Universitatea Babeș-Bolyai

Facultatea de Istorie și Filosofie

Specializarea Istorie
An II

Fenomenul Pitești
Virgil Iernuca
Humanitas, 2010

Cercul de Istorie Contemporana Student,

Daniel VIȚELARIU

Cluj-Napoca
2019
 Virgil Iernuca a fost un poet, critic literar și jurnalist român, care a trait în Franța începând cu
anul 1947. Acesta s-a născut în anul 1920, la Lădești, în județul Vâlcea și a murit la Paris în anul
2006.

A obținut licența în litere și filosofie la Universitatea din București, iar în același timp cu
studiile universitare a fost redactor al ziarului Timpul și creator al revistei Albatros. În anul 1947
primește o bursă din partea guvernului francez, iar în perioada următoare va colabora și cu postul
de radio Europa Libera, luând parte la emisiuni culturale emise de acest post.

Este cunoscut pentru denunțarea dictaturii comuniste din România, în această privința, a
publicat mai multe articole în revistele din exil, precum România sau Uniunea Română. I-a
criticat și pe intelectualii care s-au aservit regimului comunist într-o rubrică numită “Antologia
rușinii”. În 1981, denunța experimentele terorii comuniste, folosite pentru distrugerea psihică a
individului. Pentru această activitate anticomunista, Virgil Iernuca, a fost decorat cu medalia
“Iuliu Maniu”.

“Fenomenul Pitești” a avut loc la închisoarea din Pitești între anii 1949-1952 și face parte din
seria experiențelor de tortură de tip sovietic, concentraționar din secolul al XX-lea. O
particularitate a acestui fenomen este tortura sistematica a deținutilor de către alți deținuți mai
vechi, cu scopul reeducării acestora și eliminarea martorului.

Virgil Iernuca ne luminează asupra acestei experiențe de dezumanizare din epoca comunistă
printr-o lucrare succintă și de o mare importanța pentru generațiile ce au urmat.

Autorul se folosește de mai multe lucrări pentru a alcătui o analiză cât mai detaliată, care sa ne
ofere o imagine mai clară a celor întâmplate la “insula” Pitești. “Demascarea” lui G. Dumitrescu
din anul 1978, lucrare care ne ajută la explicarea fazelor finale din cadrul procesului de
distrugere a personalității individului, anume: demascarea internă și demascarea externă; Ca o
introducere, Poemul pedagogic a lui Makarenko, pe care se bazează procesul de dezumanizare de
la Pitești, având ca prim concept tortura neîntreruptă; Caloianul, de Ion Lănscrănjan; iar cea mai
importantă fiind lucrarea lui Dumitru Bacu, fiind un izvor de primă mână și din pricina faptului
că Dumitru Bacu a fost deținut politic. O lucrare care cuprinde numeroase mărturisiri, referințe
despre închisoriile unde s-a exstins acest fenomen: Gherla, Canalul de la Peninsula, Aiud, Ocnele
Mari.
 În cele din urma, compară acest fenomen cu gulagul rusesc și sistemul de “spălare pe creier”
din China, închisoarea Pekin. Având în vedere ultimul exemplu, autorul se folosește de lucrarile
lui Dries Van Collie și Jean Pasquilini, ambii deținuti politici în China. Deși, experiențele
acestora au fost, oarecum, puțin diferite – au în comun conceptul pe care se baza reeducarea
deținuților din Republica Populara Chineză. Sinuciderea personalității sau spălarea pe creier
aveau scopul de reeducare totală, la fel ca la Pitești. Totuși, sistemul lui Mao se deosebea de cel
din România, prin faptul ca nu se utiliza tortura neîntreruptă.

Virgil Iernuca insistă, pe bună dreptate, sa menționeze înainte sa descrie ororile ce s-au
întâmplat la Pitești, faptul că autoritățile comuniste sunt principalii vinovați pentru acele
atrocități. Împreună cu O.D.C.C. (Organizația deținuților cu convingeri comuniste), care au fost
exponenții acestui proces, Securitatea a încercat epurarea unei mișcări politice(legionarii), dar și
reeducarea altor deținuți politici “neloiali”, în special studenți.

Autorul menționează faptul că la un moment dat s-a încercat extinderea acestui fenomen și în
alte închisori din țară, dar efectul nu a fost același ca la Pitești, unde reeducarea se făcea de către
reeducați, iar martorul inocent era eradicat. S-a încercat reeducarea celor mai în vârstă, a
bolnavilor, în cele din urma ajungându-se doar la un proces de tortură, fără un scop anume.

Deci O.D.C.C. a fost grupul care a introdus cu mare atenție cererile lui Nikolski (șeful
Securității din acea perioadă). Liderul acestei orgnizații era Eugen Țurcanu, un fost legionar, care
după trecerea în ilegalitate a mișcării de către comuniști s-a înscris în partidul aflat la putere,
urmând a fi descoperit de aceștia și condamnat la 7 ani de detenție la Pitești, o pedeapsă ușoară
față de celelalte suportate de ceilalți deținuți.

