Instituțiile Uniunii Europene

1. Curtea de Justiție a Uniunii Europene

 Componență, rol, funcționare

De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, Uniunea
Europeană are personalitate juridică și a preluat competențele conferite anterior
Comunității Europene. Prin urmare, dreptul comunitar a devenit dreptul Uniunii
Europene și include, de asemenea, toate dispozițiile adoptate în trecut în temeiul
Tratatului privind Uniunea Europeană, în versiunea anterioară Tratatului de la
Lisabona. În prezentarea care urmează, expresia „drept comunitar" va fi utilizată atunci
când este vorba despre jurisprudența Curții de Justiție anterioară intrării în vigoare a
Tratatului de la Lisabona.

Alături de Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(Euratom) continuă să existe. Având în vedere că, în principiu, competențele Curții de
Justiție în ceea ce privește Euratom sunt aceleași cu cele exercitate în cadrul Uniunii
Europene, orice referire la dreptul Uniunii va acoperi și dreptul privind Euratom.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene reprezintă instituţia jurisdicţională a
Uniunii și a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA). Aceasta este
compusă din două instanţe: Curtea de Justiţie și Tribunalul, a căror principală misiune
este examinarea legalității actelor Uniunii şi asigurarea interpretării şi aplicării
uniforme a dreptului acesteia.

Prin intermediul jurisprudenţei sale, Curtea de Justiţie a consacrat obligaţia

administraţiilor şi a instanţelor naţionale de a aplica pe deplin dreptul Uniunii în cadrul
sferei lor de competenţă şi de a proteja drepturile conferite de acesta cetăţenilor
(aplicarea directă a dreptului Uniunii), fără a aplica însă orice dispoziţie contrară din
dreptul naţional, fie aceasta anterioară sau ulterioară normei Uniunii (supremaţia
dreptului Uniunii asupra dreptului naţional).

Curtea de Justiţie are sediul al Luxemburg și este compusă din 28 de judecători şi

11 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt desemnaţi de comun acord de
guvernele statelor membre, după consultarea unui comitet al cărui rol este de a emite un
aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile respective. Mandatul
acestora este de şase ani și poate fi reînnoit. Aceştia sunt aleşi din rândul
personalităților care oferă toate garanţiile de independenţă şi care întrunesc condiţiile
cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau a
căror competenţă este recunoscută.Judecătorii Curţii de Justiție îl desemnează din
rândul lor pe preşedinte și pe vicepreședinte, pentru o perioadă de trei ani care poate fi
reînnoită. Preşedintele conduce lucrările Curții de Justiție şi prezidează şedinţele şi
deliberările în cazul celor mai mari complete de judecată. Vicepreședintele îl asistă pe
președinte în exercitarea funcțiilor sale și îl înlocuiește în caz de împiedicare.

Avocaţii generali asistă Curtea. Aceştia au rolul de a prezenta, cu deplină

1
imparţialitate şi în deplină independenţă, opinie juridică numită „concluzii" în cauzele
care le sunt repartizate.

Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le conduce sub
autoritatea preşedintelui Curţii.

Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (cincisprezece judecători)

sau în camere de cinci sau de trei judecători.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii
(printre altele, atunci când trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să
dispună din oficiu demiterea unui comisar european care nu a respectat obligaţiile ce îi
revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.

Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei
instituţii care este parte într-un proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau
de importante.

Celelalte cauze sunt soluţionate în camere de cinci sau de trei judecători.

Preşedinţii camerelor de cinci judecători sunt aleşi pentru perioadă de trei ani, iar cei ai
camerelor de trei judecători pentru perioadă de un an.

 Tipuri de acțiuni în fața CJUE

Pentru a-şi îndeplini cu bine misiunea, Curţii i-au fost atribuite competenţe
jurisdicţionale bine definite, pe care le exercită în cadrul procedurii întrebărilor
preliminare şi al diferitelor categorii de acţiuni.

