Țara mea [monolog]

Monolog scris pentru un licean, actorul este preferabil sa fie de genul masculin.

(Biroul directoarei liceului. Intră liceeanul, îmbrăcat contemporan, nu foarte anarhist dar
nici foarte cuminte. Merge nepăsător spre scaunul care e așezat cu fața la public. Își
târăște picioarele. Se așează pe scaun și se uită spre public, acolo unde se află
interlocutorul lui imaginar, doamna directoare a liceului. Tăcere.)

LICEEANUL: Bună ziua, doamnă directoare. Da, iarăși ne vedem. Ce să fac, nu e vina
mea dacă profesorii mă tot trimit la dumneavoastră… nu că nu mi-ar face plăcere
aceste întâlniri săptămânale… E foarte plăcut aici la dumneavoastră.

(tăcere în care ascultă replica imaginară a directoarei)

Nu, nu știu pentru ce m-ați chemat. Serios nu știu, nu vă mint.

(tăcere în care iar ascultă ce i se spune)

Dacă stau să mă gândesc… nu poate fi pentru absențele de la ore, că am discutat deja

despre asta… Fumatul în curtea liceului? Păi da, v-am promis data trecută, știu, dar v-
am promis că nu o să mă mai las prins, nu că o să încetez. Și dumneavoastră sunteți
fumătoare așa că știți cum devine chestia asta. Nu îi poți cere în mod serios unui om să
se lase de fumat dacă el nu vrea. Nu, nu m-a mai prins nimeni. Deși mi se pare o
lașitate. Toți profii fumează în curte și știu și ei foarte bine cine dintre elevi fumează, dar
se prefac că nu observă dacă nu fumezi sub nasul lor. Ipocrizie ca la noi mai rar… Ce
rost are să îl pedepsești pe unul dacă pe ceilalți îi lași nestingheriți?

(tăcere)

Respect? Ce respect e ăsta dacă ei se prefac că nu ne văd? E o simulare de respect

dacă mă întrebați pe mine, nu vor să îi respectăm cu adevărat, ci doar să ne prefacem
că. Iar eu ipocrizia asta nu o înghit. Și nu înțeleg de ce o țigară aprinsă de un om
jignește pe un altul care e și el fumător.

(își aprinde o țigară)

Nu vă uitați așa la mine, că și dumneavoastră fumați. Ah, nu sunt major? Peste o lună o
să fiu, ce o să se schimbe? Și da, fumez de 4 ani. Nu am învățat să mă las de fumat în
ăștia 4 ani, în schimb am învățat cum să mă ascund de adulți. Super-tare, mă călesc
pentru viață, învăț să mint de la profii mei. Nu știu ce zic legile alea tâmpite, dar eu mă
consider un adult. Au dat legea cu 18 ani pentru că trebuiau să tragă linia undeva,
formal. Da, in fine. Spuneți-mi totuși pentru ce m-ați chemat.

(pauză)

Ce compunere? Aaa, la română? Sincer, nici nu mai știu ce am scris în lucrarea aia. Dați-
mi să văd.

(examinează foaia luată de pe masă și citește cu voce tare)

” Realizați o descriereliberă a României ca geografie literară pornind de la comparația

între Sadoveanu, Vlahuță și Calistrat Hogaș. ”

(izbucnește în râs)

A, prostia asta? Doamne, dar nu înțeleg de ce s-a supărat. Doamna profesoară e foarte
sensibilă la chestiile patriotice. Da, nu am scris ce se aștepta ea, și? Adică eu trebuia să
lălăi în lucrarea aia ce țară minunată avem și ce geografie extra-super-mega-ordinară și
ce genii au fost tembelii ăia trei care au descris fiecare frunzuliță și gândăcel din țară ca
să nu se piardă cumva! Pentru urmași au scris ăia și au sperat că poate poate o să
punem botul la vrăjeala lor. Dar știți ce, eu cred că și lor le era la fel de greață de
România așa cum ne e nouă azi. Pentru că nu poți trăi într-o țară cu frunze, munți și
gândăcei frumoși dacă oamenii de lângă tine te fac să vomiți în fiecare zi. Și da, asta i-
am scris în lucrare. Și puteți să îi transmiteți din partea mea că data viitoare, dacă nu
vrea să afle ce gândesc elevii ei, să nu le mai ceară părerea. Să nu îmi ceară mie
descriere liberă și pe urmă să se supere că chiar am spus ce gândesc. Să bage acolo în
cerință: ” copii! Scrieți laudativ! ” Ca să știe și proștii ca mine că nu e voie la gândire.
Nu că mi-aș fi făcut iluzii despre asta.

