1866 sau virtuţile
compromisului
Revistă de cultură contemporană
Ioan Stanomir
C
onstituţia de la 1866 este
singura dintre legile noastre
fundamentale ivite din com­
promis. Dezbaterile Adunării Con­
stituante transcriu această căutare
pasionată a căii de mijloc, identi­
ficând drumul care va permite re­
concilierea unor puncte de vedere
aparent imposibil de armonizat.
Niciodată în secolul și jumătate de
după 1866 această experienţă unică
nu va mai fi repetată. Constituţiile
care urmează sunt, invariabil, opera
unei voinţe unice, fie că este vorba
despre un partid sau un suveran.
Intervalul dintre 1948 și 1989  tre­
buie eliminat din această ecuaţie,
de vreme ce consfinţește arbitrariul
totalitar.
În 1866, compromisul  constitu­
ţional implică facţiunile parlamen­
tare, embrioni ai partidelor politice
de mai târziu. Suveranul Carol  I
este, la rândul său, actor în această
delicată operaţiune de negociere.
Mizele sunt însemnate: de la defini­
rea suveranităţii naţionale la aceea
a cetăţeniei. Efortul de codificare a
noilor soluţii este evident. Capaci­
tatea de a utiliza resursele modera­
ţiei politice explică longevitatea re­
gimului politic ce se naște în 1866.
O longevitate dublată de o remar­
cabilă supleţe la nivelul practicii
politice.
Pentru criticii și detractorii săi,
Constituţia de la 1866 a fost o  co­
pie palidă a legii fundamentale bel­
giene de la 1831, o operă rezultată
dintr‑un mimetism golit de vocaţia
originalităţii. Nimic mai înșelător
decât această viziune ce îi tăgădu­
iește semnificaţia autentică. Con­
stituţia de la 1866 se situează la ca­
pătul unui drum al experimentării
și al tatonărilor. Cercetările labori­
oase ale lui Ioan C. Filitti au relevat
sursele juridice ale fiecărui text din
1866. În fiecare dintre formulări este
condensată experienţa deceniilor
precedente. Opţiunea în favoarea
constituţionalismului belgiano‑fran­
cez este și una în favoarea celui en­
glez. Prin medierea lui 1830 și 1831,
1866 stabilește o legătură cu tradi­
ţia anului 1688.
În egală măsură, 1866 reprezin­
tă culminaţia unui efort  autohton
pe terenul imaginaţiei constituţio­
nale. Nu este întâmplător că punc­
tele votate de adunările ad‑hoc stau
la temelia acestui edificiu. Iar 1857
este recapitularea moderată a idei­
lor care încep să se afirme, în spaţiul
n Serie nouă n iunie 2016 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în
Principatelor, odată cu 1821. Rezu­
mând, 1866 este apogeul unei di­
recţii intelectuale ce acoperă patru
decenii de istorie politică, o direc­
ţie care stă sub semnul domniei le­
gii și al constituţionalismului. 1866
este forma care permite fondului o
dezvoltare în sens occidental. Inte­
racţiunea în accepţiune junimistă
mobilizează energii fără precedent.
Constituţia de la 1866 participă
la un moment european ce mar­
chează triumful liberalismului con­
stituţional. Compromisul care îi dă
naștere se fondează pe un compro­
mis anterior, cel care a legitimat
actul de la 11 februarie 1866 și de­
tronarea lui Cuza. Liberali radicali,
liberali moderaţi și conservatori, cu
toţii sunt devotaţi unui principiu ce
se află în centrul acestui edificiu:
înlăturarea arbitrariului și consa­
crarea unei forme de reprezentare
naţională prin Parlament. Reacţia
comună împotriva variantei autoh­
tone de bonapartism este liantul
ce permite descoperirea numitoru­
lui comun. Traiectoriile celor care
lucrează la 1866 sunt eterogene.
Printre ei se află ve­chii inamici de
la 1848. Dar ceea ce domină este
voinţa de a introduce, în varianta
cenzitară, mecanismul suveranită­
ţii naţionale. După cum la fel de
importantă este codificarea liber­
tăţilor constituţionale.
Într‑un singur punct Constitu­
ţia de la 1866 trădează dramatic
acest spirit al constituţionalismu­
lui. Excluderea de la vocaţia cetă­
ţeniei pe criterii confesionale per­
mite accederea antisemitismului la
un nivel de respectabilitate simbo­
lică, pe care nu îl va mai pierde nici­
odată. Refuzul de la 1866, dublat de
soluţia parţială și incompletă de la
1879, subminează ideea de egalitate
în faţa legii. În mai mare măsură
decât seria de controverse sociale
ale „chestiunii agrare”, definiţia cetă­
ţeniei de la 1866 subminează eșafo­
dajul constituţional. Este o opţiune
care își va proba potenţialul tragic
de divizare în deceniile care vin.
Compromisul de la 1866, în
ceea ce are solid și durabil,  con­
sacră victoria moderaţiei asupra ra­
dicalismului. Oricât de imperfect
ar fi mecanismul politic, el permite
un grad de libertate remarcabil și
încurajează contestarea și pluralis­
mul la nivelul societăţii. Constitu­
ţia de la 1866 impune un tipar și o
arhitectură a libertăţii.
www.revistatimpul.ro
 2

Semnificaţia şi importanţa istorică

a Constituţiei române de la 1866
Sorin Liviu Damean

S
ursa de inspiraţie pentru autorii pro­
iectului de constituţie a reprezen­
tat‑o, desigur, Constituţia belgiană
din 1831, socotită cea mai liberală din
Europa, ceea ce a creat impresia în epocă
a unei imitaţii. Cu alte cuvinte, o consti­
tuţie prea avansată și neconformă cu sta­
diul de dezvoltare al societăţii românești
și cu cultura politică a cetăţenilor. De fapt,
la baza elaborării constituţiei au stat și pre­
cedente acte cu caracter constituţional,
care au asigurat continuitatea și evoluţia
cadrului organizatoric și instituţional al
celor două principate, Moldova și Ţara
Românească, precum Regulamentele Or­
ganice din 1831 și Convenţia de la Paris din
1858 (modificată în 1864 de Alexandru Ioan
Cuza și cunoscută sub numele de Statu­
tul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris),
dar și anumite proiecte, precum cel întoc­
mit de Comisia Centrală de la Focșani
(1859) și cel elaborat de Consiliul de Stat
(februarie 1866).
Spre deosebire de unele acte consti­
tuţionale invocate mai sus, care ne‑au fost
impuse sau concedate (Regulamentele Or­
ganice au fost elaborate și redactate pe
baza instrucţiunilor de la Sankt Petersburg,
iar Convenţia de la Paris era rodul acor­
dului Puterilor europene garante ale Prin­
cipatelor Române), Constituţia de la 1866
era rezultatul unui acord între reprezen­
tanta legitimă a naţiunii, Adunarea Con­
stituantă, și șeful statului (principele străin
ales la Tronul României în 1866, în per­
soana lui Carol de Hohenzollern‑Sigma­
ringen).
C
onstituţia română de la 1866 rămâne un reper esenţial
în analiza regimului politic și parlamentar din a doua jumătate
a secolului al XIX‑lea și primele decenii ale secolului XX.
Această lege fundamentală a fost una liberală în litera și spiritul ei,
asigurând cadrul necesar evoluţiei societăţii românești spre modernizare
și integrare în familia statelor europene occidentale.
Principiile esenţiale consacrate în tex­ existând printre localnici temerea înstră­
tul Constituţiei erau: suveranitatea naţio­ inării loturilor de teren și a achiziţionării
nală (în sensul că puterea emană de la acestora de către comunitatea israelită mai
naţiune) și indivizibilitatea statului, guver­ avută. De altfel, proprietatea de orice na­
nământ reprezentativ, separaţia puterilor tură devenea sacră și inviolabilă, expro­
în stat, monarhia ereditară, în persoana prierea fiind admisă doar în cazurile de
lui Carol I de Hohenzollern‑Sigmaringen utilitate publică (drumuri, salubritate, lu­
și a moștenitorilor săi. crări de apărare a ţării) și numai după o
Liberalismul Constituţiei este demon­ justă și prealabilă despăgubire.
strat de includerea și garantarea dreptu­ Se păstrează sistemul parlamentar  bi­
rilor și libertăţilor cetăţenești fundamen­ cameral, instituit de Cuza în 1864, dar cu
tale, stabilindu‑se egalitatea tuturor în faţa însemnate prerogative. Rolul Senatului,
legii, existând însă și excepţii prevăzute corp legislativ cu caracter electiv la fel ca
în articolul 7, potrivit căruia puteau do­ Adunarea Deputaţilor, era acela de a tem­
bândi cetăţenia numai străinii de rit creș­ pera potenţialele abuzuri ale unei Adunări
tin, ceea ce însemna excluderea în princi­ unice și de a media disputele între aceasta
pal a evreilor de la exercitarea drepturilor și reprezentanţii puterii executive.
politice (articolul 8) și imposibilitatea Pentru alegerea deputaţilor și senato­
acestora de a fi admiși în funcţiile publice, rilor, votul se exercita în funcţie de condi­
civile și militare (articolul 10). Raţiunile ţiile de cens impuse, destul de ridicate la
care au determinat includerea acestor res­ Senat, ceea ce făcea ca acest corp legisla­
tricţii nu sunt nicidecum religioase, ci au tiv să fie unul elitist. Senatul era alcătuit
la bază raţiuni economice și sociale și din două colegii: unul rural, iar celălalt
sunt strâns legate de mentalităţile și pre­ urban. La rândul ei, Adunarea Deputaţi­
judecăţile existente în epocă, mai ales în lor avea în componenţă patru colegii elec­
Moldova, unde evreii erau mai numeroși, torale diferenţiate de cens. Primele trei
colegii votau direct, iar ultimul (în care
intrau toţi cei care plăteau un impozit cât
de mic statului) vota indirect, prin dele­
gaţi (1 la 50 de alegători). Principala pie­
dică în exercitarea dreptului de vot nu era
censul, ci modalitatea de vot, indirectă la
ultimul colegiu.
Prerogativele Coroanei erau similare
celor ale suveranilor din statele europene
independente, chiar dacă anumite atribu­
ţii domnești nu vor fi, ulterior redactării
Constituţiei, recunoscute de Imperiul
Otoman, în calitate de putere suzerană.
Persoana Domnului era considerată invi­
olabilă, în sensul că responsabili pentru
actele sale deveneau miniștrii.
Merită reţinut faptul că nicăieri în
Constituţie nu este menţionată suzerani­
tatea otomană și nici chiar garanţia co­
lectivă a Puterilor europene, ceea ce re­
liefează veleităţile de independenţă ale
românilor.
Cu certitudine, Constituţia promulgată
la 1/13 iulie 1866 a reprezentat rezultatul
unor concesii reciproce făcute de repre­
zentanţii celor două curente politice ale
vremii: liberal și conservator. Cu un carac­
ter pronunţat liberal (nu și democratic),
ea a asigurat cadrul evoluţiei spre progres,
spre democratizarea societăţii românești
și în pofida unor dificultăţi ulterioare, ine­
rente privind aplicarea sa în practică. Con­
stituţia – cu anumite modificări adoptate
în 1879 și 1884  – va răspunde cerinţelor
mai mult de jumătate de secol și va con­
stitui osatura viitoarei Constituţii demo­
cratice de la 1923.