 Procedura întrebărilor preliminare

Curtea de Justiţie colaborează cu instanţele judecătoreşti din statele membre, care sunt
instanţele de drept comun în materia dreptului Uniunii. Pentru a asigura o aplicare
efectivă şi omogenă a legislaţiei Uniunii şi pentru a evita orice interpretare divergentă,
instanţele naţionale pot şi uneori trebuie să se adreseze Curţii de Justiţie solicitându-i să
clarifice un aspect privind interpretarea dreptului Uniunii, în scopul de a le permite, de
exemplu, să verifice conformitatea legislaţiei naţionale cu dreptul Uniunii. Cererea de
pronunţare a unei hotărâri preliminare poate de asemenea avea ca obiect controlul
validităţii unui act de dreptul Uniunii.

Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu aviz, ci a unei hotărâri sau a
unei ordonanţe motivate. Instanţa naţională destinatară este ţinută de interpretarea dată
atunci când soluţionează litigiul aflat pe rolul său. Hotărârea Curţii de Justiţie este în
aceeaşi măsură obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă
identică.

Tot prin intermediul cererilor de pronunţare a unei hotărâri preliminare, fiecare

cetăţean european poate să obţină clarificarea normelor Uniunii care îl privesc.
Într-adevăr, cu toate că această cerere nu poate fi formulată decât de o instanţă
judecătorească naţională, toate părţile din procedura în faţa acesteia din urmă, statele
membre şi instituţiile Uniunii pot participa la procedura iniţiată la Curtea de Justiţie.

2
Astfel, mai multe principii importante ale dreptului Uniunii au fost proclamate în urma
unor întrebări preliminare, adresate uneori de instanţele judecătoreşti naţionale de rang
inferior.
 Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor
Această acţiune permite Curţii de Justiţie să controleze respectarea de către statele
membre a obligaţiilor care le revin în temeiul dreptului Uniunii. Sesizarea Curţii de
Justiţie este precedată de o procedură prealabilă iniţiată de Comisie prin care se dă
statului membru vizat posibilitatea de a răspunde motivelor invocate împotriva sa.
Dacă această procedură nu determină statul membru să îşi îndeplinească obligaţiile,
poate fi introdusă la Curtea de Justiţie o acţiune privind încălcarea dreptului Uniunii.

Această acţiune poate fi introdusă fie de Comisie - cazul cel mai frecvent întâlnit în
practică -, fie de un stat membru. În cazul în care Curtea de Justiţie constată
neîndeplinirea obligaţiilor, statul este obligat să pună imediat capăt acestei situaţii.
Dacă, în urma unei noi sesizări din partea Comisiei, Curtea de Justiţie constată că statul
membru în cauză nu s-a conformat hotărârii sale, aceasta îi poate impune plata unei
sume forfetare și/sau a unor penalităţi cu titlu cominatoriu. Cu toate acestea, în cazul în
care nu sunt comunicate Comisiei măsurile de transpunere a unei directive, poate fi
aplicată de Curte statului membru vizat, la propunerea Comisiei, o sancțiune pecuniară
chiar de la prima hotărâre de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.
 Acţiunea în anulare
Prin intermediul acestei acţiuni, reclamantul solicită anularea unui act al unei instituţii,
al unui organ, al unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii (de exemplu regulament,
directivă, decizie). Curtea de Justiţie este singura competentă să soluţioneze acţiunile
introduse de un stat membru împotriva Parlamentului European şi/sau împotriva
Consiliului (cu excepţia actelor acestuia din urmă în materie de ajutoare de stat,
dumping sau competenţe de executare) sau pe cele introduse de o instituţie a Uniunii
împotriva unei alte instituții. Tribunalul este competent şă judece, în primă instanţă,
toate celelalte acţiuni de acest tip şi îndeosebi acţiunile introduse de persoane private.
 Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona
Această acţiune permite Curţii să controleze legalitatea inacţiunii instituţiilor, a unui
organ, a unui oficiu sau a unei agenții a Uniunii. Cu toate acestea, o asemenea acţiune
nu poate fi introdusă decât după ce instituţiei respective i s-a solicitat să acţioneze.
Atunci când s-a constatat nelegalitatea abținerii, instituţia în cauză trebuie să pună capăt
abţinerii de a acţiona, luând măsurile adecvate. Competenţa de a judeca acţiunea în
constatarea abţinerii de a acţiona este împărţită între Curtea de Justiţie şi Tribunalul în
funcţie de aceleaşi criterii precum acţiunea în anulare.
 Recursul
Curtea de Justiţie poate fi sesizată cu recursuri limitate la motive de drept, formulate
împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor Tribunalului. Dacă recursul este admisibil şi
fondat, Curtea de Justiţie anulează decizia Tribunalului. În cazul în care cauza este în
stare de a fi judecată, Curtea poate să o reţină spre soluţionare. În caz contrar, aceasta
trimite cauza Tribunalului, care este ţinut de decizia pronunţată de Curte în recurs.
 Reexaminarea
Deciziile Tribunalului care statuează asupra acţiunilor introduse împotriva hotărârilor
Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene pot, în mod excepţional, să facă

