Profilul psihologic al infractorului

PROFILUL PSIHOLOGIC AL INFRACTORULUI MINOR Dr.psih.

PAŞCA MARIA DORINA
Şef de lucrăriUniv. de Medicină şi FarmacieTg.-Mureş
Schiţarea profilului psihologic al infractorului minor, presupune
demarareaunui demers care să coaguleze în jurul său atât elementul psihologic cât
şi cel juridic,reprezentând un punct de referinţă în decodificarea manifestărilor
personalităţii celuicompartimentat în categoria delincvenţilor juvenili.În acest
caz, sunt de punctat trimiterile ce se fac vizavi de imaturitatea
socială privită ca dificultate de integritate socială, fiind în conflict cu cerinţele unu
i anumitsistem valoric normativ, subliniindu-se astfel tulburări ale structurii
raporturilor
sociale.„Front comun” în partea „negativă” a trăsăturilor de personalitate
la infractorul minor fac: instabilitatea emotiv-acţională, inadaptarea
socială, căutarea satisfacţieimateriale sau morale, infracţiunea cât
şi duplicitatea comportamentului său.Pentru cercetarea noastră, un impact
aparte asupra infractorului minor îl au primele două trăsături asupra cărora
ne oprim printr-o schiţare de prezentare.Astfel,
instabilitatea emotiv-acţională
este asociată conturării profilului personalităţii delincvente, cunoscute fii
nd reacţiile discontinue, salturilenemotivate de la o extremă la alta,
inconsecvenţa în reacţii faţă de stimuli şi
inconstanţa preponderent endogenă. Instabilitatea emoţională se conturează deci, c
a o trăsăturăesenţială a personalităţii insuficient maturizate a infractorului,
la acest nivel eviden-ţiindu-se mai pregnant carenţele
dezvoltării personalităţii, traumatizării sale, decâtnivelul dimensiunii
cognitive.
Inadaptarea socială
a r e d r e p t c a u z ă o i n s u f i c i e n ţ ă a ma t u r i z ă r i i s o c i a l e , a carenţelor
educative şi socio-afectivă legată de grupul de referinţă. Desprinderea
detimpuriu de încadrarea pe linia socială sau de transgresarea dincolo de ea, este
decizivădeoarece în această perioadă se stabilesc legăturile temporale de bază, iar
dacă nu suntînlăturate atitudinile antisociale derivate din carenţele educative prin
acţiuni nuanţate,centrate pe client şi modelate pe situaţii, se pot stabili cu siguranţă,
deprinderi negativecare, actualizate în condiţii social-economice nefavorabile,
ajung a genera devianţa ceduce de multe ori la infracţiune.Imaturitatea psihică
derivă şi din faptul că diferiţi excitanţi din mediul ambiant,exercită asupra
infractorului o stimulare cu mult mai mare decât faţă de ceilalţi
indivizi.Stimularea excesivă provine atât din sensibilitatea deosebită a
infractorului cât şi dinforţa specifică a stimului, în condiţiile în care lipsesc
inhibiţiile pe linie socială. Lipsaunei cenzuri morale este astfel considerată ca o
caracteristică a infractorului, alături deinhibiţia socială înţeleasă ca o rezultantă a
formării intereselor în direcţia
antisocială.To t c a o t r ă s ă t u r ă a p e r s o n a l i t ă ţ i i i n f r a c t or u l u i mi n o r , a p
a r e d u p l i c i t a t e a comportamentului
ca o a doua natură, dând artificialitate întregii sale conduite.Infractorul
minor este conştient de caracterul antisocial şi distructiv al acţiunilor
sale,lucrând de multe ori în taină, observând, plănuind şi totodată
ferindu-se de controluladulţilor şi în special al autorităţilor.Pentru EL, apare
obsesivă ideea de a acţiona în maniera de a nu fi decoperit,ceea ce face
ca tensiunea dominatoare să crească, apărând de multe ori inhibitoare
înmomentele cele mai decisive ale infracţiunii. Frica dominantă devine„p
aralizantă”, inhibând instanţa corticală în funcţionarea căreia se vor produce
hiatusurişi greşeli care-l pot trăda la un moment dat.La nivelul descifrării
mecanismelor interne ale conturării personalităţii, stauimplicate:
mobilurile, motivaţiile şi scopurile acţiunilor delictuale.
