de
finanţare externă pentru România.
Înfiinţată în 1991, BERD este o îmbinare a activităţilor de bancă
comercială cu cele de investiţii, activând ca bancă de dezvoltare şi bancă pe
piaţă propriu-zisă, în principal în sectorul particular.
Principalele domenii de interes pentru BERD sunt investiţiile directe şi
împrumuturile în sectorul privat, infrastructură (autostrada Piteşti-Oradea),
sectorul financiar (BRD, Bankcoop), proecte de restructurare a unor mari
companii româneşti (Romtelecom, Vinolite, Leventis România I), resursele
naturale agricultură (Piaţa de Gros Bucureşti).
România, ca ţară beneficiară de împrumuturi solicită din partea Berd în
special finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii, dezvoltarea sistemului
bancar.
Grupul Băncii Mondiale, prin Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, A.I.D. (Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare), C.F.I. (Corporaţie Financiară Internaţională) şi M.I.G.A.
(Agenţia Multilaterală de Gartantare a Investiţiilor) derulează credite pentru
finanţarea importurilor româneşti în vederea restructurării şi dezvoltării
economiei naţionale.
Activitatea băncii mondiale în Romania constă în proiecte pentru
asistenţă tehnică şi importuri, pentru realizarea sistemului de sănătate, pentru
ajustarea structurală, pentru sprijinirea infrastructurii în transporturi, pentru
reabilitarea sectorului petrolier, pentru protecţia socială şi ocuparea forţei de
muncă, pentru reabilitarea sistemului ecologic Delta Dunării.
Cu titlu de exemplu, prin acordul de împrumut numărul 3363-RO din 3
iulie 1991, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare oferă
finanţarea importatorilor de piese de schimb şi asistenţă tehnică firmelor din
sectorul petrolier: Petrom, Oil Terminal Constanţa, sectorul energetic (Renel),
sectorul transporturi (Metrorex, Socep, Contransimex, Comvex, RATB),
sectorul telecomunicaţiilor (Romtelecom).
Programul economic al României convenit cu Fondul Monetar
Internaţional urmăreşte stoparea inflaţiei, încurajarea exportului şi accelerarea
privatizării. Pentru stoparea inflaţiei, programul include o serie de măsuri
menite să stopeze creşterea arieratelor şi să introducă o disciplină financiară
mai fermă la marile societăţi comerciale care lucrează în pierderi.
Accelerarea privatizării se referă în special la sectorul întreprinderilor
de stat şi a sectorului bancar.
Condiţiile de acordare a împrumutului stand-by sunt: politica monetară
restrictivă, înlăturarea controlului statului asupra preţurilor de consum la
nivelul economiei, continuarea reformei agricole, îmbunătăţirea gestionării
cheltuielilor sociale.
Realizarea obiectivelor externe ale programului depinde în cea mai
mare măsură de sprijinul acordat de alte instituţii financiare şi creditori
oficiali.
 Modalităţile de finanţare externă a României prin diferite instituţii
economice şi financiare internaţionale au îmbrăcat mai multe forme.
O primă formă o constituie Grupul celor 24, formată din 12 ţări
membre ale Uniunii Europene, din 6 state ale A.E.L.S. şi S.U.A., Canada,
Japonia, Australia, Noua Zeelandă, Turcia. Scopul Grupului celor 24 este de a
aduce ţările în curs de dezvoltare în situaţia de a se susţine în procesul de
realizare a unei economii de piaţă.
În procesul de tranziţie, reamenajarea datoriei externe şi lărgirea
accesului pe pieţele externe de capital reprezintă două puncte importante
legate de resursele externe. Programele de asistenţă se îmulţesc de la an la an,
după principiul „bulgărelui de zăpadă” şi în acest context vor permite o
