Ing.

Vasile Ianiţchi

UN GÂND
PENTRU OAMENI

POEZII

Cu toată dragostea
 Omagiu

Poate cineva se întreabă cum mi-a venit această idee de a scrie

poezii şi de când. Da, este adevărat că acest mod de a-mi exprima
sentimentele, de revoltă, de disperare, de durere, de dor, de dragoste, de
admiraţie, de ironizare sau altele, îmi dădea târcoale din liceu. Am scris
multe poezii pe care le citeam colegilor sau acasă în familie. Unii dintre
colegi erau impresionaţi, alţii făceau haz pe seama versurilor citite. Apoi,
aceştia din urmă, văzând că sunt în minoritate, deveneau serioşi.
La evenimentele din viaţa mea ori a celor din jur am scris câte o
poezie. Auditoriu era impresionat şi atât. Nici chiar evenimentele
triste nu le lăsam să treacă neobservate, poeziile citindu-le grupului
nostru restrâns de prieteni ori familiei, lucru pentru care primeam
felicitări.
Totul a decurs astfel până când, cu mulţi ani în urmă, am fost
invitat la căsătoria unei nepoate din Bucureşti, la restaurantul Hilton.
Seară frumoasă, plăcută. Tineri frumoşi, care porneau împreună să
înfrunte viaţa. Cătălina (aşa o chema pe fericita mireasă) era superbă,
iar Cosmin de-asemeni. Tineri ce bucură întreaga asistenţă. La acest
eveniment l-am întâlnit pe dl. Liviu Turdean. Am dat mâna şi ne-am
prezentat reciproc, deşi Lucia, fericita mamă a miresei, a făcut în
prealabil prezentările de rigoare. Ne-am zâmbit, deşi nu ne mai
văzusem. Am simţit că am în faţa mea un Om. Da, dl. Liviu Turdean
era un Om, un Om adevărat. Cu vorba calmă, bine dozată şi o
tonalitate potrivită întrevederii noastre. Am purtat discuţii pe teme
diverse, ceea ce i-a plăcut d-lui Turdean. Vocea dânsului suna
cuceritor. M-a fascinat total. Vedeai în vorba dânsului omul stăpân pe
sine, hotărât în tot ceea ce spune. Un Om complet.
Anii au trecut şi din când în când discutam la telefon urându-
ne reciproc sănătate şi cât mai puţine griji. Soarta a făcut ca unele
dintre poeziile mele să ajungă la dânsul. Le-a citit fiind plăcut
impresionat. Ulterior, chiar le comentam telefonic pe cele citite. M-a
sfătuit să scriu cât pot şi să-i trimit şi dânsului tot ce am scris.
Frumosul oraş Cluj… Străvechiul şi istoricul oraş Cluj… Într-
una dintre discuţiile telefonice am elogiat Clujul, cu frumuseţile şi
cu împrejurimile lui. Domnul Turdean m-a temperat şi mi-a spus:
„Vasile, toate oraşele României sunt frumoase, depinde de cine le
administrează”.
Se apropia anul nou, 2017. Discutasem la telefon, câteva zile mai
înainte şi ne-am urat ca 2017 să fie un an mai bun şi cu mai multă
pace. Atunci nu ştiam că acest an v-a aduce tragedia…
În noaptea dintre anii 2016 şi 2017 m-a felicitat cu ocazia
onomasticii. M-a impresionat mult cu vorbele domniei sale. Dar, deşi
nu avea motive, am simţit un fel de regret în vocea dânsului.

3
Totodată, mi-a spus la modul cel mai serios ca să înţeleg şi să scriu
cât mai mult pentru că domeniul este vast. „Nici un muritor nu-i
vede marginile.”
Da, scriu aceste cuvinte de
Omagiu pentru cel care a fost un
Om, un Om adevărat. Mulţi dintre
semenii noştri se străduiesc să
ajungă la calitatea aceasta completă,
însă puţini reuşesc. Numai orgoliul
este de noi, doar atât.
Mă-ntorc din nou, cu puţin
timp în urmă, atunci când eu îi
citeam la telefon o poezie hazlie. A
râs cu poftă şi mi-a spus să i-o
trimit şi dânsului.
Astăzi, acolo, undeva în galaxii,
unde a fost chemat de către Creator,
priveşte la noi toţi, la fiecare dintre
noi care l-am stimat şi apreciat la
adevărata valoare.
Bărbatul cu ţinuta impozantă,
în faţa căruia orice problemă îşi
găsea rezolvarea a plecat dintre
noi. Vorba caldă, plăcută, fără pic de supărare în glas, nu mai este
printre noi.
Această tragedie a făcut să sufere enorm întreaga familie, toate
rudele, prietenii, salariaţii companiei a cărui părinte a fost, fiind
Directorul general al acesteia şi conducând-o peste patruzeci de ani.
Clujul a pierdut pe unul dintre fiii care a muncit pentru ca
oraşul să se poată mândri cu realizările profesionale.
Da, toţi îşi vor aduce aminte de cel care a fost dl. Liviu Turdean.
Vorbele dânsului îmi răsună şi acum în minte atunci când îmi
spunea: „Scrie Vasile, scrie cât poţi de mult! Poartă cu tine hârtie şi
un pix şi prinde toate evenimentele posibile din viaţă!”

Prin cuvintele mele doresc să-i mulţumesc d-lui Liviu Turdean

pentru îndemnurile adresate în toate discuţiile purtate între noi.
Totodată, prin cuvintele mele doresc să-i aduc un Omagiu celui care a
fost părintele Companiei „Farmec”, d-lui Liviu Turdean.

Autorul
Imensitatea unui gând

Privesc în depărtare a cerului oglindă

Şi simt imensitatea ce-l poate mistui
În nesfârşita-i cale şi într-a ei lumină
Şi-a miilor se stele ce-l poate „ţintui”.

Mă uit la măreţia a celor ce se-arată

Şi mă-nfioară gândul la ceea ce ar fi
La mii de ani lumină şi poate mai departe
Unde putem s-ajungem, dar nu şi reveni.

Puzderia de stele, planete milenare

Ce ni se-arată-n faţă, în mii de galaxii
Arată omenirii, acum, cât e de mare
Şi ce imensitate i-atunci când vom muri.

Mă-ntorc acum la lucruri, puţin mai pământene

Şi care ne fac viaţa aşa cum este ea
Căci mă gândesc la toate, la bune şi la rele
Şi caut o scăpare, să vină de-undeva.

Priviţi imensitatea a tot ce ne-nconjoară

Şi cântăriţi cu grijă puterea ei de foc
Şi spuneţi dacă-i bine, atunci când se adună
Atâtea arsenale şi pline, la un loc.

Şi pentru ce atâta putere distructivă

Şi pentru ce atâtea ameninţări în van
Când omenirea poate să fie nimicită
În câteva secunde, cu-n singur bolovan?

Arunci, voi oameni, care ameninţaţi într-una

Şi căutaţi gâlceavă pe unde vă duceţi
Faceţi să fie pace şi linişte deplină
Şi să trăim în tihnă tot restu-vieţii întregi.

5
 Iar generaţiile care ne vor veni din urmă
Şi vor clădi iubirea pe creste de granit
Vor şti că-naintaşii au pus o temelie
La baza omenirii pentru un nou „zenit”.

Priviţi la generaţiile ce nu-şi găsesc locul

În munca ce creează şi-n scopul ei sublim
Şi veţi vedea ce pierdem în fiecare oră
Ce trece ca un zâmbet şi pleacă-n infinit.

Chiar nu vreţi să-nţelegeţi că este o degradare

Să laşi acest tezaur să se destrame aşa
Şi căutaţi soluţii şi-un plan de rezolvare
Căci fiii buni ai ţării, cu drag îl vor urma.

Şi nu lăsaţi tâlharii în bani să huzurească,

Iar statul să aştepte să poată agonisi
Ca să plătească munca şi demnitatea dreaptă
A celor ce se scoală în zori spre a munci.

Români cu demnitate, dar cu durere-n suflet

Să construim în ţară mai tot ce s-a stricat
Căci hoţii au prădat-o de toate cele bune
Şi-acum trăiesc în tihnă cu toate ce-au furat.

Să nu-i lăsăm să râdă în a lor palate

Clădite pe ruşine şi pe munca celor mulţi
Şi să-i chemăm să spună hoţia înfăptuită
În care ei se scaldă, iar noi rămânem muţi.

Aşa privesc eu cerul şi măreţia lui

Şi mă gândesc la ţara rămasă a nimănui
La ţara noastră dragă de aici de pe pământ
Ce o avem cu toţii ca lucrul cel mai sfânt.

Şi-ngândurat de faptul că-n ţară nu-i dreptate

Rog omenirea toată să aibă demnitate
Şi să ridice glasul când văd un rău făcut
S-avem tărie-n voce, nu glasul surd şi mut.

10.07.2017, Galaţi

6
Unde plecăm?

Oameni, v-aţi întrebat vreodată

Unde ne ducem când plecăm
Unde e locul nostru dacă
Acest pământ noi îl lăsăm.
Unde se duce răutatea
Sau binele care-l doream
Acelor semeni de ai noştri
Ce câteodată îi dojeneam.
Durerea c-am pierdut un frate
Sau că părinţii au plecat
Ne-nduioşează pân-la lacrimi
Şi ne aduce un oftat.
Dar ne-ntrebăm unde sunt oare
Să ştim că ei ne urmăresc
De-acolo sus, din tot înaltul
Şi-n gândul nostru ei trăiesc.
Nimic nu vă frământă-n viaţă
Decât invidia din voi
De parcă le-am lua cu noi.
Vă bateţi, vă ucideţi pruncii
Şi vă nenorociţi pe voi,
Iar răul ce ni-l facem singuri
Ne-nsoţeşte tot pe noi.
Staţi oameni buni, gândiţi cu grijă
Şi gândul vostru-l adânciţi
Căci răul care vă-nconjoară
Voi toţi puteţi să-l stăpâniţi.