Pe aceeaşi linie a abordărilor psihice se situează şi determinările cauzale
aled e l i n c v e n ţ e i ju v e n i l e î n c o n d i ţ i i l e î n c a r e s e r e si mt e d e c a l a ju l
î n t r e c e r i n ţ e ş i posibilităţi din punct de vedere tensional, în consecinţă apărând
blocaje şi frustrări, caimplicaţii emoţionale ale privaţiunii.Lopez M.Y. (1959)
susţine că tendinţele infracţionare sunt localizate în individd e l a n a ş t e r e ,
fiindcă el încearcă să-şi satisfacă nevoile vitale, fără să ţină cont
d e pejudiciul adus mediului înconjurător. (vezi fig.1.).Dar, pe măsura
dezvoltării şi integrării individului în mediul social, pe lângă
motivele primare
de esenţă biologică, apar noi motive, de esenţă socială care datorităordinii lor şi
apariţie, au fost numite
motive secundare
. La delincvenţii minori şi tineri,datorită distrucţiilor procesului de socializare,
motivele secundare de nuanţă
socială ses t r u c t u r e a z ă c u d i f i c u l t a t e s a u n u s e m a i s t r u c t u r e a z
ă d e l o c , c e e a c e f a c e c a î n comportamentul lor să se manifeste
cu acuitate, mai ales, motivele primare.De aceea, atunci când delincvenţii cu
precădere în cazul cercetării noastre, ceiminori, interpun între stările afective
şi actele comportamentale, anumite mecanismeevalutiv-cognitive, are loc un
proces de sublimare, iar trebuinţele şi motivele, în loc sădeclanşeze direct anumite
delicte cu gravitate mai mare (furt, viol, crimă), apar alte actedelictuale pe care
Lopez M.Y. le numeşte delicte derivate (furt = excrocherie, plagiat;viol =
seducere, atentat verbal la pudoare; omor = agresiune, insultă,
calomnie).T o t î n a c c e p ţ i a l u i L o p e z M . Y . a c c e n t u l v a c ă d e a p e
i m a g i n e a c e - o d a u motivelor primare ale personalităţii delincvente
cauzatoare de infracţiune, în care celedouă direcţii fundamentale se identifică cu
nevoia de conservare a vieţii individului şicea de conservare a vieţii psihice, primei
categorii corespuzându-i tendinţele posesiveşi defensive cu cores-pondent în
comportamentul delincvent de furt, crimă şi neglijenţă,iar cea de-a doua,
confruntându-se cu caracteristicile
infracţiunilor sexuale.E n e c e s a r a f a c e s p e c i f i c a r e a î n c o n t i n u a r e
a f a p t u l u i c ă , î n e x p r i m a r e a personalităţii sunt implicate anumite
intensităţi ale trăsăturilor, făcând acum în modimplicit referire la imaturitatea
intelectivă şi afectivă, cea dintâi nefiind
identică cu uncoeficient de inteligenţă (Q.I.) scăzut, deoarece imaturitatea intelectu
ală reprezintăo c a p a c i t a t e s c ă z u t ă d e a s t a b i l i u n r a p o r t r a ţ i o n a l
între pierderi şi câştiguri
î n proiectarea şi efectuarea unui act infracţional. Numai acţiunea în timpul educaţi
eiva reuşi să-l înveţe
pe infractorul minor că, manifestarea sa comportamentalătrebuie să fie
rezultatul unui compromis, al unei tranzacţii între satisfacerea
nevoilor s a l e ş i a n e v o i l o r a l t o r a . E l ( i n f r a c t o r u l ) va î n v ă ţ a p r i n
educaţie, să se adapteze
l a a n u mi t e n o r me i mp u s e d e s o c i e t a t e , s a t i s f ă c â n d u -
ş i t r e b u i n ţ e l e ş i n e c e s i t ă ţ i l e , î n maniera în care să nu intre în conflict
cu societatea (comunitatea). Pentru a transmitetoate noile achiziţii
pozitive prin educaţie, actul în sine este condiţionat de factori cum ar fi: mediul în
care se realizează influenţa educativă; modalitatea utilizată; capacitateade
discernământ a clientului cât şi intensitatea instinctelor sale,
echilibrându-se astfeltendinţele de intrare a posibilului delincvent, în câmpul
acţiunii infracţionale.Foarte important în cazul cercetării noastre îl constituie
modul în care, minorulinfractor, în speţă cel între 14 şi 16 ani, îşi poate
asuma

responsabilitatea
unei fapte,dând sau nu dovadă de
discernământ
.