creştere a pieţei de consultanţă locală. Absorbţia acestor programe se va
realiza prin integrarea lor în strategia naţională de dezvoltare economică şi
socială pe termen lung.
O altă formă de finanţare externă este apelul la Fondurile de Investiţii
directe pentru Europa Centrală şi de Est, creat în 1995 de trei puternice
societăţi olandeze. Denumit Eurobalance, fondul este destinat investiţiilor în
companii neânregistrate la bursă. Se aplică principiul investirii alături de un
investitor strategic. Politica Eurobalance urmăreşte participarea acestuia la
proiecte de dezvoltare şi restructurare pentru afacerile existente mari şi
mijlocii.
A treia formă de finanţare externă o reprezintă fondurile private
americane de investiţii reunite sub denumirea O.P.I.C. (Organizaţia
Investitorilor Privaţi în Străinătate), incluzând patru tipuri de fonduri destinate
Europei Centrale şi de Est.
Programul PHARE, un alt gen de finanţare externă, este cel mai mare
program lansat de Comunitatea Europeană, prin care România beneficiază de
asistenţă pentru definirea politicii economice, a structurilor instituţionale şi a
controlului legislativ.
 Înfiinţat în 1989 pentru Polonia şi Ungaria, ulterior fiind extins şi
pentru Bulgaria, Cehoslovacia şi România, programul PHARE este cel mai
important program de asistenţă pentru acest sector din România.
O ultimă formă de finanţare externă este reprezentată de Organizaţia
Financiară Internaţională (I.F.C.), înfiinţată în 1956 cu scopul încurajării
activităţii sectorului particular în curs de dezvoltare. Membră a Băncii
Mondiale, organizaţia are trei tipuri de activităţi: finanţarea de proiecte în
sectorul particular, sprijinirea societăţilor în ţările în curs de dezvoltare şi
acordarea de servicii de consiliere şi asistenţă tehnică firmelor şi guvernelor.
În România, organizaţia a realizat o investiţie sub formă de participare
de capital şi împrumut Alcatel Network Systems România.
Implicarea financiară a organizaţiei nu depăşeşte 25% din valoarea
proiectului. Pentru întreprinderile mari, organizaţia are un departament care se
ocupă cu acordarea de asistenţă în vederea restructurării, privatizării şi
atragerii de parteneri străini. Pentru întreprinderile mici, organizaţia are
posibilitatea să acorde asistenţă adhoc în găsirea tehnologiei potrivite şi a
partenerului străin. Pentru toate acestea, I.F.C. cere o ipotecă de prim rang
asupra acţiunilor firmei.
În concluzir, direcţiile principale în care vor evolua relaţiile României
cu organismele financiare internaţionale se înscriu pe următoarele coordonate:
- menţinerea dialogului cu Fondul Monetar Internaţional pentru a
asigura integrarea programelor pe termen scurt convenite cu Fondul
în strategia pe termen lung a reformei;
- utilizarea sprijinului băncilor internaţionale (proiectele Băncii
Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare vor fi folosite pentru
proiectele pe sectoare de activitate, sprijinul Băncii Europene de
Investiţii va fi solicitat în infrastructură iar colaborarea cu Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare va viza cu precădere
sectorul privat sau în curs de privatizare);
 - diminuarea ponderii creditelor de balanţă în favoarea celor de
proiect pentru a se obţine sursele de rambursare a datoriilor externe;
- îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie de către economie a
sprijinului financiar extern;
- reducerea treptată a ponderii resurselor externe financiare
publice pe măsura dezvoltării pieţei financiare a României.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

