Tărmul depărtării iubirea ne așteaptă,
cu flori albe de șoapte, din lacrimile nopții.
Ca visele de gheață ne pierdem prin zăpadă,
să împletim cu stele, lumina dimineții.
Și cerul înflorește prin alb imaculat,
pe aripi străvezii, chemarea ta coboară.
Eu o sădesc și azi, în sufletul meu cald,
să simt iubirea ta ca pe o primăvară.
Tu ești minunea mea, de unde ai venit?
Din care galaxie, mi-aduci surâs de floare?
Când fire de argint se țes din infinit,
tu-mi lași sărutul fin, ca ultima ninsoare.
Perdeaua așteptării ai dat-o într-o parte,
și strigă între noi peroane fără glas.
Căci trenurile trec prin gările furate,
ca să ne-aducă visul aproape cu un pas.
Îmi lași în suflet dorul cu ultima privire,
plâng stele fără lacrimi, pe cerul de opal.
Tu strângi cu Universul zăpada din suspine,
să-mi amintesc de noi, de alb și ireal.
De câte ori vei mai pleca,
mă tot întreb la ceasul serii,
Când trenurile trec prin suflet,
lăsând apusuri depărtării.
Opresc doar șoaptele tăcerii,
tu îmi zâmbești de undeva,
De parcă-ai fi o rugăciune
pe care n-am s-o pot uita.
Mă pedepsesc ca o ninsoare
ce cade lin, fără putere...
Și mă topesc când mă atingi,
să nu mai simt nicio durere.
Legați pe veci de-o primăvară,
îți caut umbra printre flori,
De ce visez că sunt cu tine,
și lângă mine vreau să zbori?
Eu te-aștept ca pe-un răspuns,
la ceasul orelor târzii,
Privind, prin ramurile vieții,
petale albe de gutui.
Și dacă toate sunt zăpadă,
să ningă până-n Paradis!
Tu să-mi zâmbești cu chip de înger,
eu să mă iert că te-am atins.
Mă voi ascunde, ca o frunză,
printre iubiri de maci tăcuți,
Să simt că am fost zare-albastră,
că ți-am găsit pașii pierduți.
Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea să-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.
Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei
si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.
Eu te privesc în ochi si-n jur să sterg copacii
In ochii tai cu luna mă rasfrang
... si ai putea, uitand, să ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng
Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut să se sfirseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte.
Ce bine că esti
E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.
Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.
Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.
O să te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si mă-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...
Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades si-ades un leac.
Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o soaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu si da.
Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.
Dragă-mi este dragostea
care face stea si stea
din pământurile noastre -
prin poienile albastre.
Sângele îsi stie visul. Dragostea ne-o tină zeii,
Dragă-mi este dragostea să ne-ncânte funigeii
cu-năltimile si-abisul ca urzeala inului
si cu ce mai are-n ea. firele destinului.
Dragă-mi este dragostea - Am iubit iubirea pură,
locului nu pot s-o tin, Floare roşie pe gură
căci frumsetea ei dispare Şi în inimă arsură,
în frumsetile-i ce vin. În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.
Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna Pe trupul tau am invatat constelatiile toate
si-un păcat pe care-l arde - asa pur si simplu stand in coate! -
pe la miezul noptii luna. Vroiam sa stiu totul, caci nu stiam nimic
Doamne, Universul cat e de mic!...
Din aleanul trupului
sufletul se naste. Cand ai sa-mi iesi in cale iar
Dragă-mi este dragostea Sa nu-mi spui nici o vorba, doar
ce de ani mă paste.
sa te apropii-ncet, tacut
sa regasim intr-un sarut
Trecutul-ntreg, imbratisati
uitand de noi, de toti uitati
si sa ramanem astfel, dusi
ca in "Sarutul" lui Brancusi..