3
obiectul unei reexaminări din partea Curţii de Justiţie în condițiile prevăzute în
Protocolul privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Reguli comune tuturor tipurilor de acțiuni
În toate procedurile, după terminarea procedurii scrise, părţile pot să indice, în
termen de trei săptămâni, dacă şi de ce doresc organizarea unei ședințe de audiere a
pledoariilor. Pe baza propunerii judecătorului raportor şi după ascultarea avocatului
general, Curtea decide dacă trebuie luate în cauză măsuri de cercetare judecătorească,
completul căruia ar trebui să-i fie repartizată cauza şi dacă este necesară organizarea
unei şedinţe de audiere a pledoariilor; data acesteia din urmă va fi stabilită de către
preşedinte.
Atunci când s-a decis organizarea unei ședințe de audiere a pledoariilor, cauza este
pledată în şedinţă publică, în faţa completului de judecată şi a avocatului general.
Judecătorii şi avocatul general pot adresa părţilor întrebările pe care le consideră
oportune. După câteva săptămâni, concluziile avocatului general sunt prezentate în faţa
Curţii de Justiţie, tot în şedinţă publică. În cadrul concluziilor, acesta analizează în
detaliu aspectele îndeosebi juridice ale litigiului şi propune în deplină independenţă
Curţii de Justiţie răspunsul care consideră că trebuie dat problemei ridicate. Astfel se
termină faza orală a procedurii. În cazul în care apreciază că nicio problemă nouă de
drept nu este ridicată în cauză, Curtea, după ascultarea avocatului general, poate decide
judecarea cauzei fără concluzii.
Judecătorii deliberează pe baza unui proiect de hotărâre redactat de judecătorul
raportor. Fiecare judecător din completul de judecată respectiv poate propune
modificări. Deciziile Curţii de Justiţie sunt adoptate cu majoritate de voturi, fără ca
eventualele opinii divergente să fie menţionate. Hotărârea se semnează numai de către
judecătorii care au asistat la deliberările orale în cursul cărora aceasta este adoptată,
fără a aduce atingere regulii potrivit căreia judecătorul cel mai nou în funcție din
completul de judecată nu semnează hotărârea în cazul în care numărul judecătorilor
acelui complet este par. Hotărârile se pronunță în ședință publică. Hotărârile şi
concluziile avocaţilor generali sunt disponibile pe site-ul internet CURIA chiar în ziua
pronunţării sau, respectiv, a prezentării. În cea mai mare parte a cazurilor, acestea sunt
ulterior publicate în Repertoriul jurisprudenţei.

