TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE

Prezenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul
activităţii desfăşurate de organe abilitate prin Constituţie, legi sau regulamente să elaboreze
norme cu putere general-obligatorie. Aceste organe având competenţă normativă se numesc
organe legiuitoare (legiuitorul sau legislatorul) şi vizează, în primul rând, organele puterii
legiuitoare:
 reglementează primar şi originar relaţiile sociale fundamentale dintr-o societate;
 îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu anumite reguli de tehnică juridică şi potrivit
scopurilor impuse de buna funcţionare a mecanismului social;
 îndeplinesc atribuţii legislative care implică o fundamentată activitate cognitivă şi o
muncă specializată, de apreciere valorică (de triere, evaluare şi valorizare a conţinutului
faptelor şi relaţiilor sociale, în vederea trecerii de la indicativ la imperativ, prin
intermediul acţiunii legiuitorului).

1. NOŢIUNEA TEHNICII JURIDICE

 crearea dreptului, în baza cerinţelor vieţii sociale, reprezintă o acţiune de mare

rezonanţă socială şi cu adânci implicaţii în derularea normală a raporturilor între
oameni;
 un rol fundamental în procesul de creare a dreptului revine teoriei juridice;
 totuşi, o anumită importanţă o au şi:
o procedeele tehnice
o artificiile
o modalităţile practice de construcţie normativă;
 prin intermediul acestora, cerinţele vieţii sociale îmbracă forma specifică a
reglementărilor legale.

Una din mostenirile incontestabile ale dreptului roman o reprezinta crearea alfabetului juridic
si progresul in domeniul tehnicii juridice. Elaboratele tehnici ale dreptului roman, decizia si
claritatea definitiilor, logica si consecventa gandului juridic, toate acestea dau dovada si
marturisesc marea arta a jurisconsultilor Romei. Acest lucru a facut ca asemenea constructii
sa poata strabata timpul, sa poata fi insusite, peste mii de ani de orice legiuitor.

Cu 2ooo de ani in urma, gândirea juridica incepe sa se preocupe de latura teoretica a

procesului legislativ, anume aceea dacă dreptul este:
 dat, în afara oricărei elaborări umane,
sau
 construit de om.

Formula clasica a distinctiei intre „dat” si „construit” o gasim la autorul francez Fr. Geny, la
care, „dat”- in conceptia sa, corespunde notiunii fundamentale de drept natural, reprezentand
baza esentiala a dreptului pozitiv care procura „regula”, „principiul”. Intrucat dat”-ul este
prea abstract, in raport cu realitatile tangibile, el trebuie pus in aplicare cu ajutorul tehnicii.
Ceea ce caracterizeaza tehnica juridica este artificiul care opereaza asupra lucrurilor
modelandu-le printr-o serie de mijloace adaptate toate scopurilor dreptului.
1
TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE

Aceste mijloace sunt practic inepuizabile, caci cuprind toate sursele ingeniozitatii mintii
umane.
Rol creator in tehnica juridica au mai avut juristii: Savigny (seful scolii istorice a dreptului),
N. Titulescu, P. Roubier, J. Dabin.
Din teoriile acestora reiese ca tb sa se vorbeasca de unitatea actiunii stiintei si a tehnicii in
procesul elaborarii normativ-juridic, unitate in care operatiile stiintifice asigura cadrul
esential de rationalitate iar tehnica, prin procedeele sale indelung si migalos conturate,
proiecteaza modele de conduita, fixeaza acesta conduita la tipuri de subiecti si categorii de
valori ce tb ocrotite prin mijloace specifice juridice.

Trebuie operată distincţia între ştiinţa şi tehnica dreptului:

 ştiinţa supune investigaţiei mediul social ce solicită intervenţia legiuitorului = „dat”;
 tehnica determină modalităţile prin care intervenţia legiuitorului devine posibilă =
„construit”.

Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor şi al artificiilor prin care

necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă juridică (se exprimă conţinutul
normei de drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane.

Conţinutul noţiunii de tehnică juridică, apare astfel deosebit de complex, implicand:

a) momentul receptării de către legiuitor a comandamentului social;
b) aprecierea sa selectivă şi elaborarea normei (tehnica legislativă);
c) momentul realizării (al transpunerii in viata) a normei de drept construite de legiuitor
(tehnica realizării şi a interpretării dreptului).