7
 Vine ora

Am crezut că viaţa e un cântec

Şi că totul va fi cum vreau eu,
Dar n-au fost aşa de aşezate
Cum am vrut să le-aşez chiar eu.
Timpul vine, pleacă mai departe
Te loveşte sau te mângâie uşor
Şi te-nvaţă totdeauna o povaţă
Şi aşa am învăţat şi eu.
Viaţa te răsfaţă câteodată.
Cu diverse daruri, fel şi chip
Nu le iei în seamă pe niciuna,
Dar profiţi de ele, câte-un pic.
Vine ora când se face nota
Şi încerci în taină un oftat,
Că destinul a fost foarte darnic
Şi te-ntrebi dacă n-ai profitat.

8
Nu face rău

Nu vă lăsaţi mânaţi de patimi crunte

Nu vă gândiţi la jocul lor meschin
Şi căutaţi s-atingeţi cu privirea
Tot ce-i mai cald, mai sincer, mai sublim.
Nu motivaţi că n-aţi ştiut nimic
Şi că ce s-a-ntâmplat e doar aşa
Şi că n-aveţi în asta nicio vină
Căci rele sunt, dar nu din vina ta.
Aşa ne motivăm în gând tot răul
Produs în jurul nostru şi-l privim
Nepăsători şi reci precum ne este felul
Şi-l socotim din când în când sublim.
Ne apărăm cu fel de fel de gesturi
Şi căutăm să devenim ceva
Ce nu ne aparţine şi e jalnic
Când adevărul dovedeşte altceva.
Şi-atunci ne supărăm peste măsură
Căci credem că s-a dărâmat ceva,
Dar nu s-a dărâmat decât minciuna
Şi care „s-a zidit” din voia ta.
Deci, fraţilor, nu vă-mbătaţi cu vorbe
Şi nu vorbiţi atunci când n-aveţi loc,
Nu faceţi să plutească-n aer răul
Căci, rău de faci, rău vei primi în loc.

9
 Pământul nostru

Hai să pornim pe neştiute

În călătoria vieţii noastre
Şi luând o ţintă, undeva anume
Să plecăm cu gândul fiecare.
Vântul va purta pe aripa-i mare
Tinereţea vieţii dumitale
Vom pluti peste câmpii întinse
Vom atinge vârfuri de granit.
Ce cu greu le-ating doar alpiniştii
Cu abisuri fără de sfârşit
Fluvii mari, adânci şi prea bizare
Vor rămâne undeva mai jos.
Iar oceanele albastre, milenare
Ni se vor părea mai cu folos
Polul N şi Polul S, se ştie
Stau, gheaţă de la început.
Şi ne cheamă să cunoaştem taina
Unei lumi de nerecunoscut
Avântaţi în lunga noastră cale
Să cunoaştem tot ce-i pe pământ.
Vom pătrunde-n peşteri milenare
Taina Terrei să o ştim de la început
Şi-n ştiinţa faptelor concrete
Ce ni se arată peste tot.
Constatăm că Terra e bolnavă
Şi ne roagă s-o salvăm cu toţii
Hai să ne gândim la fapta asta
Şi să punem umărul frumos
Ca pământul care ne hrăneşte
Să-l iubim, să-l respectăm cu toţi.

10
Despărţire în zori

Când zorile îmi mângâie fereastra,

Iar ziua a pornit să se arate
Eu mă ridic din pat cu o dorinţă
Să pot să-ţi mulţumesc, Eternitate.
Şi tot mai tare se înalţă ziua,
Iar soarele pe boltă se arată,
Un gând puternic pleacă către tine
Şi iar mă-ntreb dacă mai vii vreodată
În pas uşor precum o adiere
A fost plecarea ta precipitată
Cu glas uşor mi-ai aruncat „Adio!”
Şi m-ai făcut să cred
Că nu mai vii vreodată.
Mirosul tău şi-acum mai persistă
Şi mă-nconjoară fără pic de milă
Căci mă-ntreb dacă această viaţă
Fără de tine poate fi utilă.
Acum când ziua a pornit să curgă
Lăsând în urmă noaptea zbuciumată
Te rog ca să dai curs gândurilor tale
Să apari, în prag, ca altă dată.

09.09.2016

11
 Într-o seară înstelată

Când ridic privirea către stele

Şi cu gândul am plecat departe
Unde poate să existe Nemurirea
De care, Cel Sfânt, ne face parte
Şi plimbarea mea care mă poartă
În această noapte înstelată
M-a făcut să cred că Nemurirea
Este ţinta omului cea mai curată.
Gândul meu mă poartă printre aştri,
Care de pe Terra par cam mici,
Dar trecând acum mai aproape
Am văzut imensitatea lor aici.
Cu viteza gândului sălbatec,
Care vrea ca să cunoască un vis,
M-am îndepărtat mai mult de Terra
Scufundându-mă ca-ntr-un nou abis.
Nu ştiu cine poate înţelege
O călătorie ca-ntr-un vis plăcut,
Cineva ce ar trebui să spună
Că şi timpul nu are început.
Coborând din visul meu zănatec
Am privit realitatea dintre noi
Şi am văzut cât de săracă este viaţa
Cu tot binele şi răul dintre noi.

2.10.2016

12
E noaptea de ajun

E noaptea de ajun,
Iubit Părinte
La Tine mă îndrept
Cu gândul meu.
Să-mi ierţi greşeala
Vieţii mele, Sfinte,
Să pot spera
Că-n cer voi fi şi eu.
În noaptea asta, bunule Părinte
Noi aşteptăm
Să vină Domnul Sfânt
El se coboară printre noi
Cuminte
Să ne aducă pacea
Pe pământ.
Şi să-L iubim
Adânc şi cu răbdare
Ca jertfa Lui să fie cu folos
Cuvântul Lui să-L apărăm în cale
În drumul nostru
Greu, anevoios.
Întinde-ţi mâna Ta
Cea binecuvântată
Şi lasă pacea
Ca să ne-nconjoare
Iubirea, mângâierea şi alinarea,
Iar vorba rea din lume să dispară.
Să ne oprim pornirile deşarte
Căci numai El ne poate face parte.

13
 Ne pleacă tinereţea

Cu ochii urmăream de-o vreme

Mai multe păsări călătoare
Ce drumul şi-l luaseră în zare
Căci toamna vine după ele.
Plecarea lor în depărtare
Mi-aduce-n inimă tristeţe
Căci aş fi vrut să nu mai plece
Să-mi ducă tinereţea-n zare.
Ştiam că ele or reveni
În primăvara următoare,
Dar când pe plaiuri s-or ivi
Cu-n an mai mult ne va gasi.

14
Plouă şi nu vii

Ce vreme tristă şi ce plouă afară

Cu picături mărunte, foarte dese
Şi inima îmi este foarte tristă
Căci nu pot să suport astfel de vreme.
Şi bate-n geam cu picături răzleţe
Apa, care se scurge undeva afară
Şi îmi întăreşte în inimă o teamă
Că n-ai să vii ca-n fiecare seară.
Mă uit pe geam şi văd cum trecătorii
Grăbiţi spre casa îţi îndreaptă pasul
Şi zgribuliţi de vântul care bate
Din mersul lor grăbit îşi spun un bun rămas.
Gândesc la tine şi nu îţi port vină
Că n-ai să vii pentru că plouă afară
Şi îţi respect iubirea ta fierbinte
Chiar dacă n-ai să vii în astă seară.
Şi iar mă uit pe geam şi cu ştiinţă
Frământ în palma stângă o ţigară
Apoi, cu un gest mecanic, în tăcere
Fărâmele le-arunc pe geam afară.
S-a înserat şi-n casă aprind lumina
Şi mă aşez comod într-un fotoliu
Să-ţi dau un telefon, gândesc acum,
Dar gestu-mi este reţinut de-al meu orgoliu.
Privirea mi se opreşte pe o carte
O iau şi o deschid la întâmplare
Privesc acele rânduri mărunţele,
Dar ele îmi vorbesc de silueta dumitale.
Închid la loc cartea cu zgomot, dar
Mă urmăreşte ce-am citit în carte
Încrezător păşesc către fereastră
Ca să privesc în noaptea de afară.
Într-un târziu, când mi-am pierdut răbdarea
M-aşez pe pat, crezând că somnul vine
Să-mi potolească pieptul de suspine
Şi dorul de venirea dumitale.
Adorm, şi-n vis visez că sunt în rai,
Iar tu alergi pe mine să m-ajungi
Şi amândoi convinşi că-n cer şi pe pământ
Iubirea este lucrul cel mai sfânt.

15
 Romanţa vieţii

Când anii laşi în urma mea

Nepăsător păşesc
Şi nu-i pot face ca să stea
Nu pot să-i stăvilesc.
Mă-ntreb ce repede-am ajuns
La vârsta de acum
Şi câte vise nu-mi făceam
La început de drum,
Dar vezi că visele au trecut
Odat’ cu anii mei,
Iar tu ai fost în calea mea
La douăzeci din ei.
Ţii minte oare cum spuneam
E mult, e mult de-atunci
Că noi nu-mbătrânim nicicând
Şi iată-ne acum.
Dar nu-i nimic, suntem noi doi
Şi ne iubim la fel
Ca-n anii care au trecut
Şi totu-i un mister.
Te rog ca să te sprijini drept,
Te rog, de mâna mea
Să ştii că încă am puteri
Nu mă mai proteja.
Ţine-te strâns de mine acum
Şi să păşim frumos
Că-n viaţa asta ce-o avem
Atâta are rost.
Aşa vorbeau doi bătrânei
Ţinându-se de mână
Şi amândoi cu părul nins
Şi cu-n baston în mână
Păşeau pe cale liniştiţi
Frumos şi cu răbdare,
Iar lumea îi privea trecând
Ferindu-i pe cărare

10.10.2016

16
Târziu în noapte

Stropii reci de ploaie deasă

Mă cuprind, mă udă leoarcă,
Dar nu-i simt şi nici nu-mi pasă
C-am ajuns la mine acasă.
Deschid poarta ridicând-o
Să nu scoată un scârţâit
Şi mă furişez în umbră
Ca să fiu neauzit.
Nu doresc la ora asta
Să vorbesc cu cineva
Să-mi păstrez gândurile mele
Şi să gust doar liniştea.
Un dulău, la două case,
Se aude mârâind
Că-i trezit aşa în noapte
De-o pisică miorlăind.
Ploaia bate acum fereastra
Ritmic şi necontenit
Şi-a început să bată vântul
Geamurile zornăind.
Şi că-i două dimineaţa
Mă gândesc ca să mă culc
Lăsând tot în grija ploii
Şi a nopţii ce-a trecut.

