CURS 5-6, Analiză matematică

1 Derivabilitate şi diferenţiabilitate pentru funcţii de o variabilă

reală
1.1 Derivata şi diferenţiala unei funcţii reale. Proprietăţi generale
Definiţia 1.1 (i) Fie f : A ⊂ R → R şi a ∈ A0 ∩ A. Spunem că f are derivată ı̂n punctul a
dacă există ı̂n R limita
f (x) − f (a)
lim . (1)
x→a x−a
Vom nota această limită cu f 0 (a) şi o vom numi derivata funcţiei f ı̂n punctul a. Dacă
f 0 (a) ∈ R, spunem că f este derivabilă ı̂n punctul a.
(ii) Spunem că funcţia f : A ⊂ R → R este derivabilă pe mulţimea D ⊂ A, dacă f este
derivabilă ı̂n fiecare punct din D. Funcţia notată f 0 , f 0 : D → R, care asociază fiecărui punct x ∈ D
derivata f 0 (x) se numeşte derivata funcţiei f pe mulţimea D.

Definiţia 1.2 (i) Fie I ⊂ R un interval deschis şi f : I → R. Spunem că f este diferenţiabilă
ı̂n a ∈ I dacă există A ∈ R şi α : I → R, cu lim α(x) = α(a) = 0, astfel ı̂ncât
x→a

f (x) = f (a) + A(x − a) + α(x)(x − a), (2)

pentru orice x ∈ I. În acest caz, aplicaţia liniară R 3h 7→ A · h ∈ R se notează cu df (a) şi se
numeşte diferenţiala funcţiei f ı̂n punctul a.
(ii) Spunem că f este diferenţiabilă pe I dacă f este diferenţiabilă ı̂n orice punct a ∈ I.

Observaţia 1.3 Analizând definiţia anterioară, observăm că, ı̂n cazul unei funcţii f diferenţiabile
ı̂n a, diferenţa
f (x) − f (a)
este aproximată local de funcţia liniară A(x − a)

Teorema 1.4 Dacă I ⊂ R este un interval deschis, atunci f : I → R este diferenţiabilă ı̂n a ∈ I
dacă şi numai dacă f este derivabilă ı̂n a. În acest caz,

df (a)(h) = f 0 (a) · h, ∀h ∈ R. (3)

Demonstraţie. “ ⇒ ” Presupunem că f este diferenţiabilă ı̂n punctul a ∈ I. Atunci există A ∈ R şi
α : I → R cu lim α(x) = α(a) = 0, astfel ı̂ncât
x→a

f (x) = f (a) + A(x − a) + α(x)(x − a),

pentru orice x ∈ I. Luând x ∈ I \ {a} şi ı̂mpărţind prin x − a avem

f (x) − f (a)
= A + α(x).
x−a

1
Obţinem existenţa limitei
f (x) − f (a)
lim = A ∈ R,
x→a x−a
adică f este derivabilă ı̂n a.
f (x) − f (a)
“ ⇐ ” Invers, să presupunem că f este derivabilă ı̂n a, deci există lim = f 0 (a) ∈ R. Fie
x→a x−a
funcţia 
 f (x) − f (a)
− f 0 (a), dacă x ∈ I \ {a}
α(x) = x − a
 0, dacă x = a.
Observăm că lim α(x) = α(a) = 0 şi din definiţia lui α avem pentru x ∈ I \ {a},
x→a

f (x) = f (a) + f 0 (a)(x − a) + α(x)(x − a).

Evident, egalitatea de mai sus are loc şi pentru x = a, ceea ce ı̂nseamnă că f este diferenţiabilă ı̂n a şi
df (a)(h) = f 0 (a) · h. 

Observaţia 1.5 Să observăm că, ı̂n cazul funcţiei g : R → R, g(x) = x, obţinem din teorema
anterioară că, pentru orice x ∈ R,

dx(h) = dg(x)(h) = g 0 (x) · h = h, ∀h ∈ R.

Folosind această relaţie şi (3), vom scrie

df (a) = f 0 (a) · dx (4)

ca egalitate de funcţii. De asemenea, având ı̂n vedere egalitatea anterioară, uneori derivata unei
funcţii mai este notată şi
df
f0 = . (5)
dx
Interpretarea geometrică a derivatei şi diferenţialei
Interpretarea
Fie AB dreapta geometrică
ce trece a derivatei
prin punctele (x, fşi(x))
diferenţialei
şi (x + ∆x, f (x + ∆x)).Dacă A → B, adică
Fie AB dreapta ce trece prin punctele
∆x → 0, atunci dreapta AB tinde către tangenta dusă ı̂n(x, f(x)) şi (x + ∆x, f(x + ∆x)).Dacă
punctul → concluzie,
(x, f (x)).A În B, adică coeficientul
∆x → 0, atunci dreapta AB tinde către tangenta dusă ı̂n punctul (x, f(x)). În concluzie, coeficientul
unghiular alunghiular
tangentei este limita coeficientului unghiular al dreptei AB când
al tangentei este limita coeficientului unghiular al dreptei AB când ∆x tine la 0 :
∆x tine la 0:

tg α = lim tg β = f 0 (x).
∆x→0

Deci, derivata poate fi interpretată ca fiind coeficientul unghiular al tangentei dusă ı̂n punctul
(x, f(x)) la graficul funcţiei1:y =
Figure f(x).
Interpretarea geometrică derivatei şi diferenţialei
De asemenea, avem că
df(x)(∆x) = f 0 (x) · ∆x.
Cu alte cuvinte, graficul diferenţialei df(x) este translaţia tangentei ı̂n punctul (x, f(x)) la
graficul funcţiei f ı̂n origine. Desigur, pentru puncte 2 diferite din domeniul funcţiei f ı̂n care
aceasta este derivabilă, tangentele pot avea pante diferite, şi implicit translaţiile lor ı̂n origine. În
acest fel, putem observa că diferenţiala unei funcţii f defineşte, pentru fiecare punct ı̂n care există,
câte o aplicaţie liniară, al cărei grafic este translaţia tangentei duse ı̂n punctul corespunzător la
graficul funcţiei ı̂n origine.
 Deci, derivata poate fi interpretată ca fiind coeficientul unghiular al tangentei dusă ı̂n punctul
(x, f (x)) la graficul funcţiei y = f (x).
De asemenea, avem că
df (x)(∆x) = f 0 (x) · ∆x.
Cu alte cuvinte, graficul diferenţialei df (x) este translaţia tangentei ı̂n punctul (x, f (x)) la
graficul funcţiei f ı̂n origine. Desigur, pentru puncte diferite din domeniul funcţiei f ı̂n care
aceasta este derivabilă, tangentele pot avea pante diferite, şi implicit translaţiile lor ı̂n origine. În
acest fel, putem observa că diferenţiala unei funcţii f defineşte, pentru fiecare punct ı̂n care există,
câte o aplicaţie liniară, al cărei grafic este translaţia tangentei duse ı̂n punctul corespunzător la
graficul funcţiei ı̂n origine.
Interpretare cinematică a derivatei
Fie M un punct mobil pe Ox care la t = 0 pleacă din x0 şi care la momentul t are poziţia dată
x(t2 ) − x(t1 ) d
de xM = x(t). Atunci = = v, viteza medie ı̂n (t1 , t2 ). Când t2 → t1 , obţinem viteza
t2 − t1 t
instantanee la momentul t1 .
Interpretare fizică a derivatei
Fie o bară neomogenă cu secţiune constantă de arie 1 aşezată cu un capăt ı̂n O şi cu celălalt
pe semiaxa pozitivă. Notăm m(x) masa porţiunii dintre O şi X. Atunci m(x2 ) − m(x1 ) reprezintă
masa porţiunii AB.
m m m(x2 ) − m(x1 ) m(x2 ) − m(x1 )
ρ= = ⇒ ρAB = = , densitatea medie a porţiunii AB.
V S·l 1 · (x2 − x1 ) x2 − x1
Când x2 → x1 , obţinem densitatea instantanee ı̂n x1 .

Propoziţia 1.6 (condiţie necesară pentru derivabilitate) Dacă funcţia f : A ⊂ R → R este

derivabilă ı̂n punctul a ∈ A0 ∩ A, atunci f este continuă ı̂n a.
Demonstraţie. Pentru x ∈ A, x 6= a are loc egalitatea

f (x) − f (a)
f (x) = f (a) + (x − a).
x−a
Trecând la limită cu x → a şi ţinând cont de operaţiile cu limite de funcţii, obţinem existenţa limitei lim f (x)
x→a
şi ı̂n plus
lim f (x) = f (a) + f 0 (a) · 0 = f (a).
x→a

Obţinem deci că f este continuă ı̂n a. 

Observaţia 1.7 Reciproca propoziţiei anterioare nu este adevărată. Astfel, funcţia f : R → R,

f (x) = |x| este continuă ı̂n punctul x = 0, dar nu este derivabilă ı̂n acest punct.

Definiţia 1.8 (i) Spunem că funcţia f : A ⊂ R → R are derivată la stânga ı̂n punctul
a ∈ A0s ∩ A dacă există ı̂n R limita
f (x) − f (a)
lim . (6)
x→a
x<a
x−a

Vom nota această limită cu fs0 (a) şi o vom numi derivata la stânga a funcţiei f ı̂n punctul a.
Dacă fs0 (a) ∈ R, vom spune că f este derivabilă la stânga ı̂n a.

3
 (ii) Spunem că funcţia f : A ⊂ R → R are derivată la dreapta ı̂n punctul a ∈ A0d ∩ A dacă
există ı̂n R limita
f (x) − f (a)
lim . (7)
x→a
x>a
x−a
Vom nota această limită cu fd0 (a) şi o vom numi derivata la dreapta a funcţiei f ı̂n punctul a.
Dacă fd0 (a) ∈ R, vom spune că f este derivabilă la dreapta ı̂n a.

Teorema 1.9 Funcţia f : A ⊂ R → R este derivabilă ı̂n punctul a ∈ A0s ∩ A0d ∩ A dacă şi numai
dacă f este derivabilă la stânga şi la dreapta ı̂n a şi fs0 (a) = fd0 (a). În acest caz derivatele laterale
sunt egale şi cu f 0 (a).

Propoziţia 1.10 (Reguli de calcul pentru derivate) Fie f, g : A ⊂ R → R, α ∈ R şi a ∈

A ∩ A0 . Dacă f şi g sunt derivabile ı̂n a, atunci funcţiile f + g, αf, f · g sunt derivabile ı̂n a şi

(f + g)0 (a) = f 0 (a) + g 0 (a);

(αf )0 (a) = αf 0 (a);
(f · g)0 (a) = f 0 (a)g(a) + f (a)g 0 (a).
f
Dacă, ı̂n plus, g(a) 6= 0, atunci funcţia este derivabilă ı̂n a şi
g
 0
f f 0 (a)g(a) − f (a)g 0 (a)
(a) = .
g g 2 (a)

Teorema 1.11 (Derivabilitatea funcţiilor compuse) Fie I, J ⊂ R intervale. Dacă funcţia

f : I → J, este derivabilă ı̂n a ∈ I, iar funcţia g : J → R este derivabilă ı̂n punctul b := f (a) ∈ J,
atunci compusa lor g ◦ f : I → R este derivabilă ı̂n a şi

(g ◦ f )0 (a) = g 0 (f (a)) · f 0 (a).