2. NOŢIUNEA TEHNICII LEGISLATIVE

Tehnica legislativă:
 este parte constitutivă a tehnicii juridice;
 este alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă
corespunzătoare conţinutului reglementărilor juridice;
 priveşte, strict, construirea soluţiilor normative de către legiuitor – sinteza, bilant al
experientelor dobandite in trecut de participantii la viata sociala, experiente filtrate din
perspectiva judecatilor de valoare ale legiuitorului;
 tehnica legislativă nu trebuie confundată cu legiferarea.
o legiferarea cunoaşte două momente importante:
a) constatarea existenţei situaţiilor sociale ce reclamă reglementare juridică;
b) desprinderea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor situaţii în
funcţie de conştiinţa juridică a societăţii.
Dreptul nu tb redus la o simpla punere in forma (dictata de metode si reguli tehnice
specifice) a „dat”-ului social. El presupune pe langa maiestria legiuitorului, luare in
considerare a influentei sistemului de valori, fiind o rezultanta a acestui sistem. Astfel,
arta de a formula legi este extrem de dificila si cere nu numai o serioasa informatie, ci si
un sentiment de utilitate sociala si un fel de intutitie pe care nu o au decat putini oameni.
2
TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE

A legifera a devenit element central si definitoriu al activitatii statului, a devenit sinonim

cu a guverna. Alegerea procedeelor tehnice ale legiferarii apartine legiuitorului,
nefiind arbitrara, ci existand dupa anumite principii.
o aceste principii sunt deduse din reglementarile constitutionale si inscrise ca
atare in metodologiile de tehnica legislativa, adoptate de parlament;
o principiile sunt urmarite, atat in practica normativa parlamentara, cat si in
activitatea desfasurata de alte organe statale cu competente normative.

3. PRINCIPIILE (CERINTELE) LEGIFERĂRII

a) Principiul (cerinţa) fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor

juridice
 Adancirea si amplificarea complexitatii relatiilor interumane, cresterea
semnificatiei dimensiunii juridice a relatiilor sociale, a ridicat in fata legiuitorului
aspecte de reglementare cu totul noi – domeniul concurentei, domeniul cosmic,
spatiul submarin, etc.;
 Necesitatea cunoasterii aprofundate a realitatilor il obliga pe legiuitor sa
indeplineasca investigatii prealabile economice, sociologice, de psihologie
sociala;
 Legiuitorul nu ajunge niciodata in mod intamplator la definirea propozitiei
normative, ci prin practica si rationament;
 Legiuitorul tb sa asigure pe baza unui studiu aprofundat al realitatii,
corespondenta necesara dintre fapt si drept;
 Legiferarea presupune previziune si raspundere;
 Fundamentarea stiitifica a unui proiect legislativ tb sa cuprinda, in principal:
o Descrierea situatiilor de fapt ce urmeaza sa fie transformate in situatii de
drept;
o Analiza judecatilor de valoare cu privire la situatiile de fapt care tb
transformate, schimbate astfel incat sa se anticipeze efectelor posibile ale
viitoarei reglementari;
o Costul social al reformei legislative;
o oportunitatea proiectului, etc.
 Aceste operatiuni se intreprind de catre organisme juridice specializate - Consiliul
Legislativ, care ajuta munca legislativa a Parlamentului.

b) Principiul (cerinţa) asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului

 Schimbarile rapide, modificarile institutionale duc la presiuni sociale variate asupra

legiuitorului; fapt pentru care acesta tb sa:
o Ordoneze raporturile sociale, institutionale;
o Garanteze securitatea si siguranta juridica;
o Calmeze conflictelor, asigurarea linistii si stabilitatii;

3
TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE

o Tina in echilibru dreptul, asigurand prin politica sa legislativa, stabilitatea

fireasca a relatiilor sociale reglementate juridic.
 In relatiile sale cu politica (care tinde sa desfaca in permanenta relatiile, sa inoveze
mereu alte forme de manifestare a acestora), dreptul este mai conservator, el
cautand sa apare si sa asigure unitatea dintre existenta si norma, dintre fapt si
valoare.

c) Principiul (cerinţa) corelării sistemului actelor normative

 Diversele categorii de acte normative – legi, decrete, hotarari, decizii, actioneaza,

in reglementarea raporturilor sociale, in cadrul unui proces de o acuta interferenta;
 In momentul edictarii actelor normative, legiuitorul va tb sa tina cont de existenta
corelatiilor intre actele normative, sa ia in calcul totalitatea implicatiilor unei noi
reglementari, modificarile normative subsecvente, domeniile afectate, precum si
eventualele conflicte de reglementari.

d) Principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea normativă

 „Legiuitorul tb sa gandeasca profund ca un filosof, dar tb sa se exprime clar ca un

taran” – Ihering
 Cerintele principale pe care le implica realizarea acestui principiu:
o Alegerea formei exterioare a reglementarii – cerinta de tehnica legislativa,
intrucat de aceasta depinde valoarea si forta ei juridica, pozitia sa in sistemul
actelor normative, corelatia cu celelalte acte normative, etc.
„Legea nu mai are azi semnificatia de altadata, ea nu mai este acea maxima de
conduita universala, ci un proces de guvernare – fapt de natura a-i afecta
autoritatea” –Carbonnier
o Alegerea modalitatii de reglementare juridica – priveste optiunea
legiuitorului in legatura cu un anumit mod de impunere a conduitei prescrise
prin norma subiectelor de drept.
O regula juridica poate reglementa imperativ (prohibitiv sau onerativ) o
anumita conduita sau poate lasa la dispozitia partilor alegerea conduitei sau
poate stimula subiectii in legatura cu adoptarea conduitei.
Legiuitorul opteaza, in mod deliberat, pentru un gen de conduita sau altul,
pentru o metoda de reglementare sau alta, in functie de specificul relatiilor
sociale, de caracteristicile subiectilor participanti la aceste relatii, de natura
intereselor care urmeaza a fi satisfacute si de semnificatia valorica a
reglementarii.
o Alegerea procedeelor de conceptualizare si a limbajului normei priveste :
constructia normei, cuprinderea in norma a elementelor structurale, fixarea
tipului de conduita, stilul si limbajul juridic
Nevizand cazuri concrete, ci ipoteze generale, norma nu poate fi descripitiva;
ea opereaza cu o serie de concepte, categorii, definitii, etc. fiind rezultatul
unui proces de abstractizare.
4
TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE

Textul normei juridice tb sa se caracterizeze prin maxima claritate, precizie,

concizie si caracter stereotip.
Legiuitorul tb sa utilizeze termeni de larga circulatie, cu evitarea
neologismelor, a regionalismelor, a cuvintelor (expresiilor) nefunctionale sau
a acelora cu sens ambiguu.
Modul de construire a frazei si amploarea exprimarii se vor subordona
cerintei de intelegere corecta si usoara a textului de catre orice subiect.
Legea tb sa aiba un inteles neindoielnic pentru toata lumea si pentru ca
fiecare cetatean sa poata sti, dinainte de a savarsi un act, care sunt
consecintele acestuia (Montesquieu).

4. PĂRŢILE CONSTITUTIVE ALE ACTULUI NORMATIV

Un act normativ este compus, de regulă, din următoarele părţi:

a) Expunerea de motive
 însoţeşte unele acte normative de importanţă deosebită;
 constituie o prezentare succintă a actului normativ, a condiţiilor care au impus
apariţia acestuia, a finalităţilor urmărite prin adoptarea respectivului act normativ;
 se numeşte notă de fundamentare atunci când însoţeşte ordonanţele şi hotărârile
Guvernului la proiectul legii de aprobare a acestora.
b) Titlul actului normativ
 este elementul său de identificare, pe baza lui putând fi identificat într-o clasă de
acte normative (legi, ordonanţe de urgenţă, hotărâri ale Guvernului etc.), apoi pe
baza numărului şi a anului adoptării sau emiterii acestuia, el se individualizează în
cadrul actelor normative din aceeaşi categorie;
 titlul cuprinde denumirea generică a actului în funcţie de categoria sa juridică şi de
autoritatea emitentă, precum şi de obiectul reglementării;
c) Preambulul
 enunţă, în sinteză, scopul şi, după caz, motivarea reglementării;
 includerea sa în cuprinsul actului normativ se apreciază de la caz la caz, fiind
astfel o parte constitutivă facultativă – este foarte rar întâlnit în cazul legilor,
fiind întâlnit mai des în actele cu caracter politic ale Parlamentului;
d) Formula introductivă
 se regăseşte sub titlul actelor normative şi constă într-o propoziţie care
cuprinde denumirea autorităţii emitente şi exprimarea hotărârii de luare a
deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv;
e) Partea dispozitivă
 cea mai importantă parte a actului normativ, care dă expresie conţinutului
normativ al actului;
 cuprinde totalitatea prescripţiilor normative şi a normelor juridice (pe lângă
norme juridice, se mai întâlnesc şi prescripţii care privesc definirea
termenilor, interpretarea normelor, sfera de aplicare a acestora etc.);
 practic, se compune din articolele actului normativ care sunt grupate în:
5
TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE

o dispoziţiile generale;
o dispoziţiile de conţinut (de fond);
o dispoziţiile tranzitorii;
o dispoziţiile finale.
f) Formula de atestare a autenticităţii actului normativ;
g) Semnătura reprezentantului legal al emitentului;
h) Numărul şi data actului normativ;
i) Anexele actului normativ:
o sunt părţi exterioare legii (sunt consecutive ultimei pagini a textului normativ),
dar fac corp comun cu aceasta, având aceeaşi forţă juridică cu cea a actului
normativ.