Când veneam târziu acasă,

pe strada Sabinelor, în Brăila
şi nu voiam ca să mă vadă cineva

17
 Copacii mor

Copacii mor şi, dacă mor,

Noi suntem cei mai vinovaţi
Căci nu îi socotim ca fraţi
S-avem şi grija lor.
Copacii mor şi, dacă mor,
Se duc în crudul infinit
De unde nimeni n-a venit
Şi dorm în pacea lor.
Copacii mor şi, dacă mor,
Ne umplu sufletul de plâns
Şi moare cel mai tandru vis
Ce îl avem în noi.
Copacii mor şi, dacă mor,
Se-ntâmplă pentru că vor ei
De n-ar voi, ce bine ar fi
Atunci, n-ar mai muri.
Nu vrem să ne tăiaţi păduri
Şi să rămână locul gol
Vrem ca să fie cum a fost
Păduri în pacea lor,
Unde izvoarele şoptesc
Poveşti de dor, când le asculţi
La hore şi la sărbători
Pe dealuri şi pe munţi
Cine vrea răul acesta crud
Şi cine vrea să strice tot
Pământul nostru românesc
Să fie pârjolit de tot?
Chiar nu vreţi să vedeţi urgia
Sau poate că nu vreţi să ştiţi
Cum defrişările fac jale
Pe munţii noştri, ieri umbriţi?
Cine sunteţi voi care vreţi
Să defrişaţi păduri întregi
Şi cui vreţi voi ca să-i serviţi

18
Cărui stăpân şi căror legi?
Aici, sub nasul nostru, azi
Se-ntâmplă o nelegiuire,
Iar voi nu vreţi să o stopaţi
Voinţa-i de la stăpânire?
Se-aud din funduri de păduri
Uneltele mecanizate
Şi geme crunt întregul deal
Căci nimeni nu face dreptate.
Voi care nu aveţi un nume
Voi care în umbră vă pitiţi
Şi număraţi cu sârg avutul
Pe câţi copaci au mai murit.
Dar va veni şi ziua aceea
Când veţi plăti tot ce-aţi stricat
Căci vai de voi şi gaşca voastră
Dacă poporu-i supărat!

19
 Atunci când pleci

Plecarea mea să n-o găsiţi bizară

Lăsând aşa pe toate când m-am dus
Şi cred că şi durerea-i o povară,
Iar suferinţa e un dor ascuns.
Ştiu că vă las în inimă durere
Celor ce în suflet tainic îi frământă
Şi o păstrează cu adâncă resemnare
Că vor trăi cândva ziua cea sfântă.
Că am plecat, e doar o datorie
Pe care o plătim, toţi, eu, pe rând
Cu ea ne naştem când venim pe lume
Şi este achitată în mormânt.
N-am vrut să vă întristez când am plecat
Căci totul s-a sfârşit într-o clipită
Nici timp de „rămas bun” nu mi-a rămas
Căci am pornit pe calea mult bătută.
Să nu vă supăraţi că m-am grăbit
Aşa şi fără nicio pregătire,
Dar ştiu că am lăsat pentru voi toţi
Cea mai adâncă undă de iubire.
Să vă gândiţi la mine când şi când
Cât mai trăiţi acolo pe pământ
Durerea de la voi n-o pot lua
Ea face parte din decorul sfânt.
În viaţă fiecare are un rol
Şi se gândeşte cum „să ţină pasul”
Invidia şi răutăţile sunt scrum
Şi nu mai ai răgaz să-ndrepţi necazul.
De-l recunoşti şi ştii să îl îndrepţi
Şi să nu laşi aceasta mai pe urmă
Purtarea ta e scrisă-n lungul vieţii
De faptele ce te-au făcut să înţelegi
Că viaţa-i una singură şi-i scurtă.

20
Gând fidel

Într-un amurg de toamnă ruginie

Şi-n adierea vântului pribeag
Ce unduia crenguţele prin vie
Şi frunza din copaci o alinta.
Mă prinse dorul aprig pentru tine
Şi-atunci ţi-am scris pe loc, scrisoarea mea
În ea mi-am pus speranţa mea din urmă
Şi-n care gândul meu se zvârcolea.
Şi nu ştiam ce poate să te ţină
Ca să nu vii ca să te mai văd, aşa
Ai dat uitării ora de iubire
Ce câteodată ne-o mai rezervam.
Din şirul lung şi-n cupa fericirii
Ce o sorbeam pe rând şi ne vorbeam
Cu alintări uşoare şi discrete
Îţi mângâiam tot corpul delicat.
Şi-n gând mă-ntrebam de este aievea
Sau umbra celei care m-a trădat
De-aceea îţi scriu acum, când vine seara
Căci amintirile mă urmăresc din greu
Şi nu-mi dau pace nici pentru o clipă
Şi te aşează-n gândul meu, mereu.

21
 Cele trei ursitoare (la naşterea voievodului)

La fereastra cu canaturi
Trei fecioare se opri
Şi privind pe geam, în casă
Văzu pruncul cum sosi.
Şi atunci pe dată ele
Începu a-i proroci
Una zise s-aibă parte
De o viaţă tumultuoasă,
Cu bani mulţi şi cu iubite
Ce nu-l ţin la el acasă,
Şi cu pofta de iubire
Nu-i dă tihnă şi nu-l lasă.
Iar a doua îi prezice
Pruncului cel nou născut
Că va fi înalt şi chipeş,
Om de vază, cunoscut
Şi cu vorba măsurată,
Niciodată om tăcut.
O a treia ursitoare, care
Se uita duios la prunc,
Ce văzuse lumea asta,
Stând întins pe-aşternut,
Cu duioasă, vorbă dulce
Zise clar şi hotărât
Pruncul va fi om destoinic
Şi în lume cunoscut,
Cu putere şi iubire
Şi cu braţul hotărât
Va-mpărţi dreptate-n ţară
La hotare va fi scut.
În odaia-n care pruncul
Îşi făcu sosirea-n lume
Este linişte şi pace
Şi o mamă începe a plânge.
Deie Domnul să fii mare
Şi în toate priceput

22
Asta îţi doreşte mama
Şi o spun de la-nceput
Să ai braţul cu putere
Pe oşteni ca să-i conduci
Şi s-aprinzi făclia păcii
Să vegheze de la-nceput
Să fii blând cu toată lumea
Şi iubire-ţi doresc
Să domneşti frumos şi bine
Peste plaiul românesc.

23
 La şezătoare

E seară, noi la şezătoare

Ne-aşezăm în roată toţi,
Iar furca-n brâu se pune
Şi-ncep poveşti cu feţi-frumoşi.
Afară e zăpadă, viscol,
Iar satul este troienit
Şi vuietul se-aude-n noapte
Venit din codrii de argint.
Şi focul în vatră arde bine
Întreţinut cu mici scântei
Şi-o umbră aleargă pe perete
Şi cântecul, în urma ei.
Se cântă tainic şi cuminte
Despre Cristos, fiul iubit
Ce-a pătimit în astă lume,
Cum L-au bătut şi răstignit.
Apoi când cântecul s-opreşte
O fată-ncepe a vorbi
Cu voce clară şi fierbinte,
Duios şi făr-a se opri.
Ea povesteşte cum băiatul
Iubea o fată din popor
Iubirea lor fiind o taină,
Iar el fiind un mare domn.
Şi ar vrea ca el să o ducă
Să o aşeze în palat
Regina lui să se numească
Şi a întregului regat.
Apoi, codana tace, iară
Povestea ei s-a isprăvit,
Iar vântul şuieră afară
Şi focul parcă a amorţit.
Că ar fi vremea de culcare
Căci liniştea i-a toropit,
Iar fusul vesel şi cu râvnă
Demult, culcuşul şi-a găsit.

24
Să nu te dai bătut

Românule, să nu te dai bătut

În lupta asta foarte neegală
Când toate grijile te-mpresoară
Şi nu mai poţi să scoţi nici un cuvânt.
Deci, luptă pentru sfânta libertate
Şi gândul că va fi o zi mai bună
Când toţi barbarii, snobii şi flecarii
Vor fi goniţi şi daţi pe uşi afară.
S-au adunat ca ciorile la hoituri
Şi ca hienele ce vor să prade
Tot trupul ţării noastre minunate
Şi-atunci te mai întrebi dacă-i dreptate?
Să nu te dai bătut, chiar dacă ai căzut
Că-n spatele tău alţii se ridică
Şi vor striga şi cu mai mare glas
Că nedreptatea poate fi oprită.
Se vor opri din amorţeala crudă
Ce le-au impus-o cei ce vor să prade
Şi vor vedea câtă minciună este
Şi viaţa cât de aprigă şi dură.
Te dai bătut? Să nu te dai
C-ar fi o laşitate
Chiar dacă vezi în jurul tău durere
Tu luptă pentru sfânta libertate.

25
 Vara

E vară, câmpu-i înverzit,

Iar oamenii harnici sunt la muncă
Şi astrul zilei este sus
Pe jumătate, ziua-i dusă.
Aceşti români cu mâini crăpate,
Care se scoală de cu zori
Şi merg cu sapa-n spinare
Ca să-şi muncească ziua lor.
Sunt oameni harnici şi destoinici
Într-ale sale, munci a lor
Şi fac ca să rodească glia
Spre bucuria tuturor.
Apoi, când seara se coboară
Se-ntorc spre casă obosiţi
Vezi focul cum se iscă-n vatră
Şi fumul leneş risipind.
Tot mai adânc se lasă seara
Şi soarele, în asfinţit,
Se-aud oiţele la stână
Şi-un câine lată răguşit.
Răsare luna, zâna nopţii
Şi mii de stele împrejur,
Cu raza ei şi pacea serii
Se-aşterne liniştea pe drum.
Căsuţa de pe deal e mică
Şi-are o curte-n jurul ei
Cu trei copaci şi o fântână
Şi câţiva metri în faţa ei.
Dar iată, acolo mai la vale,
Sub un copac de floare nins,
Stau doi iubiţi pe o băncuţă
Căci multe îşi mai au de spus.
Ea, sprintenă, firavă, blândă,
Cu ochii frumoşi, strălucitori,
Purtând o ie minunată
Şi-un glas duios, mângâietor.