Responsabilitatea
, ca una din cele mai importante categorii juridice,
exprimău n a c t d e a n g a ja r e a i n d i v id u l u i î n p r o c e s u l i n t e r a c ţ i u n i i s
o c i a l e , p r i n a s u ma r e a c o n c e s i n ţ e l or f a ţ ă d e r e z u l t a t e l e f a p t e l o r s a l
e . D a c ă p e p l a n ju r i d i c s e a d mi t e c ă sancţiunea penală trebuie acordată în
funcţie de gradul de responsabilitate, trebuie săadmitem că delincventul minor este
răspunzător pentru propria sa structură psihică şi pedepsit ca atare. Astfel,
furnizând criterii medicale de „specialitate” în baza căroraorganele
judiciare pot stabili existenţa sau inexistenţa responsabilităţii, psihiatrii, fără afi
implicaţi în actul de justiţie, sunt totuşi cei mai activi şi mai competenţi consilieri
aiacestui act, deoarece, criteriile medico-legale (implicit psihiatria) sunt singurele
care potd e c i d e e l a b o r a r e a u n o r s a nc ţ i u n i d e o r d i n c o r e c t i v - e d u c a t i v
s a u a u n o r mă s u r i d e siguranţă cu caracter medical preventiv.Î n a c e s t s e n s ,
doar noţiunea de
responsabilitate coercitivă
într-un concept psihiatric (discernământul), pune problema raportului normal-
patologic, fiind criteriu curelevanţă unică.C a u n r e v e r s , s t a b i l i r e a s t ă r i i d e
iresponsabilitate
pentru individualizareamotivaţiei şi sancţiunii, se remarcă a fi o problemă foarte
importantă, deoarece e
necesar s ă s e d e t e r m i n e e x i s t e n ţ a u n e i b o l i p s i h i c e c a r e s ă g e
n e r e z e a c e a s t ă s t a r e s a u iresponsabilitatea însuşirii în momentul comiterii
faptei. Deoarece şi nu întotdeauna şiîn mod necesar, simpla constatare a unei
boli psihice implică şi iresponsabilitateaautorului, stabilirea stării de
iresponsabilitate se dovedeşte a fi o problemă
complexă,serioasă şi dificilă. Din această perspectivă analiza juridico-
penală a criminalităţiiîntregită cu cea sociologică, criminologică şi
psihologică, concură la identificarea şie x p l i c a r e a c o n t e x t u l u i s o c i o -
c u l t u r a l ş i i n d i v id u a l c a r e g e n e r e a z ă d e l i n c v e n ţ a c a devianţă
socială.În contrapunct, vine noţiunea de
discernământ
care, invocată în Codul penal,nu este expres definită de legiuitor, singura
precizare referindu-se la faptul că până la proba contrarie, orice individ care
săvârşeşte o faptă penală, se presupune că a acţionatcu discernământ, excepţie
făcând minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, înconsecinţă,
neavând responsabilitate, neputând fi traşi la răspundere penală. De
fapt,atât în teoria cât şi în practica penală, discernământul după Tipcaru
G. şi Pirozynski(1987) este considerat drept „capacitatea subiectului de
înţelegere şi de manifestareconştientă a voinţei, în raport cu fapta concretă, în