Teorema 1.12 (Derivabilitatea funcţiei inverse) Fie I, J ⊂ R intervale şi funcţia f : I → J,

continuă şi bijectivă. Dacă f este derivabilă ı̂n a ∈ I şi f 0 (a) 6= 0, atunci funcţia inversă g = f −1
este derivabilă ı̂n b = f (a) ∈ J şi
1
(f −1 )0 (b) = 0 .
f (a)

Propoziţia 1.13 (Reguli de calcul pentru diferenţiale) Fie I ⊂ R un interval deschis şi f, g :
I → R, α ∈ R şi a ∈ A ∩ A0 . Dacă f şi g sunt diferenţiabile ı̂n a, atunci funcţiile f + g, αf, f · g
sunt diferenţiabile ı̂n a şi

d(f + g)(a) = df (a) + dg(a);

d(αf )(a) = αdf (a);
d(f · g)(a) = df (a) · g(a) + f (a) · dg(a).
f
Dacă, ı̂n plus, g(a) 6= 0, atunci funcţia este diferenţiabilă ı̂n a şi
g
df (a)g(a) − f (a)dg(a)
 
f
d (a) = .
g g 2 (a)

4
Teorema 1.14 (Diferenţiala funcţiilor compuse) Fie I, J ⊂ R intervale. Dacă funcţia f :
I → J, este diferenţiabilă ı̂n a ∈ I, iar funcţia g : J → R este diferenţiabilă ı̂n punctul b := f (a) ∈ J,
atunci compusa lor g ◦ f : I → R este diferenţiabilă ı̂n a şi
d(g ◦ f )(a) = dg(f (a)) ◦ df (a). (8)

Tabel cu derivatele funcţiilor elementare

Funcţia f Derivata f 0 Funcţia f Derivata f 0
1. c 0 10. sin x cos x
2. x 1 11. cos x − sin x
1
3. xα , α ∈ R αxα−1 12. tg x = 1 + tg2 x
cos2 x
√ 1 1
4. x, √ 13. ctg x − 2
2 x sin x
1 1 1
5. − 2 14. arcsin x √
x x 1 − x2
1
6. ax , a > 0 ax ln a 15. arccos x −√
1 − x2
1
7. ex ex 16. arctg x 2
x +1
1 1
8. loga x, a > 0 17. arcctg x − 2
x ln a x +1
1
9. ln x
x

1.2 Teoremele fundamentale ale calculului diferenţial real

Definiţia 1.15 Fie f : A ⊂ R → R. Spunem că a ∈ A este:
(i) punct de minim local pentru f dacă există o vecinătate V a punctului a astfel ı̂ncât
f (a) ≤ f (x), pentru orice x ∈ A ∩ V ;
(ii) punct de maxim local pentru f dacă există o vecinătate V a punctului a astfel ı̂ncât
f (a) ≥ f (x), pentru orice x ∈ A ∩ V ;
(iii) punct de extrem local pentru f dacă e punct de minim sau de maxim local;
(iv) punct de minim global pentru f dacă f (a) ≤ f (x), pentru orice x ∈ A;
(v) punct de maxim global pentru f dacă f (a) ≥ f (x), pentru orice x ∈ A;
(vi) punct de extrem global pentru f dacă e punct de minim sau de maxim global.
Observăm imediat că orice punct de minim (respectiv, maxim) global este punct de minim
(respectiv, maxim) local, dar reciproca nu este adevărată.
◦
Teorema 1.16 (Fermat) Fie I ⊂ R un interval şi a ∈ I. Dacă f : I → R este derivabilă ı̂n a,
iar a este punct de extrem local pentru f, atunci f 0 (a) = 0.
Demonstraţie. Să presupunem că a este punct de minim local. Există o vecinătate V a lui a astfel ı̂ncât
◦
pentru orice x ∈ V ∩ A să aibă loc f (a) ≤ f (x). Cum a ∈ I, putem presupune ca V ⊂ A. Deci dacă x ∈ V,
f (x) − f (a)
x < a, fracţia este pozitivă, iar dacă x ∈ V, x < a, fracţia este negativă. Prin trecere la limită
x−a
ı̂n fiecare caz ı̂n parte, obţinem fs0 (a) ≤ 0 şi fd0 (a) ≥ 0. Cum f este derivabilă ı̂n a, cele două derivate laterale
sunt egale, deci sunt egale cu 0. 

5
Observaţia 1.17 1. Reciproca teoremei lui Fermat nu este adevarată: de exemplu derivata funcţiei
f : R → R, f (x) = x3 se anulează ı̂n 0 fără ca acest punct să fie punct de extrem.
2. Condiţia ca a să fie interior intervalului I este esentială, adică ı̂n lipsa acestei ipoteze
concluzia nu se mai păstrează: de exemplu f : [0, 1] → [0, 1], f (x) = x are ı̂n a = 0 un punct de
minim ı̂n care derivata nu se anulează.
3. Teorema lui Fermat precizează condiţii necesare pentru ca un punct să fie de extrem local.
Aşa cum am văzut mai sus, aceste condiţii nu sunt şi suficiente. Deci, ı̂n aplicaţii, rezolvând ecuaţia
f 0 (x) = 0 obţinem aşa-numitele puncte critice, care sunt candidaţii pentru punctele de extrem.
Pentru a decide dacă un punct critic este şi punct de extrem trebuie studiată variaţia funcţiei ı̂n
jurul respectivului punct (a se vedea consecinţele Teoremei lui Lagrange de mai jos).

Teorema 1.18 (Rolle) Fie a, b ∈ R, a < b şi f : [a, b] → R o funcţie continuă pe [a, b], derivabilă
pe (a, b) astfel ı̂ncât f (a) = f (b). Atunci există c ∈ (a, b) astfel ı̂ncât f 0 (c) = 0.
Demonstraţie. Dacă f este constantă pe [a, b], atunci f 0 (c) = 0 pentru orice c ∈ (a, b), deci are loc
concluzia. Presupunem că f nu este constantă. Cum f este continuă pe mulţimea compactă [a, b], este
mărginită şi ı̂şi atinge marginile conform Teoremei lui Weierstrass. Fie α, β ∈ [a, b] astfel ı̂ncât

f (α) = inf{f (x) | x ∈ [a, b]} şi

f (β) = sup{f (x) | x ∈ [a, b]}.