26
Privea la copilandrul care
Stătea sfios în faţa ei
Şi o privea cu încântare
Fiind vrăjit de vocea ei.
El îi spunea că o iubeşte
Că-i este dragă, mult de tot
C-ar vrea să o sărute, dacă
Ea nu s-ar supăra pe loc.
Şi amândoi, în pacea nopţii
Stăteau privind stele arzând
Învăluiţi de-o vrajă adâncă
În jocul lor, copii fiind.

27
 Sfârşit de facultate

Şi dacă totuşi vrea să fie

În viaţa asta, s-o trăim
Aceasta este bucuria
A tot ce am muncit din plin.
În clipa asta scurtă fie
Să hotărâm ce vrem să fim
Şi toţi cu inima curată
Să ne alegem un destin.
Trăind din plin mireasma zilei
Şi ne-nchinăm spre univers
Cu-o reverenţă maiestuoasă
Îţi spunem, Doamne, un „mulţumesc”.
Părinte sfânt, Tu eşti acela
Ce tainic sfatul ni L-ai dat
Şi ca un fir urmându-Ţi calea
Pe drumul nostru am plecat.
Acum, când noi suntem „la gata”
Cu şcoala ce am început
Ajută-ne încă o dată
La ce ne-ai hărăzit demult.
Să fim şi drepţi şi buni în viaţă
Acesta este al nostru scut
Şi bucurându-ne de toate
S-alegem noul început.

28
Ostaşul căzut

Cărarea ce urcă-ncet, şerpuit

Şi iarba ce o năpădeşte
E singura cale ce duce la el
Acolo sus se-odihneşte.
Cu pieptul lui tânăr duşmanul opri
Hotarul să nu-l ştirbească,
Dar plumbi au venit şi-n pieptu-i se opri
Şi nu mai putu să vorbească.
Că este uitat acum de toţi
Căci timpul cu „mâna” lui şterge,
Dar simpla cărare ce duce la el
E singura ce-şi aminteşte.
Şi el ar fi vrut, apoi, la final
Să-ajungă la rude, acasă
Să-şi vadă părinţi, bunici şi fraţi
Cu toţii să se aşeze la masă.
Pădurea cu freamătul ei neoprit
Îi cântă lugubra poveste
Şi dorul de ţară cu care a trăit
Căci timpul aici s-a oprit.

29
 Pentru România mea

Cât de mândră şi frumoasă

Eşti tu dragă, ţara mea
Ai puterea de-a învinge
Tot ce-i rău în calea ta.
Râuri line curg la vale
Prin păduri şi prin livezi
Şi poiene luminoase
În pământuri strămoşeşti.
Fiii tăi sunt buni şi harnici
Şi pe tine te iubesc
Sunt mereu la datorie
Pentru plaiul românesc.
Vrem cu toţi ca să fii mândră
De puterea ce o ai
Şi de roadele bogate
Şi de-al nostru frumos grai.
Este limba cea vorbită
Şi de daci şi de romani,
Clară, limpede, curată
Ca un răsărit de mai.
Pentru vorba noastră dulce
Cât de mult ai pătimit,
Iar duşmanii tăi din umbră
Tot mereu au uneltit.
Dar tu ştii să dai răsplată
Celor care te iubesc
Şi mai ştii să loveşti aprig
Pe cei care uneltesc.

30
De ce ne pleacă tinerii din ţară?

De ce ne pleacă tinerii din ţară?

De ce noi nu putem ca să-i oprim
Ca să-şi croiască rostul lor acasă
Şi-n viaţă să se bucure din plin?
În alte zări pe unde ei s-or duce
Nu vor găsi acelaşi dor nebun
De dragoste de ţară şi-n răscruce
Vor pierde până şi ce au mai bun.
Căci nu e lângă ei a lor părinte
Să îl înveţe sincer ce e soarta
Şi-atunci furaţi de valurile vieţii
Se-ncurcă ba cu una, ba cu alta.
De ce să îi lăsăm să plece de acasă
Să nu cunoască chiar de mici pământul?
Acolo unde s-a născut tot neamul
Bunici, părinţi şi fraţi de-a rândul.
Căci zile senine au să vină
Şi curcubeul demnităţii va ieşi în cale
Şi-atunci cu măreţie vor răspunde
Că dragostea de ţară e mai mare.

31
 Mă întrebam

Astăzi eu am stat deoparte

Şi mă întrebam pe rând
Care sunt a mele haruri
Şi de ce sunt pe pământ.
Pentru ce sunt adunate
În a cerului agendă
Multe stele şi luceferi
Şi de ce nu am odihnă.
De ce viaţa este dură
Făcând totul cum vrea ea
Niciodată nu-ţi dă tihnă
Semănând discordia.
Câteodată îţi vine-n cale
Să trânteşti şi să le spui
Tot ce e mai rău pe lume
Pentru pofta nu-ştiu cui.
În mulţimea străzii voastre
Chipuri trec, se tot perindă
Şi în lunga-i promenadă
Trece şi ea, fără de ţintă.
Pasu-mi este rar, agale
Şi nu pot să-nţeleg
De ce lumea se agită
Pentru lucruri care trec.

32
Buna mea mamă

De câte ori te-ai aplecat asupra noastră

Ca să ne spui poveşti cu feţi frumoşi
Şi-n anii cei dintâi ai vieţii noastre
Ne-ai apărat să creştem mari şi sănătoşi
Tu ne-ai rostit povaţa cea cuminte
Să învăţăm, să fim ascultători.
Ne-ai dojenit cu vorbe calde, sfinte
Şi-n gând, tu inima ţi-ai fi dat pentru noi.
La şcoală ne-ndemnai să mergem iute
Să fim ascultători şi răbdători
Căci de-acolo vine-nţelepciunea
Şi bucuroasă făceai lecţiile cu noi
Şi ne-nvăţai să nu ne abatem drumul
Şi ţelul ce în viaţă îl gândim.
Iar când întâmpinam câte-un obstacol
Tu repede ne ajutai ca să-l depăşim
Te-ai bucurat de reuşita noastră
De câte ori veneam şi îţi spuneam
Căci sufletul ţi se-nălţa de bucurie
Şi lacrimi de iubire-n ochi ţi le vedeam
Apoi, pe drumul vieţii cu răbdare
Şi cu dorinţa de a ne vedea mai sus
Ne ajutai pe toţi şi, cu răbdare
Ne urmăreai să vezi unde-am ajuns.
Acum îţi mulţumim, mămică bună
De felul cum ne-ai ocrotit, pe noi
Şi îţi aducem în iubirea noastră
Omagiul care pleacă de la noi.

33
 Privind la mare

Privind la marea care-şi leagănă oglinda

De aici, de pe întinsul ei pustiu
Coboară-n mine o singurătate
Şi stau îngândurat până târziu.
În depărtări cu muze de dantelă
Pluteşte pe oglinda ei deşartă
Cu-nfiorări şi-un zbucium ce se aude
Şi sperie o omenire-ntreagă.
Iar vântul care mai aleargă
Făcându-şi loc în unda-i de argint
Ridică valuri peste ţărmul care
Acum, parcă s-a făcut mai mic.
Înfricoşătoare este a ei urgie
Când bate cu putere peste stânci
Te face să îţi pierzi orice speranţă,
Iar dorul sfânt în taină să-l alungi.
Şi răscolită din adâncuri mute
Ce face ca să-i schimb-nfăţişarea
Talazuri mari, goneşte, neştiute
În lat şi-n lung, cât este zarea.

34
Covorul frunzelor din parc

Îmi place să mă plimb prin frunza ta

Căzută din copacii tăi bătrâni
Să simt mirosul umed de sub ea
Cu gândul c-am făcut un lucru bun.

Îmi place să adorm în frunza ta

Şi să visez că încă mai e vară
Că liniştea din cer încet coboară,
Iar eu mă simt uşor, fără povară.

Îmi place să mă joc cu frunza ta

Ce dă culoare toamnei prea târzii
Să mai aud un zvon de ciocârlii
Şi că mai este toamnă pe câmpii.

Să-i cer iertare că s-a prăbuşit

De pe crenguţa ei din tot înaltul,
Acolo unde ea se legăna,
Iar umbra spre pământ o trimitea.

Zefirul lin făcea ca eu să mă simt

Când mă mai odihneam şi eu sub ramur
Că suntem trecători pe-acest pământ,
Iar darul vieţii este un lucru sfânt.

Şi mă plimbam în parc fără de ţintă,

Iar sub picioare frunzele foşnesc
Şoptind poetic, trist şi cu sfială,
Cu un regret de nimeni înţeles.

Acest covor ce colora zănatic

Ca într-o joacă simplă, fără noimă,
Simţea durerea paşilor ce-l calcă
Acum la final de hecatombă.

35
 Am vizitat spitalul Bagdasar

Nu de mult timp
Am vizitat spitalul Bagdasar
Unde durerea omului
Nu are margini
Şi am văzut cât de fragilă e
Această viaţă
Plină de necazuri.
În treacăt am văzut
Cât se putea
Că toţi cei suferinzi
Au o dorinţă
Să se refacă cât mai bine
Cu putinţă,
Să plece sănătoşi
Dac-ar putea.
Pe paturi stau
Şi-n plictiseala lor
Aşteaptă tratamentul fiecare
Şi cu privirea aruncată-n gol
Apoi se-ntorc şi se lungesc agale.
În toată această cursă ce o fac
Toate aceste cadre medicale
Depun o mare sârguinţă
Şi vorba îşi dozează cu mult tact,
Iar adresarea blândă care o au
Aduce-o mângâiere-n suferinţă.
Mă-ntrebam de unde atâta îngăduinţă?
Şi atunci, în gând, mi-am dat
Un singur şi real răspuns
Nu poate fi decât o dragoste de oameni
Pentru ca să se simtă bine fiecare,
Iar pacienţii însănătoşiţi
Să mulţumească sincer
La plecare.