Eugen Țurcanu, împreună cu grupul său de studenți, vor înteprinde un proces de reeducare
totală a indivizilor, care avea scopul de distrugere a personalității și de reconformare totală cu
valorile comuniste. Grupul acesta constituit nucleul, procesul trebuia să urmeze princpiul lui
Makarenko, adica deținutul torturat, trecut sistematic prin mai multe faze de anihilare a
personalității, avea în final de completat o ultimă sarcină -- trebuia sa își reeduce cel mai bun
prieten din închisoare. „Din clipa în care cel torturat torturează la rândul lui, calitatea lui de
victimă dispare. Nimeni nu va mai mărturisi, pentru că toţi au fost legaţi între ei prin tortură. Nu
există vreun deţinut din timpul fenomenului Piteşti (în afară de cei care au murit sub tortură) care
să nu fi săvârşit ce i se cerea, altfel nu putea scăpa. Or, în faza ultimă a reeducării i se cerea să-şi
tortureze cel mai bun prieten.”

Modalitățile de tortură au condus la uciderea mai multor deținuți și la încercări repetate de

sinucidere. Doar un caz de sinucidere s-a înregistrat în perioada 1949-1952 la Pitești, fiindcă era
nepermis și aproape imposibil sa comiți un asemenea act, care în condițiile acelea se afla ca o
primă opțiune în gândul deținuților. La Pitești a fost practicată toată “colecția” de torturi
existente, fie ele fizice sau psihice.

Virgil Iernuca descrie ca la Pitești s-a născut un nou tip uman în urma acestor metode de
distrugere a personalității, “care va deveni o enigmă și o teroare pentru deținuții din închisorile
alese pentru extinderea experienței”.

Nici măcar în Gulagurile sovietice nu vom întâlni asemenea metode, acolo modalitățile aveau
scopul de a tortura. Singurul stat unde vom putea observa procese similare de reeducare va fi
China Maoistă, unde există un experiment asemănător în închisorile de la Pekin. Acolo, toți
deținuții erau reeducați printr-un proces similar, urmând a deveni comuniști convinși. La Pitești
și Pekin, sistemul de reeducare avea aceleași planuri, și anume transformarea deținuților în
torționari și folosirea lor împotriva altor deținuți, până la atingerea scopului propus:reeducarea în
spiritul comunist. Fenomenul Pitești va depăși în oroare, și nu în durată, reeducarea maoistă din
închisorile de la Pekin.

După oprirea experimentului, se va organiza un așa-zis proces ce avea ca scop unic găsirea
vinovaților. Comuniștii vor da vina pe legionari, prin persoana lui Horia Sima. Ei vor susține că
acesta a dat ordin unor legionari ce se aflau în penitenciarul de la Pitești, să recurgă la un regim
de teroare față de toți prizonierii, inclusiv față de camarazii lor. Cel mai bun exemplu era oferit
prin persoana fostului legionar Eugen Țurcanu, care va aborda un comportament brutal față de
prizonieri. Acest eveniment s-ar fi produs datorită lipsei de vigilență a administrației închisorii,
urmând ca Securitatea să demaște acest plan “legionar”1 și să treacă la măsuri dure. Bineînţeles
că aceste afirmații ale regimului comunist de la București erau niște aberații. Măsurile de
securitate din închisoare erau foarte drastice, astfel că un asemenea plan era practic imposibil de
realizat. Fiecare mișcare a deținuților era controlată cu strictețe.

1
Historia.ro
 Cu toate acestea, cartea lui Virgil Iernuca, care se bazează foarte mult pe mărturii din
Pitești. Centru de reeducare studențească a lui Dumitru Bacu, poate fi considerate o lectură
placută,ușoară și iluminatoare, deși detaliile întâmplărilor sunt terifiante. Această experiență nu
trebuie ștearsă din memoria colectivă, ea trebuie oferită ca exemplu pentru generațiile viitoare,

Foarte interesant este unicitatea fenomenului care a avut loc la Pitești, într-o perioadă în care
Moscova era reperul pentru regimurile comuniste. Autorul clarifică ca acesta s-a dezvoltat de
unul singur fără influențe din afară, urmând doar unele concepte cheie.

Cartea ne ajută să înțelegem ororile regimului comunist și mai bine, până unde pot ajunge
atrocitățile, crimele împotriva umanității și mijloacele folosite pentru îndeplinirea unor scopuri
venite din vârful partidului conducător.

Bibliografie:

Dumitru Bacu, Pitești. Centru de reeducare studențească, Cuvântul Românesc, Hamilton, 1989.