ENZIME

(pentru figuri/imagini ajutatoare vedeti prezentare ppt!)

Definiţie
Enzimele sunt proteine globulare care catalizează reacţiile biologice permiţând astfel
desfăşurarea proceselor chimice necesare vieţii.

Nomenclatura şi clasificarea enzimelor

Există mai multe modalităţi de denumire a enzimelor:
a) denumire uzuală, de exemplu: pepsină, tripsină etc., al cărei principal dezavantaj este
acela că nu indică tipul reacţiei catalizate;
b) pentru enzimele care catalizează reacţii de hidroliză se utilizează numele substratului
urmat de sufixul “ază”. Exemple: peptidază – hidrolizează legături peptidice; ureaza – hidrolizează
ureea la dixid de carbon şi amoniac; fosfataza – hidrolizează esterii acidului fosforic;
c) o denumire mai exactă constă în folosirea numelui substratului urmat de cel al reacţiei
catalizate şi de sufixul “ază”. Exemple: malat dehidrogenază, lactat dehidrogenază etc.;
d) în 1961, Comisia de Enzime a Uniunii Internaţionale de Biochimie a stabilit o clasificare
şi o nomenclatură sistematică cuprinzând 6 clase divizate în subclase iar acestea în sub-subclase.
Fiecare enzimă are un număr de cod format din 4 cifre -ECabcd- , unde a = clasa, b = subclasa, c =
sub-subclasa, d = numărul de ordine al enzimei in sub-subclasă.
Cele 6 clase de enzime (fără indicarea subclaselor şi a sub-subclaselor) sunt următoarele:
1. OXIDO-REDUCTAZE – catalizează reacţii de oxido-reducere (de transfer de electroni
sub formă de H:-, H•;
Exemplu: 1.1 – dehidrogenaze
2. TRANSFERAZE – catalizează transferul unor grupe funcţionale
Exemple: 2.1: aminotransferaze (transaminaze) – catalizează transferul unei grupe amino de
la un aminoacid la un cetoacid:
2.2: kinaze - catalizează transferul grupei fosforil de la ATP la molecule care devin
astfel apte sa participe la diverse procese anabolice sau catabolice:
3. HIDROLAZE – catalizează reacţii de scindare a unor legături C-O, C-N, P-O, C-S cu
ajutorul (prin adiţia) apei;
Exemplu: peptidaze – catalizează ruperea hidrolitică a legăturii C-N
4. LIAZE (SINTAZE) – catalizează reacţii de adiţie sau de eliminare a unor molecule mici
(H2O, CO2, NH3);
Exemplu: decarboxilaze - catalizează reacţiile de eliminare a CO2
5. IZOMERAZE – catalizează reacţii de transfer intramolecular al unor grupe de atomi
(reacţii de izomerizare)
6. LIGAZE (SINTETAZE) – catalizează reacţii de sinteză prin condensarea a două
molecule, simultan cu hidroliza unei legături fosforice din ATP sau din alt compus macroergic.
Exemplu: carboxilaza
Exemplu: lactat dehidrogenaza are numărul de cod: EC 1.1.1.27
1 – clasa: oxido-reductaze; 1– subclasa: oxido-reductaze ce acţionează asupra substraturilor de tip
R2CH-OH; 1 – sub-subclasa: acceptorul de hidrogen este NAD+ sau NADP+; 27 – numărul de
ordine al enzimei.