(pauză)

Dar nu am jignit pe nimeni. Dumneavoastră nu puteți ieși din paradigma asta a

ipocriziei necesare și asta nu înțeleg eu. Adică mie mi se pompează patriotism cu forța
la toate orele pe gât, la istorie, la geografie, la română! Vin niște profi și mă bat la cap
non-stop ce țară extraordinară e asta deși nici ei nu o cred, adică ei încep cu minciunile,
și eu trebuie să repet ca papagalul ce vor ei. Dar dacă nici ei nu cred asta, de ce să o
spun și eu? De ce mă forțați să învăț să mint? Spuneați că sunt minor, legal vorbind. Ok,
dar e legal ce faceți voi aici cu mine? Sunt minor, deci fără discernământ, așa că voi nu
aveți voie să mă spălați pe creier. Scrie în lege pe undeva. Și ce sperați voi să realizați
cu asta? Adică brusc o să încetez să observ lumea din jurul meu și o să cred în ce îmi
zice un tip mort de o sută de ani din manualul de română? Faceți asta pentru că știți că
o să ne cărăm de aici, unii cum terminăm liceul, alții după facultate, și sperați cumva că
spălarea asta pe creier o să funcționeze și o să ne oprim din emigrat? E o metodă
tâmpită și nu văd cum ar merge vreodată. E o minciună atât de grosolană încât mi se
face mie rușine pentru voi când o aud. Ce fel de oameni au putut inventa chestia asta?
Ce fel de oameni s-au uitat în jurul lor la gunoaie, la mizeria umană, la suma de lașități
și trădări, la invidia și aroganța românilor, și au zis: da, e o țară minunată, e superb aici?
Cine sunt ăștia care au scris manualele cu patriotisme? Chiar aș vrea să îi cunosc, să mă
uit în ochii lor și să îi întreb dacă ei trăiesc în aceeași lume cu mine. Ce fel de oameni au
avut geniala idee să numească negrul alb și să spere că vor fi crezuți?

(pauză)

Da, în fine. Știu că nu e vina dumneavoastră, asta e programa, am mai auzit scuza asta.
Dar de ce acceptați să predați mizeria asta? De ce acceptați să răspândiți niște
minciuni? Ah, am uitat, voi oricum sunteți obișnuiți cu ipocrizia, voi nu vreți respect,
vreți doar să îl simulăm chiar dacă râdem de voi pe la spate. OK, dar tocmai pentru că
eu vă respect nu vreau să fac asta. Eu nu o să râd de profesorii mei prin recreații și în
rest să le zâmbesc în față ca un mielușel ipocrit. Eu prefer să le spun adevărul,
bărbătește, fie și într-o lucrare scrisă, pentru că ei chiar să știe ce gândesc. Nu le
convine, asta e problema lor. Nu i-am insultat pe ei, ci țara asta, nu ar trebui să o ia
personal dacă nu scrie în buletiele lor că îi cheamă România.

Cât despre mine, normal că am să plec, nu am făcut niciodată un secret din asta. Cum
termin liceul, mă car la o facultate din Europa, nu contează care, prima care mă
primește. Îmi pare rău doar de colegii care rămân aici să învețe lecțiile ipocriziei și ale
respectului simulat. Eu știu foarte bine ce las în urmă, nu e o problemă. Țara nu există
pentru mine, e o abstracțiune. Există câțiva oameni, câteva rude de care o să îmi fie
dor, câțiva prieteni. În schimb țara mea nu știe pe cine lasă să plece. Nu contează câți
pleacă zilnic, în valuri de aici, ci cât de inteligenți erau. E de ajuns să plece 5 oameni
geniali pentru ca România să nu mai existe în nici un spațiu intelectual. 5 oameni, cât
degetele de la o mână, și gata, totul s-a terminat cu noi, cultural vorbind. Și nici eu, nici
dumneavoastră nu știți dacă ei nu au plecat deja sau mai sunt încă aici. Nu avem cum
să aflăm asta. Poate peste o sută de ani se va ști. Imaginați-vă că în secolul 19 ar fi
emigrat din România Eminescu, Caragiale, Creangă și Slavici. Atât, ăștia 4 și literatura
română nu mai exista. Nici nu ne putem imagina ce limbă am fi vorbit noi azi fără aceia
4. Și ei n-au plecat pentru că nu aveau unde. Dar noi avem. Eu am unde și am să plec.
Îmi place să îmi imaginez că și eu sunt unul din cei 5 oameni esențiali pentru România.
Nu știu dacă ceilalți au plecat deja, dar eu simt că trebuie să plec, nu am cu cine vorbi,
toți și-au plecat capetele în supunere ipocrită. Nu vreau să rămân singur aici pe un
cadavru de țară.