Modelul aducerii principelui străin: Belgia

Tudor Vişan‑Miu

D
ezideratul de a aduce pe tronul Principatelor Dunărene un „principe străin” fusese expus de elita românească moldo‑valahă încă
din perioada divanurilor ad‑hoc, în 1857. Aducerea unei dinastii străine nu era o noutate în Europa. Modelul urmărit de români a fost
cel al Belgiei, care, după obţinerea independenţei faţă de Țările de Jos („Olanda”) în 1830, a chemat un principe german, Leopold,
pentru a deveni primul rege al Belgiei (1831‑1865). Cu un an înainte, acesta refuzase tronul Greciei independente, primit de un alt
principe german, Otto I (1832‑1862), detronat ulterior spre aducerea unui principe danez, George I (1863‑1913). Acești monarhi au consolidat
state naţionale suverane și europene. Astăzi, este lesne de observat că majoritatea familiilor regale europene au origini străine.

D
e ce un principe străin? Era sin­
gura cale de a ajunge la un con­
sens între cele 75 de familii aristo­
cratice cu ambiţii politice. Nicolae Suţu
afirma într‑un memoriu din 1857: „fiecare
admite că toate ramurile administraţiei,
ca să meargă bine, au nevoie de oameni
speciali, din care Moldova nu are încă, și
că trebuie căutaţi altundeva. (…) Nu e dat,
am zice noi, decât unui principe cu expe­
rienţă și familiarizat cu practica puterii să
regenereze o naţiune care‑și pune temelia
viitorului ei”. În privinţa persoanei prin­
cipelui, de o clarviziune remarcabilă a dat
dovadă Iancu Văcărescu, a cărui predicţie
din 1820 a rămas necunoscută până la des­
coperirea și publicarea ei de către Nicolae
Iorga:  „mo­narhie mărginită  – dar eredi­
tară, cu un prinţ din Germania de Sus. (…)
El și ai lui vor cunoaște de acum înainte
de patria lor aceste provinţii, se vor numi
români și nu se vor mai strămuta din
aceste locuri”.
Extraordinara generaţie pașoptistă
care forma elita politică atunci s‑a dove­
dit deosebit de abilă: dacă nici unirea rea­
lă, nici soluţia „principelui străin” n‑au
fost încuviinţate de Convenţia de la Paris
din 1858, a fost găsită inteligenta formulă
din 1859, a unei uniri personale sub un
domn român, Alexandru Ioan Cuza, care –
desigur, există nuanţe  – a încuviinţat să
primească un interimat de șapte ani, pen­
tru pregătirea aducerii unui principe străin.
Două zile după 23 februarie 1866, Locote­
nenţa Domnească l‑a proclamat domn pe
principele Philippe al Belgiei, Conte de
Flandra, fratele mai mic al regelui Belgiei,
Leopold al II‑lea. Propunerea finală, prin­
ţul Karl de Hohenzollern‑Sigmaringen,
a venit din partea împăratului Napoleon
al III‑lea Bonaparte, nu din motive de geo­
politică fină (îndepărtata înrudire a prin­
ţului Karl cu regele Wilhelm  I al Pru­
siei), ci dintr‑un calcul familial (Karl și
Napoleon erau înrudiţi pe linie maternă).
Desigur, nu poate fi ignorat faptul că, la
un an de la rezolvarea din 1866, princi­
pele Philippe al Belgiei, ajuns surd din
tinereţe și lipsit de ambiţii politice (spre
deosebire poate de prim‑ministrul care l‑a
propus, Ion Ghica), s‑a căsătorit cu prin­
cipesa Maria, sora viitorului rege Carol I.
Cu un mare simţ al datoriei, Karl a ac­
ceptat, a fost validat printr‑un plebiscit
încheiat în ziua sa de naștere (8/20 apri­
lie), iar în 10/22 mai 1866 a ajuns la Bucu­
rești și a depus jurământul. Obiecţiei Con­
venţiei de la Paris transmisă la 2 mai 1866,
care semnala o contravenţie faţă de Con­
venţia din 1858 (domnul trebuie să fie pă­
mântean, iar alegerea unui nou domn tre­
buie să ducă la despărţirea Principatelor),
i s‑a răspuns ingenios: Carol I a fost procla­
mat „principe ereditar”, iar românii și‑au ex­
primat „voinţa nestrămutată a naţiunii de
a rămâne pururi unită, sub acest principe
străin și cu o monarhie ereditară”, eman­
cipându‑se astfel de sub protecţia puteri­
lor garante. La 23 octombrie 1866, noul
domn primea recunoașterea Porţii Oto­
mane și acceptarea unirii definitive.
Constituţia României din 1866 urma
anumite prevederi, „Despre Domn”, din
Constituţia Belgiei din 1830: este menţio­
nată direct persoana fondatorului dinas­
tiei, la moartea regelui Camerele se întru­
nesc după 10 zile, majoratul regal este la
18 ani etc. Dar Constituţia lui Carol I ino­
vează: „Coborâtorii Măriei Sale vor fi cres­
cuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului”
(articolul 82). Prin prevederile privind va­
canţa tronului (articolul 84), legiuitorul
român s‑a dovedit mult mai prevăzător.
Iată că, după 81 de ani, Rusia, cu o
faţă bolșevică, a fost cea care l‑a alungat
pe regele României: dacă și‑a pierdut tro­
nul, regele Mihai I și‑a păstrat Coroana,
iar după 150 de ani, Dinastia Română con­
tinuă legământul lui Carol I.