1
 Proprietăţile enzimelor

Fiind catalizatori biologici, enzimele au atât proprietăţi specifice catalizatorilor chimici cât
şi proprietăţi determinate de natura lor biologică:
- se regăsesc neschimbate la sfârşitul reacţiei;
- nu modifică echilibrul reacţiilor ci permit atingerea lui într-un timp mai scurt, mărind
vitezele ambelor reacţii care au loc simultan dar în sensuri opuse;
- sunt de natură proteică;
- eficienţă catalitică extrem de mare: cresc foarte mult vitezele reacţiilor biochimice prin
micşorarea energiilor de activare ale acestora, permiţând astfel atingerea unor timpi de reacţie foarte
mici, până la ordinul ps (10-12s); o reacţie catalizată enzimatic decurge cu o viteză de 10 8-1020 ori
mai mare decât reacţia necatalizată.;
Exemplu:
* hidratarea CO2 necesară îndepărtării acestuia din ţesuturi are loc în prezenţa enzimei anhidrază
carbonică (AC), cu o viteză de 36 milioane molecule/min; în absenţa AC viteza ar fi mult prea mică
pentru a putea asigura schimbul de CO2 dintre sânge şi plămâni;
* descompunerea apei oxigenate are următoarele energii de activare:
- fără catalizator: 18Kcal/mol
- în prezenţă de Pt coloidală: 11,7 Kcal/mol
- în prezenţa enzimei catalază: 2 Kcal/mol (o moleculă de catalază descompune 5x10 6 molecule
H2O2/min)
- specificitate: nu numai faţă de reacţie ci şi faţă de substrat; astfel, deşi fiecare celulă
conţine mii de compuşi chimici care pot reacţiona între ei în numeroase moduri, în realitate au loc
numai câteva dintre acestea în funcţie de enzimele prezente. DE COMPLETAT BOGDAN
Specificitatea de substrat poate fi absolută, relativă de grup sau largă.
- evită formarea produşilor secundari de reacţie (datorită eficienţei catalitice şi a
specificităţii ridicate);
- permit atingerea unor randamente de 100%;
- acţionează în concentraţii foarte mici (cca 10-6 moli);
- acţionează în condiţii blânde de temperatură (~ 37°C) şi la pH neutru (există şi excepţii, de
exemplu pepsina din sucul gastric acţionează la pH acid; tripsina şi chimotripsina acţionează în
intestinul subţire la pH bazic);
- activitatea lor poate fi reglată şi mai ales autoreglată: viteza reacţiilor biochimice este
controlată de necesarul celulei, iar cantitatea de produşi este controlată prin reglarea acţiunii
enzimelor.

Centrul activ (situsul catalitic)