2. Tribunalul UE

Tribunalul este compus din cel puţin un judecător pentru fiecare stat membru (45
de judecători în funcție începând cu data de 8 octombrie 2018). Judecătorii sunt
numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, după consultarea unui
comitet însărcinat cu emiterea unui aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a și
exercita funcţiile. Mandatul judecătorilor este de șase ani și poate fi reînnoit.
Judecătorii îl aleg dintre ei pe președintele Tribunalului pentru o perioadă de trei ani.
Aceștia numesc un grefier pentru o perioadă de șase ani. Judecătorii își exercită
funcţiile în deplină imparţialitate și independenţă. Spre deosebire de Curtea de Justiţie,

4
Tribunalul nu dispune de avocaţi generali permanenţi. În mod excepţional, această
funcţie poate fi încredinţată unui judecător.
Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din trei sau
din cinci judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic. De asemenea,
Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (15 judecători) atunci când
dificultatea problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică această măsură.
Președinţii camerelor compuse din cinci judecători sunt aleși dintre judecători
pentru o perioadă de trei ani. Tribunalul dispune de o grefă proprie, însă recurge la
serviciile administrative și lingvistice ale Instituției pentru alte nevoi.
Tribunalul are competența de a judeca:
 acţiuni introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor,
organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene ale căror destinatare sunt sau care
le privesc în mod direct și individual (este vorba, de exemplu, de o acțiune formulată
de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i s a aplicat o amendă),
precum și împotriva actelor normative care îi privesc direct și care nu presupun
măsuri de executare sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a acestor
instituţii, organe, oficii sau agenții;
 acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
 acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele
adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecție comercială
(„dumping") și la actele prin care Consiliul exercită competențe de executare;
 acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate de insituțiile sau de organele, de oficiile ori de agențiile Uniunii Europene sau
de agenții acestora;
 acțiuni care se întemeiază pe contrate încheiate de Uniunea Europeană în care
se prevede în mod expres competența Tribunalului;
 acțiuni în domeniul proprietății intelectuale îndreptate împotriva Oficiului
Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) și împotriva Oficiului
Comunitar pentru Soiuri de Plante (OCSP);
 litigii între instituțiile Uniunii Europene și personalul acestora privind
raporturile de muncă, precum și sistemul de asigurări sociale.
Deciziile Tribunalului pot fi atacate în termen de două luni cu recurs, limitat la
chestiuni de drept, la Curtea de Justiție.
Tribunalul dispune de propriul său regulament de procedură. În principiu,
procedura cuprinde o fază scrisă și o fază orală. O cerere introductivă redactată de un
avocat sau de un agent adresată grefei declanșează procedura. Aspectele principale ale
acţiunii sunt publicate într-o comunicare, în toate limbile oficiale, în Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene. Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii
adverse, care dispune de un termen de două luni pentru a depune un memoriu în
apărare. În acțiunile directe, reclamantul are posibilitatea, în principiu, de a prezenta o
replică într-un termen determinat la care pârâtul poate răspunde printr-o duplică.
Orice persoană care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul
Tribunalului, precum și statele membre și instituţiile Uniunii pot interveni în

5
procedură. Intervenientul depune un memoriu, prin care urmărește admiterea sau
respingerea concluziilor uneia dintre părţi, la care părţile pot ulterior să răspundă.
Cu ocazia unei eventuale faze orale a procedurii are loc o ședinţă publică. În
cadrul acesteia, judecătorii pot adresa întrebări reprezentanţilor părţilor. Judecătorul
raportor rezumă într-un raport de ședinţă sumar starea de fapt expusă, argumentele
fiecărei părţi și, dacă este cazul, argumentele intervenienţilor. Acest document este
pus la dispoziţia publicului în limba de procedură.
Ulterior, judecătorii deliberează pe baza proiectului de hotărâre redactat de către
judecătorul raportor, iar hotărârea se pronunţă în ședinţă publică.
Procedura în fața Tribunalului este scutită de taxe. În schimb, onorariul
avocatului, care are dreptul să își exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat
membru și care trebuie să reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului. Cu toate
acestea, orice persoană poate solicita să beneficieze de asistenţă judiciară în cazul în
care se află în imposibilitate de a face faţă cheltuielilor de judecată.

3. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul este un factor decizional esențial al UE.

Acesta negociază și adoptă acte legislative în majoritatea cazurilor împreună cu

Parlamentul European, prin intermediul procedurii legislative ordinare, cunoscute și
sub numele de codecizie. Codecizia se utilizează pentru domenii de politică în care
UE are competență exclusivă sau competență partajată cu statele membre. În aceste
cazuri, Consiliul legiferează în temeiul propunerilor care îi sunt înaintate de Comisia
Europeană.