28.08.2016

36
Goana spre moarte

Viaţa noastră este-un dar sublim

Şi nimic nu o poate egala
S-o iubim şi să ne bucurăm
Cu tot ce avem şi ne oferă ea.
Dimineaţa când noi ne trezim
Gândul pleacă către cel divin
Cu speranţa că o nouă zi
Viaţa noastră o va lumina
Într-un ritm alert şi prea bizar
Hotărâm ca „în viteză” să pornim
Fie bicicletă ori maşină
Noi vrem totdeauna primii ca să fim.
Traversăm o stradă într-o zi
Şi vrem ca să ajungem undeva
O facem, dar pe unde nu-i permis
Iată graba şi la dumneata.
De ce această forţă din lăuntru,
De ce această grijă să fugim,
Cine vă-ndeamnă şi unde vă e gândul
Când ştiţi că viaţa trebuie ca să o păzim?
Această grabă, fugă, cum îi spuneţi
Nu vă aduce decât ghinion
Şi mai aduce cu ea despărţirea
De toţi cei dragi şi viaţa lor.
Fiţi cerebrali, cu gândul înainte
Şi intuiţi ce ar putea să se întâmple
Dacă o grabă de aceasta, negândită
Se furişează şi la voi în minte.
Mă-ntreb şi-mi dau răspuns tot eu
Ce bine ar fi
Dacă voinţa omului ar fi precoce
Şi ar prevedea în fiecare zi
Ce este de făcut în faţa sorţii.
Aşa că eu vă spun să fiţi calmi
Şi cu gândirea aprigă, lucidă,
Iar pasul să-l faceţi doar atunci
Când ştiţi că acţiunea voastră e utilă.

37
 Vai, nu v-aţi săturat de-atât prăpăd,
Nu vă-ngrozeşte câte vieţi se prăpădesc?
Iar pentru această jertfă, zi de zi
Noi constatăm că nimeni nu plăteşte.
Români, nu pe şosele trebuie ca să murim,
Într-un fel, care pe oricine îngrozeşte,
Iubirea de popor şi de neam, acum
Şi pentru glia ce ne ocroteşte.

38
Prieteni!

Prieteni!
Hai să facem bine
Să-ndreptăm tot răul ce-am făcut
Ca cei ce vin din urmă
Să nu afle că noi ne-am făcut răul
De la început
Daţi toate pe o vorbă bună
Şi aruncaţi departe,
La gunoi
Tot ce a fost urât
În viaţa voastră
Şi curăţaţi-o grabnic
De noroi.
Faceţi să crească grâul
Unde-odată
Numai scaieţi şi buruieni erau
Şi veţi vedea
Că lumea-i minunată,
Şi toţi copiii
Şcoala vor urma.
Lăsaţi-i pe cei ce vă lovesc,
Şi vă împroaşcă
Cu tot ce e mai rău,
Căci ei nu ştiu
Ce bine vă aduc.
Căci dacă ar şti, de ciudă le-ar fi greu.
Bagajul lor
Le este vorbă hâdă,
Pornită dintr-o
Inimă de laş
Puterea lor este minciuna tristă
Cu care vor să zburde pe imaş.
Să fiţi atenţi
Când vreţi să face pasul
Şi să-ndreptaţi
Un rău produs în urmă

39
 Şi explicaţi-le cu vorbă clară
La toţi care doresc
Să vă lovească „peste mână”
Şi n-aveţi teamă
Căci îşi primesc răsplata
Răul totdeauna-i pedepsit.
Serile vor fi plăcute toate,
Soarele se va înălţa la răsărit.

4.09.2016

40
Singurătate

Într-un cătun micuţ,

Departe-n ţară,
Uitat de lume
Şi de Dumnezeu,
Trăia un moş
În mica lui căsuţă,
Iar ca tovarăş,
În această suferinţă,
Avea în curtea lui
Doar un căţel.
Şi moşul se trezea
De dimineaţă
Şi după ce
Pe faţă se spăla
Pleca încet şi trist
Pe cărăruie,
În susul dealului
Şi aştepta.
Căţelul îl urma
De la distanţă
Şi numai când era chemat
Venea
Şi se-aşeza acolo,
Lângă dânsul.
Şi zarea întreagă
Cu privirea
Amândoi o cuprindeau.
Dar moşul aştepta ceva
Să vină,
Să se arate
De pe undeva
Şi să aducă parcă o lumină,
Să lumineze un cătun
Şi-n viaţa sa.
De multe zile
El făcea aceasta,
Dar se-ntorcea acasă
Mai umil,
Căci ar fi vrut

41
 Şi el, acolo-n tindă,
Să audă glasul vesel de copil.
Dar într-o zi,
Ca toate celelalte,
Un nor puternic
S-a apropiat
Şi dintr-o dată
A-nceput să plouă.
O ploaie care
Ce întâlnea în cale nimicea.
Bătrânul se ascunsese
În căsuţă
Şi pe căţel îl aduse cu el
Şi-acuma se ruga
Să se oprească ploaia,
Căci dacă mai ţine urgia
Nu ştie dacă v-a scăpa şi el.
Şi ploaia se opri
Ca prin minune
Şi-un cer frumos, cu stele
Se-arătă,
Iar astrul nopţii
Luminând pe boltă
Îşi revărsa lumina
Mai cu patimă.
Căţelul şi moşneagul
Stau pe prispă
Şi amândoi sunt speriaţi
De tot.
De ploaia ce a trecut
Ca o nălucă,
De tunete şi fulgere
La un loc.
Acum sunt flămânzi,
Dar nu iau seama
Şi amândoi au în gând ceva
Poate că mâine
Va veni şi la noi poşta
Să ne aducă vestea
Că soseşte cineva.

31.08.2016

42
Ardealul sfânt (cântec)

Porniţi Români să apărăm Ardealul,

Pământul sfânt lăsat din moşi-strămoşi,
Să nu lăsăm o palmă de ţărână
Călcată de duşmanii nemiloşi.

Refren: Ardealul, pământul nostru drag,

Te apărăm cu piepturile noastre,
Murim, dar te-apărăm în veci
Şi-n inimă victoria să crească

Voi toţi cei care ne auziţi chemarea

Şi aveţi în pepturi inimi de români
Să nu uitaţi vreodată legea sfântă,
Că nu-l vom mai lăsa vreodată la păgâni.

Refren…

Aceasta este glia cea străbună

Ce Dumnezeu ne-a hărăzit-o-n veci,
Este pământul nostru pentru care
Îl apărăm şi spunem hotărât duşmnului:
Nu treci!

Refren…

43
 Uitarea romanţei dragi

De ce-l lăsaţi aşa, în părăsire

De ce aşa devreme l-aţi uitat?
Nu voi aţi fost aceia
Care aţi cântat cu dânsul
Şi vă spunea în glumă
Câte un „păcat”?
În serile de vară liniştite
Îl ascultam cântând romanţe dragi
Şi ne făcea pe toţi ca să cântăm
Cu dânsul,
Iar cântul devenea mai pătimaş.
Nu voi l-aţi ovaţionat fierbinte
Şi îi strigaţi „Nea Gică, te iubim”?
Iar el cu vocea lui de aur
Ne povestea c-a mai îmbătrânit puţin.
Acum, când a plecat din lumea aceasta
Acum, când a trecut în infinit
Îl daţi cu toţii nepăsării şi uitării
Când el este pentru români un mit.
Să îl păstrăm în sufletele noastre
C un miraj înălţător, acum
Un gând pios şi sincer să-i trimitem
Nea Gică cât de mare ai fost
Şi cât de bun!

16.09.2016

44
O călătorie cu trenul

O întâmplare îmi trece

Acum prin minte
Era o toamnă tristă
Şi ploioasă,
Iar eu călătoream
Într-un compartiment
Privind pe geam
La vremea aricioasă
O toamnă scrisă-n
Calendarul vieţii
Ce face să te închizi
În tine însuţi
Cu multe lucruri bune
Şi cu rele,
Dar care acum
Venise prea devreme.
Mă tot uitam
C-un fel de plictiseală
Pe geamul năpădit
De stropi de ploaie
La tot ce alerga
În urma noastră.
Luam un punct
De referinţă în zare
Şi căutam să văd
Cum se perindă,
Dar punctul
Rămânea mereu acolo
Căci raza până la fereastra mea
Era prea lungă
Şi norii încărcaţi
De stropi de ploaie
Au început încet
Să se destrame,
Iar razele de soare apărură

45
 Cu o lumină dulce,
Binefăcătoare.
Un câmp frumos
Cu holdele bogate
Se perindă prin faţa mea,
În goană
Şi care aştepta
Să vină ziua
În care se va hotărâ
„Să deie vamă”.
Această întâmplare
Mi-a adus în minte
Un asfinţit văzut
Pe Ceahlău.
Acolo, Soarele
Voia să se ascundă
În spatele acestui
Uriaş erou.
Aşa mă tot plimbam
Încet, cu gândul,
Iar ziua aceea,
Când călătoream
Cu o uşoară nostalgie
În privire
Şi cu o toamnă
Ce ne ciocăneşte acum
În geam.

46
Dor pribeag

Mă cheamă dorul tău pribeag

Ca să-ţi apar la tine în prag
Şi să-ţi aduc, aşa cum ştii
Iubirea şi un zâmbet drag
Să-ţi spun că iarăşi mi-a fost dor
De gândul tău cel călător
Ce a plecat spre mine, ştii
Când l-ai trimis în zori de zi.
Iubirea ta, un foc nestins
Ce arde-n taină, necuprins
În inima din pieptul tău
Adânc, ca-ntr-un abis.
Această flacără din noi
Goleşte vlaga ce-o avem
Ne perpeleşte ca pe jar,
Dar şi aşa, cât ea va fi şi noi o vrem,
Iar dorul mare, nepătruns
Străpuns de-un singur legământ
Ce-l face omul pe pământ
Convins că-i lucru sfânt.

47
 Albatrosul

Spre ţărmul mării liniştit

Venind din largul zării
Un albatros zbura sleit
Căzând în apa mării.
Plecase-n zorile argintii
În valuri după hrană
Şi rătăcise ore-n şir
Zadarnic, de pomană.
Pe ţărm, în cuibul lui de sus
De lângă hornul casei
Ţipau trei pui, flămânzi şi goi
Să le aducă hrană.
Dar astăzi, marea nu voia
Ca să le dea mâncare,
Iar ei ţipau din vechiul cuib
Nu mai aveau răbdare.
Şi albatrosul se aşeză
Pe-o margine de paie
Şi căuta a linişti
A puilor bătaie.
Staţi puii mei, nu mai ţipaţi
Şi nu mai faceţi ceartă!
N-aveţi de ce , iar hrană nu-i
Şi-aveţi aceiaşi soartă.