timp ce practica psihiatrică reprezintăo opţiune de a deosebi binele de rău,
licitul de ilicit, legalul de ilegal, a distinge şianticipa faptele şi a alege
soluţiile morale”. În alte situaţii date, unele definiţii se referăla discernământ
ca la o constantă a psihicului care
acoperă întreaga personalitate,constând în adaptarea eficientă
la mediu, capacitatea de înţelegere, deautocontrol, acceptarea normativităţii şi
realizarea conştiinţei de sine.Dacă din perspectiva etiologiei delincvenţei, am
gravitat în jurul unor întrebărifundamentale ca:-ce anume îl determină pe individ să
comită acte delictuale?-cum pot fi prevenite asemenea acte?-care sunt criteriile
de evaluare a unei conduite drept delincvenţă criminală?răspunsurile le-am
compartimentat în trei segmente pornind de la:1)-susţinerea faptului că la baza
comportamentului deviant stă structura biologică şi personalitatea individului,
orientare ce implică:4

-punctul de vedere biologic-constituţional care consi-deră factorii biologici

şigenetici ca având o contribuţie hotărâtoare în geneza criminalităţii;-orientarea
neuro-psihică ce consideră actele criminale ca săvârşite preponderentde
personalităţi patologice ale căror tulburări sunt transmise ereditar;-
orientarea psihoindividuală care consideră caracteris-
ticile de personalitaterăsfrânte la nivel comportamental, ca fiind generatoare de
frustrări şi agresivitate;-orientarea psiho-socială unde se apreciază că individul nu
se naşte criminal, cieste socializat negativ (deficit de socializare), structurându-se
dizarmonic în funcţie demodelele culturale avute;2)-considerarea delincvenţei ca
fenomen de inadaptare, de neintegrare socială, fapt cegenerează o anumită stare
conflictuală produsă de neconcordanţa dintre idealurileindividului, sistemul
lui de valori şi ofertele sociale, efectul acestui dezechilibru
ducândl a s c ă d e r e a c o n t r o l u l u i s o c i a l , c â t ş i a c a p a c i t ă ţ i i d e c
o n s i l i e r e a c o n f l i c t e l o r , distingându-se în acest caz, orientări:-statistico-
normative ce vizeză variaţiile ce se înregistrează în rata delincvenţei;-
macrosociale care urmăresc identificarea unor legităţi sociale ca
determinante aactelor de delincvenţă ;3 ) -
i mp l i c a r e a t e o r i e i c a u z a l i t ă ţ i i mu l t i p l e ( t e o r i a f a c t o r i a l ă ) c a r e c o
n s i d e r ă c ă fenomenul delincvenţei are determinări multicauzale atât de factură:-
internă (de natură biologică şi psihologică);-externă (de natură economico-socială
şi culturală);Prezentarea răspunsurilor sub formă structurală, permit interpretări,
explicaţii,descifrări, cât şi elemente de prevenire a delincvenţei, în special
cea juvenilă,implementând astfel, elementele caracteriale de personalitate.