Acţiunea catalitică a enzimelor se desfăşoară în regiuni restrânse din moleculele acestora,
delimitate (formate) de anumiţi aminoacizi. O astfel de regiune se numeşte centru activ şi are
geometrie tridimensională, cu forme variate, determinate de natura şi poziţia aminoacizilor
componenţi în structurile primară, secundară şi terţiară ale lanţului polipeptidic.
Centrele active conţin resturi de aminoacizi prin care are loc legarea substraturilor la enzime
– acestea alcătuiesc centrul (situsul) de legare - şi resturi responsabile de cataliza propriu-zisă ce
alcătuiesc centrul (situsul) catalitic.
Interacţiunea şi funcţionalitatea aminoacizilor care constituie centrul activ sunt posibile
datorită conformaţiei native a moleculei proteice care prin înfăşurări şi plieri specifice aduce
anumite grupări chimice ale unor aminoacizi distanţaţi ca structură primară în poziţii apropiate
spaţial, fapt ce permite realizarea unui contact strâns între grupările respective şi formarea situsului
catalitic.
Spre exemplu, în chimotripsină (alcătuită din trei lanţuri polipeptidice A, B, C menţinute
împreună de cinci punţi de sulf), grupările esenţiale pentru situsul catalitic sunt ciclul imidazolic al
histidinei din poziţia 57 a lanţului polipeptidic B, grupa OH a serinei din poziţia 195 din lanţul C şi
2
un rest carboxilat al acidului aspartic din poziţia 102 a lanţului polipeptidic C. Aceşti aminoacizi,
depărtaţi în structura primară, sunt foarte apropiaţi în spaţiu datorită configuraţiei spaţiale a
moleculei, stabilind un contact intim prin legături de hidrogen. Structura şi mecansimul de acţiune
al acestei enzime va fi descris mai departe (v. “Mecanismul prin cataliză covalentă”).
Cele mai importante proprietăţi ale centrului activ sunt:
- este localizat în porţiunea internă, hidrofobă a moleculei proteice, zonă în care există
condiţii foarte favorabile pentru transferul de electroni, de protoni sau de grupe chimice între
enzimă şi substrat;
- are o structură chimică şi o geometrie spaţială perfect ordonată;
- include grupe funcţionale reactive -OH, -SH, -NH2, -COOH, imidazolil, din catenele
laterale ale unui număr mic de aminoacizi: serină, tirozină, cisteină, acid glutamic, acid aspartic,
histidină.
O enzimă acţionează numai asupra acelui substrat cu care poate forma un complex activat
instabil prin legarea acestuia la centrul activ; complexul se va transforma ulterior în produsul de
reacţie, punând în libertate enzima.
E + S (ES) E+P
Substratul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să satisfacă necesitatea de specificitate a enzimei prin anumite particularităţi structurale;
- să aibă o conformaţie bine definită care să-i permită accesul la centrul activ al enzimei;
- să manifeste complementaritate structurală şi conformaţională cu centrul activ al enzimei
cu care trebuie să stabilească cel puţin trei puncte de interacţiune specifică;
- să se asocieze cu enzima pe baza unei orientări strict specifice.
Enzimele pot acţiona singure, caz în care se numesc apoenzime(enzime simple), sau în
prezenţa unor cofactori cu care formează un complex catalitic activ, în acest caz enzimele numindu-
se holoenzime (enzime conjugate).
După natura chimică şi modul de legare la apoenzimă, cofactorii se clasifică în:
● coenzime: molecule organice de dimensiuni mici, majoritatea fiind derivaţi de vitamine, dar
putând include şi nucleotide. De regulă, acestea sunt legate slab de apoenzimele respective, de care
pot fi separate spre exemplu prin dializă. La sfârşitul procesului de cataliză, coenzimele se detaşază
de moleculelele apoenzimelor.
De cele mai multe ori, coenzimele reprezintă în acelaşi timp şi co-substrate (ele se leagă şi
se desprind de enzimă întocmai ca substraturile) – acesta este cazul coenzimelor reacţiilor de oxido-
reducere care sunt totodată şi acceptoarele / donoarele de hidrogen.
Coenzimele puternic legate de moleculele proteice sunt considerate grupări prostetice.
Câţiva dintre cei mai des întâlniţi cofactori/coenzime sunt prezentaţi în tabelul de mai jos:

Cofactorul Vitamina
Tiamin pirofosfat Tiamina (B1)
NAD+ and NADP+ Niacina (B3)
Piridoxal fosfate Piridoxina (B6)
Lipoamida Acidul lipoic
Metilcobalamina Vitamina B12
Cobalamina Cobalamina (B12)
Biotina Biotina (H)
Coenzima A Acidul pantotenic (B5)
Acid tetrahidrofolic Acidul folic (B9)
Menaquinona Vitamina K
Acid ascorbic Vitamina C
Flavin mononucleotida (FMN) Riboflavina (B2)
Flavin adenindinucleotida (FAD) Riboflavina (B2)

3
 In afara acestor vitamine şi derivaţi mai există şi alte molecule organice care funcţionează
drept cofactori.
● grupări prostetice: cofactori strâns legaţi de moleculele proteice ale enzimelor (dar şi ale altor
proteine) şi care au un rol foarte important în exercitarea funcţiilor biologice ale acestora. Exemplu:
hemul – componentă a citocromilor (enzime cu rol în transportul electronilor în procesul
respiraţiei). Spre deosebire de coenzime, cofactorii nu pot fi separaţi de apoenzime prin dializă şi
rămân permanent legaţi de acestea.
● ioni metalici: aceştia se leagă sub formă de chelat de anumiţi aminoacizi din molecula apoenzimei
acţionând fie ca grupare catalitică, fie ca mijloc de legare a substratului la enzimă, fie ca activatori
ai reacţiilor enzimatice. Cele mai numeroase metalenzime sunt cele care conţin Zn 2+, iar altele
conţin Fe2+, Cu2+, Mg2+, Mn2+, Ni2+ etc.