Este clar că f (α) < f (β) şi deci că nu putem avea simultan α = a şi β = b (prin ipoteză, f (a) = f (b)).
Există aşadar un punct de extrem local (chiar global) ı̂n interiorul intervalului [a, b] şi f este derivabilă ı̂n
acel punct. Utilizând Teorema lui Fermat, rezultă concluzia. 
O funcţie f : [a, b] → R cu proprietăţile că este continuă pe [a, b] şi derivabilă pe (a, b) se mai
numeşte funcţie Rolle.
Trecem la un rezultat, foarte important ı̂n special datorită consecinţelor sale.

Teorema 1.19 (Lagrange) Fie a, b ∈ R, a < b şi f : [a, b] → R o funcţie continuă pe [a, b],
derivabilă pe (a, b). Atunci există c ∈ (a, b) astfel ı̂ncât

f (b) − f (a)
f 0 (c) = .
b−a
Demonstraţie. Considerăm funcţia auxiliară g : [a, b] → R de forma

f (a) − f (b)
g(x) = f (x) + x.
b−a
Funcţia g satisface ipotezele Teoremei lui Rolle şi deci există c ∈ (a, b) astfel ı̂ncât g 0 (c) = 0. Obţinem

f (a) − f (b)
f 0 (c) + = 0,
b−a
de unde concluzia. 

Observaţia 1.20 Dacă adăugăm condiţia f (a) = f (b), obţinem din Teorema lui Lagrange con-
cluzia Teoremei lui Rolle. Aşadar, cum demonstraţia Teoremei lui Lagrange s-a bazat pe Teorema
lui Rolle, deducem că aceste două rezultate sunt, de fapt, echivalente.

6
Observaţia 1.21 Interpretatea geometrică a Teoremei lui Lagrange este următoarea: dacă f sat-
isface condiţiile precizate, atunci există cel puţin un punct c interior intervalului [a, b] pentru care
tangenta la graficul funcţiei ı̂n (c, f (c)) este paralelă (sau coincide) cu dreapta determinată de
punctele (a, f (a)) şi (b, f (b)).
O generalizare a Teoremei lui Lagrange este următoarea.

Teorema 1.22 (Cauchy) Fie a, b ∈ R, a < b şi f, g : [a, b] → R sunt două funcţii continue pe
[a, b], derivabile pe (a, b) astfel ı̂ncât g 0 (x) 6= 0, pentru orice x ∈ (a, b). Atunci g(b) − g(a) 6= 0 şi
există c ∈ (a, b) astfel ı̂ncât
f 0 (c) f (b) − f (a)
0
= .
g (c) g(b) − g(a)

Observaţia 1.23 Teorema lui Lagrange se poate obţine din Teorema lui Cauchy pentru g(x) = x.
Următoarele consecinţe ale Teoremei lui Lagrange sunt importante, deschizând calea studiului
monotoniei funcţiilor prin intermediul derivatelor.

Propoziţia 1.24 (Consecinţele Teoremei lui Lagrange) Fie I ⊂ R un interval şi f : I → R,

derivabilă pe I.
(i) Dacă f 0 (x) = 0 pentru orice x ∈ I, atunci f este constantă pe I.
(ii) Dacă f 0 (x) > 0 pentru orice x ∈ I, atunci f este strict crescătoare pe I.
(iii) Dacă f 0 (x) ≥ 0 pentru orice x ∈ I, atunci f este crescătoare pe I.
(iv) Dacă f 0 (x) < 0 pentru orice x ∈ I, atunci f este strict descrescătoare pe I.
(v) Dacă f 0 (x) < 0 pentru orice x ∈ I, atunci f este strict descrescătoare.
Demonstraţie. (i) Fixăm a ∈ I şi luăm x ∈ I arbitrar. Aplicând Teorema lui Lagrange pe intervalul de
capete a şi x deducem că există c astfel ı̂ncât f (x) − f (a) = f 0 (c)(x − a). Cum f 0 (c) = 0, vom avea că
f (x) = f (a) şi deci f este constantă pe I.
(ii) Fie x1 , x2 ∈ I cu x1 < x2 . Conform Teoremei lui Lagrange, există c ∈ (x1 , x2 ) astfel ı̂ncât f (x2 ) −
f (x1 ) = f 0 (c)(x2 − x1 ). Cum f 0 (c) > 0 şi x2 > x1 , deducem că f (x2 ) > f (x1 ). Rezultă f strict crescătoare
pe I.
Celelalte cazuri se demonstrează similar. 

Observaţia 1.25 Evident reciproca afirmaţiei de la (i) este adevarată.

În celelalte cazuri sunt adevărate reciprocele doar pentru monotonie nestrictă (şi inegalitati
nestricte). Stricta monotonie nu implică ı̂n general stricta pozitivitate a derivatei din cauza faptului
că, prin trecere la limită, inegalităţile stricte nu se păstrează ı̂ntre limite.
De exemplu funcţia f : R → R, f (x) = x3 este strict crescătoare pe R, dar derivata sa se
anulează ı̂n 0.
Următoarea consecinţă a Teoremei lui Lagrange poate fi utilă uneori ı̂n studiul derivabilităţii
funcţiilor.