La Constanţa, un albatros
mânca roşiile din
balconul fratelui meu.

48
Scaunul

Scaunul tot întreabă

Cât mai are de răbdat
Să îi ia pe toţi în spate
Şi să-i ţină ne-ncetat.
Unul mai subţirel
Ei aşa, mai du-te-vino
Ce te faci însă atunci
Când grăsanul e de vină.
Ţipă scaunul şi strigă
Scârţâind din-cheieturi
Şi cum stă aşa plecat
Geme, gâfâie, suspină.
Când se-aşează un copil
Scaunul tresaltă iute
Şi zâmbeşte ştrengăreşte
Pe acesta-l ţin domneşte.
Dar n-apucă să termine
Cum că-i tare fericit
Că se vede cu cerneală
Şi de cremă mâzgălit.
Cu spătarul zgâriat
Şi pe stofă cu cinci pete
Nu mai poate el să rabde,
Dar e resemnat, băiete.

49
 Rudelor mele

Am fost cu toţii împreună,

Părinţi, copii, nepoţi, cumnaţi,
Dar am rămas cu amintirea
A celor care „sunt plecaţi”.
Am stat de vorbă împreună,
Am râs, glumit şi am cântat,
Dar a venit şi despărţirea
Şi clipa grea, de neuitat.
Şi rând pe rând şi câte unul
V-aţi scurs din viaţă, regretând,
Dar aţi lăsat în urma voastră
Tristeţi şi suflete oftând.
Când voi eraţi în viaţa asta
Părinţi şi fratele meu bun,
Eu mă gândeam că viaţa-i lungă
Şi nu mi-era greu să o spun.
Sălbatecă şi grea e moartea
Şi ce haină poate fi
Luându-ţi cei mai dragi pe lume,
Lăsând în urmă despărţiri.
Dar noi nu ne putem opune
Acestor legi scrise pe veci,
Suntem sortiţi ca după viaţă
Să stăm sub lespezile reci.
Acum, când întocmesc bilanţul
La câţi am fost şi am mai rămas
Tristeţea mă înduioşează,
Iar eu rămân fără de glas.
Cu resemnarea grea în suflet
Şi cu dorinţa de a trăi
Voi, toate rudele rămase
Fiţi bune-n fiecare zi.
Şi căutaţi s-aveţi o vorbă
Frumoasă, blândă pentru toţi
Ca să ne mai vedem odată,
Să fim cu toţii bucuroşi.

50
Zeiţa

Tu de unde vii, iubito?

Din ce zări mi te aduni?
Şi mi-ai apărut în cale
Să mă faci să nu te uit
Simplă, albă şi curată
Este silueta ta
O mireasmă parfumată
Rămâne în urma ta
Calci uşor şi fără zgomot
Glasu-ţi este lin şi blând,
Iar prezenţa ta, frumoaso
Este darul cel mai sfânt
Trupu-ţi este fără pată,
Unduirea unui ram
Când zefirul o adie
În grădina de sub geam.
Iar mişcarea-ţi de prinţesă,
Pasul calm şi legănat
M-a făcut să-mi pierd firea
Şi-am cerut un sărutat,
Iar guriţa fără seamăn
Te doboară fără grai
Şi mă face într-o clipă
Sclavul ei în colţ de rai
Trecătorul îţi admiră
Chipul tandru şi plăcut
Cu privirea ta curată
Şi apoi, rămâne mut.

9.10.2016

51
 Mă-ntorc în calea ta

Mă-ntorc în calea ta, iubito

Să reînvii al nostru vis
Şi caut fraza potrivită
Să-ţi spun frumos „Te-am regăsit”.
Toate te rog să laşi în urmă
Şi lacrimile care au curs,
Durere, clipe fără de speranţă
Venind la cel ce te-a sedus
Poate că nu acesta-i idealul
Frumoasei dragoste ce-ţi port,
Dar am trăit clipa de aur
Şi acum aş vrea să le reînnod.
Un singur lucru te frământă
Dacă şi acum îţi sunt fidel
Căci inima ta zbuciumată
N-ar rezista în nici un fel
Mă-ntorc atunci în calea ta
Şi te asigur fără grai
Că tu eşti pentru viaţa mea
Crăiasa zilelor de mai.

52
Călător prin viaţă

Clipele curg în veşnicie

Într-o tăcere de mormânt
Voind s-aducă întruparea
Unui destin mai drept, mai sfânt.
Iar eu mă-ncarc cu nepăsarea
Acestui timp de ne-nţeles
Luând cu el în nemurire
Tot ce am avut şi ce mai sper,
Acum, când în faptul serii
Când stelele apar sclipind,
Iar craiul nopţii se arată
În vârf de cetine lucind.
Cu noaptea asta de poveste
Şi cu tăria că exist
Rup vraja lumii trecătoare
Să evadez în infinit.
În zbor spre aştri
Şi-n spre stele
Eu mă avânt tot mai înalt
Lăsând în urmă diadema
Unui destin ce mi s-a dat.
Călătorind fără vreo ţintă
Nici timpul nu mai are sens
Fără să ştii că într-o clipă
Trăieşte un dor în orice vers.
Sunt călător în lumea asta
Şi caut ţărmul liniştit
Unde spoiala şi minciuna
Nu a ajuns, n-a poposit.
Dar mă cobor în lumea noastră
Zicând că totu-mi e sortit,
Iar dacă viaţa asta spune
Şi toate acestea ea le vrea,
O rog frumos şi cu răbdare
Să fie bună şi nu rea.

53
 Şi doar atât (romanţă)

Nu mai doresc să te ating

Nici vorba să ţi-o mai aud
Cuvinte triste înşiruind
Încet, plângând.
Nu vreau să speri că m-ai avea
Mereu şi iar mereu în calea ta
Vreau să rup cu tot ce s-ar putea
Trecutul ce s-ascunde-n mintea ta.
Să şterg din piept acum tot ce a fost,
Iar amintirea clipelor trăite nu mai are rost
Aş vrea să ştii că te-am iubit, cumplit,
Iar fluviul timpului se scurge infinit
Acum când colbul s-aşterne ne-ntrerupt.
În calea ta
Nu-ţi voi mai apărea
Şi doar atât.

54
Am fost sedus

Mă trezesc şi privesc răsăritul

Cu umbre adânci de culori
Şi mă frământ să găsesc o speranţă
Pentru o zi fără nori.
Şi soarele se-nalţă mai tare
Plecând pe un drum ce îl ştim
Şi încălzind toată firea
Ne-ndeamnă la drum să pornim.
Şi ziua de foc liniştită
Cu mângâieri uşoare de zefir,
Iar timpul se scaldă alene
Într-o mireasmă suavă de trandafir.
Căsuţa mea aşa pitită
Printre copacii dimprejur
Cu geamuri mici deschise larg
Spre răsăritul de azur.
Aici aş sta o viaţă-ntreagă
Să gust natura cum e ea
Să simt cât este de frumoasă,
Să strig că sunt sedus de ea.

14.10.2016

55
 M-aş îmbăta

M-aş îmbăta de dragoste şi dor

De muzică curată şi de flori,
De viaţă cu parfumul ei cochet,
De râsul viu, curat din orice piept.
M-aş îmbăta de iarbă, de câmpii,
De fluturi care zboară mii şi mii,
De faptul şi tăria că exist,
De frunza dantelată de prin vii.
M-aş îmbăta de frunza codrului bătrân,
De freamătul ce îl auzi trecând
Ca vântul care bate ramurile legănând,
De inima ce îţi tresaltă suspinând.
În zumzetul de albine îngânând
Un gând mă mângâia cât mai adânc
Că n-aş pleca nicicând de pe pământ
Şi de lumina albă, clară şi divină
Pornită din privirea ta senină.
M-aş îmbăta de stânca goală, albă şi pleşuvă
Ce stă în asfinţit ca o nălucă
Şi de iubirea aprigă din zi
Cu dorul neîmpăcat ce murmura „rămâi”,
De corpul tău ce radia în noapte
Şi gura ce-mi rostea învăpăiate şoapte.

Septembrie 2014

56
Culcat pe spate

Culcat pe spate într-un vis plăcut

Stăteam de-o vreme sub un nuc bătut
De-o briză şi de arşiţa de foc,
Iar visul mă purta fără zălog.
Răcoarea de sub ramul lui venea
În miezul zilei ce o parcurgea
Cu legănări de ramuri sprintene, zglobii
Şi nostalgia că nu mai sunt printre copii.
Căci bună era ziua când venea
Şi nicio grijă nu venea cu ea
Şi ne jucam fără de timp şi loc
Copii de oameni simpli dar cu rost
Mâncarea simplă ce pe masă se punea
Noi o mâncam, ne săturam cu ea
Şi mulţumire aduceam Celui de sus,
Iar noi copiii ne bucuram nespus,
Dar anii au trecut şi ne-am mărit
Şi fiecare s-a îndreptat pe drumul lui, dorit,
La rostul meu şi calea ce-am urmat
A fost cu bucurii şi cu succese presărat
Dar ce frumos era atunci când ne strângeam
Şi câte glume şi-ntâmplări ne povesteam,
Ne minunam şi făceam haz de tot,
Iar voia bună ocupa şi ea un loc.
Părinţii noştri erau printre noi
Şi ne-ndemnau cu grija de părinţi
Să mai mâncăm şi să mai stăm cuminţi.
Iar noi spuneam să se aşeze printre noi
Ce bine-ar fi dacă am mai fi cu toţii,
Am sta din nou la masă, strânşi frumos
Şi să le spunem fiecărui din părinţi
Că-i vom iubi etern şi că vom fi cuminţi.

Octombrie 2007

57
 Cumnatului meu – Stelică

Un telefon a răsunat în noapte

Deschid şi-aflăm ce s-a întâmplat
Că ai plecat în veşnicie
Lăsând în urmă un oftat.

Un episod al vieţii mele

Ce l-am trăit de mic copil
S-a stins şi a plecat în veşnicie
De unde noi nu mai venim.