Organizarea structurală a enzimelor

In funcţie de complexitatea structurii lor, enzimele se prezintă ca: enzime monomere,
enzime oligomere, izoenzime şi complexe multienzimatice.
Enzimele monomere sunt alcătuite dintr-un singur lanţ polipeptidic în care se află inclus
centrul activ. Prin urmare, prezintă doar structură terţiară. Exemple: tripsina, ribonucleaza.
Enzimele oligomere sunt formate din mai multe lanţuri polipeptidice (mai mulţi protomeri)
asociate prin legături necovalente într-un ansamblu cu proprietăţi catalitice. Acestea reprezintă
majoritatea enzimelor metabolice. Exemple: catalaza, alcool dehidrogenaza, aldolaza etc.
Izoenzimele (izozimele) reprezintă forme moleculare multiple ale unei enzime; sunt proteine
oligomere (majoritatea) care catalizează acelaşi tip de reacţie dar care diferă prin una sau mai multe
dintre proprietăţile următoare: structură şi masă moleculară, distribuţie tisulară, punct izoelectric,
mobilitate electroforetică, afinitate faţă de substrat, cinetica reacţiei, tipul de inhibiţie etc. Exemple:
lactat dehidrogenaza (5 izoenzime tetramere), creatin kinaza (3 izozime dimere), anhidraza
carbonică (monomer, numeroase izoenzime) etc.
Sistemele (complexele) multienzimatice sunt formate din mai multe enzime asociate intim
prin interacţiuni necovalente, enzime care participă la o secvenţă de reacţii consecutive. In aceste
reacţii produsul unei reacţii constituie substratul pentru următoarea enzimă, până la obţinerea
produsului final. Eficienţa globală a procesului catalitic este crescută deoarece cataliza este
coordonată, iar intermediarii de reacţie trec de la un centru activ la următorul fără să difuzeze şi să
se dilueze în mediul de reacţie. Acesta este cazul complexelor enzimatice propriu-zise.
Există şi sisteme multienzimatice simple sau disociate ale căror enzime componente se
găsesc ca entităţi separate în citoplasmă, moleculelor intermediarilor difuzând rapid de la o enzimă
la alta.
La polul opus al complexităţii se află sistemele multienzimatice cele mai complexe care
necesită mai multe coenzime diferite.
Exemple de complexe enzimatice: acid gras sintaza, piruvat dehidrogenaza etc.

Mecanisme implicate în cataliza enzimatică

Principalele modele prin care s-a încercat explicarea interacţiunii dintre enzimă şi substrat
sunt:
I. Mecanismul “lacăt – cheie”
- se întâlneşte la reacţiile enzimatice cu specificitate absolută de substrat;
- presupune existenţa unei complementarităţi structurale perfecte între substrat şi centrul
activ al enzimei;
- în legarea temporară a substratului la centrul activ intervin, în general, trei tipuri de catene
de aminoacizi din constituţia centrul activ: o catenă de legătură propriu-zisă; o catenă de orientare
sterică şi o catenă care determină activarea substratului legat.

4
 II. Mecanismul ajustării induse
- presupune existenţa unei anumite flexibilităţi a conformaţiei centrul activ
- se aplică enzimelor care în stare liberă nu se află în conformaţie optimă pentru cataliză,
grupările funcţionale responsabile de activitatea catalitică fiind într-o poziţie relaxată. Legarea
substratului determină o ajustare a centrului activ care dobândeşte o geometrie optimă pentru
formarea complexului intermediar ES şi transformarea lui ulterioară în produşi; în fapt, legarea
substratului determină modificarea atât a conformaţiei centrul activ cât şi a substratului, aceasta din
urmă apropiindu-se de geometria stării de tranziţie ceea ce duce la accelerarea reacţiei.
In cazul enzimelor cu cofactor, modificările conformaţionale ale centrul activ pot fi induse
prin legarea iniţială a cofactorului la enzimă, fapt ce determină legarea ulterioară a substratului la
centrul activ astfel ajustat.