Consiliul este responsabil de coordonarea politicilor statelor membre în domenii

specifice, cum ar fi:

 politicile economice și bugetare: Consiliul coordonează politicile economice

și bugetare ale statelor membre în vederea consolidării guvernanței economice în UE,
monitorizează politicile bugetare ale acestora și consolidează cadrul bugetar al UE și,
de asemenea, se ocupă de aspectele juridice și practice ale monedei euro, de piețele
financiare și de fluxurile de capital
 educație, cultură, tineret și sport: Consiliul adoptă cadrele de politici ale UE
și planurile de lucru în aceste domenii, care stabilesc prioritățile de cooperare între
statele membre și Comisie.
 politica de ocupare a forței de muncă: Consiliul elaborează anual, pe baza
concluziilor Consiliului European, orientări și recomandări pentru statele membre
privind situația ocupării forței de muncă în UE
Consiliul definește și pune în aplicare politica externă și de securitate a UE pe baza
orientărilor stabilite de Consiliul European. Aceasta include totodată ajutorul umanitar
și pentru dezvoltare al UE, apărarea și comerțul. Consiliul, împreună cu Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, asigură
unitatea, coerența și eficacitatea acțiunii externe a UE.

6
 Consiliul acordă Comisiei mandatul de negociere, în numele UE, a acordurilor
dintre UE și țările care nu sunt membre ale UE și organizațiile internaționale. La
sfârșitul negocierilor, Consiliul decide cu privire la semnarea și
încheierea acordului, pe baza unei propuneri din partea Comisiei. De asemenea,
Consiliul adoptă decizia finală de încheiere a acordului, după ce Parlamentul și-a dat
aprobarea (necesară în domenii care fac obiectul codeciziei) și după ce acordul a fost
ratificat de toate statele membre ale UE.

Aceste acorduri pot acoperi domenii largi, precum comerțul, cooperarea și

dezvoltarea, sau se pot referi la subiecte specifice, cum ar fi textilele, pescuitul,
vămile, transporturile, știința și tehnologia etc.

Consiliul adoptă bugetul UE împreună cu Parlamentul. Perioada bugetară

acoperă un an calendaristic. De obicei, se adoptă în decembrie și începe la 1 ianuarie
anul următor.

Președinția Consiliului UE

Președinția Consiliului se asigură prin rotație la fiecare 6 luni între statele

membre ale UE. În cursul acestei perioade de 6 luni, Președinția conduce reuniunile la
toate nivelurile în Consiliu, contribuind la asigurarea continuității lucrărilor UE în
cadrul Consiliului.

Statele membre care dețin Președinția lucrează împreună îndeaproape în grupuri

de trei, denumite „triouri”. Acest sistem a fost introdus de Tratatul de la Lisabona în
2009. Trioul stabilește obiective pe termen lung și pregătește o agendă comună,
determinând subiectele și aspectele majore care vor fi abordate de Consiliu pe o
perioadă de 18 luni. Pe baza acestui program, fiecare dintre cele 3 țări își pregătește
propriul său program, mai detaliat, pentru 6 luni.

Trioul actual este alcătuit din președințiile României, Finlandei și Croației.

Președinția Consiliului UE este deținută de România în perioada 1

ianuarie-30 iunie 2019.

4. Consiliul European

Consiliul European definește orientarea și prioritățile politice generale ale UE.

Nu este una dintre instituțiile cu rol legislativ ale UE, prin urmare nu negociază și nu
adoptă legislația UE. În schimb, stabilește agenda politică a UE, în mod tradițional
prin intermediul „concluziilor” adoptate în cadrul reuniunilor Consiliului European,
care identifică subiectele de interes și măsurile care urmează să fie luate. Mai recent,
Consiliul European a adoptat o „agendă strategică” a domeniilor prioritare de
acțiune și de atenție a UE pe termen lung.