www.revistatimpul.ro iunie 2016

3
Anatomia instituţiei Suveranului
L
a 1 iulie se împlinesc 150 de ani de la adoptarea Constituţiei din 1866. Mă voi concentra asupra unui aspect
esenţial al său, și anume instituţia Suveranului. Scopul cercetării mele este de a vedea dacă și în ce măsură
acestea exprimau realitatea ori dacă funcţionau într‑un sistem mai larg de norme, scrise și nescrise,
de origine naţională și internaţională, care dădeau instituţiei regale plenitudinea înţelesurilor și rolurilor sale.
M
onarhia a precedat Constituţia.
Carol I a fost ales ca domn nu
potrivit Constituţiei din 1866, ci
direct de popor, „cu drept de moștenire”,
în 2‑8 aprilie, același an. Or, astfel, el era
„catapultat” din Imperiul German într‑un
stat aflat în uniune personală, guvernată
de Convenţia de la Paris din 7/19 august
1858, modificată prin Protocolul de la
Constantinopol din 16/28 iunie 1864, cu­
noscut în ţară ca „Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris”. Carol I devenea
mai întâi de toate un domn, înscris în tra­
diţia medievală românească și în siste­
mul de suzeranitate otomană, cu drepturi,
răspunderi și obligaţii ce treceau peste
limitele ce aveau să fie impuse prin Con­
stituţie. Or, unul dintre aceste principii,
al deţinerii puterii supreme în stat, a ră­
mas și rămâne singura cheie în care pot
fi înţelese preluarea autorităţii regale din
1938, cu consultarea directă a poporului,
precum și actele de natură constituţio­
nală din 1944 și 1946 (trebuie remarcat că,
în 1944, Regele Mihai a restaurat dreptu­
rile și libertăţile constituţionale  prevăzute
în Constituţia din 1923, precum și regulile
privind organizarea statului, cu unele ex­
cepţii, iar în 1946 a emis un decret privind
organizarea puterii legislative, de aseme­
nea cu valenţă constituţională). Carol în­
temeia o dinastie, care avea să intre și ea,
ca atare, în cuprinsul Constituţiei. Preexis­
tenţa lui Carol în poziţia de suveran a fost
necesară pentru ca el să poată promulga
Constituţia.
Domnul şi Biserica
O dovadă evidentă a caracterului su­
praconstituţional al instituţiei  Suveranului
este includerea sa în ritualistica Bisericii
Ortodoxe Române. Ungerea cu Sfântul și
Marele Mir, calitatea de „Episcop al tre­
burilor dinafară” ş.a. sunt atribute consa­
crate Suveranului de doctrina ortodoxă.
Corespunzător, implicarea Mitropolitului
Primat în viaţa constituţională a ţării (de
exemplu, rezultatul plebiscitului din 1866
a fost validat în primul rând de Mitropo­
litul Primat, Patriarhul a fost membru al
Regenţei în perioada 1927‑1930, iar în 1940
Regele Mihai şi‑a depus jurământul în
faţa Patriarhului) reflectă tot un sistem
fundamental al gândirii politice care își
trăgea obârșia din tradiţia imperială bi­
zantină. Privind obligativitatea introdusă
în Constituţie ca urmașii domnului să fie
crescuţi în „religiunea ortodoxă a răsări­
tului”, Carol a fost atât continuatorul des­
potului bizantin, cât și primul suveran
constituţional.
Atribuţiile
constituţionale
Constituţia din 1866 anticipa suve­
ranitatea internaţională a României îna­
inte ca recunoașterea ei să fie pe deplin
cucerită. Ea îi conferea domnului aceleași
atribute ca unui șef de stat dintr‑o demo­
craţie liberală, fiind parte a puterii legis­
lative, exercitând‑o împreună cu Repre­
zentaţiunea Naţională. El putea convoca
nr. 207
Ioan‑Luca Vlad
Adunarea Deputaţilor și Senatul sau putea
chiar să dizolve una sau ambele Adunări.
De asemenea, participa la procedura de
revizuire constituţională.
Domnul era și titularul puterii execu­
tive, numind și revocând miniștrii. Hotă­
rârile judecătorești, pronunţate în temeiul
legii (Constituţia spunea „în virtutea legei”,
ceea ce este mai logic decât „în numele
legii”, întrucât legea nu este o persoană
nici măcar… juridică), se executau în nu­
mele său. De asemenea, putea acorda am­
nistia politică, precum și graţierea, în anu­
mite condiţii. Domnul numea sau confirma
numirile în orice funcţii publice și putea
reglementa aplicarea legilor, fiind coman­
dantul suprem al armatei, conferind grade
militare, decoraţii românești și aprobând
portul celor străine. Exercita dreptul de re­
prezentare externă a statului prin înche­
ierea unor convenţii, care însă trebuiau
ratificate de puterea legislativă.
Dinastia
În secţiunea dedicată Domnului și
Dinastiei se arăta că puterile constituţio­
nale ale acestuia sunt ereditare, în linia co­
borâtoare directă și legitimă a lui Carol I,
din bărbat în bărbat. Din lipsă de coborâ­
tori pe linie bărbătească, succesiunea i se
cuvenea „celui mai în vârstă dintre fraţii
săi sau coborâtorilor acestora”. Dacă nici
unul dintre aceștia nu ar mai fi în viaţă
sau ar declara că nu primește tronul, atunci
Domnul își putea numi succesorul dintr‑o
dinastie suverană din Europa cu acceptul
Reprezentaţiunii Naţionale, tronul fiind
vacant. În acest caz, Adunările urmau să
aleagă un domn dintr‑o dinastie suverană
din Europa Occidentală, precum și o Loco­
tenenţă Domnească.
Persoana Domnului era inviolabilă.
Constituţia prevedea contrasemnătura unui
ministru pe orice act al său, ministrul de­
venind răspunzător de act, sub sancţiunea
lipsei de efect a acestuia. Finanţarea insti­
tuţiei Suveranului era stabilită prin lege,
sub forma unei „liste civile”.
Din dispoziţiile privind succesiunea,
putem remarca o concepţie patrimonială
a Constituţiei asupra dreptului la Coroană,
care corespundea actului plebiscitar de
la 1866. Astfel, succesiunea era reglemen­
tată foarte aproape de modelul dreptului
civil (cu marea excepţie a excluderii fe­
meilor), mergând până la a institui liberta­
tea numirii testamentare a moștenitorului
Coroanei, în ipoteza vacanţei prezumtive
a tronului.
Fürstenrecht în România?
Tradiţia juridică a Europei apusene a
consacrat o ramură a dreptului care în­
globa normele aplicabile acelor persoane
și familii (dinastii) care puteau accede la
funcţia supremă. Aceste norme erau de
natură atât publică, cât și privată și își gă­
seau sursa atât în dreptul intern, cât și în
cel internaţional. Un exemplu actual îl con­
stituie Legea Casei Princiare de Liechten­
stein, care, deși a fost publicată în gazeta
oficială a statului, prevede (art. 18, alin. 2):
„Constituţia Principatului Liechtenstein nu
poate să modifice sau să abroge această
Lege a Casei. Același lucru este valabil și
pentru tratatele internaţionale încheiate
de Principatul Liechtenstein. În acestea,
dacă este necesar, trebuie inclusă o re­
zervă corespunzătoare”.
În România, Dinastia a existat ante­
rior Constituţiei și, prin ascendenţa sa ger­
manică, și‑a manifestat existenţa juridică
de sine stătătoare. Exemplele cele mai
bune în acest sens sunt tratatele de că­
sătorie. Acestea au fost încheiate în mo­
mentul căsătoriei fiecărei generaţii de su­
verani români, cu excepţia Regelui Mihai.
Aceste tratate aveau exact natura drep­
tului princiar, adică și publică (conţinând
dispoziţii privind titlurile și  prerogati­
vele regale), și privată (conţinând și dis­
poziţii privind dota, divorţul, custodia co­
piilor etc.).
Dinastia română nu a avut un statut
propriu în primele decenii de existenţă.
Prezumţia a fost că, acolo unde Consti­
tuţia nu prevede, se va aplica dreptul ci­
vil general. Ideile foarte împământenite,
precum așa‑zisa imposibilitate de a se că­
sători cu un „pământean” (român), sunt
cu totul greșite. Căsătoria ilegitimă a lui
Carol al II‑lea (pe atunci, Principele Carol)
a fost anulată nu din cauza unui statut re­
gal (care nu exista), ci pentru că nu se res­
pectaseră prevederile obligatorii ale Co­
dului civil privind acordul parental și
publicarea intenţiei de căsătorie.
Documentele legislative adoptate în
privinţa membrilor Familiei Regale au fost
de natură limitată în special la actele de
stare civilă ale membrilor săi. Ies în evi­
denţă două dispoziţii de natură generală,
care conturau dreptul aplicabil membrilor
Familiei Regale. Pe de o parte, aceea potri­
vit căreia, în lipsa unor prevederi speciale,
li se aplica dreptul civil. Pe de altă parte,
dispoziţia cuprinsă în ultima formă a sta­
tutului potrivit căruia Regele putea con­
feri titluri nobiliare membrilor Familiei
Regale, chestiune care ţine atât de dreptul
public (titlul nobiliar fiind, pe de o parte,
o onoare statală), cât și de dreptul privat
(titlul nobiliar putând fi privit și ca parte
a numelui).
Dreptul internaţional
Odată câștigată independenţa naţio­
nală, Suveranul (din 1881, Regele) dobân­
dea toate atributele prevăzute pentru șeful
statului în dreptul internaţional public.
Enumerăm, selectiv, pe cele mai impor­
tante: jus representationis omnimodae,
adică dreptul Suveranului de a‑și repre­
zenta statul în toate privinţele, fără a ne­
cesita o împuternicire specială; imuni­
tatea diplomatică extinsă; dreptul de a
acredita și primi acreditările ambasado­
rilor; dreptul de a proclama războiul și
pacea. Pe lângă aceste atribute juridice,
se află și cele care ţin de curtoazia și pro­
tocolul internaţional, care fac obiectul
unei alte discuţii.
Aceste atribute au o componentă pu­
blică (legată de calitatea de șef al unui
stat), dar și una personală (legată de per­
soana fizică a Suveranului). În cazul preșe­
dinţilor, cele două componente se separă
în momentul încetării mandatului. În ca­
zul regilor, poziţia fiind câștigată, viageră,
ele nu se mai separă niciodată.
Suveranul în exil
Tocmai natura mixtă a mănunchiu­
lui  de norme juridice care guvernează
Dinastia română face ca existenţa ei să
dăinuie, atât în mentalul colectiv, cât și în
afara reglementărilor juridice pozitive din
România. Regele a rămas singurul factor
constituţional activ și existent (pentru  jus­
tificarea juridică a atributelor suveranilor
aflaţi în exil, vezi Walter Schätzel, „Le nom
des personnes en droit international”, în
Collected Courses of the Hague Academy
of International Law, vol. 95, Boston, 1958,
pp. 243‑250, secţiunile „Les monarques et
anciens monarques” şi „Les familles des
monarques et des anciens monarques”),
păstrând totodată și calitatea de șef al
Casei Regale – cu alte cuvinte, de fons ju­
ris (sursă a dreptului), potrivit normelor
autonome ale dinastiei. Numai așa se
poate explica de ce Regele a reprezentat
„factorul constituţional” la care s‑a rapor­
tat Comitetul Naţional Român; de ce el
a fost tratat în continuare ca Suveran de
către puterile străine; de ce el a putut să
confere decoraţii regale și să stabilească
norme și sancţiuni privind propria fami­
lie, incluzând și acordarea de titluri pen­
tru membrii ei. Așa apare ca fiind evidentă
legitimitatea adoptării Normelor Funda­
mentale de la 30 decembrie 2007 (legi­
timitatea Normelor Fundamentale a fost
remarcată și de Consiliul Legislativ al
României, în Avizul său privind propune­
rea de revizuire a Constituţiei din 2013,
citându‑le pentru a defini Casa Regală a
României. Avizul poate fi găsit la adresa
http://www.senat.ro/legis/PDF%5C2014%
5C14L233LG.pdf).
O situaţie juridică similară, dar la o
altă scară a avut‑o Vaticanul. Deși Roma
devenise parte a Italiei, statele continuau
totuși să întreţină relaţii diplomatice cu
Sfântul Scaun, în baza autorităţii morale
a acestuia. În 1929, odată cu semnarea
Acordurilor de la Lateran, s‑a recunoscut
suveranitatea teritorială a Papei, dar în­
săși semnarea acestora a consfinţit  pre­
existenţa unei persoane suverane.
Dinastia astăzi
Coroana rămâne simbolul suverani­
tăţii naţionale. Purtătorul ei, Suveranul,
este alături de Coroană în exil, atât timp
cât nu există nici o consacrare legislativă
a sa și nici readucerea Coroanei ca sim­
bol naţional pe capul acvilei, alături de
celelalte simboluri heraldice consacrate
ale României.
O consacrare legislativă a rolului Casei
Regale nu va face decât să transpună din
nou în dreptul intern o instituţie care
există în inimile și mentalul colectiv ro­
mânesc. Casa Regală va putea astfel să
acţioneze cu mijloace nu doar de natură
privată, morală, protocolară, ci și cu mij­
loace instituţionale și juridice pentru a
continua păstrarea tradiţiilor naţionale și
a valorilor statului român modern și pro­
movarea dezvoltării României.
www.revistatimpul.ro
 4