5. ELEMENTELE DE STRUCTURĂ ALE ACTULUI NORMATIV

a) Articol
o de regulă, articolul conţine o dispoziţie de sine-stătătoare;
o se poate întamplă să fie elaborate acte normative cu articol unic. Articolul unic
al unei reglementări juridice va fi redactat în formule simple;
o există cazuri însă când, în cuprinsul actului normativ, un articol conţine o
singură normă sau, dimpotrivă, o normă este cuprinsă în mai multe articole;
o alteori, diversele componente ale structurii logice a normei juridice (ipoteza,
dispoziţia, sancţiunea) pot fi regăsite în articole diverse;
o de regulă, articolele se numerotează cu cifre arabe;
o ideal ar fi ca fiecare articol dintr-un act normativ sa cuprinda o singura regula
(norma) cu toate trasaturile care o caracterizeaza (sa exprime cat mai complet
norma juridica si sa delimiteze, in mod precis, continutul normei in raport cu
celelelate norme ale actului normativ.
b) Paragrafe şi alineate
o constituie subdiviziuni ale articolului şi condensează materialul normativ într-o
propoziţie sau frază, care să reglementeze o ipoteză juridică ce ţine de specificul
articolului din care face parte; când este singular, el nu se numerotează.

Pentru o mai bună sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în:
o părţi (Codul penal este împărţit în Parte Generală şi Parte Specială);
o secţiuni;
o capitole;
o titluri.
 Cand intr-un act normativ se introduc articole noi fara sa se modifice vechea
numerotare, se foloseste metoda introducerii unor indici.

6
TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE

6. TEHNICA SISTEMATIZĂRII ACTELOR NORMATIVE

 Sistematizarea actelor normative:

o este determinata de nevoia organizarii acestora in baza unor criterii precise, in
scopul bunei cunoasteri si aplicari a normelor juridice in relatiile sociale;
o raspunde unor necesitati de a se ordina in multitudinea de acte normative, de a
se realiza o simplificare, o reducere si o concentrare a reglementarilor.

Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt:

 încorporarea
 este o formă inferioară (iniţială) de sistematizare; nu se procedeaza la prelucrarea
materialului normativ, nu sunt aduse modificari continutului normelor juridice
adunate in colectii sau culegeri;
 presupune simpla aşezare a actelor normative, în raport de criterii exterioare:
o cronologice;
o alfabetice;
o pe ramuri de drept;
o pe instituţii juridice etc.;
 poate fi:
o oficială – realizată de organe de drept;
o neoficială – presupune grupări de texte normative sau de hotărâri
judecătoreşti realizate de persoane particulare.
 codificarea.
 este o formă superioară de sistematizare: porneşte totdeauna de la principiile
generale ale sistemului dreptului şi ale unei ramuri de drept, căutând să redea, într-
un singur act, cu un conţinut şi o formă unitare, cât mai complet şi mai închegat,
toate normele juridice dintr-o ramură (a dreptului civil, penal, financiar etc.).
 desi are forta juridica a unei legi, Codul nu este o lege obisnuita, el este un act
legislativ unic, cu o organizare interna aparte, in care normele juridice sunt asezate
intr-o consecutivitate logica stringenta , dupa un sistem bine gandit, care reflecta
structura interna a ramurii de drept respective;
 actiunea de sistematizarea a legislatiei este cunoscuta inca din dreptul roman. Ceea
ce s a denumit atunci codificare, a reprezentat de fapt o incorporare.

7
TEHNICA ELABORARII ACTELOR NORMATIVE

Să ne reamintim...
Prezenţa actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul
activităţii desfăşurate de organe abilitate prin Constituţie, legi sau regulamente să elaboreze
norme cu putere general-obligatorie. Aceste organe având competenţă normativă se numesc
organe legiuitoare.

Rezumat

Tehnica juridică constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor, artificiilor prin care

necesităţile pe care le înfăţişează viaţa socială capătă formă juridică (se exprimă în conţinutul
normei de drept) şi se realizează apoi în procesul convieţuirii umane.
Tehnica legislativă este parte constitutivă a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr un complex
de metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului (substanţei)
reglementărilor juridice.
Principiile legiferării sunt:
o principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice;
o principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului;
o principiul corelării sistemului actelor normative;
o principiul accesibilităţii şi al economiei de mijloace în elaborarea normativă.
Părţile constitutive ale actului normativ sunt:
o expunerea de motive,
o titlul,
o preambulul,
o formula introductivă,
o dispoziţiile generale,
o dispoziţiile de conţinut,
o menţiunea privind transpunerea normelor Uniunii Europene,
o dispoziţiile finale şi tranzitorii,
o anexele.
Elementele de structură ale actului normativ sunt:
o articolul, alineatul, paragraful.

Formele de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea şi codificarea.