7
Membrii Consiliului European

Membrii Consiliului European sunt șefii de stat sau de guvern ai celor 28 de

state membre ale UE, președintele Consiliului European și președintele Comisiei
Europene.

Consiliul European definește orientarea și prioritățile politice generale ale UE

De asemenea, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate participă la reuniunile Consiliului European atunci când se discută chestiuni
din domeniul afacerilor externe.

Procesul decizional

Consiliul European adoptă majoritatea deciziilor prin consens. Cu toate acestea,

în anumite cazuri menționate în tratatele UE, deciziile sunt adoptate în unanimitate
sau cu majoritate calificată. În cazul în care se recurge la vot, nu participă nici
președintele Consiliului European, nici președintele Comisiei.

Concluziile Consiliului European

Concluziile Consiliului European sunt adoptate în cadrul fiecărei reuniuni a
Consiliului European. Prin aceste concluzii se identifică chestiuni specifice de
interes pentru UE și se conturează acțiuni specifice care trebuie întreprinse sau
obiective de îndeplinit. Concluziile Consiliului European pot stabili, de asemenea, un
termen pentru ajungerea la un acord asupra unei anumite chestiuni sau pentru
prezentarea unei propuneri legislative. Astfel, Consiliul European poate să influențeze
și să orienteze agenda politică a UE.

Înaintea reuniunii Consiliului European, președintele Consiliului European

întocmește orientări pentru concluzii. Acestea sunt discutate apoi în cadrul Consiliului
Afaceri Generale și, ulterior, sunt adoptate în cadrul reuniunii Consiliului European.
Concluziile se adoptă prin consens între toate statele membre.

5. Comisia Europeană

Comisia Europeană este organismul executiv al UE. Ea reprezintă interesele

Uniunii Europene în ansamblul său, nu pe cele ale vreunui stat membru, fiind socotită
gardianul tratatelor UE. Termenul „Comisie” desemnează atât colegiul comisarilor,
cât şi instituţia în sine.

Activitatea Comisiei

 propune reglementări pe care le supune aprobării colegiuitorilor (Parlamentul

European și Consiliul de Miniștri)
 asigură respectarea legislației europene (dacă este necesar, cu ajutorul Curții
de Justiție a UE)

8
 stabilește obiective și priorități de acțiune pe care le prezintă în programul de
lucru anual, iar ulterior depune eforturi pentru îndeplinirea lor
 gestionează și pune în aplicare politicile și bugetul UE
 reprezintă Uniunea pe plan extern (de exemplu, negociază acorduri
comerciale între UE și alte țări).
Comisia Europeană are sediul principal la Bruxelles (Belgia), iar anumite servicii
sunt bazate la Luxemburg. Comisia deține reprezentanțe în toate statele membre ale
UE și 139 de delegații în întreaga lume.

Un președinte, 7 vicepreședinți și 20 de comisari

O dată la cinci ani este desemnată o nouă echipă. Echipa actuală este formată din
28 de comisari (câte unul din fiecare stat membru al UE). Candidatul la funcția de
președinte al Comisiei este propus Parlamentului European de către Consiliul
European, care ia decizia prin vot cu majoritate calificată și ținând seama de
rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European. Apoi candidatul trebuie să fie
aprobat de majoritatea deputaților europeni (cel puțin 376 de voturi din 751). Ulterior,
președintele ales îi numește pe ceilalți 27 de membri ai Comisiei, pe baza sugestiilor
făcute de statele membre. Lista finală a comisarilor desemnați trebuie să fie aprobată
de președintele ales și de Consiliu. Comisia, în ansamblul său, are nevoie de
aprobarea Parlamentului. Pentru aceasta, comisarii desemnați sunt evaluați de
comisiile parlamentare. Mandatul Comisiei actuale durează până la 31 octombrie
2019. Președintele său este Jean-Claude Juncker .