III. Mecanism prin cataliză covalentă

După cum am menţionat anterior, acţiunea enzimelor şi marea lor eficienţă catalitică, se
explică, printre altele, prin aducerea laolaltă a substraturilor implicate în reacţie şi prin modificarea
geometriei acestora pentru a se apropia cât mai mult de cea a stării de tranziţie. Pe lângă aceasta,
însă, multe enzime participă direct la reacţia catalizată, prin anumite catene laterale ale
aminoacizilor din centrul activ care reacţionează cu substratul formând legături covalente. In acest
mecanism sunt implicaţi de obicei aminoacizi bazici şi acizi, fiind posibilă astfel cataliza acido-
bazică. Legarea reversibilă a substratului la centrul activ se realizează prin legături covalente care se
stabilesc prin intermediul unor grupe funcţionale nucleofile din aminoacizii ce alcătuiesc centrul
activ: OH din serină, inel imidazolic din histidină, NH2 din lizină, SH din cisteină; acestea se leagă
de un atom de carbon electrofil din substrat.
Un exemplu bine studiat îl reprezintă
mecanismul de acţiune al chimotripsinei. Aceasta este
o protează implicată în digestia proteinelor, prin
hidrolizarea legăturilor peptidice. Datorită rolului
deosebit de important al unui rest de serină din centrul
activ (situs care mai conţine şi un rest de histidină şi
unul de aspartat), chimotripsina (alături de tripsină,
elastază şi trombină) sunt incluse în familia serin-
proteazelor. In cazul chimotripsinei, aceste resturi de
aminoacizi esenţiale pentru cataliză sunt: Ser 195, His
57 şi Asp 102.
Situsul de legare a substratului este alcătuit din resturi de aminoacizi cu catene laterale
hidrofobe, prin urmare acestea vor putea lega/interacţiona cu aminoacizi hidrofobi din substrat; de
aceea, chimotripsina poate scinda legături peptidice vecine cu aminoacizi hidrofobi ca fenilalanina
şi triptofanul (legături formate de grupele carboxil ale acestor aminioacizi). Astfel se explică
specificitatea de substrat a diferitelor serin-proteaze (un alt exemplu îl constituie tripsina, care prin
restul de aspartat încărcat negativ din situsul de legare poate forma legături ionice cu grupele NH 3+
din catenele laterale ale lizinei şi argininei; prin urmare, tripsina scindează legături peptidice în care
sunt implicaţi aceşti aminoacizi bazici).
In continuare este prezentat mecanismul catalitic al chimotripsinei .
Legarea substratului are loc astfel încât legătura peptidică ce urmează a fi scindată se
poziţionează în apropierea restului de Ser 195. Intre acest rest şi cel de His 57 există o legătură de
hidrogen, care favorizează transferul protonului de la serină la histidină, tranfer facilitat şi de
interacţiunea acesteia cu restul de Asp 102 (posibilă datorită conformaţiei propice a situsului de
legare). Atomul de oxigen incarcat negativ, de la Ser 102, interacţionează cu substratul prin atac
nucleofil la grupa carbonil, formând o stare de tranziţie tetraedrică. In aceasta, are loc refacerea
grupei carbonil şi ruperea legăturii peptidice, cu formarea acil-chimotrispinei. Detaşarea restului
acil de enzimă se realizează cu intervenţia unei molecule de apă introduse în centrul activ prin
intermediul unei legături de hidrogen cu His 57; aceasta va ceda protonul histidei, iar restul HO - se
5
va lega de carbonul grupei acil (aditie nucleofila), formându-se o a doua stare de tranziţie
tetraedrică. Ulterior, protonul va fi transferat de la histidină la serină, iar peptida (restul acil N-
terminal) eliberată.