A. Monografii, lucrări de specialitate:

Gh. Ana „Finanţele şi politicile financiare ale

întreprinderilor”, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
C. Basno, ş.a „Monedă, credite, bănci”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995
M. Boulescu „Curtea de Conturi – tradiţie şi activitate”,
Editura Expert Consult, Bucureşti, 1993
M. Boulescu, Ghiţă Marcel „Controlul financiar bancar şi fiscal”, Editura
Expert, Bucureşti, 2000
Bistriceanu,ş.a „Lexiconde finanţe-credit, contabilitate şi
informatică financiar-contabilă”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
Bistriceanu, Gheorghe D; „Finanţele agenţilor economici”, Editura
Adochiţei, Mihai N; Economică, Bucureşti, 2001
Negrea Emil
I. Conder „Drept fiscal şi financiar”, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 1996
Corneliu Doltu „Sisteme monetare contemporane”, Editura
Economică, Bucureşti, 1997
D. Dăianu, V. Vrânceanu „România şi U.E. inflaţie,balanţă de plăţi,
creştere economică”, Editura Polirom, Iaşi,
2002
M. Diaconescu „Sisteme de plăţi. Riscuri”, Editura Economică,
Bucureşti, 1999
S. Gaftoniuc „Politici bancare internaţionale”, Editura
Economică, Bucureşti, 1995
Ghiţă Marcel, M. Traşcă „Controlul financiar bancar şi fiscal”, Editura
Universitaria, Craiova, 1998
I. Gliga „Drept financiar public”, Editura Economică,
Bucureşti, 1995
V. Juvale, G. Vintilă „Metode şi tehnici fiscale”, Editura Rolcris,
Bucureşti, 2001
N. Hoanţă „Evaziunea fiscală”, Editura Tribuna
Economică, Bucureşti, 1997
N. Hoanţă „Bani şi bănci”, Editura Economică, Bucureşti,
2001
M. Ivaşcu, D. Neagu „Drept financiar public”, Editura Natura Prees,
Bucureşti, 2000
M. Ivaşcu, ş.a „Politica monetară, inflaţia şi sectorul real.
Estimări Econometrice”, www.cerope.ro
V. Iancu „Dreptul finanţelor publice”, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2002
L. Ionescu „Băncile şi operaţiunile bancare”, Editura
Economică, Bucureşti, 1996
C. Kiriţescu „Relaţiile valutar-financiare”, Editura
Ştiinţifică şi Rnciclopedică, Bucureşti, 1978
R. Koch „Dicţionar de management şi finanţe”, Editura
Teora, Bucureşti, 2001
I. Mihăilescu „Managementul financiar al întreprinderii”,
Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2000
Moşneanu, Tatiana „Buget şi Trezorerie publică”, Editura
Universitară, Bucureşti, 1997
Moşneanu, Tatiana „Finanţe publice”, Editura Universitară,
Bucureşti, 2004
V. Munteanu „Controlul şi auditul financiar intern”, Editura
Sylvi, Bucureşti, 2000
Pereş popovici, Pereş „Controlul economic-financiar”, Editura
Cristian Mirton, Timişoara, 2000
Şt. Popa, A. Cucu „Economia subterană şi spălarea banilor”,
Editura Expert, Bucureşti, 2000
Al. Puiu - coordonator „Management bancar”, Editura Independenţa
Economică, Piteşti, 1995
Al. Puiu „Strategiile bancare – una din cauzele crizei
economiei româneşti”, ediţia a II-a, Editura
Independenţa Economică, Piteşti, 2003
L. Roxin „Gestiunea riscurilor bancare”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997
I. Stancu „Finanţele – Teoria pieţelor financiare”,
Editura Economică, Bucureşti, 1997
O. Stătescu, C. Birsan „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”,
Editura All Educational, Bucureşti, 1998
V. Stoica „Statul şi familia. Dimensiuni economice”,
Editura Artrmis, Bucureşti, 1999
D. D. Şaguna „Drept Drept financiar şi fiscal”, Tratat
D. D. Şaguna „Procedura fiscală pe înţelesul tuturor”,
Editura Oscar, 2001
D. Tudorache „Monedă, bănci, credit”, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2000
C. Topicu „Fiscalitate”, Editura ASE, Bucureşti, 1993
C. Topicu „Finanţele şi gestiune financiară”, Editura
Economică, Bucureşti, 1994
I. Turcu „Drept bancar”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999
V. Juvale
Văcărel, Iulian; ş.a „Finanţe publice”, Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999
Văcărel, Iulian „Relaţii financiare internaţionale”, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1995
Gh. Vizitiu „Evaziunea fiscală”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001
C. Voicu, Fl. Sandu, „Frauda în domeniul financiar, bancar”,
I.Dascălu Editura Economică, Bucureşti, 2001

B. Legislaţie financiar fiscală:

*** Constituţia Românie.i

*** Legea nr. 31/1990 societăţile comerciale.
*** Legei privind aprobarea bugatului de stat, cu
modificările – rectificările bugetare anuale.
*** Legea nr. 72/1996 privind finanţele publice, cu
modificările şi completările ulterioare.
*** Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii
fiscale, cu modificările şi completările
ulterioare.
*** Legea nr. 82/199 – Legea contabilităţii, cu
modificările şi completările ulterioare.
*** Legea nr. 141/1997 Codul Vamal al României
*** Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal
*** H.G. nr. 626/1997 privind aplicarea Codului
Vamal al României.
*** O.G. nr. 26/1993 privind Tariful Vamal de
Import al României, aprobată prin Legea nr.
102/1994.
*** O.G. nr. 70/1994 privind impozitul pe profit,
aprobată prin Legea nr. 73/1996.
*** O.G. nr. 72/2001 privind organizarea şi
funcţionarea cazierului fiscal.
*** O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal,
aprobată prin Legea nr. 64/1999.
*** O.G. nr. 17/2001 privind TVA.
*** O.U.G. nr. 17/2001 privind regimul accizelor.
*** O.G. nr. 17/2001 privind impozitul pe venit
*** O.G. nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele
locale.
*** O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală.
*** H.G. nr. 1050/2004 privind privind aprobarea
O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură
fiscală.
*** Ordinul M.F.P. nr. 55/2004 privind modelul şi
conţinutul Raportului de inspecţie fiscală.
*** Ordinul M.F.P. nr. 1304/2004 privind
combaterea evaziunii fiscale.

C. Colecţii, reviste, ziare:

*** „Adevărul Economic”, 2000 – 2005.

*** „Capital”, 2000 – 2005.
*** „Economistul”, 2000 – 2005.
*** „Piaţa Financiară”, 2000 – 2005.
*** „Tribuna Economică”, 2000 – 2005.
*** „Banii noştri”, 2000 – 2005.
*** „Ziarul Financiar”, 2000 – 2005.
*** „Controlul Financiar”, 2000 – 2005.
*** „Finanţe publice şi contabilitate”, 2000 – 2005.
*** „Impozite şi taxe”, 2000 – 2005.
*** „Control economic - financiar”, 2000 – 2005.