Personalitatea exprimă,conform principiului determinismului probabilist în
psihologie, rolul important atât almediului cât şi al configuraţiei interne în
structura sa. În acest caz, mediul social
arec a r a c t e r a t â t d i v e r s i f i c a t c â t ş i c o n t r a d i c t o r i u , p o z i ţ i o n â
n d u - l p e i n d i v i d î n f a ţ a necesităţii de obţiune, de decizie, iar
configuraţia internă apărând ca o necesitate aasigurării şi menţinerii unei
concordanţe între dinamica proceselor mentale şi cea aevenimentelor
externe.Întregind, putem menţiona faptul că, modelul relaţional dinamic
dintre mediulsocial şi configuraţiile interne, pot fi interpretate ca un complex de
relaţii interpersonale,de angajare, de statusuri şi roluri reflectate la nivelul
personalităţii, prin dezvoltarea şiorganizarea internă a disponibilităţilor şi
capacităţilor psihofizice ale individului înraport cu statutul şi rolurile
asumate.M i n o r u l , a t â t c â t e s t e c a p a b i l , v a î n r e g i s t r a s a t i s f a c ţ i i c o n s
o l i d â n d u - ş i s a u fragilizându-şi echilibrul psihic al personalităţii sale,
luând în calcul modul în care îşi joacă rolul social şi îşi asumă statusul ce îl
deţine.În raport cu succesele sau eşecurile legate de competenţele acestui rol,
minorulse va înscrie pe o traiectorie ascendentă sau descendentă în
dinamica ierarhiei salesociale. Această traiectorie în relaţia „rol-status”, îi va
influenţa puternic personalitatea,un mare rol având mecanismele care
participă la creşterea rezistenţei la frustrări şi lacrearea unei
corelări judicioase a aspiraţiilor şi expectaţiilor cu posibilităţile proprii şispecificul
împrejurărilor
date.P a r t i c u l a r i z â n d ş i m a i m u l t , î n c e r c â n d a î n t r e g i i p r o f i l u
l p e r s o n a l i t ă ţ i i i infractorului minor, va trebui să ţinem cont de acele
trăsături negative ce îl
consideră„imatur caracteriologic” cum ar fi: toleranţa scăzută la frustrare
, autocontroldeficitar, impulsivitate şi agresivitate,
subestimarea gravitaţiei greşelilor şi
a actelor disociale şi antisociale comune, nedezvoltarea
sentimentelor morale şi a motivelor superioare de ordin social. La toate
acestea, pot fi încă adăugate, întregind tabloulstructural:indiferenţa şi
dispreţul faţă de activităţile sociale utile (învăţare, muncă),opoziţie faţă de
normele juridice, morale şi respingerea acestora, devalorizarea de sine şi5

aderarea la statusul de delincvent, dar mai ales, imaginea falsă despre

autonomie şilibertate individuală concepută sub forma forţei brute, a agresivităţii
şi violenţei.Î n a c e s t mo me n t , t o a t ă p e r t u r b a r e a p r o c e s e l o r d e
a s i mi l a r e ş i a c o mo d a r e
ami n o r u l u i s e d a t o r e a z ă c a u z e l o r i n a d a p t ă r i i s o c i a l e , c e p o t
c o n f i g u r a r e p e r e l e delincvenţei juvenile. Argumentând „pro domo”
Pitulescu I (1995) remarca faptul că„personalitatea antisocială nu constituie
decât o verigă în lanţul cauzal, întrucât ea nuconduce inevitabil la comiterea faptei
penale, ci apare numai pe fondul unor împrejurăric o n c r e t e c a r e f a v o r i z e a z ă
t r e c e r e a l a a c t ş i c a u r ma r e a u n e i o p ţ i u n i c o n ş t i e n t e a individului”.