Propoziţia 1.26 Fie I ⊂ R, un interval, a ∈ I, f : I → R, f continuă. Dacă f este derivabilă pe

I \ {a} şi există lim f 0 (x) (finită sau infinită), atunci există derivata funcţiei f ı̂n a, f 0 (a), şi
x→a

f 0 (a) = lim f 0 (x).

x→a

7
Demonstraţie. Fie (xn ) ⊂ I \ {a} un şir descrescător cu limita a. Aplicăm Teorema lui Lagrange pe
intervalul [a, xn ]. Există atunci cn ∈ (a, xn ) astfel ı̂ncât

f (xn ) − f (a)
f 0 (cn ) = .
xn − a

Cum xn → a, va rezulta că cn → a. Deoarece există limita lim f 0 (x) = ` ∈ R, va rezulta folosind carac-
x→a
terizarea cu şiruri a limitei că f 0 (cn ) → `. Rezultă, folosind caracterizarea cu şiruri a limitei la stânga, că
există
f (x) − f (a)
lim = fs0 (a) = `.
x→a
x<a
x−a
Analog se arată că există fd0 (a) = `. Propoziţia este demonstrată. 

Exemplul 1.27 Să aplicăm propoziţia anterioară la studiul derivabilităţii funcţiei f : R → R,

 2
x , dacă x < 0
f (x) =
x3 , dacă x ≥ 0.

Observăm că f este derivabilă pe R \ {0} ca funcţie elementară şi că


0 2x, dacă x < 0
f (x) =
3x2 , dacă x > 0.

De asemenea, există lim f 0 (x) = 0 = lim f 0 (x), deci lim f 0 (x) = 0. Rezultă conform propoziţiei
x→0 x→0 x→0
x<0 x>0
precedente că există f 0 (0) = 0, deci f este derivabilă ı̂n 0, deci pe R.

Observaţia 1.28 Conform rezultatului precedent, dacă există şi este finită lim f 0 (x), atunci f este
x→a
derivabilă ı̂n a şi funcţia derivată este continuă ı̂n a.
Propoziţia de mai sus precizează conditii suficiente, dar nu şi necesare pentru existenţa derivatei
ı̂n a. De exemplu, funcţia f : R → R,

x sin x1 , dacă x 6= 0
 2
f (x) =
0, dacă x = 0

este derivabilă conform definitiei ı̂n x = 0. Într-adevăr,

f (x) − f (0) x2 sin x1 1

lim = lim = lim x sin = 0.
x→0 x−0 x→0 x x→0 x
Calculând derivata funcţiei f pentru x 6= 0, avem
1 1
f 0 (x) = 2x sin − cos ,
x x
deci nu există lim f 0 (x). Aşadar, nu putem aplica Propoziţia 1.26 pentru a deduce derivabilitatea
x→0
funcţiei f ı̂n 0.

8
Observaţia 1.29 În general, derivata unei funcţii derivabile nu este continuă. De exemplu, am
arătat mai sus că funcţia f : R → R,

x sin x1 , dacă x 6= 0
 2
f (x) =
0, dacă x = 0

este derivabilă pe R, dar

2x sin x1 − cos x1 , x 6= 0, dacă x 6= 0


0
f (x) =
0, dacă x = 0

nu este continuă ı̂n 0.

Teorema 1.30 (Regula lui L’Hôspital) Fie f, g : (a, b) → R, unde −∞ ≤ a < b ≤ ∞. Dacă:
(i) f, g sunt derivabile pe (a, b) cu g 0 6= 0 pe (a, b);
f 0 (x)
(ii) există lim 0 = L ∈ R;
x→a g (x)
x>a
(iii) lim f (x) = lim g(x) = 0 sau (iii)0 lim g(x) = ∞,
x→a x→a x→a
x>a x>a x>a
atunci există
f (x)
lim = L. (9)
x→a g(x)
x>a

Observaţia 1.31 1. Teorema anterioară se poate reformula, având demonstraţii foarte asemănătoare,
lim , sau punând ı̂n loc de (iii)0 , una din ipotezele
considerând lim ı̂n loc de x→a
x→b
x>b x<a
(iii)00 lim g(x) = −∞, respectiv
x→a
x<a
(iii)000 lim g(x) = −∞.
x→b
x>b
Dacă, ı̂n plus, punctul a considerat ı̂n Teorema lui L’Hôspital este punct de acumulare pentru
domeniile funcţiilor f, g (şi nu doar punct de acumulare la dreapta), combinând teorema ı̂n forma
prezentată şi observaţia anterioară pentru x→a
lim , are loc Regula lui L’Hôspital pentru lim .
x→a
x>a
2. Reciproca Teoremei lui L’Hôspital nu este adevărată: considerăm funcţiile f : R \ {0} → R,
g : R → R date prin
1
f (x) = x2 sin şi g(x) = x.
x
Atunci
f (x) 1
lim = lim x sin = 0,
x→0 g(x) x→0 x
ı̂nsă
f 0 (x) 2x sin x1 − cos x1
= , x ∈ R \ {0}
g 0 (x) 1
f (x) f 0 (x)
nu are limită ı̂n x = 0. Aşadar, există lim = 0, dar nu există lim 0 .
x→0 g(x) x→0 g (x)

9
1.2.1 Limite fundamentale. Eliminarea nedeterminărilor
Să remarcăm faptul că Teorema lui L’Hôspital oferă un instrument puternic de eliminare a nedeter-
minărilor ı̂n cazul calculului limitelor de funcţii. Următoarele limite sunt considerate fundamentale:

1 x
 
1 ln(1 + x)
(i) lim 1 + = e; (ii) lim (1 + x) x = e; (iii) lim = 1;
x→∞ x x→0 x→0 x
x
a −1 sin x tg x
(iv) lim = ln a, a > 0; (v) lim = 1; (vi) lim = 1;
x→0 x x→0 x x→0 x
arcsin x arctg x ln x
(vii) lim = 1; (viii) lim = 1; (ix) lim = 0;
x→0
n
x x→0 x x→∞ x
x
(x) lim x = 0, n ∈ N, a > 1. (xi) lim ln x = +∞; (x) lim ln x = −∞;
x→∞ a x→∞ x→0
x>0
π π
(xi) lim arctg x = ; (xii) lim arctg x = − ; (xiii) lim tg x = +∞;
x→∞ 2 x→−∞ 2 x→π/2
x<π/2
(xiv) lim tg x = −∞.
x→π/2
x>π/2