Radu Carp
I
nspirată din legea fundamentală belgiană, Constituţia de la 1866,
cea mai longevivă Constituţie din istoria României, este unul dintre
actele normative care au schimbat pentru totdeauna destinul țării.
În mod paradoxal, democraţia românească are la bază o lovitură de stat
și nerespectarea angajamentelor internaţionale asumate. În schimb,
poporul român a primit libertatea presei, a conștiinţei, a învăţământului
și a întrunirilor. Constituţia a interzis pedeapsa cu moartea, confiscarea averii
și a garantat secretul corespondenţei. Mai mult decât atât, în ciuda faptului că se afla
sub suzeranitate turcească, România a fost declarată „un singur stat indivizibil”.
Deși ulterior a suferit modificări, și astăzi sunt valabile prevederile Constituţiei
de la 1866 în ceea ce privește suveranitatea naţională, guvernul reprezentativ,
separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială, principiul supremaţiei Constituţiei
faţă de legi, drepturile cetăţenilor.

Care era situaţia în România până în Cum garanta stabilitatea politică și

momentul adoptării Constituţiei de la
1866? În ce context istoric a fost votat ac‑
tul fundamental, cine au fost iniţiatorii
săi și de ce a fost nevoie de el?
Contextul istoric este dat de domnia au­
toritară a lui Cuza și de o situaţie financiară
nu tocmai bună. Reforma agrară din 1864
a  făcut ca o mare parte din clasa politică,
direct afectată, să dorească înlăturarea dom­
nitorului. Criza politică din 1866 a debutat cu
suprimarea unor publicaţii care criticau viru­
lent puterea. Guvernul și‑a prezentat demi­
sia, dar Cuza nu a fost de acord și a procedat
doar la o remaniere guvernamentală. Drept
urmare, a avut loc o lovitură de stat, prima
din istoria României. În luna februarie, Cuza
a plecat în exil și s‑a format o locotenenţă
domnească, formată din trei persoane. Acest
organism ad‑hoc i‑a adresat contelui Filip
de Flandra propunerea de a ocupa tronul
Principatelor, iar Adunarea Electivă l‑a pro­
clamat domn, fără ca acesta să fi acceptat
oferta. Declinarea acestei propuneri a dat naș­
tere unei a doua, adresată de data aceasta
principelui Carol de Hohenzollern, care a ac­
ceptat. Modelul belgian nu a fost așadar doar
la nivelul Constituţiei, ci și la cel al alegerii
domnitorului. S‑a organizat un plebiscit pen­
tru alegerea principelui Carol. Puterile ga­
rante nu l‑au recunoscut, arătând că alege­
rea domnului trebuie făcută de Adunarea
Electivă, potrivit Convenţiei de la Paris, și
că unirea Principatelor a fost acceptată doar
pentru domnia lui Cuza. Lo­cotenenţa dom­
nească a dizolvat cele două părţi ale puterii
legislative, Adunarea Electivă și Corpul Pon­
derator, și a ales o nouă Adunare Electivă.
Aceasta a devenit Adunare Constituantă,  l‑a
socială aducerea unui prinţ dintr‑o di‑
nastie străină pe tronul României? Mă
refer la situaţia de după abdicarea lui
Alexandru Ioan Cuza.
Convenţia de la Paris stipula în mod ex­
pres că domnul trebuie să fie pământean,
născut în Principate. Autorii loviturii de stat
au realizat că singura șansă ca noul regim
să fie recunoscut internaţional era să nu res­
pecte regulile până la capăt, prin alegerea
unei persoane din afară, parte a unei familii
domnitoare ce ar fi avut un cuvânt de spus
în dialogul cu puterile garante. Dorinţa de a
avea un domn străin este de fapt mai veche,
apărută odată cu dorinţa de a unifica cele
două Principate. Alegerea lui Cuza a fost un
compromis temporar, perceput ca atare de
actorii politici interni și externi.
Cum a fost posibil ca, în condiţiile în
care România se afla sub suzeranitate
turcească, să fie totuși declarată „un sin‑
gur stat indivizibil”?
Înalta Poartă a acceptat alegerea lui
Carol I la 23 octombrie 1866, foarte repede
după votarea noii Constituţii. Tutela puteri­
lor garante era considerată, în general, o so­
luţie provizorie. Interesul Imperiului Oto­
man era să fie asigurată stabilitatea regiunii,
iar alegerea unui domnitor străin a facilitat
această opţiune. Principatele nu mai erau de­
pendente de Înalta Poartă încă din timpul
Regulamentelor Organice, renunţarea la aces­
tea în contextul evenimentelor din 1848, ur­
mată de intervenţia militară otomană fiind
un episod aparte, desprins de contextul ge­
neral și evoluţia istorică.

Paradoxal, democraţia proclamat Principe al României sub numele

de Carol I pe Carol de Hohenzollern și a
anunţat voinţa naţiunii de a rămâne unită,
Care sunt cele mai importante preve‑
deri ale Constituţiei de la 1866 și ce au

românească are la bază

sub auspiciile unei monarhii ereditare. Prima schimbat în România acelor timpuri?
parte a anului 1866 a adus după sine mai
multe încălcări ale ordinii constituţionale România a devenit o monarhie ereditară
și constituţională. Puterea executivă era în­

o lovitură de stat și
agreate la nivel internaţional pentru Princi­
pate, situaţie ce avea să genereze însă un plus
de democraţie, prin edictarea unei noi Con­
stituţii și printr‑o domnie în limitele Consti­
credinţată Domnului (articolul 35), puterea
legislativă se exercita colectiv de Domn și
Reprezentanţa Naţională (articolul  32).  Exista

nerespectarea angaja­ tuţiei a lui Carol I. S‑ar fi putut întâmpla și

altfel. În acea perioadă, în Europa, constitu­
ţiile erau octroiate, opere ale suveranilor. Ini­
un capitol intitulat „Despre drepturile româ­
nilor” care garanta libertatea presei, a con­
știinţei, a învăţământului, a întrunirilor. Se

mentelor internaţionale ţiatorii loviturii de stat au înţeles cât de im­ interzicea pedeapsa cu moartea, confisca­
portant este să existe o nouă Constituţie și rea  averii și se garanta secretul corespon­
cât de necesar este ca aceasta să fie dezbă­ denţei. Doar creștinii puteau dobândi cetă­

asumate în numele ţării.

tută în Parlament. Într‑un fel, ei și‑au spălat
păcatele. Paradoxal, democraţia românească
are la bază o lovitură de stat și nerespecta­
rea angajamentelor internaţionale asumate
în numele ţării.
ţenia, cu excluderea evreilor și a turcilor. O
prevedere similară nu exista în Constituţia
belgiană. Aceasta a generat multiple con­
troverse și a dus la revizuirea din 1879. Era
omis articolul din Constituţia Belgiei care