Reacţii enzimatice cu două substraturi

In celulele vii multe reacţii enzimatice se desfăşoară între două substraturi care
interacţionează pentru a forma produşi noi, utili în biosinteze. Enzimele care catalizează astfel de
reacţii se numesc transferaze. In cursul acestor reactii se formează mai multe complexe enzimatice
între enzimă şi substraturi şi între enzimă şi produşii de reacţie.
Din punct de vedere cinetic, reacţiile cu două substraturi pot fi:
a) reacţii cu simplă deplasare: centrul activ al enzimei este disputat simultan de cele două
substraturi. In funcţie de modul de legare a substraturilor la centrul activ, reacţiile cu simplă
deplasare pot fi:
- întâmplătoare: oricare din cele două substraturi se poate lega primul la enzimă
E + S1 ES1 E + S2 ES2
sau
ES1 + S2 ES1S2 ES2 + S1 ES2S1
EP1P2

E + P1 +P2

- ordonate: primul se leagă obligatoriu unul dintre substraturi (cel principal) şi apoi cel
secundar; eliberarea produşilor de reacţie decurge de asemenea într-o anumită ordine.
6
 E + S1 ES1
ES1 + S2 ES1S2 EP1P2
EP1P2 P2 + EP1 E + P1

b) reacţii cu dublă deplasare (“ping-pong”) – acestea presupun formarea iniţială a unui

complex ES1 în care are loc transferul unei grupe funcţionale de la substratul S 1 la enzimă având ca
urmare formarea produsului de reacţie P1 şi a enzimei modificate chimic E*. Aceasta se combină cu
cel de-al doilea substrat S2 formând complexul ES2 din care, prin transferul grupei funcţionale, va
rezulta produsul de reacţie P2 şi se va elibera enzima E.
E + S1 ES1 E* + P1

E* + S2 E*S2 E + P2

Efectori enzimatici
Efectorii enzimatici sunt substanţe cu structuri diverse care acţionează asupra enzimelor
modificând cinetica reacţiilor enzimatice. După modul de acţiune se clasifică în inhibitori şi
activatori.
Inhibitorii enzimatici influenţează negativ acţiunea enzimatică pe care o pot anula definitiv –
inhibiţie ireversibilă sau temporar – inhibiţie reversibilă.
Inhibiţia reversibilă nu modifică structura moleculară a enzimei. Este de trei tipuri:
competitivă, incompetitivă şi necompetitivă.
a) Inhibiţia reversibilă competitivă este produsă de inhibitori competitivi; aceştia sunt
substanţe care prezintă analogie structurală cu substratul manifestând afinitate pentru centrul activ
al enzimelor. Existǎ, prin urmare, o competiţie între substrat şi inhibitor pentru ocuparea centrul
activ al enzimei, aceasta putând forma complecşi intermediari disociabili atât cu substratul cât şi cu
inhibitorul – produsul de reacţie, însǎ, se genereazǎ numai din complexul enzimǎ – substrat. Prin
legarea inhibitorului la centrul activ este diminuat accesul moleculelor de substrat la situs însǎ, prin
creşterea concentraţiei de substrat se îndepǎrteazǎ inhibitorul de centrul activ, rezultând anularea
inhibiţiei.
Exemple:
• acidul malonic (malonatul) este un inhibitor competitiv cu acidul succinic (succinatul) în
reacţia de dehidrogenare a acestuia la acid fumaric, în prezenţa succinat dehidrogenazei.
• în medicinǎ, sulfonamidele (sulfamidele) îşi exercitǎ acţiunea bacteriostaticǎ printr-un
proces de inhibiţie competitivǎ, astfel: acidul p-aminobenzoic este un metabolit esenţial pentru
biosinteza acidului folic şi a derivaţilor reduşi ai acestuia - acizii dihidrofolic şi tetrahidrofolic.
Aceştia reprezintă cofactori enzimatici esenţiali, implicaţi în biosinteza acizilor nucleici şi a unor
aminoacizi, în procesele de diviziune şi creştere celularǎ etc., constituind astfel un factor de creştere
pentru numeroase bacterii cauzatoare de boli.
p-Aminofenilsulfonamida se aseamǎnǎ structural cu acidul p-aminobenzoic şi deci
funcţioneazǎ ca inhibitor competitiv. Astfel, coenzima FH 4 nu mai poate fi sintetizatǎ, reacţiile la
care aceasta participǎ fiind blocate sau diminuate; acest fapt determină perturbarea sintezei acizilor
nucleici şi deci a proteinelor microbiene, ca şi a multor sisteme enzimatice, ceea ce duce la
împiedicarea multiplicării şi dezvoltării bacteriilor (efect bacteriostatic).