Eliminarea nedeterminărilor se face, de obicei, astfel:

0 ±∞
(i) Cazurile , se elimină fie folosind limitele fundamentale, fie cu Regula lui L’Hôspital.
0 ±∞
0 ±∞
(ii) Cazurile 0 · ∞, 0 · (−∞) se reduc la cazurile , astfel: fie f, g : A → R, a ∈ A0 ,
0 ±∞
astfel ı̂ncât există lim f (x) = 0, lim g(x) = ∞(−∞) şi există U ∈ V(a) astfel ı̂ncât f (x) 6= 0,
x→a x→a
f (x)
g(x) 6= 0, ∀x ∈ U \ {a}; putem scrie f (x) · g(x) = 1 şi astfel nedeterminarea dată se reduce la o
g(x)
0 g(x) ∞
nedeterminare sau f (x) · g(x) = 1 şi vom obtine o nedeterminare de tip .
0 f (x)
∞
(iii) Cazul ∞ − ∞ se reduce, de obicei, la cazul 0 · ∞ astfel: fie f, g : A → R, a ∈ A0 , astfel ı̂ncât
există lim f (x) = ∞, lim g(x) = ∞ şi există U ∈ V(a) astfel ı̂ncât f (x) 6= 0, ∀x ∈ U \ {a}; putem
x→a x→a  
g(x) g(x)
scrie (f (x) − g(x)) = f (x) 1 − . Dacă lim = 1, atunci nedeterminarea dată se reduce
f (x) x→a f (x)
g(x)
la o nedeterminare 0 · ∞; dacă lim > 1(< 1), atunci lim (f (x) − g(x)) = −∞ (+∞).
x→a f (x) x→a
(iv) Cazurile 0 , ∞ se reduc la cazul 0 · ∞ astfel: fie f, g : A → R, a ∈ A0 , astfel ı̂ncât există
0 0

lim f (x) = 0 (+∞), lim g(x) = 0 şi există U ∈ V(a) astfel ı̂ncât f (x) > 0, ∀x ∈ U ∩ A \ {a}. Putem
x→a x→a
scrie f (x)g(x) = eg(x) ln f (x) şi limita de la exponent este o nedeterminare de tip 0 · (−∞) (respectiv
0 · ∞).
(v) Cazul 1∞ se reduce tot la cazul 0 · ∞ fie prin metoda de la punctul iv), fie astfel: dacă
f, g : A → R, a ∈ A0 , astfel ı̂ncât există lim f (x) = 1, lim g(x) = ∞ şi există U ∈ V (a) astfel ı̂ncât
x→a x→a
1
f (x) 6= 1, ∀x ∈ U \ {a}, atunci vom scrie f (x)g(x) = {[1 + (f (x) − 1)] f (x)−1 }g(x)(f (x)−1) . Avem
1
lim [1 + (f (x) − 1)] f (x)−1 = e, iar lim g(x)(f (x) − 1) este o nedeterminare de tip 0 · ∞.
x→a x→a

10
1.3 Derivate şi diferenţiale de ordin superior. Formula lui Taylor
După cum am văzut ı̂n secţiunea anterioară, ı̂n cazul unei funcţii reale f, derivabilă (sau, echivalent,
diferenţiabilă) ı̂ntr-un punct a, valorile funcţiei ı̂ntr-o vecinătate a lui a pot fi aproximate prin
f (a) + f 0 (a) · (x − a). Pe parcursul acestei secţiuni vom arăta că acest tip de aproximare se poate
rafina ı̂n cazul funcţiilor derivabile de ordin mai mare decât unu. În acest scop, să dăm pentru
ı̂nceput câteva definiţii.

Definiţia 1.32 Fie A ⊂ R, o mulţime deschisă.

(i) Spunem că funcţia f : A → R este derivabilă de două ori ı̂n punctul a ∈ A (respectiv
pe A) dacă f este derivabilă ı̂ntr-o vecinătate a punctului a şi funcţia derivată f 0 este derivabilă ı̂n
a (respectiv pe A). În acest caz, derivata lui f 0 ı̂n a se numeşte derivata a doua a lui f ı̂n a şi
se notează f 00 (a), sau f (2) (a).
(ii) Spunem că funcţia f : A → R este diferenţiabilă de ordinul al doilea ı̂n punctul a ∈ A,
dacă f este derivabilă ı̂ntr-o vecinătate a punctului a şi funcţia derivată f 0 este diferenţiabilă ı̂n a.
În acest caz, funcţia d2 f (a) : R → R dată prin

d2 f (a) = f 00 (a)(dx)2 = f 00 (a)dx2

sau, echivalent, prin

d2 f (a)(h) = f 00 (a) · h2 , ∀h ∈ R
se numeşte diferenţiala a doua a lui f ı̂n a.
Să observăm că, potrivit Teoremei 1.4 aplicată funcţiei f 0 , o funcţie este de două ori derivabilă ı̂n
punctul a (respectiv pe A) dacă şi numai dacă este diferenţiabilă de ordinul al doilea ı̂n a (respectiv
pe A).

Definiţia 1.33 Fie A ⊂ R, o mulţime deschisă, n ∈ N, n ≥ 2.