www.revistatimpul.ro iunie 2016

5
„Constituţia de la 1866 este simultan
un moment de continuitate și de ruptură
cu evoluţia constituţionalismului românesc”
prevedea inamovibilitatea judecătorilor,
ceea ce reprezenta un regres faţă de Con­
venţia de la Paris. S‑a dorit ca această
problemă să fie rezolvată treptat, pe mă­
sura apariţiei unui personal competent,
cu studii de specialitate. Opţiunea de la
1866 s‑a dovedit a fi una inspirată. Este o
foarte bună dovadă că până și cele mai
democratice mecanisme nu trebuie pre­
luate mimetic.
Care credeţi că ar fi fost situaţia în
România dacă la 1866 nu s‑ar fi adop‑
tat Constituţia?
Constituţia de la 1866 este doar o
parte a unui șir de evenimente cu totul
excepţionale. Este aproape imposibil a
gândi istoria contrafactual. Așa cum a ară­
tat I.C. Filitti, Constituţia de la 1866 este
rezultatul preluării Constituţiei Belgiei și
a proiectelor constituţionale autohtone de
la 1859 și 1866. Nu s‑a realizat un transplant
constituţional. Multe dintre ideile incluse
în Constituţia Belgiei circulau în acea
epocă în întreaga Europă. Clasa politică
românească era familiarizată cu principiile
constituţionalismului. A fost vorba des­
pre o evoluţie graduală. Mai devreme sau
mai târziu, toate aceste idei ar fi fost cu
siguranţă înglobate într‑un text constitu­
ţional. Proiectul a fost prezentat de gu­
vern, dar și amendat pe parcursul a 11 șe­
dinţe ale Adunării Constituante, timp de
două luni. Rapiditatea adoptării, corelată
cu calitatea dezbaterilor, arată că terenul
era propice unei noi Constituţii.
Cum a evoluat ulterior legea funda­
mentală a statului?
Constituţia din 1866 a fost aplicată în
cea mai mare parte în timpul domniei lui
Carol I. Există o suprapunere aproape per­
fectă între îndelungata sa domnie și apli­
carea acestei Constituţii, după cum există
o suprapunere între regimul monarhiei
constituţionale din România și existenţa
unor Constituţii democratice înainte de
momentul 1991. Constituţia din 1866 a fost
revizuită doar de două ori, în 1879 și 1884,
datorită geniului celor care au redactat‑o.
Aceștia au intuit că o procedură de revi­
zuire foarte permisivă ar genera schim­
bări frecvente ale cadrului constituţional
și instabilitate politică, drept pentru care
au inventat un mecanism de revizuire ri­
gid, spre deosebire de cel indicat în Con­
stituţia Belgiei. Constituţia din 1866 a fost
modificată însă implicit prin recunoaș­
terea în 1812, pe cale de jurisprudenţă, a
dreptului instanţei supreme de a verifica
constituţionalitatea legilor. Constituţia a
fost criticată în acea epocă întrucât multe
dintre prevederile ei nu s‑au aplicat. A fost
poziţia lui Titu Maiorescu, continuată în
prezent de experţi ai dreptului constituţio­
nal care au arătat că descentralizarea ad­
ministrativă, o promisiune a Constituţiei
din 1866, nu a fost deloc pusă în aplicare.
Există prevederi ale Constituţiei
de la 1866 care s‑au păstrat până as‑
tăzi? Care sunt acestea?
Există principii de drept constituţio­
nal care fac parte din Constituţia de la 1866
și care sunt valabile și astăzi. Acestea sunt
descrise de Paul Negulescu și George
Alexianu: suveranitatea naţională, guver­
nul reprezentativ, separaţia puterilor, res­
ponsabilitatea ministerială, rigiditatea
nr. 207
(procedură de revizuire complicată),  prin­
cipiul supremaţiei Constituţiei faţă de legi,
drepturile cetăţenilor. Singurul principiu
de la 1866 care nu se mai regăsește as­
tăzi  în Constituţie este cel al monarhiei
ereditare și constituţionale. Un alt princi­
piu care s‑a păstrat până astăzi este imu­
nitatea parlamentarilor. Constituţia de la
1866 preciza că „nici un membru al uneia
sau celeilalte Adunări nu poate, în timpul
sesiunii, să fie nici urmărit, nici arestat în
materie de represiune, decât cu autori­
zaţiunea Adunării din care face parte, în
afară de cazul de vină vădită”. Cei care
recomandă astăzi modificarea actualelor
reguli din Constituţie referitoare la imu­
nitate ar trebui să știe că acest mecanism
era înscris într‑o formulare aproape si­
milară în Constituţia din 1866, ca de alt­
fel și în cea belgiană, din 1831. Principiul
respectiv nu a dus la lipsa de răspundere
penală a parlamentarilor. O altă moște­
nire importantă a Constituţiei de la 1866
se referă nu la norme, ci la dezbaterea care
a generat această constituţie. Mare parte
din dezbaterile Adunării Constituante din
1866 au avut ca obiect oportunitatea mo­
delului unicameral, în comparaţie cu cel
bicameral. O dezbatere actuală și astăzi,
la 150 de ani după adoptarea Constituţiei
de la 1866. Cei care vor să se pronunţe
astăzi pe acest subiect nu trebuie să caute
argumente noi: toate au fost exprimate în
Adunarea Constituantă de la 1866.
Care credeţi că au fost principalele
prevederi „scăpate” din vedere la al‑
cătuirea primei Constituţii?
Inamovibilitatea judecătorilor. Am
explicat din ce motiv.
Care era situaţia drepturilor și li‑
bertăţilor cetăţenești până la 1866?
Din punct de vedere normativ, exis­
tau și anterior drepturi garantate. Marea
problemă a epocii, rezolvată de Constitu­
ţia din 1866, era crearea unui mecanism
jurisdicţional pentru apărarea acestor drep­
turi. Formularea capitolului legat de drep­
turi în Constituţia din 1866 prelua cele mai
democratice exprimări din acea perioadă
în acest domeniu.
De ce credeţi că această Constitu‑
ţie a menţinut votul cenzitar?
În acele vremuri, ideea votului uni­
versal nu era aplicată în Europa, fiind
considerată o utopie. Constituţionalismul
acelei perioade mergea pe ideea formu­
lată de Benjamin Constant că proprieta­
tea generează patriotism și îi face pe ce­
tăţeni capabili să aibă drepturi politice.
Sistemul celor patru colegii descris de
Constituţia din 1866 era destinat să pună
în valoare nivelul de proprietate. Semnifi­
cativ, colegiul al IV‑lea, din care făceau
parte cei care plăteau impozite, era cel
mai puţin influent din punct de vedere
electoral. Abia după ce nu va mai fi con­
siderată oportună legătura dintre pro­
prietate și drepturile politice se va pune
în Europa problema votului universal.
România a rezonat așadar cu evoluţiile
de pe plan european.
Ce a făcut‑o să fie cea mai longe­
vivă Constituţie?
Calitatea clasei politice care a pus‑o în
aplicare. Dezbaterile politice pe marginea
Constituţiei, chiar și în afara Parlamen­
tului, erau întru totul remarcabile (a  se
vedea intervenţiile lui Mihai Eminescu din
ziarul Timpul).
De ce a fost adoptat tocmai mode‑
lul Constituţiei Belgiei de la 1831? Care
ar fi fost celelalte opţiuni?
Am explicat că modelul Constituţiei
din 1866 a fost doar unul dintre modele.
În momentul de faţă, experţii în istoria
dreptului românesc, aplicând metode mo­
derne de cercetare în domeniul dreptului
comparat, pun și mai mult la îndoială fi­
liera de inspiraţie belgiană. Era vorba des­
pre principii constituţionale vehiculate în
epocă, iar Constituţia Belgiei era printre
puţinele care le îngloba pe toate. Nu a avut
loc un transplant, ci o contaminare aproape
simultană în Belgia și în România cu ma­
rile principii constituţionale fundamentate
în epocă.
Cum funcţionau Principatele până
la separarea puterilor în stat, intro­
dusă de Constituţia de la 1866?
A existat o separaţie a puterilor și an­
terior momentului de la 1866. Ceea ce
este nou se referă la reducerea prerogati­
velor șefului statului. Carol I a avut mai
puţine puteri decât hospodarul din timpul
Convenţiei de la 1858 sau decât domni­
torul de la 1864. De fapt, nu exista o se­
paraţie rigidă a puterilor, ci o separaţie
funcţională, dată de prerogativele redu­
se recunoscute monarhului. Acesta pu­
tea interveni însă în momente de criză,
mai ales guvernamentală. Carol  I și‑a
utilizat cu înţelepciune rolul în situaţii
de criză politică. Parlamentul era imagi­
nea Guvernului, nu invers, iar monarhul
numea șeful Guvernului  – acesta a fost
unul dintre secretele longevităţii acestei
Constituţii.
Care sunt cele mai importante con‑
secinţe ale adoptării acestei Consti­
tuţii? Ce are în comun cu actuala lege
fundamentală a statului?
Adoptarea unui nou regim politic.
Continuitate există doar la nivel de prin­
cipii.
Interviu realizat de
Adina Scutelnicu
www.revistatimpul.ro
 6

Claudiu Pădurean Tudor Curtifan

Constituţia din 1866, Constituţia din 1866,

certificatul de naştere primul pas spre independenţă
al României şi recunoaştere internaţională

N A
u întotdeauna există o suprapunere între momentele care nul 1866 a fost unul de cotitură pentru România,
marchează o naţiune și cele care definesc istoria unui stat. pentru tot ce va însemna România modernă.
Uneori, naţiunea poate exista fără să fi fost încă în măsură Actul din acest an a fost numit de unii un compromis,
să creeze un stat, așa cum este cazul naţiunii kurde. iar de alţii, o alegere inspirată. Adevărul este că a fost
Alteori, există mai multe state în care este împărţită o naţiune, așa cum este un compromis al clasei politice bazat pe o alegere inspirată, care va pune
în prezent cazul românilor, împărţiţi între România și Republica Moldova. bazele României moderne. Mai mult, 1866 a fost momentul în care
România a apărut cu adevărat pe harta Europei.

C
ertificatul de naștere al naţiunii
române poate fi socotit docu­
mentul din 1792 intitulat Supplex
Libellus Valachorum. Acesta venea la
un secol aproape de la unirea religioa­
să a românilor din Transilvania și for­
marea Bisericii Române Unite cu Roma,
Greco‑Catolică, ceea ce a generat for­
Toate aceste momente esenţiale pentru ceea ce va însemna viitoarea
de vedere al dreptului internaţional, ma­
rile puteri considerau Principatele pro­ Românie au fost legitimate de Constituţia din 1866 și au culminat
vincii privilegiate ale Imperiului Otoman, cu independenţa României, așa cum se arăta încă din articolul 1:
care nu avea el însuși o constituţie. Prima
constituţie otomană a fost adoptată la „Principatele‑Unite‑Române constituie un singur Stat indivizibil,
10 ani după cea românească, în noiem­ sub denumirea de România”.
brie 1876.
Constituţia de la 1866 consacra pen­