Dar, pentru a nu ajunge aici, e necesar totuşi a aminti
factorii
(interni şiexterni) care pot facilita infracţiunea şi mai târziu devianţa
comportamentală.Da c ă , î n c a d r u l f a c t o r u l u i i n t e r n p u t e m e n u me r a : e r
e d i t a t e a , d e f i c i e n ţ e l e intelectuale, temperamentul, tulburările afectivităţii şi
cele caracteriale, factorii externiasupra cărora ne vom opri, dându-le importanţa
cuvenită în acest caz, încep cu: familia,mediul extrafamilial, şcoala terminând cu
mass-media, puctând astfel „în forţă” factoriiimplicaţi în realizarea profilului de
personalitate al infractorului minor.În acest context:1)
familia
influenţează comportamentul minorului, contribuind la procesul
desocializare a acestuia. Este cunoscut faptul că pe lângă familii bine
structurate prinînţelegere şi respect reciproc, există şi familii care practică un stil
educaţional
deficitar,l i p s i t d e v a l e n ţ e m o r a l e ş i c a r e a d o p t ă o a t i t u d i n e p e
r m i s i v ă , t o l e r a n t ă f a ţ ă d e c o mp o r t a me n t e l e d e v i a n t e a l e
t i n e r i l o r , d e t e r m i n â n d î n c e l e ma i mu l t e c a z u r i o subsocializare morală
a membrilor săi.Dar, se întâmplă de cele mai multe ori ca infractorii minori
să facă parte dinfamilii cu o slabă coeziune morală şi în care veniturile sunt
utilizate pentru consumulde alcool, jocuri de noroc şi droguri. Aceste
familii încurajează direct sau tacit opţiuneaminorilor către infracţiune,
evidenţiindu-se printr-un climat dezorganizat, certuri şi
stăric o n f l i c t u a l e c e a p a r a d e s e a î n t r e s o ţ i , p ă r i n ţ i ş i c o p i i , t o a t e a c
e s t e a i n f l u e n ţ â n d personalitatea minorului. În favoarea acestor remarci, susţine
şi Pitulescu I (1995) faptulcă s-a stabilit că infractorii minori apar cel mai
frecvent în familiile infractoare
în care p ă r i n ţ i i d u c o v i a ţ ă p a r a z i t a r ă , c o n s u mă e x c e s i v a l c o o l ş i î ş
i ma n i f e s t ă c o n s t a n t brutalitatea, lăcomia şi egocentrismul. Din rândul
acestora se recrutează de obicei
şimi n o r i i c a r e c o mi t i n f r a c ţ i u n i g r a v e d e v i o l e n ţ ă . C o n s e c i n ţ e l e n
e g a t i v e p e p l a n u lf o r mă r i i p e r s o n a l i t ă ţ i i mi n o r u l u i , d e p i n d ş i d e s t
i l u l e d u c a t i v a l p ă r i n ţ i l o r , a c e ş t i a oscilând între indiferenţă, abuz de
autoritate şi răsfăţ excesiv. Un loc aparte în cadrulrelaţiei pe care părinţii o
desfăşoară cu restul membrilor familiei, îl constituie statusulacestora, de:-părinţi
vitregi, când unul dintre ei poate genera în sufletul minorului o
anumitărezervă afectivă sau chiar un sentimen de respingere,
determinând la un moment dat,acte de vagabondaj;-părinţi alcoolici, chiar
dacă amândoi sunt părinţi naturali, dar starea economică e precară, moment
ce poate genera un comportament deviant, având repercursiuni graveasupra
minorului;-părinţi infractori, atunci când destructurarera familiei (tatăl deţinut sau
situaţii cândambii părinţi sunt în detenţie), poate să declanşeze un
comportament infracţional ,apărând şi situaţii în care, sunt în libertate, dar
antecedentele penale constituie un semnde întrebare în educarea minorului.Da c ă
a m p r i v i f a mi l i a , ma i a l e s s t a t u s ul p ă r i n ţ i l o r d i n t r - o p o z i ţ i e ma i
p u ţ i n favorabilă pentru educarea viitoare a membrilor, poate fi de înţeles
şi faptul căacesta din urmă s-ar manifesta ca şi:-copil răsfăţat şi cocoloşit de
familie, cu părinţi supraprotectivi în unele cazuri, putând deveni cu uşurinţă
infractori, însuşindu-şi bunuri ce nu îi aparţin şi ştiind că părinţii îl vor
