Barocul

Baroc (în italiană și portugheză Barocco, în franceză și engleză Baroque)

desemnează simultan o perioadă în istoria europeană dar și un curent
artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând
și fiind relativ rapid asimilat în celelalte țări și culturi europene, de unde
a migrat apoi și în cele două Americi dar și în alte părți ale lumii. Stilul
baroc se regăsește clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie,
mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură și teatru. Barocul, ca
modalitate artistică, a excelat în arhitectură între 1600 și 1780 în
întreaga Europă, având o revitalizare ulterioară în decursul secolului al
19-lea.
Indiferent de domeniul în care se regăsește, stilul baroc se
caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării și a clarității, respectiv
a bogăției folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta
cu ușurință și lipsă de ambiguitate.
Toate aceste elemente sunt folosite de către artiștii genului baroc
pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanță și
grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la actul de cultură.
Nașterea barocului este categoric legată de decizia Conciliului de la
Trient (Concilio di Trento) din anii 1545 - 1563 privind modul în care
Biserica Romano-Catolică vedea evoluția picturii și sculpturii bisericești.
Ideea era ca artiștii să realizeze opere vizuale care să se adreseze
tuturora, dar mai cu seamă celor mulți și needucați, decât grupului
extrem de restrâns, pe vremea aceea, a celor avizați.
Barocul a continuat să se propage dinspre Italia înspre vestul Europei
mai ales de-a lungul primei jumătăți a secolului al XVII-lea, iar ulterior
înspre centrul, nordul și estul Europei în cea de-a doua jumătate a
aceluiași secol și la începutul secolului următor. "Unda de șoc" a
barocului s-a propagat inițial cu precădere în țările unde Biserica
Catolică era influentă sau dominantă, dar mai târziu a apărut și în țările
și culturile în care protestantismul sau chiar ortodoxismul erau
"variante locale" ale creștinismului.
Dezvoltarea, propagarea și evoluția barocului, sub diferitele sale
aspecte și variațiuni locale, nu au fost sincrone. Ba chiar mai mult, în
timp ce în unele țări și culturi, barocul ajunsese la apogeu, în altele era
în plină floare, iar în altele era într-o fază incipientă. În timp ce în
Franța, începând cu anii 1720, se remarcă o saturare de realizări în stil
baroc și un avânt puternic al stilului Rococo (evident în special după anii
1740), mai ales în arte decorative, pictură și interioare, în Anglia,
Germania, Austria sau Cehia barocul este puternic prezent, iar în
Principatul Transilvaniei, sau în Rusia barocul își are primele manifestări
de amploare, marcând un drum artistic de aproape încă 200 de ani.
Barocul a continuat să se propage și peste oceanul Atlantic. Întreaga
Americă Latină, adică toate țările aflate la sud de Statele Unite ale
Americii, de la Mexico la Brazilia și Argentina, țări de limbă spaniolă și
portugheză au fost puternic influențate de stilul baroc, trecut desigur
prin filiera barocului spaniol și a celui portughez. Foarte multe biserici
catolice, dar și clădiri publice, reședințe oficiale și reședințe private,
construite în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sunt de sorginte clară
baroc.
Comparativ cu manierismul elevat ce se adresa elitelor și care era
aproape obscur celor mai mulți dintre privitori, stilul baroc angaja
privitorul într-o "aventură" a înțelegerii care era simplă, evidentă,
directă și ușor de "decodificat." Artiști ca Annibale Carracci, Caravaggio,
Correggio și Federico Barocci sunt printre cei care au marcat
semnificativ desprinderea de manierism și transformarea artei timpului
în baroc. Nu întâmplător, aceștia sunt adeseori numiți precursori ai
barocului sau artiști proto-baroc.