marea unei elite românești în Transil­
vania. Ca urmare a integrării Transilva­
niei în Imperiul Habsburgic, pe atunci
cel mai modern stat din Europa, au fost
posibile fenomene precum apariţia Șco­
lii Ardelene și a regimentelor de gră­
niceri români. Documentul redactat de
episcopul greco‑catolic, baronul Ioan Bob,
și de cel ortodox, Gherasim Adamovici,
era asumat de clerul, nobilii și cetăţenii
(cu sensul de oameni liberi, orășeni sau
săteni din zone ferite de iobăgie, precum
circumscripţiile regimentelor de grani­
ţă) „valahi” din Transilvania. Supplexul
marca nașterea naţiunii române atât din
perspectivă medievală, pentru că româ­
nii probau că au cele trei stări (oratores –
clerul, bellatores  – războinicii, inclusiv
militarii din regimentele românești, plus
nobilimea română și laboratores  – cei
care munceau, ţăranii, meșteșugarii și
negustorii) care defineau conceptul me­
dieval de natio, dar și apariţia conștiinţei
naţionale. Prima recunoaștere internaţio­
nală a naţiunii române avea să vină abia
în 1853, cu șase ani înainte de Unirea
Principatelor. Este vorba despre o bulă
papală care stabilea înfiinţarea Arhie­
piscopiei Greco‑Catolice de Alba Iulia
și Făgăraș și a episcopiilor din Gherla
și din Lugoj.
Statul român modern s‑a născut în
1859, odată cu Unirea lui Alexandru Ioan
Cuza. Însă Unirea nu era decât parţială
și recunoscută doar pe durata domniei
lui Alexandru Ioan I. De aceea, certifica­
tul de naștere al statului român avea să
fie scris abia în 1866. Este vorba despre
prima constituţie, intrată în vigoare după
promulgarea sa și publicarea în Moni­
torul Oficial la 1 iulie.
Constituţia a fost votată de o Adu­
nare Legislativă bicamerală, aleasă după
abdicarea lui Alexandru Ioan I. Aceasta
s‑a transformat în Adunare Constituantă
după venirea în ţară a Principelui Dom­
nitor Carol I. Ca o curiozitate a istoriei,
Principele Carol I, viitorul rege, a depus
jurământul către naţiune în calitate de
domnitor constituţional, deși România
încă nu avea o constituţie. Adoptarea
legii fundamentale a fost un act de mare
curaj. Într‑o Europă dominată de puteri
reacţionare, în care constituţiile erau, de
regulă, expresia unor concesii acordate
de suverani după revoluţii sângeroase,
în România, însuși monarhul participa
la crearea celei mai liberale legi funda­
mentale de pe continent. Din punctul
tru prima oară numele România și vor­
bea negru pe alb despre suveranitatea
naţională. Domnitorul primea dreptul să
bată monedă și să acorde ordine și de­
coraţii. Pentru a limita amestecul otoma­
nilor în treburile interne ale României,
cetăţenia era condiţionată de aparte­
nenţa la un rit creștin. Iar cum deputaţi,
senatori sau miniștri puteau fi doar ce­
tăţenii români, otomanii nu aveau posi­
bilitatea să numească vreun musulman
în funcţii de conducere în România.
După cucerirea independenţei, con­
diţia apartenenţei religioase pentru acor­
darea cetăţeniei a fost abandonată. Toate
acestea transformau România într‑un stat
care devenea, de facto, independent. In­
dependenţa în sine a fost cucerită pe
câmpul de luptă în 1877‑1878, dar ea nu ar
fi fost posibilă fără ca statul să fi fost în
prealabil întărit de această Constituţie.
Iar cât de modernă a fost ea reiese din
faptul că interzicea pedeapsa cu moartea
și confiscarea averii, garanta libertatea
conștiinţei, a presei și a întrunirilor, dar
și inviolabilitatea persoanei.  Constituţia
a fost concepută flexibil, ceea ce a per­
mis modernizarea ei, prin revizuirile din
1879, 1884 și 1917. Ea a reprezentat și
baza pentru redactarea noii Constituţii
din 1923. Fără îndoială, Constituţia din
1866, împreună cu cea din 1923 trebuie
să reprezinte sursa de inspiraţie pentru
o nouă lege fundamentală a României,
care se impune cu necesitate. Inclusiv
în privinţa revenirii la forma de stat  re­
prezentată de monarhia constituţională!
D
upă ce Alexandru Ioan Cuza a ab­ Bineînţeles, un principe străin, un ade­
dicat  – de altfel, în 1959 se luase vărat Hohenzollern, nu putea accepta o po­
decizia ca Al.I. Cuza să conducă litică de vasalitate cu Imperiul Otoman.
timp de șapte ani –, atât liberalii, cât și con­ Însă remarcabil rămâne faptul că însuși
servatorii au căutat cea mai bună soluţie Carol I își părăsește ţara de baștină, pen­
care să aducă ţării mult tânjita stabilitate tru a clădi aproape de la zero o naţiune tâ­
politică și modernizarea. Iar soluţia  pen­ nără, preponderent agrară. O va face cu
tru stabilitate a constituit‑o principele străin. atâta profesionalism și implicare, încât în
Într‑o Europă aproape în întregime mo­ mulţi dintre noi se naște un sentiment de
narhică, vagile tendinţe republicane nu au recunoștinţă care ne încearcă și acum, după
avut nici o șansă. Modelul pe care România mai bine de un veac și jumătate.
îl urmărea și la care se raporta era Vestul.
Mai important, un principe străin, dintr‑o
înaltă familie a Europei, aducea cu el și re­
cunoașterea pe plan european a tânăru­
lui  stat. A fost o decizie extrem de inspi­
rată a clasei politice românești, pentru că,
să nu uităm, ţara noastră încă era vasală
muribundului Imperiu Otoman. Probabil,
Carol I, principe de Hohenzollern‑Sigma­
ringen, nu a reprezentat doar o decizie in­
spirată, ci una dintre cele mai inspirate
decizii pe care clasa politică românească
le‑a luat vreodată. În lunga sa domnie, de
48 de ani, a reușit să pună capăt dezordinii
și ineficienţei guvernamentale care se in­
stituiseră în Principate. Politica sa a stabi­
lizat economia și a modernizat o ţară care,
să recunoaștem, era preponderent agrară
și parcă se zbătea mai mult la graniţa cu
Evul Mediu, în comparaţie cu o Europă
aflată într‑o continuă dezvoltare.
În 1/13 iulie 1866 a fost publicată în
Monitorul Oficial prima Constituţie a Ro­
mâniei, elaborată sub Carol I, inspirată din
Constituţia belgiană, probabil cea mai libe­
rală de la acea vreme. Constituţia din 1866 Ţinând cont de toate evenimentele ce
este, de altfel, prima constituţie română s‑au petrecut în 1866, putem afirma cu tărie
elaborată fără concurs străin. Ea este un că România modernă a fost clădită de prin­
pas uriaș spre independenţa României de cipele Carol I de Hohenzollern, legitimat
sub suzeranitatea Imperiului Otoman, pas de Constituţia de la 1866. Pentru că, de fapt,
ce va fi făcut zece ani mai târziu, în 1877, la
textul Constituţiei din 1866 se regăsește în
Plevna, evident, tot sub Carol I. Constitu­
esenţă și în Constituţia din 1923. Trecând
ţia a consfinţit o serie de principii funda­
peste cele patru decenii odioase ale comu­
mentale, precum separarea puterilor în stat.
Puterea se afla în mâna domnitorului și a nismului, în care propaganda a dus o acerbă
viitorului rege, lucru obișnuit în Europa campanie de compromitere a monarhiei,
acelor vremuri. S‑au pus bazele unei mo­ textul din iulie 1866 al primei Constituţii a
narhii ereditare (ce va fi cu brutalitate, total României fără influenţe externe reprezin­
neconstituţional și fără nici o legitimitate tă pilonul de bază al constituirii României
îndepărtată la finele lui 1947, de regimul moderne. Și nu doar ideologic.
comunist), în care suveranul avea întreaga Totodată, Constituţia din 1866 este ac­
putere executivă. Avea de asemenea și tul prin care principele străin Carol I pune
dreptul de iniţiativă legislativă. El putea bazele statului român modern. Acesta este
numi și revoca miniștri sau chiar să dizolve momentul când Carol I oferă românilor
Camera și Senatul. Totodată, din acest mo­ România! Este prima cărămidă a unei Ro­
ment, sunt recunoscute drepturile omului mânii solide, un prim pas spre moderni­
și ale cetăţeanului. zare și conștiinţă naţională.

