Strategii ale invatarii active

Strategii ale invatarii active

Strategiile invatarii active reprezinta sistemul coerent de forme,

metode, procedee, operatii, tehnici si instrumente de studiu, materiale si
mijloace de invatamant, utilizat deopotriva de profesor si elevi, prin care se
realizeaza planificarea, organizarea, conducerea si evaluarea invatarii, intr-o
certa viziune si actiune formativa. Este de prisos sa realizam clasificari ale
diferitelor strategii didactice, zise clasice sau moderne, daca vom ramane
doar pe taram teoretic.

Invatarea activa/interactiva se bazeaza, in primul rand, pe invatarea

invatarii, centrata pe elev, care presupune dotarea acestuia cu metodologia
si instrumentarul de studiu individual sau in grup. De aceea, inainte de toate,
pornind de la afirmatia lui Nicolae Iorga potrivit careia „metoda cea mai buna
are valoarea pe care i-o da omul care o intrebuinteaza” (Cultura generala su
studiile istorice, in Generalitati cu privire la studiile istorice, editia a III-a,
Bucuresti, 1944, p. 166), consideram ca ce-a dintai obligatie a unui dascal
este legata de „alfabetizarea metodologica” a elevilor. In aceasta
acceptie, nu exista metode de invatamant active si/sau pasive ci aceleasi
metode sunt, in acelasi timp, si ale profesorului si ale elevului, educatorul
invatandu-i pe discipoli cum sa invete ii transforma in „muncitorii propriu-zisi
ai devenirii lor”, ii formeaza si ii autonomizeaza, pregatindu-i pentru educatia
continua. Profesorul devine, astfel, un model metodologic in cadrul muncii
intelectuale si nu numai.

In aceste conditii invatarea trebuie sa capete puternice accente

pragmatice, elevii fiind pusi in situatia de a utiliza eficient toate resursele
care le sunt puse la indemana sau sunt invatati/determinati sa le identifice
singuri sau cooperare cu alti colegi.

„Ce ascult, uit

Ce vad, imi amintesc

Ce practic, stiu sa fac.”

 Confucius

„A studia si a nu gandi
este o risipa.

A gandi si a nu studia
este periculos.”

In cel de-al doilea rand, cu o egala importanta in cadrul invatarii

active/interactive, si in stransa interdependenta cu aceasta, se afla
formarea si dezvoltarea gandirii critice a elevilor, bazata pe emiterea de
judecati proprii, pe acceptarea parerilor altora, pe constientizare greselilor
proprii si pe corectarea acestora, pe disponibilitatea de a primi ajutorul altora
si a-l oferi celor care au nevoie de el. Gandirea critica disciplineaza mintea si
gandirea, constientizeaza invatarea si activitatile de invatare si cele de
exprimare sociala, favorizeaza manifestarea inteligentelor
multiple. Capacitatea de a gandi critic se dobandeste in timp,
permitand elevilor sa se manifeste spontan, fara inhibitii si ingradire, ori de
cate ori exista o situatie de invatare. Ei nu trebuie sa se simta stingheri, sa le
fie teama de reactia celor din jur fata de parerile lor, sa aiba incredere in
puterea lor de analiza, de reflectie.

De ce este nevoie de gandire critica in procesul didactic

? Raspunsurile sunt legat, fireste, de finalitatile educatiei, aflate in fata
provocarilor noului secol, in care dascalii, indiferent de nivelul de scolaritate,
urmaresc sa formeze oameni cu putere de decizie, oameni cu simtul
raspunderii, oameni cu idei proprii, oameni care inteleg lumea in care traiesc
si actioneaza in sensul transformarilor pozitive, al spiritul civismului activ,
democratiei, colaborarii, tolerantei, conservarii si reabilitarii mediului,
progresului si pacii.
 In acest context, gandirea critica ii invata pe elevi sa emita si sa
sustina, pe baza unei informari riguroase, propriile idei, invatamantul
transformandu-se dintr-unul reproductiv, in care elevii redau ad
litteram lectia citita si invatata, continutul manualului, notitele si comentariile
predate/”dictate” de catre profesor, intr-unul productiv si creator, in care
elevii isi pun in valoare propriile abilitati de invatare si comunicare a celor
invatate, intr-o atmosfera propice declansarii valului de idei personale, prin
care se creeaza senzatia ca ei sunt adevaratii descoperitori ai continuturilor,
chiar daca este vorba, de cele mai multe ori, de redescoperirea acestora. Sub
indrumarea cadrelor didactice, elevii se formeaza ca ganditori autonomi,
capabili sa faca fata unor alte situatii de invatare sau de viata, asemanatoare
sau diferite

Al treilea element al invatarii active/interactive este constituit

de invatarea in echipa, prin cooperare si colaborare, in grupe mari sau
mici. In solutionarea problemelor supuse rezolvarii, elevii sunt pusi in situatia
de a colabora, de a coopera cu colegii, indiferent de dezvoltarea intelectuala
sau de varsta, invatand impreuna, in echipa, exersand roluri si status-uri
diferite. Comunicarea interactiva intre elevi trebuie bazata pe ascultarea si
acceptarea celuilalt, in cadrul dezbaterilor, al schimbului de opinii, criticandu-
se doar ideile si nu oamenii.
 In acelasi timp, o comunicare si invatare eficienta trebuie bazata si pe
responsabilitatea referitoare la expunerea si sustinerea (evident
argumentata) a propriilor idei, pe exprimarea clara a acordului sau
dezacordului fata de cele expuse, indiferent de relatiile existente (de simpatie
sau antipatie) intre participantii la o situatie de invatare.

Din aceasta perspectiva, trebuie regandit intregul sistem curricular,

pornind de la cadrul organizational si conceperea unor forme si modalitati de
organizare a procesului de predare-invatare-evaluare a istoriei, in spiritul
gandirii critice, la proiectarea si punerea in opera a resurselor procedurale,
materiale si umane, a strategiilor, instrumentelor si tehnicilor de invatare si
evaluare/autoevaluare care contribuie la dezvoltarea si operationalizarea
acestui tip de gandire.

Profesorul
Elevul