7
 C
COOH
NH CH CH2 CH2 COOH

COOH C O
SO2NH2
Acid tetrahidrofolic (FH4)
B
OH
H
N
NH2 NH CH2 N
NH2
Acid p-aminobenzoic p-Aminobenzensulfonamida N N NH2
H

A
Acidul folic este alcătuit structural din trei componente: o componentă pteridinică A (care
reacţionează sub formă de dihidropteroat-difosfat), o moleculă de acid p-aminobenzoic B şi un rest
de acid glutamic C. Acidul p-aminobenzenzoic condensează cu dihidropteroatul, sub acţiunea
dihidropteroat-sintetazei, ducând la formarea acidului dihidropteroic şi ulterior, prin combinarea cu
acidul glutamic la acizii dihidrofolic şi tetrahidrofolic, cofactori enzimatici esenţiali şi implicaţi de
asemenea în biosinteza unor aminoacizi şi a acizilor nucleici. Inlocuind acidul p-aminobenzoic în
reacţia catalizată de dihidropteroat-sintetază, sulfonamidele reprezintă un inhibitor competitiv
pentru aceasta, împiedicând reacţia şi, implicit, şi pe cele ulterioare ce conduc la acid
tetrahidrofolic.
Organismul uman nu poate sintetiza folaţi din componente, asemenea bacteriilor, întrucât nu
are enzimele necesare (inclusiv dihidropteroat-sintetaza), astfel că sulfonamidele nu au efect negativ
asupra celulelor umane.
b) Inhibiţia reversibilă incompetitivă
Inhibitorul incompetitiv se fixeazǎ numai la complexul enzimǎ-substrat (enzima fixeazǎ
întâi substratul şi apoi inhibitorul). Complexul enzimǎ-substrat-inhibitor este inactiv, prin urmare
viteza maximǎ a reacţiei scade. Viteza reacţiei inhibate incompetitiv nu se apropie niciodatǎ de
viteza maximǎ, chiar şi la cele mai mari valori ale concentraţiei substratului, spre deosebire de
reacţia inhibatǎ competitiv a cǎrei vitezǎ maximă nu se modificǎ.
c) Inhibiţia reversibilă necompetitivă este determinatǎ de inhibitori (necompetitivi) care nu
prezintǎ analogie structuralǎ cu substratul. Aceştia se pot fixa fie la enzimǎ (într-o regiune diferitǎ
de centrul activ), simultan cu substratul, fie la complexul enzimǎ-substrat. Rezultatul este scăderea
concentraţiei de enzimă activă (şi nu micşorarea proporţiei de enzimă care leagă substratul), ceea ce
este echivalent cu scăderea activităţii molare a enzimei (a numărului “turnover”). Viteza maximǎ a
reacţiei este diminuatǎ. Nici în acest caz, inhibiţia nu poate fi anulată prin creşterea concentratiei
substratului.
Spre exemplu, enzimele care au drept cofactori metale grele (ioni) sunt inhibate
necompetitiv de substanţe capabile sǎ lege (coordineze) ionul metalic respectiv. Este cazul EDTA
(etilendiaminotetraacetatul) care poate forma chelaţi cu ioni metalici bivalenţi şi deci poate inhiba
enzima care are nevoie de ionul respectiv drept cofactor.

Inhibiţia ireversibilă este produsǎ de inhibitori (ireversibili) care se leagă strâns la enzimă
în special prin legǎturi covalente cu anumite grupe funcţionale ale enzimelor, esenţiale pentru
activitatea cataliticǎ a acestora. Astfel, enzima devine inactivǎ, iar prin îndepǎrtarea inhibitorului
enzima nu îşi mai recapǎtǎ funcţia cataliticǎ. Acest tip de inhibiţie a fost foarte util în identificarea
grupelor funcţionale cu rol catalitic din situsul activ al enzimelor; de asemenea, el stă la baza
mecanismul de acţiune al unor medicamente.
Exemple:
• penicilinele modifică covalent transpeptidazele (enzimele implicate în formarea peretelui
celular bacterian), ducând la moartea celulei bacteriene;