Şi ierni, şi primăveri, şi toamne

Vă vizitam aşa, mereu
Şi ascultam de sfatul vostru
Să nu devin un băiat rău.

Vă vizitam cu bucurie
Iar voi la masă m-aşezaţi
Şi mă învăţaţi doar lucruri bune,
Iar când nu ascultam, pe mine voi vă supăraţi.

Acum când ai plecat departe

Îmi vin în minte amintiri
Tot felul de-ntâmplări trăite
Mai triste, dar şi bucurii.

Această parte a vieţii mele

S-a rupt şi trebuie să cred
Că telefonul ce a sunat în noapte
A pus un punct foarte concret.

Ai fost un om în lumea aceasta

Care avea menirea sa
Cu gânduri bune şi cu fapte
Şi cunoscuţii te stimau.

58
Ca soţ te-ai achitat cu brio,
Iar ca părinte, tot la fel
Şi ai făcut întotdeauna
Să fie pace în căminul tău.

Şi nepoţica ta voia să-ţi spună

Să te ridici frumos ca să-i vorbeşti,
Dar ea nu înţelege rostul vieţii
Şi mai ales acum când pleci.

Noi toţi care am rămas în urmă

Păstrăm în suflet un regret adânc,
Ne-ar fi plăcut ca să mai fii în viaţă
Şi să uităm că viaţa-i tristă pe pământ.

59
 Povestea unei porţi de han

Era odată un han pitit,

Devale, la răscruce,
Un han micuţ şi pricăjit
Şi-n curte avea o cruce.
Hanul era înconjurat
C-un gard plin cu nuiele
În schimb, avea o poartă el
Făcută din zăbrele.
Această poartă ce-o avea
Stătea posomorâtă
Şi stând aşa se întreba
De ce-i năpăstuită.
Mă tot deschid, în brânci, aşa
Şi mă împinge tare
Se uită-n silă şi îmi spun
Că nu fac trei parale.
Apoi, când pleacă ei cu toţi
Şi poarta o încuie
Îmi răsuceşte-n broasca mea
O cheie mai gălbuie.
Mă tot trânteşte de pervaz
Când poarta e lăsată
S-o bată vântul cu necaz
Şi râd de trista-mi soartă.
Se caţără pe drugii mei
Atunci când sar gardul
Şi îi suport gemând din greu
Căci nu mai vreau pe altul.
Din balamale scârţâi des
Căci nimeni nu se-ndură
Ca să mă ungă cu ceva
Măcar pentru o lună.
Mă tot trânteşte de un colţ
Şi rău mă doare şipca
Căci s-a tocit aşa, de tot
S-ajung şi de nimica.

60
Stăpâni, vă rog, din câţi sunteţi
Puneţi mână cu mână
Şi reparaţi-mă cum ştiţi
Să mai pot merge-o lună.

15.10.2006

61
 De ce nu curăţaţi ogorul de neghină (retorică)

De ce nu curăţaţi ogorul de neghină

De ce îl lăsaţi să fie năpădit
De buruiana ce s-a-ntins ca râia
Şi o vezi la tot pasul înflorind?
De ce nu tăiaţi răul de la rădăcină
Şi să scăpăm odată de gunoi,
Iar pietrele să le greblăm din brazdă
Şi grâul vesel să-nflorească şi la noi?
Căci mult gunoi s-a adunat de-o vreme
Şi stă pe unde vrei şi nici gândeşti
Te-mpiedici când zici că nu mai este
Atunci se iveşte şi te-opreşti.
S-a infiltrat în toată ierarhia
Şi stă-mpopoţionat de să nu-l crezi
Că parcă de când lumea este acolo
De vrei să-l dai de-o parte, nu-l clinteşti.
Daţi jos acum gunoiul tot din casă
Şi în grămezi, cu grijă adunat
Să ardă pân’ la ultima şuviţă
S-avem un aer bun de respirat

Morala: La patru ani, atunci când vii măi frate,

gândeşte-te că bălegarul îţi stă în spate.

Septembrie 2005

62
Cum ai putut

Când toamna în culoarea ei cochetă

Îşi defineşte tot mai tare haina
Cu trena ei îmi şterge nepăsarea
Dar inima-mi rămâne ca inertă.
Tristeţea mă cuprinde tot mai tare
Când seara tot mai tare se iveşte
Cuprins de dor şi gânduri pătimaşe
Spre tine vreau să plec, dar pasu-mi nu porneşte.
Şi aş vrea să uit că nu ai nicio vină
Că n-ai păcătuit, precum îţi e felul
Dar îmi apare în faţă a ta vină
Şi-atunci încep ca să dezleg misterul.
Şi uite aşa mă zbat în agonia
Durerii că exişti şi mă cutremur
Cum ai putut să pleci de lângă mine
De ce a-ngăduit aceasta cerul.
Tu nu ai înţeles că doar iubirea
Ce eu ţi-am aşezat-o ca pe un covor în cale,
N-ai înţeles că rostul vieţii noastre
Aici şi-n viaţa viitoare.
Sunt obosit, dar nu mai stau pe gânduri
Nici nu-mi fac iluzii că te întorci,
Iar rănile încep să se şteargă
Căci am lăsat durerea despărţirii
Pentru proşti.

16.10.2016

63
 În democraţie

În democraţie
Cum să-ţi spun, măi frate
Poţi face de toate
Cât mai necurate
Şi mai nesărate.
Şi aşa, cu ifos
Pentru mulţi, să ştie
Că treci pe-acolo
Făcând gălăgie
Te uiţi pe fereastră,
Arunci cu hârtii,
Arunci şi gunoiul.
Căci atâta şti
Vorbeşti foarte tare
Ca un bădăran
În prezenţa asta
Eşti pe primul plan
Intri în localuri
Ca să chefuieşti
Şi vezi toţi din sală
Cum se cherchelesc.
Ai văzut o blondă
Care ţi-a plăcut
Îi întinzi o mână
Şi vrei s-o săruţi.
Grosolan din fire
Şi cu ifos mare
Urci într-o maşină
Arătoasă tare
Dar tu ştii povestea.
Ascunsă, pe faţă
Este-o vechitură
Adusă acasă
Şi te dai de-a dura
Că ai cumpărat-o
Nouă, nouţă
Şi cu bani gheaţă.

64
Deschizi radioul
Şi îl dai mai tare
Ca să ştie lumea
De pe strada mare.
Fumezi o ţigară
Şi-o arunci pe jos
Şi-i spui la unu
Că-i cam jegos.
Dacă uri vreodată
Să mergi undeva
În troleul nostru
Afli altceva
Că-i o lipsă mare
De săpun şi apă
Şi de-aceea pute,
Pute de te-neacă.
Te uiţi pe fereastră
Căci ai vrea să scapi,
Dar nu poţi de unii
Foarte îngâmfaţi
Gândul iar te poartă
Că treci pe-un maidan
Unde de mai multă vreme
A murit un cal.
Te aşezi la coadă
Să plăteşti ceva
Lumea se-mbulzeşte
Nu ştie ce vrea.
Ajungi şi la casă,
Un ghişeu pocit
Făcut pentru unii
Care n-au crescut.
Mă aplec cu grijă,
Salut respectuos
Şi încep a spune
Clar, cât mai frumos.
Număr mărunţişul
Să nu dau greşit,
Dar să vezi năpastă
Eşti luat la ture
Că eşti moşcăit.
Când scap de acolo

65
 Respir uşurat,
Dar gândeşti că toate
Sunt un rezultat
La toată cultura
Ce am învăţat.
Căci pe plaiul nostru
Şi-n democraţie
Află toată lumea
Că-i demagogie.
Dar mai tristă-i viaţa
Când constaţi să fie
Toate au la bază
O mare băşcălie.

66
Cât de curaţi suntem

Privesc cum se garează trenul

Acceleratul de Galaţi
Mă urc în el şi-mi caut locul
Aşa cum fac şi ceilalţi.
Un loc frumos, la o fereastră
Bagajul mi-l aşez în raft
Apoi, în cui mi-aşez şi haina
Şi ies să-mi caut un ziar.
Cu un fluierat prelung porneşte
Încet, apoi mai tărişor
Şi a plecat trenul din gară
Spre nepăsarea tuturor.
Şi stând aşa, privind natura
Ce se deschide-n faţa mea
Privesc copacii care acum
Îşi scuturau toată frunza.
Frumoasă-i toamna când pe dealuri
Comoara ei a dat în pârg,
Iar oamenii harnici sunt la muncă
Şi în panere culegând.
Mă tot uitam de-a lungul căii
Şi îmi spuneam, ce bine ar fi
Şi am păstra mai multă grijă
La tot ce avem până murim.
Nu poţi să nu te superi frate
Şi să nu te revolţi când vezi
Pe şinele de cale
Mormane de gunoaie întregi.
Te uiţi şi nu îţi vine a crede
Câte grămezi se-ntâlnesc
De-a lungul şinelor ferate
De-ţi vine, doamne, să turbezi
Unde ne este rânduiala
De oameni harnici şi curaţi
Şi aşezăm cu nepăsare
Aceste resturi, să nu-i baţi?

67
 Să nu-i pocneşti cum se cuvine
De fapta asta de mişei
Ce-o fac ca toţi neisprăviţii?
De ce?
Nu puneţi voi mâna pe ei?
Şi să vedem ce faţă are
Atunci când este întrebat
Dacă a lui este grămada de menajere şi c…
De ce primarii nu-i întreabă
De această faptă fără lege
De ce nu iau măsuri mai aspre
Pentru ca cei ce fac aceasta
Să fie încadraţi în lege?
Dacă continuăm acum
Să tot depozităm gunoi
Pe lângă şinele ferate
Va trebui să oprim trenul
Să dăm gunoiul la o parte.
Şi iar avem întârziere
Atunci când vom sosi în gară
Căci vom opri iar garnitura
Să dăm gunoiul dintre şine afară.
Voi cei ce aruncaţi gunoiul
Şi-apoi vă faceţi că nu ştiţi
Nu ţineţi cont că în natură
Tot un gunoi o să primiţi.
Poate nu azi, poate nu mâine
Dar toate relele ce faci
Se-ntorc şi îţi aduc aminte
De ce ai făcut – acum taci!