www.revistatimpul.ro iunie 2016

7
Prima Constituţie a statului român
modern prin ochii prezentului
A
doptarea unei constituţii înseamnă mai mult decât punerea unei temelii normative, a unui cadru legal. Francezii au numerotat
de‑a lungul istoriei republicile în funcţie de constituţiile lor, pentru că acest moment a fost asimilat cu un nou început politic,
identitar, cu o nouă etapă din viaţa statului, a relaţiei dintre cetăţeni și instituţii și, poate cel mai important, a unui nou
și evolutiv consens politic, social și civic și asupra unui proiect naţional de construcţie a societăţii. În asemenea logică,
în societăţile democratice este îndeobște adevărat că actele fundamentale sunt expresia voinţei unei generaţii, manifestă proiectul
unui consens naţional și ţin seama de traiectoria internaţională sau modificările majore din viaţa statului.
N
u doar schimbarea formei de gu­
vernământ impune o nouă Con­
stituţie, ci nevoia unui moment
identitar, consensual și simbolic atunci
când există crize politice multiple care
frânează dezvoltarea statului și a naţiunii.
Inclusiv noile condiţii externe (de  exem­
plu, modificarea raportului de forţe din
1866 faţă de perioada 1856‑1859) sau ade­
rarea la o structură politică și economică
(de  exemplu, UE) menită să schimbe în
bine cursul unui stat impun un nou act
fundamental. Cu alte cuvinte, când naţiu­
nea, elitele politice, societatea și diaspora
susţin un moment de cotitură, de evoluţie
pozitivă, o nouă Constituţie devine obli­
gatorie.
Constituţia de la 1866 trebuie privită,
cu ochii prezentului, tocmai în această
cheie. Actul fundamental care împlinește
la 1 iulie exact 150 de ani a fost expresia
unui moment de ruptură faţă de derapa­
jele politice interne, conflictele intermi­
nabile, criza eco­nomică și financiară, fră­
mântările sociale și lipsa perpetuă a unui
consens între elite și accepţiunea asupra
statului și a societăţii de la sfârșitul dom­
niei colonelului Cuza.
Rolul simbolic
al Adunării Constituante
Juristul Eleodor Focșeneanu remarca
faptul că declaraţia Adunării  Constituante
de la 1 mai 1866 a reprezentat un act „ho­
tărât și curajos, înfruntând cele mai mari
puteri ale Europei”, reiterând voinţa naţio­
nală pentru o singură ţară, „nedespărţită”,
precum și domnia ereditară a unui Principe
străin. Alte principii moderne, precum su­
veranitatea naţională, încarcă, de fapt, așa
cum remarcă și Focșeneanu, această decla­
raţie politică internă și internaţională cu
valoarea unei declaraţii de independenţă,
emancipatoare (Istoria constituţională a
României. 1859‑2003, ediţia a III‑a, revizuită
și adusă la zi, București, 2007, pp. 47‑83).
Primele măsuri
ale Principelui Carol
Puţină lume cunoaște faptul că prima
măsură luată de Principele Carol a fost
amnistierea crimelor și delictelor politi­
ce, printr‑un decret dat în ziua de 10 mai
1866 (ibidem), document care îi dezincri­
mina practic pe foștii miniștri trimiși de
Alexandru Ioan Cuza în faţa judecători­
lor  Înaltei Curţi, o răfuială deseori întâl­
nită la noi. A fost un gest simbolic de pu­
nere împreună a elitelor politice, învăţate
cu tehnica provizoratului, dezbinate și au­
toultragiate de crizele politice fără sfârșit.
Constituţia de la 1866 a fost așteptată
nr. 207
Alexandru Muraru
inclusiv sau mai ales de Principele Carol,
care, așa cum spune Nicolae Iorga, a făcut
jurământul de credinţă iniţial faţă de noua
sa patrie „pe legile ţării așteptând o consti­
tuţie improvizată pe baza celei belgiene,
care nu fu gata decât în iunie”. Disputele
dintre liberali și conservatori se prelungesc
în primăvara lui 1866, astfel încât Carol
intervine personal și cere urgentarea pro­
cesului de adoptare a noii Constituţii, un
rol din nou fundamental în determinarea
elitelor politice de a da ţării o lege funda­
mentală cu rol covârșitor în dezvoltarea
sa (vezi Doru Neagu, Prima Constituţie a
României, Editura Fundaţiei Universitatea
pentru Toţi, Slatina, 2006).
Un act fundamental
progresist
Constituţia de la 1866 a avut marele
merit de a deschide societatea de la vârful
ei, chiar dacă, după unii, „inspiraţia” bel­
giană sau, după alţii, traducerea aproape
în totalitate a actului fundamental de la
1831 i‑ar știrbi meritele autohtone. Cert este
că, în mare parte, solicitările și principiile
divanurilor ad‑hoc sunt, de fapt, regăsite
în celelalte organisme și documente elabo­
rate în 1821, 1822, 1848 și 1857. Actul fun­
damental de acum 150 de ani pornea cu
principiile Revoluţiei franceze (suverani­
tate naţională, separaţia puterilor, drep­
turile și libertăţile fundamentale, guvern
care să respecte reprezentarea adunărilor
legislative, responsabilitate ministerială,
protecţia desăvârșită a proprietăţii private)
și era o adevărată declaraţie de indepen­
denţă faţă de Imperiul Otoman, sub garan­
ţia colectivă a Marilor Puteri, în contextul în
care noul stat depășea practic cu mult au­
tonomia conferită de Tratatul de Pace de la
Paris (1856) și Convenţia din 1858. Până la
Marea Unire din 1918, actul fundamental a
beneficiat de trei amendări majore (1879,
1884, 1917) care au dezvoltat democraţia, au
lărgit drepturile civile (inclusiv regimul
presei) și cele electorale (prin reprezenta­
rea proporţională și votul universal) și au
consfinţit independenţa ţării și ridicarea
acesteia la statutul de regat. Acestea au
consfinţit o politică moderată, un melanj
al necesităţilor și un compromis politic
între partide, precum și posibilitatea rege­
lui de a decide asupra reformelor consti­
tuţionale, cum afirmă istoricul Ion Bulei.
Carol I vorbea despre aceste revizuiri, ce
„vor asigura dezvoltarea regulată și liniș­
tită a statului, o reprezentare completă a
tuturor intereselor și ocrotirea eficace a li­
berului exerciţiu al votului, mărirea garan­
ţiilor constituţionale, puterea și stabilita­
tea” (C.C. Giurescu, Cuvântările lui Carol I,
vol. II, p. 315, apud Ion Bulei, „Constituţia
din 1866”, în Gheorghe Sbârnă [coord.],
Constituţiile României, Editura Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2012, pp. 9‑28).
Valoarea adăugată a Constituţiei din
1866 este dată tocmai prin modul în care
aranja consensual instituţiile și relaţiile
dintre ele, plecând de la principiile Consti­
tuţiilor americană, franceză și engleză.
Discutată în context istoric și internaţio­
nal, valoarea este suplimentată de faptul că
ea întrunea câteva năzuinţe ale mai mul­
tor generaţii: autonomia și neutralitatea
celor două principate, unirea într‑un sin­
gur stat, sub un principe străin, un guvern
constituţional, garanţia celor șapte Mari
Puteri. Prin documentul fundamental de
la 1866 se reușea următorul fapt: „regimul
politic al monarhiei constituţionale ajunge
a fi consolidat și echilibrat, oprind autori­
tarismul și deschizând drumul către for­
marea societăţii civile”. Cea mai evoluată
și avangardistă Constituţie din Europa de
la acea vreme a fost „o opţiune europeană
a elitei politice române”, „prima [Constitu­
ţie] întocmită de reprezentanţii legitimi ai
naţiunii române pe baza principiului câști­
gat de Alexandru I” (ibidem).
Carol I: o instituţie
a suveranităţii
şi un lider vizionar
Carol I vedea în actul fundamental o
constanţă a întregii acţiuni politice, fiind
convins totodată că moderaţia și respecta­
rea ordinii vor genera în mod adecvat și „în­
trebuinţarea libertăţilor publice” (ibidem).
Rolul său a fost esenţial, nu doar pentru
că acesta se pregătea de o domnie lungă,
într‑o ţară marginală a Europei, dar și pen­
tru că viziunea sa și‑a pus amprenta pe
actul fundamental. Liberalismul lui Carol  I
și‑a făcut prezenţa în spiritul și litera Con­
stituţiei în numeroase articole. De exem­
plu, puţină lume cunoaște faptul că exis­
tenţa a două Camere ale Parlamentului i se
datorează Suveranului, care a cerut acest
lucru pentru rolul ponderator, cu rol de
filtru, dar și pentru statutul său în interio­
rul puterii legislative, având drept de veto.
Patru mari „ingrediente”
pentru construcţia
unei naţiuni
A devenit comună în ultimii ani, în
special după aderarea la Uniunea Euro­
peană, expresia „România nu are un pro­
iect de ţară!”. Nu doar comună, ci, să recu­
noaștem, adevărată. Nici un proiect major
vehiculat politic – unirea cu Basarabia, re­
gionalizarea, reforma administrativă, mo­
dificarea Constituţiei, dezvoltarea econo­
mică accelerată ca o consecinţă a puterii
noastre în UE (a șaptea ţară ca populaţie)
ș.a. – nu a reușit un lucru esenţial, și anume
acela de a întruni un consens naţional,
fără de care nici o construcţie statală de
dimensiunea unui proiect de ţară nu poate
avea, evident, succes. La 150 de ani de la
1866, România ar trebui să privească cu
conștiinţa istorică actul creator de atunci,
în context intern, regional și internaţional.
Viziunea elitelor, identificarea cu nevoile
naţionale, aspiraţiile tinerelor generaţii,
scoaterea ţării din zona marginală – toate
acestea au fost ingrediente ale proiectu­
lui care a construit o naţiune. Toată plă­
mada politică, civică și socială din urmă­
toarele decenii și până la Marele Război
și  Marea Unire nu au fost altceva decât
o  consecinţă a momentului de la 1866,
într‑o Europă dezbinată între alianţe, tră­
dări, revoluţii și conflicte regionale.
Am încercat să fac o paralelă, păstrând
proporţiile, cu România anului 2016. Din
nefericire, astăzi, nici unul dintre cele patru
ingrediente majore pentru generarea  unui
moment similar cu 1866 nu mai are forţa
și anvergura necesare. Paradoxal, tocmai
Constituţia după care astăzi funcţionează
România a slăbit și a eludat aceste patru
elemente esenţiale. Instituţia fundamentală
a Parlamentului nu mai este în centrul po­
liticii, rolul său fiind luat de Executiv. Din
cauza angrenării în dispute, controverse
și scandaluri, consensul lipsește cu desă­
vârșire în societatea românească, atât în
rândul elitelor politice, cât și al celor civice,
la nivelul comunităţilor, al profesiilor și al
generaţiilor. Actul fundamental al Româ­
niei nu mai răspunde de mult așteptărilor
și nevoilor naţiunii, fiind el însuși genera­
tor de ambiguităţi, crize politice și interpre­
tări ce permit declanșarea unor conflicte
între principalele instituţii ale statului, iar
o instituţie a suveranităţii precum monar­
hia și un lider vizionar de dimensiunea lui
Carol I sunt așteptaţi de un sfert de veac
în democraţia românească.
În plus, nu există astăzi o cultură mo­
dernă a inovaţiei politice și a imagina­
ţiei instituţionale, concepţia liberală fiind
reprezentată de un segment minoritar al
societăţii, iar rolul modernizator al  sta­
tului sau chiar al elitelor lipsind cu desă­
vârșire.
Plecând de la primul cetăţean și mer­
gând până la ultimul român din diaspora,
de la diplomaţie și până la comunităţi, în­
cepând cu Parlamentul și terminând cu ul­
tima primărie de comună, cu toţii ar trebui,
măcar astăzi, să privim spre 1866 ca spre
un moment vizionar și identitar care să dea
inspiraţia și imboldul necesare României
și nouă tuturor, care să servească drept re­
per fundamental de bună practică pentru
dăltuirea unei noi Constituţii, fără de care
ţara și societatea nu vor putea evolua în
interior și exterior, deopotrivă.
www.revistatimpul.ro