8
 • aspirina (acidul acetilsalicilic) modifică covalent enzima ciclooxigenază (care participă la
formarea prostaglandinelor, prostaciclinelor şi tromboxanilor; acestea sunt substanţe biologic active
din clasa lipidelor derivate de la acizi graşi C20 –eicosanoide, implicate în producerea răspunsului
inflamator), diminuând astfel inflamaţia;
• ionul CN- este un inhibitor ireversibil foarte toxic şi cu acţiune foarte rapidǎ. Acesta
acţioneazǎ asupra enzimei citocromoxidazǎ (cu rol în respiraţia celularǎ), ce conţine fier. Prin
reacţia CN- cu fierul din enzimǎ se formeazǎ un complex foarte stabil, iar enzima se dezactiveazǎ,
respiraţia celularǎ încetând. Aceasta conduce în câteva minute la moarte. Ca antidot se foloseşte
tiosulfatul de sodiu care transformǎ CN- în SCN-, acesta din urmǎ neatacând fierul din enzimǎ.
• metalele grele (ionii acestora), de exemplu Hg 2+, Pb2+, se combinǎ cu grupele SH din
enzime producând denaturarea lor. Intoxicarea cu aceste metale grele provoacǎ dereglǎri
neurologice permante. Ca antidot se administreazǎ intravenos sarea de calciu a EDTA care formeazǎ
chelaţi cu metale grele:
CaEDTA2- + Pb2+ → Ca2+ + PbEDTA2- → solubil în fluidele din organism şi se eliminǎ
prin urinǎ

Enzime alosterice
In numeroase cazuri, produsul util se formează în urma unei secvenţe de reacţii catalizate de
un sistem multienzimatic, în care enzima ce catalizează prima reacţie poate fi inhibată chiar de
produsul final al secvenţei de reacţii. Acestă enzimă este o enzimă alosterică, iar inhibiţia se
numeşte retroinhibiţie sau feed-back.
E1 E2 E3 E4 E5
S I1 I2 I3 I4 P

retroinhibitie (feed-back)
Enzimele alosterice mai conţin, pe lângă centrul activ, şi un situs alosteric, la care se leagă
molecule mici numite efectori alosterici. Aceştia modifică activitatea situsului catalitic (prin
modificarea conformaţiei acestuia), activându-l sau dezactivându-l - efectorii alosterici pot fi deci
activatori sau inhibitori.

Zimogeni
Sunt precursori de dimensiuni mai mari ai enzimelor proteolitice, inactivi biologic
(inclusiv faţǎ de substraturile specifice enzimelor respective). Aceştia sunt transformaţi enzimatic în
formele active prin hidroliza selectivǎ a unor legǎturi peptidice din moleculǎ.
Zimogenii sunt stabili numai în celulele secretoare unde sunt feriţi de acţiunea enzimelor
proteolitice specifice. Transformarea lor în formele active este ireversibilǎ. Dacă enzimele digestive
ar fi biosintetizate în foma activă atunci acestea ar digera ţesuturile care le sintetizează (spre
exemplu, una din cauzele pancreatitei acute o reprezintă prematura activare a enzimelor digestive
produse de acesta).
Exemple:
● Activarea tripsinogenului (zimogen pancreatic, la fel ca şi chimotripsinogenul) are loc
când acesta intră în duoden, sub acţiunea enteropeptidazei (o serin-protează) a cărei secreţie de către
mucoasa duodenală se află sub control hormonal. Aceasta detaşează o hexapeptidă de la capătul N-
terminal al tripsinogenului, scindarea realizându-se între resturile Lis 15 – Ile 16. Cum tripsina
poate scinda legăturile peptidice formate de lisină (şi arginină), rezultă că ea însăşi poate cataliza
scindarea tripsinogenului, activarea acestuia fiind deci autocatalitică.
● Pepsinogenul secretat de mucoasa stomacalǎ este transformat în pepsinǎ (forma activǎ)
chiar prin acţiunea pepsinei;