(i) Spunem că f este de n ori derivabilă ı̂n a ∈ A (respectiv pe A) dacă f (n−1) este derivabilă
ı̂ntr-o vecinătate a punctului a şi funcţia derivată f (n−1) este derivabilă ı̂n a. În acest caz, derivata
lui f (n−1) ı̂n a se numeşte derivata de ordin n a lui f ı̂n a şi se notează f (n) (a).
(ii) Spunem că f este de n ori diferenţiabilă ı̂n a ∈ A (respectiv pe A) dacă f (n−1) este
derivabilă ı̂ntr-o vecinătate a punctului a şi funcţia derivată f (n−1) este diferenţiabilă ı̂n a (respectiv
pe A). În acest caz, funcţia dn f (a) : R → R dată prin

dn f (a) = f (n) (a)(dx)n = f (n) (a)dxn

sau, echivalent, prin

dn f (a)(h) = f (n) (a) · hn , ∀h ∈ R
se numeşte diferenţiala de ordinul n a lui f ı̂n a.

Definiţia 1.34 Fie D ⊂ R o mulţime deschisă şi f : D → R. Spunem că f este de clasă C n pe
D (n ∈ N∗ ) dacă f este de n ori derivabilă pe D, iar derivata de ordin n, f (n) , este continuă pe D.
Notăm
C n (A) = {f : A → R | f este de clasă C n pe A}, n ∈ N∗
şi, prin conventie,
C 0 (A) = {f : A → R | f continuă pe A}.

11
 De asemenea, vom nota prin convenţie f (0) = f.
Spunem că f este de clasă C ∞ pe D dacă f este derivabilă de orice ordin pe D. Vom nota

C ∞ (A) = {f : A → R, f este de clasă C ∞ pe A}.

Teorema 1.35 (Formula lui Leibniz) Fie f, g : A → R de n ori derivabile ı̂n a ∈ A. Atunci
f · g este de n ori derivabilă ı̂n a şi are loc formula
n
X
(n)
(f · g) (a) = Cni f (i) (a)g (n−i) (a). (10)
i=0

Demonstraţie. Prin inducţie. 

Formula lui Taylor

Fie
P (x) = a0 + a1 x + ... + an xn
un polinom de grad n cu coeficienti reali (an 6= 0 şi ai ∈ R, i = 1, n). Dorim pentru ı̂nceput să
arătăm că putem scrie polinomul de mai sus ı̂n mod unic ı̂n forma

P (x) = A0 + A1 (x − a) + ... + An (x − a)n

pentru un a ∈ R fixat. Un mod de a arăta acest lucru este următorul. Este clar că termenul liber
A0 este egal cu P (a). Mai departe, prin derivare, obţinem

P 0 (x) = A1 + 2A2 (x − a) + ... + An (x − a)n−1 ,

de unde A1 = P 0 (a). În mod analog, derivând ı̂n continuare, obţinem

1 (k)
Ak = P (a), pentru k = 1, n.
k!
Asadar,
1 0 1
P (x) = P (a) + P (a)(x − a) + ... + P (n) (a)(x − a)n .
1! n!
Dorim acum să extindem formula precedentă la situaţia mai generală când ı̂n locul polinomului
P avem o funcţie f : I → R, unde I ⊂ R este un interval deschis. Vom numi polinomul

f 0 (a) f 00 (a) f (n) (a)

Tn (x) = f (a) + (x − a) + (x − a)2 + . . . + (x − a)n
1! 2! n!
polinomul Taylor de ordin n asociat funcţiei f ı̂n punctul a.
Problema care se pune este ı̂n ce măsură acest polinom aproximează funcţia f. Am văzut că ı̂n
cazul ı̂n care f este un polinom de grad mai mic sau egal cu n, atunci Tn = f. Să notăm

Rn (x) = f (x) − Tn (x)

pentru orice x ∈ I. Tocmai comportarea lui Rn măsoara gradul de aproximare al funcţiei f prin
polinomul Taylor.

12
Teorema 1.36 (Formula lui Taylor cu restul lui Peano) Fie I ⊂ R, un interval deschis şi
n ∈ N∗ . Dacă f : I → R este o funcţie de n ori derivabilă ı̂n a ∈ I, atunci există o funcţie
α : I → R cu proprietatea lim α(x) = α(a) = 0, astfel ı̂ncât
x→a

f 0 (a) f 00 (a)
f (x) = f (a) + (x − a) + (x − a)2 + ...
1! 2!
f (n) (a) (x − a)n
+ (x − a)n + α(x) ,
n! n!
pentru orice x ∈ I.

Teorema 1.37 (Formula lui Taylor cu restul lui Lagrange) Fie I ⊂ R un interval deschis,
a ∈ I şi n ∈ N. Dacă f : I → R este o funcţie de (n + 1) ori derivabilă pe I, atunci pentru orice
x ∈ I, x 6= a există c ∈ (x, a) sau c ∈ (a, x) astfel ı̂ncât

f 0 (a) f 00 (a)
f (x) = f (a) + (x − a) + (x − a)2 + ...
1! 2!
f (n) (a) f (n+1) (c)
+ (x − a)n + · (x − a)n+1 .
n! (n + 1)!
Demonstraţie. Să căutam restul de forma

Rn (x) = A(x − a)n+1 , x ∈ I.

Fie funcţia ϕ : I → R dată prin

f 0 (t) f 00 (t) f (n) (t)

ϕ(t) = f (t) + (x − t) + (x − t)2 + ... + (x − t)n + A · (x − t)n+1 .
1! 2! n!
Funcţia ϕ este derivabilă pe I şi ϕ(x) = f (x) iar ϕ(a) = Tn (x) + Rn (x) = f (x). Suntem ı̂n condiţiile teoremei
lui Rolle pe [a, x] sau [x, a] şi deci există c ∈ (a, x) sau c ∈ (x, a) astfel ı̂ncât ϕ0 (c) = 0. Dar

f (n+1) (t)
ϕ0 (t) = · (x − t)n − A(n + 1)(x − t)n
n!
pentru orice t ∈ I. Cum c 6= x, obţinem
f (n+1) (c)
A=
(n + 1)!
de unde rezultă concluzia. 

Particularizând a = 0 se obtine formula lui MacLaurin.