apăra şi salva;
-copil terorizat prin bătăi şi sancţiuni, va căuta în afara familiei o
desfăşurarecaracterizată printr-un comportament agresiv faţă de colegii în general
mai mici şi mai puţin dotaţi fizic.Pornind de la aceste considerente, este
absolut necesar ca părinţii să aplice îneducaţia propriilor copii, simţul
măsurii şi al echilibrului, oferindu-le în schimb, unmodel de comportament
pe care-l pot imita şi în viitoarea lor calitate de majori.2)
mediul extrafamilial
influenţează comportamentul minorilor, deoarece potdobândi în cercul de
prieteni, de la vecini, colegi, gaşcă şi/sau grup de cartier, prinexemplele
negative o „contaminare” cu uşurinţă a unei conduite deviante, mai
alesatunci când familia de facto nu se implică şi nu realizează faptul că, lăsând
totul în grijacelor din jur, minorul va deprinde atitudini antisociale lipsite de
coerenţă şi motivaţie;3)
şcoala
privită din unghiul de vedere comparativ cu familia, oferă şi utilizează ogamă mai
largă de modalităţi şi mijloace formative în planul personalităţii
minorului, prin dezvoltarea şi fundamentarea unor atitudini şi convingeri morale
durabile, care au puterea şi pot facilita integrarea acestuia în comunitate.Pregătirea
şcolară redusă, nivelul precar al cunoştinţelor, absenţa unor deprinderide a munci
constant şi ordonat, cât şi de a îndeplini obligaţii sociale şi
profesionale,reuşesc să determine structuri de personalitate,
facilitând „demersuri” spre o viaţă parazitară, antisocială, pasul spre
infracţiune fiind deja făcut. Nu lipsit de importanţă este şi abordarea unei
alte situaţii în care, primează p a r t e a i n s t r u c t i v ă î n d e t r i me n t u l c e l e i
e d u c a t i v e , f i i n d î n p r i m p l a n , e l e v i i b u n i l a învăţătură şi cei ce nu
crează probleme, neglijaţi astfel de foarte multe ori
cei slabişi neadaptaţi regimului şcolar, realizându-
se adevărate piramide ierarhice care potdetermina şi declanşa asupra acestora
din urmă, reacţii de frustrare, căutând compensaremai ales în comportamente
antisociale (riscuri comportamentale) în cadrul grupurilor stradale,
pentru şi reuşind a se evidenţia „a ieşi în faţă”, a impresiona ca şi cum
ar acţiona conform „legii compensaţiilor”.4)
mass-media
poate alimenta şi stimula în acelaşi timp, starea de infracţionalitate aminorului.
Într-una din cercetările sale, psihologul american Berkowitz, susţine faptulcă
violenţa văzută la televizor sau cinema, duce la creşterea agresivităţii şi
criminalităţi,efectul unor asemenea emisiuni fiind şi mai mare în rândul copiilor cu
tulburări afectiveşi caracteriale, precum şi acelor cu sentimentul frustrării afective.
Acestor emisiuni li seadaugă şi literatura beletristică care are eroul principal plin
de „relele societăţii”, cât şiziarele ce abundă în ştiri ce pot manipula puterea
de credibilitate a minorului. Înaceste situaţii, putem fi siguri că suntem
foarte aproape de un viitor infractor ce-şi vadezvolta o personalitate
antisocială, cristalizată în timp, încetul cu încetul.La toţi aceşti factori, se adaugă
ca o constantă,
vârsta
infractorului ce indică unnivel al dezvoltării sale bio-psiho-sociale, şi care,
după cele mai recente cercetări îndomeniu, a început să scadă (luând în calcul
pragul de 14 ani). Vârsta reprezintă interesdeoarece în raport cu ea, se constată atât
o curbă specifică cu evoluţia numerică, dar şitipologia legată de natura
infracţiunii. În cazul minorilor infractori, statisticile indică preponderenţa
acelora care dovedesc: forţă, temeritate, nesăbuinţă şi lipsă de experienţă,fiindu-le
frecvente manifestările de: furturi, vagabondaj, speculă, tâlhărie, violenţă
şi prostituţie.