Activitatea colegiului

Colegiul comisarilor este alcătuit din președintele Comisiei, cei șapte

vicepreședinți, inclusiv prim-vicepreședintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate, și cei 20 de comisari.
Comisarii fac parte din echipe de proiect, aflate sub conducerea vicepreședinților,
axate pe anumite domenii de politică: o uniune a energiei cu o politică privind
schimbările climatice orientată spre viitor, locuri de muncă, creștere, investiții și
competitivitate, piața unică digitală și o uniune economică și monetară mai aprofundată
și mai echitabilă.
Procesul decizional colectiv

Comisia își desfășoară activitatea în baza principiului de responsabilitate

colectivă. Deciziile sunt luate colectiv de colegiul comisarilor, aceștia fiind cu toții
responsabili în fața Parlamentului European. Toții comisarii sunt egali în procesul
decizional și sunt responsabili în aceeași măsură pentru deciziile luate.
Comisarii nu au nicio putere decizională individuală, exceptând cazul în care
sunt autorizați de Comisie să ia măsuri în nume propriu în domeniul lor de
responsabilitate (așa-numita „procedură de abilitare”). În acest caz, ei își asumă
răspunderea politică și juridică în numele Comisiei.

9
 Președintele joacă un rol semnificativ: în baza tratatelor UE, el definește liniile
directoare ale politicilor, încredințează portofoliile comisarilor (ex. piață internă,
politică de dezvoltare regională, transport, mediu, agricultură, comerț etc.) și poate, în
orice moment, să modifice atribuțiile și/sau structura portofoliilor. Colegiul decide cu
privire la obiectivele strategice și, în consecință, își stabilește programul de lucru anual.
Vicepreședinții acționează în numele președintelui, ca adjuncți ai acestuia. Ei
conduc și coordonează activitatea în domeniul lor de responsabilitate, reunind mai
mulți comisari. Vicepreședinților le sunt încredințate proiecte prioritare bine definite,
care pot fi adaptate în funcție de necesități și pe măsură ce se dezvoltă noi proiecte. Prin
urmare, colegiul își desfășoară activitatea în strânsă cooperare și în mod flexibil.
Comisarii îi sprijină pe vicepreședinți în prezentarea propunerilor în fața
colegiului, care, în general, ia decizii prin consens. De asemenea, colegiul poate
supune o decizie la vot. În acest caz, deciziile sunt luate prin majoritate simplă. Fiecare
comisar dispune de un vot.

Direcții generale și agenții

Personalul Comisiei numără 23 000 de angajați care își desfășoară activitatea în

cadrul departamentelor (direcții generale (DG) sau servicii), fiecare dintre acestea
fiind responsabil cu un anumit domeniu de politică, sub conducerea unui director
general.
Direcțiile generale elaborează propunerile legislative, însă acestea nu au caracter
oficial decât din momentul în care colegiul comisarilor le adoptă în cadrul reuniunilor
săptămânale.
De asemenea, direcțiile generale gestionează inițiativele de finanțare la nivelul UE,
organizează consultări publice și desfășoară activități de comunicare. Comisia
administrează și o serie de agenții executive, care ajută la gestionarea programelor
UE.

6. Parlamentul European

Parlamentul exercită rolul de co-legislator, având, împreună cu Consiliul,

competența de a adopta și modifica propunerile legislative și de a adopta bugetul
Uniunii. De asemenea, el supraveghează activitatea Comisiei și a celorlalte organisme
europene și cooperează cu parlamentele naționale din țările UE, care își aduc și ele
contribuția. Descoperiți cum funcționează întregul sistem.

Prezentare generală
Rol: organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu responsabilități bugetare și
de control
Membri: 751 de deputați (membrii Parlamentului European)
Președinte: Martin Schulz

10
 Înființare: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului; în 1962, sub denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe au
avut loc în 1979
Sedii: Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia), Luxemburg
Parlamentul European este organismul cu puteri legislative al UE. Este ales direct
de cetățenii UE, o dată la 5 ani. Cele mai recente alegeri au avut loc în iunie 2014.

Ce face Parlamentul European?