Propoziţia 1.38 (Formula lui MacLaurin) Fie I ⊂ R un interval deschis, 0 ∈ I şi n ∈ N.

Dacă f : I → R este o funcţie de (n + 1) ori derivabilă pe I, atunci pentru orice x ∈ I, x 6= 0 există
c ∈ (x, 0) sau c ∈ (0, x) astfel ı̂ncât

f 0 (0) f 00 (0) 2
f (x) = f (0) + x+ x + ...
1! 2!
f (n) (0) n f (n+1) (c) n+1
+ x + ·x .
n! (n + 1)!

13
Exemplul 1.39 În formula lui MacLaurin, cum c ∈ (x, 0) sau c ∈ (0, x) putem să luăm c de forma
c = θx unde θ ∈ (0, 1). Astfel se obţin dezvoltările de mai jos.
1. Fie f : R → R, f (x) = ex . Această funcţie este de clasă C ∞ şi scriind formula lui MacLaurin
cu restul de ordin n obţinem că pentru orice x ∈ R există θ ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât

x x2 xn xn+1 θx
ex = 1 + + + ... + + e .
1! 2! n! (n + 1)!

2. Fie f : R → R, f (x) = sin x. Această funcţie este de clasă C ∞ şi pentru orice n ∈ N are
loc f (n) (x) = sin(x + nπ2 ). Scriind formula MacLaurin de ordin 2n + 1 avem pentru orice x ∈ R un
θ ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât

x x3 (−1)n−1 x2n−1 x2n

sin x = − + ... + + (−1)n sin θx.
1! 3! (2n − 1)! (2n)!

Analog, pentru f : R → R, f (x) = cos x obţinem pentru orice x ∈ R un θ ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât

x2 x4 (−1)n x2n x2n+1

cos x = 1 − + + ... + + (−1)n+1 cos θx.
2! 4! (2n)! (2n + 1)!

3. Fie f : (−1, ∞) → R, f (x) = ln(x + 1). Are loc dezvoltarea

x x2 x3 x4 xn xn+1 1
ln(x + 1) = − + − + ... + (−1)n−1 + (−1)n
1 2 3 4 n n + 1 (1 + θx)n+1

pentru orice x ∈ (−1, ∞), unde θ ∈ (0, 1).

Formulele de mai sus pot fi folosite pentru determinarea unor limite. Exemplificăm cu următorul
exerciţiu.

Exerciţiul 1.40 Pentru ce valori ale lui n ∈ N există, este finită şi nenulă limita

6 sin x3 + x3 (x6 − 6)
lim ?
x→0 xn
Conform teoriei de mai sus, pentru orice x ∈ R există θx ∈ (0, 1) astfel ı̂ncât

x9 x15 x18
sin x3 = x3 − + − sin θx x.
6 120 720
1
Înlocuind ı̂n limita de mai sus obţinem n = 15 şi valoarea limitei .
20
De asemenea, derivatele de ordin superior pot fi utile ı̂n determinarea punctelor de extrem.

Teorema 1.41 (Puncte de extrem) Fie I ⊂ R un interval deschis, f : I → R o funcţie de n

ori derivabilă ı̂n a ∈ I, (n ∈ N, n ≥ 2), astfel ı̂ncât

f 0 (a) = 0, f 00 (a) = 0, ..., f (n−1) (a) = 0, f (n) (a) 6= 0. (11)

(i) Dacă n este par, atunci a este punct de extrem, mai exact: punct de maxim local dacă
f (n) (a)< 0 şi punct de minim local dacă f (n) (a) > 0.
(ii) Dacă n este impar, atunci a nu este punct de extrem.

14
Corolarul 1.42 Fie I ⊂ R un interval deschis, f : I → R o funcţie de 2 ori derivabilă ı̂n a ∈ I,
astfel ı̂ncât
f 0 (a) = 0, f 00 (a) 6= 0. (12)
00 00
Dacă f (a) < 0 atunci a este punct de maxim local, iar dacă f (a) < 0 atunci a este punct de
minim local.

Exemplul 1.43 Să analizăm punctele de extrem ale funcţiei f : R → R,

f (x) = sin x + cos x.

Cum această funcţie este periodică de perioadă principală 2π, este suficient să-i analizăm com-
portarea pe intervalul [0, 2π). Funcţia este ı̂n mod evident de clasă C ∞ pe R. Mai mult,

f 0 (x) = cos x − sin x,

f 00 (x) = − sin x − cos x.

π 5π
Rezolvând ecuaţia f 0 (x) = 0 pe intervalul [0, 2π), găsim soluţiile x1 = şi x2 = . Calculând
4 4
√ √
π   
5π
valorile derivatei a doua, obţinem f 00 = − 2 < 0 şi f 00 = 2 > 0. Folosind teorema
4 4
π  π √ 5π
anterioară, deducem că este punct de maxim local pentru f, cu f = 2, iar este punct
4 4 4
√
 
5π π
de minim local pentru f, cu f = − 2. Mai mult, pentru că este singurul punct de maxim
4 4
5π
pentru f din intervalul [0, 2π), deducem că este punct de maxim global pentru f. Analog, este
4
punct de minim global.
π
Folosind periodicitatea funcţiei, deducem că punctele de forma + 2kπ, k ∈ Z sunt punctele de
4
5π
maxim global pentru f, iar punctele de forma + 2kπ, k ∈ Z sunt punctele de minim global pentru
4
f.

Observaţia 1.44 În exemplul anterior, a fost folosit testul de semn al derivatei a doua ı̂n cazul
punctelor critice ale funcţiei f. Acest aspect se va generaliza la cazul funcţiilor reale de vari-
abilă vectorială pentru a determina punctele de minim/maxim, folosind pozitiva/negativa definire
a diferenţialei de ordinul al doilea, după cum se va vedea ı̂n capitolul următor.

15