Constituţia de la 1866 –
continuarea modernizării
R
egimul politic instalat la 11 februarie 1866 conștientiza încă de la începutul existenţei sale faptul că, într‑un context internaţional
agitat, precum cel al înlăturării lui Al.I. Cuza, fiecare mișcare politică trebuia bine calculată. Diplomaţia europeană relua încă
din primele zile ce urmau înlăturării fostului domn ideea existenţei a două state românești distincte, fapt care producea o îngrijorare
evidentă la București. În acest context, câteva acţiuni politice trebuiau rapid declanșate, iar una dintre ele era dizolvarea Parlamentului
(18 martie) ales în timpul domniei lui Cuza și convocarea unei noi Adunări (Constituante).
E
xpresie a echilibrului dintre
forţele politice existente,
alegerile din aprilie 1866
duceau la o prezenţă echilibrată
a reprezentanţilor celor două mari
familii politice în legislativul de
la București. Începându‑și activi­
tatea la 28 aprilie 1866, Aduna­
rea Constituantă avea ca obiectiv,
după declararea ca domn al Prin­
cipatelor pe baza plebiscitului a
lui Carol (începutul lunii aprilie),
elaborarea unei legi fundamen­
tale, prin care să se pună bazele
unui regim politic concordant cu
aspiraţiile epocii, dar și cu obiec­
tivele oamenilor politici aflaţi în
poziţie decizională.
Punctul de plecare:
proiectul din 1859
Baza întregului demers tre­
buia să fie proiectul elaborat de
Comisia Centrală în anul 1859.
După mai puţin de o lună de zile
de dezbateri, o comisie a Consi­
liului de Stat declara prin proces
verbal faptul că se ajunsese la
un acord în privinţa tuturor arti­
colelor din proiectul de consti­
tuţie lucrat de Comisia Centrală,
motiv pentru care generalul Ion
Ghica era desemnat să prezinte
un raport către Consiliul de Stat.
Documentul amintit arăta  foarte
clar că, în elaborarea proiectului,
Comisia avusese în vedere Con­
venţia de la Paris din 1858, dar
și Constituţia Belgiei. După par­
curgerea acestui traseu, la 1 mai
1866, Guvernul român trimitea
Adunării proiectul de constitu­
ţie realizat de Consiliul de Stat.
Fără a face o analiză a noii
Constituţii, pentru că nu acesta
este obiectivul nostru, nu putem
să nu spunem totuși că, după
dezbateri aprinse, „pactul funda­
mental” ce reprezenta expresia
compromisului la care ajungeau
grupările prezente în Adunarea
Constituantă crea premisele unei
dezvoltări moderne a statului ro­
mân. Dincolo de victoria simbo­
lică pe care o presupunea adop­
tarea în sine a unui document
fundamental fără aprobarea vre­
unei puteri europene, așa cum se
întâmplase până atunci, introdu­
cerea unui regim liberal și garan­
tarea tuturor libertăţilor publice
însemna un uriaș pas înainte fă­
cut de naţiunea română. Expli­
caţia pentru susţinerea unor idei
www.revistatimpul.ro
precum egalitatea tuturor româ­
nilor în faţa legii, a dărilor, a
conscripţiei și a șanselor de ocu­
pare a funcţiilor publice, aboli­
rea privilegiilor, a scutirilor și
monopolurilor de clasă trebuie
cu siguranţă căutate și în mediul
cultural‑politic în care se forma­
seră oameni precum N. Ionescu,
A. Pascal, G. Mârzescu, I. Strat, ca
să‑i cităm doar pe câţiva dintre
acei lideri politici foarte vocali
în timpul dezbaterilor. Invoca­
rea în timpul intervenţiilor din
plen sau din cadrul comisiilor a
unor teoreticieni precum Pierre
Paul Royer‑Collard, Benjamin
Constant, François Guizot, Alexis
de Tocqueville, John Stuart Mill,
John Adams, David Livingstone
dovedea foarte clar că exista pen­
tru oratorii amintiţi imaginea
exactă asupra direcţiei în care
trebuia să se îndrepte societatea
românească.
Consfinţirea
vechilor libertăţi
Privind cu atenţie la prevede­
rile Constituţiei, putem observa
că există o gamă foarte largă de
libertăţi, la cele deja amintite
adăugându‑se dreptul  români­
lor de a se aduna pașnic, fără
arme și fără o prealabilă autoriza­
ţie, dreptul la asociere fără vreo
Liviu Brătescu
măsură prealabilă, garantarea
deplină a libertăţii învăţământu­
lui public și, nu în cele din urmă,
libertatea deplină a presei.
În aceste condiţii, faptul că
majoritatea celor care vorbeau
răspicat despre viitorul statului
modern român considerau firesc
ca religia să reprezinte un crite­
riu pentru împământenire repre­
zenta în mod evident o surpriză.
Dezbaterile ce vor urma arătau
că invocarea libertăţii religioase
pentru români și condiţionarea
dobândirii cetăţeniei române de
neapartenenţa la alte credinţe
religioase decât cea creștină nu
erau văzute ca o incompatibili­
tate de neadmis într‑un stat mo­
dern, așa cum se dorea a fi cel
român. Atmosfera tensionată din
Parlament era oglindită în mani­
festări de stradă violente,  totul
culminând cu incendierea Sina­
gogii din București din noaptea
de 18 iunie 1866. Guvernul preo­
cupat de limitarea incidentelor
asigura imediat protestatarii, și
nu doar pe ei, de faptul că nu in­
tenţiona „să dea ţara evreilor, nici
a le da drepturi care să atingă, să
jignească cât de puţin interesele
românilor”. Presiunea exercitată
prin mișcarea din Moldova, dar
și prin demonstraţiile din Bucu­
rești își atinsese scopul. Liberalii
și con­servatorii aproape deopo­
trivă nu vedeau nimic discrimi­
natoriu în percepţia lor asupra
modului în care era trasat prac­
tic rolul evreilor în cadrul statu­
lui român: fără drepturi politice,
dar beneficiari ai unei toleranţe
comercial‑financiare și indus­
triale de care se bucura, până la
urmă, întreaga naţiune. Nimic
nu mai părea să‑i întoarcă din
drum pe vajnicii apărători ai ro­
mânităţii: modificarea restricti­
vă a articolului  6 din Constitu­
ţie, devenit 7, însemna refuzul
acordării împământenirii pentru
evrei pe motive religioase, ex­
cluzându‑i astfel de la drepturile
politice. Ca atare, potrivit noii
Constituţii a României, străinii
nu puteau fi admiși în treburi pu­
blice decât în cazuri excepţionale
și în temeiul unei legi. În schimb,
evreii beneficiau de protecţia dată
de lege persoanelor și averilor
în general.
Interesant devenea faptul
că, în ciuda entuziasmului ma­
nifestat în momentul intrării lui
Carol I în incinta Parlamentului
pe 10 mai 1866, Camera nu dorea
să‑i acorde domnitorului decât
un drept de veto condiţionat și
suspensiv, asemănător cu acela
al președintelui SUA, în timp ce
suveranul român cerea un drept
de veto necondiţio­nat și absolut.
Observaţiile formulate de noul
monarh luau, după o dezbatere
în cadrul Parlamentului, pe 26 iu­
nie/8 iulie, forma articolului  63
din Constituţie, a cărui esenţă
8
era acordarea dreptului de veto
absolut al monarhului, în baza
căruia acesta putea să refuze
sancţionarea legilor.
Pactul fundamental –
expresie
a compromisului
politic
După aproape două luni de
dezbateri, Constituţia era votată
la 29 iunie de toţi cei 91 de depu­
taţi prezenţi. Din momentul în
care Consiliul de Miniștri întoc­
mea raportul ce avea ca obiect
adoptarea legii fundamentale,
Carol  I sancţiona noua Consti­
tuţie pe 30 iunie. În aceeași zi,
suveranul depunea jurământul
de credinţă în Parlament. Dacă
ar fi să facem o caracterizare su­
plimentară a Constituţiei de la
1866, atunci am putea spune că
aceasta este surprinzătoare în
anumite privinţe, fiind în același
timp o încercare de anulare a con­
secinţelor politice ale Convenţiei
de la Paris și ale statutului său de
dezvoltare ce fusese adoptat de
Al.I. Cuza, dar ștergea cumva și
perioada în care colegiile electo­
rale ţărănești avuseseră posibili­
tatea să‑și voteze re­prezentanţi
proprii în adunările ad‑hoc din
1857. Chiar dacă anumite formule
constituţionale puteau crea im­
presia unei înfrângeri a liberali­
lor, existenţa unui sistem repre­
zentativ restrâns într‑o formulă
cenzitară era o bună modalitate
de susţinere a celor care, prin na­
tura profesiei lor, erau deja  im­
plicaţi în procesul de moderni­
zare a societăţii românești.
Evenimentul desfășurat la
11 februarie reprezintă în istoria
românilor unul dintre cele mai
importante momente, dacă ţinem
cont de perspectiva ce se deschi­
dea statului român. Dincolo de
dificultăţile externe provocate de
iritarea Puterilor Garante, deran­
jate de îndrăzneala factorilor po­
litici de la București, problema
cea mai importantă în plan intern
era aceea a educării populaţiei
în spirit dinastic, care să ducă la
acceptarea de către societatea
românească a lui Carol I. Acest
fapt devenea unul dintre obiec­
tivele importante ale guvernelor
românești din anii anteriori, pen­
tru că de asta depindea stabilita­
tea regimului politic.
iunie 2016