Parlamentul are trei roluri principale.
Rol legislativ
Adoptă legislația UE, împreună cu Consiliul UE, pe baza propunerilor Comisiei
Europene.
Ia decizii cu privire la acordurile internaționale.
Ia decizii cu privire la extinderea UE.
Revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să propună acte legislative.
Rol de control
Exercită control democratic asupra tuturor instituțiilor UE.
Alege președintele Comisiei și aprobă colegiul comisarilor în ansamblu. Poate
recurge la o moțiune de cenzură, obligând Comisia să demisioneze.
Acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul
UE.
Analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă.
Discută politicile monetare cu Banca Centrală Europeană.
Adresează interpelări Comisiei și Consiliului.
Participă la misiuni de observare a alegerilor.
Rol bugetar
Stabilește bugetul UE, împreună cu Consiliul.
Aprobă bugetul pe termen lung al UE („cadrul financiar multianual”).

Componență
Numărul deputaților din fiecare țară este, în principiu, proporțional cu populația
sa, dar în practică se aplică sistemul „proporționalității degresive”: nicio țară nu poate
avea mai puțin de 6 parlamentari sau mai mult de 96, iar numărul total al acestora nu

11
poate depăși 751 (750 plus președintele). Membrii Parlamentului European sunt
repartizați în funcție de afilierea politică, nu de naționalitate.
Președintele reprezintă Parlamentul atât în relația cu celelalte instituții ale UE, cât
și pe plan extern, și are ultimul cuvânt de spus cu privire la bugetul Uniunii.

Cum lucrează Parlamentul?

Activitatea Parlamentului se împarte în două etape principale.
Comisiile pregătesc legislația. Parlamentul numără 20 de comisii și 2 subcomisii,
fiecare ocupându-se de un anumit domeniu politic. Comisiile examinează propunerile
legislative, iar deputații și grupurile politice pot propune modificarea sau respingerea
unui act legislativ. Aceste aspecte sunt discutate și în cadrul grupurilor politice.
Ședințele plenare au ca scop adoptarea legislației. Deputații se reunesc în plen pentru
votul final pe marginea legislației și a amendamentelor propuse. În general, ședințele
plenare de desfășoară la Strasbourg, patru zile pe lună, dar se pot organiza și sesiuni
suplimentare la Bruxelles.

Şedinţele plenare sunt prezidate de Preşedintele Parlamentului European. Acesta

este asistat, în această misiune, de cei 14 vicepreşedinţi. Preşedintele deschide şedinţa,
uneori cu un discurs sau un omagiu, în funcţie de actualitatea momentului.
Parlamentul încearcă să reacţioneze la evoluţiile marilor dosare de actualitate şi nu
ezită să modifice, în consecinţă, ordinea de zi, pentru a face apel la Uniunea
Europeană să acţioneze. Influenţa Preşedintelui Parlamentului poate fi determinantă în
aceasta privinţă.
Pe parcursul unei şedinţe, Preşedintele dă cuvântul deputaţilor şi veghează la
buna desfăşurare a dezbaterilor. Acesta conduce, de asemenea, votul, supune la vot
amendamentele şi rezoluţiile legislative şi proclamă rezultatele în cadrul Adunării.
Autoritatea sa îi permite să impună un ritm voturilor, uneori lungi şi complexe.
Cei 751 de deputaţi europeni sunt repartizaţi în prezent în 8 grupuri politice,
reprezentând ansamblul mişcărilor ideologice. Unii deputaţi nu aparţin niciunui grup
politic şi sunt, deci, consideraţi ca fiind deputaţi neafiliaţi. Grupurile politice sunt cele
care decid care sunt chestiunile ce vor fi dezbătute în plen. Acestea pot, de asemenea,
introduce amendamente la rapoartele care sunt votate. Niciun deputat nu poate fi
totuşi obligat de grupul său să voteze într-un anumit fel. Comisia
Europeană şi Consiliul Uniunii Europene participă la şedinţele plenare, pentru a
facilita colaborarea între instituţii în cadrul procesului decizional. La cererea
Parlamentului European, reprezentanţii celor două instituţii fac declaraţii sau îşi
prezintă activitatea, răspunzând la întrebările pe care le pot adresa deputaţii. Aceste
dezbateri pot fi închise prin votarea unei rezoluţii.

12