18.10.2016

68
S-a sfârşit

Un cântec dulce se aude

O melodie, ca-n poveşti
Şi triluri dulci înălţătoare
Cu toate dorurile omeneşti.
Văzduhul e în ascultare
Şi totul pare liniştit
Iar cântul se aude-n voie
Şi tu-l-asculţi la nesfârşit.
Mâhnirea ta o porţi în suflet
Căci ţi se pare c-ai pierdut
Tot ce ai avut mai drag pe lume
Iubirea noastră, - a trecut.
Privirea îţi arată setea
Cu care tu ai fi iubit
Dar ai plecat pentru vecie
Iubirea noastră s-a sfârşit.
În minte răscoleşti motive
Ce pentru care ai renunţat
Şi ai plecat fără regrete,
Dar eu sunt cel nevinovat
Mă doare-n suflet, simt durerea
Aproape fizic şi suspin
Şi caut să găsesc, iubito
De ce ne-ai dus la aşa chin.
Îndreaptă-ţi paşii un’ ţi-e calea
Şi binele să-ţi fie-n drum,
Iar de-i vedea în cale soarta
Fii sinceră, măcar acum!

69
 Mi-e dor de ţara mea

Mi-e dor de pământul

Pe care-l ştii
Iubesc pasiunea
Şi dorul de a fi
Iubesc freamăt dulce
De cetini de brad
Şi murmurul apei
Ce nu l-am uitat.
Îmi place răcoarea
Din noaptea de Mai
Şi cântul iubirii
Şi scumpul meu grai
Îmi place poiana
Cu flori, dintre vii
Ce-mbie romantic
La noi drumeţii.
Îmi place să simt,
Să iubesc şi să-ţi spun
Că dorul de ţară
Mă face „nebun”
Şi trebuie grabnic
Al ţării tărâm
Să-l simt sub picioare
Şi-n pumn să-l sfărâm.
Să-i spun, să-i şoptesc
Că inima-n piept
Îi cântă iubirea cea mare
Şi cred
Că nu se va stinge
Şi nu va pieri
Decât cu fiinţa
Ce se va sfârşi.
Şi cred că românul,
Aşa cum e el
Iubeşte pământul ce-l are sub el
Şi pâinea cea caldă

70
Şi portul iubit
Purtat cu mândrie
De-ntregul popor
Cu dragoste mare
La nunţi şi petreceri
Şi la sărbători.

4 ianuarie

71
 Bunului Părinte Papa Paul al II-lea

Mulţi dintre noi nu şi-au dat seama

Că-n lumea asta este un om
Care veghează pacea lumii
Şi se-ngrijeşte de viaţa lor
Căci multe focuri ard în lume
Şi multe vieţi se irosesc
În sute ce conflicte-armate.
Acolo, viaţa o strivesc.
De multe ori pentru nimic
Sau pentru pofta nu ştiu cui.
A-nceput deodată lupta
Şi au luptat de dragul cui?
Voi oameni fără judecată
Staţi şi gândiţi ce sfărâmaţi
Trecutul vostru şi prezentul,
Iar viitorul devoraţi.
Cine câştigă din războaie?
Şi cine pierde în măcel?
Acum când se distruge totul,
Pământul, n-aveţi grijă deloc de el.
Căci este darul cel mai mare
Lăsat de Regele ceresc
Să nu-l mai aruncaţi în aer
Este un pic mai omenesc.
Aşa vorbea bunul părinte,
Mergând în lume, peste tot
Şi căuta s-aducă pacea
Cu linişte în orice loc.

Versiunea a II-a

72
Jocul literelor

Arunc privirea şi mă uit pe-o carte

În care literele se-aştern de-a rândul,
Dar nu pot să disting a lor chemare
În jocul lor şi cum îmi trece gândul.
Mi se aşează în faţă în cuvinte
Se adună şi în fraze, îmi vorbesc
Când cu duioasa vorbă a iubirii
Când în cuvinte greu de înţeles.
Şi literele ce aleargă-ntr-una
În şiruri drepte, mici şi fără număr
Vor să arate adevărul vieţii
Şi soarta omului lăsat pe lume.
Şi alte lucruri câte vor să spună
Ce mai isprăvi s-au petrecut prin ţară
De câte neajunsuri sunt acum
Şi dacă mai e mult până la vară.
Îmi tot petrec privirea pe-ndelete
Şi drămuiesc încet a lor cântare
Căci mă-fior de cele povestite
Şi le parcurg încet cu-nfrigurare.
Dar deodată ele se destramă
Se prelungesc apoi se strâng în grupuri dese
Şi-ncep un joc zănatic de mirese
Şi povestesc aprins şi pe-ndelete
Tot ce e rău şi ar vrea ca să-l îndrepte
Să nu mai fie buruiană-n ţară
Şi să luam exemplu de pe-afară
La lucrurile bune şi-nţelepte
Să n-aşteptăm un semn ca să începem
Şi să ne lamentăm într-una
O singură chemare este acum
Să facem o grădină-n jurul nostru
Şi răul tot să-l aruncăm deoparte
C-o lovitură să stârpim această fiară
Şi-n urma lui să-nmugurească pacea
Pe-a noastră milenară glie românească!

73
 Acum! (romanţă)

Acum, când barca-i în derivă

Acum când simţi că nu mai poţi
Cauţi un punct ca să te sprijini
În calea sorţii şi nu poţi.
N-ai să găseşti un punct în viaţă
Căci pe minciună ţi-ai clădit
Tot ce ai vrut să ai pe lume,
Iubirea, marele conflict.
Nu ştiu ce tot ai vrea să afli
Şi cauţi să mă ispiteşti
Cu vorbe dulci şi gesturi tandre,
Iar eu îţi spun să te gândeşti.
De câte ori nu s-a-ntâmplat
Să cer cerului povaţă
Şi a venit, mi-a arătat
Ce am greşit cândva în viaţă.
Ce aş putea să îţi răspund
La tot atâtea jurăminte?
Că nu le cred. Tu ai ştiut?
Că-s vorbe goale, fără minte.
De lecuit, m-am lecuit
De-atâtea jurăminte strâmbe
Şi nu mai vreau să le aud
Că-s tare negre şi urâte.
Acum, când totul s-a sfârşit
Întoarce-te la Cel de sus
Şi roagă-L ca să-ţi dea iertare
Acesta-i lucrul ce-l dorim
În lumea asta atât de mare.

74
Soarta unui câine maidanez

În lumea asta sunt căţei de rasă

Şi cu stăpâni bogaţi şi cu temei.
Noi toţi suntem la fel ca dânşii
Din breasla noastră mare de căţei
De ce ne prigoniţi pe noi atunci
Căci soarta noastră şi aşa e grea
Şi noi ne căutăm mâncarea zilnic
Fără să ştim c-o vom putea avea.
Vă place ca să vă făliţi cu mine
Atunci când la concursuri mă luaţi
Şi arătaţi zâmbind la toată lumea
Câte mai ştiu şi câte mă-nvăţaţi.
Ce vină am că n-am avut norocul
De un stăpân, ca acela de la geam,
Aş fi ştiut şi eu să dau din coadă,
Iar mingea pe dată o aduceam.
Pe lumea asta am şi eu o soartă
Şi o trăiesc cum pot, din greu
Şi nu mă plâng că n-am mâncat aseară
Căci mă gândesc că mâine am şi eu.
De ce îngreunaţi aceste zile
A unui animal şi-aşa proscris
La lipsuri multe, fără mângâiere
Şi la o moarte cruntă ce i s-a prezis?
Voi aţi uitat că eu sunt animalul
Cel mai duios şi cel mai devotat
Şi mă loviţi cu o furie acerbă
Fără să ţineţi cont că eu sunt condamnat?
Vă rog, stăpânii mei, aveţi puţină milă
Lăsaţi-mă ca să trăiesc şi eu
În lumea asta tristă şi ostilă,
Alături de voi şi cum vreau eu.
Puţină hrană ce-o doresc acum
Vă rog ca să mi-o daţi când veţi voi
N-am să mă plâng, deşi îmi este foame,
Dar nu-i nimic şi mâine e o zi.

75
 Fiţi buni cu cel ce stă pe lângă casă
Şi vă anunţă ca sa nu fiţi atacat
Căci pentru voi şi viaţa mi-o sacrific
Umilul tău prieten, dar cel mai devotat.

Pentru toţi căţeii maidanezi

care urmează să fie sacrificaţi.

76
Bate vânt de miază-noapte

Bate vânt de miază-noapte

Crengi bătrâne scuturând
Şi o dată cu acestea
Cele mici se-ndoi, se frâng.
Vântule, de ce n-ai milă
De ce laşi în urma ta
Numai jale şi durere?
Când îţi scuturi mantia
Când treci iute prin grădină
Florile sunt speriate
Şi sunt toate deopotrivă
Palide şi-ngrijorate.
Iar când traversezi livada
De caişi şi meri şi peri
Şi când sufli mai puternic
Cad cu sutele din cer.
Du-te vântule departe
Ce tot sufli pe aici
Că faci mare jale în urmă
Nu te uiţi câte mai strici.

27.10.2016

77
 Vine iarna

Au plecat demult cocorii

Frigul iernii a venit
Şi privind iar pe fereastră
Gânduri reci m-au năpădit.
Frunze veştede aleargă
Spulberate acum de vânt
Care vine de la munte
Crengile din pom rupând.
Dimineţile ceţoase
Fac să-ţi iei pe tine-o haină
Căci răceala de afară
A venit tiptil, în taină.
Apa a-ngheţat în baltă
Luciu-i vesel s-a oprit
Dăltuind în a ei maluri
O oglindă de argint.
Şi din cer, ca dintr-o sită
Fulgi de nea au prins să cearnă
Într-o dulce legănare
Vine iarna, a sosit din nou acasă.

78
N-ai timp

N-ai timp ca să te mai gândeşti

În lumea asta mare, vânturată
De toţi cei care averea nu le-ajunge
Şi nici sătui nu îi mai vezi vreodată.
Eu m-aş întoarce într-o clipă
La tot ce a fost odinioară
Când fructul nostru era fruct,
Iar primăvara, primăvară.
Voi credeţi că putem avea
O ţară mândră şi frumoasă
Dacă mai trândăvim aşa?
Nu! Puneţi atunci mâna pe coasă
Tăiaţi tot răul dimprejur
Să se usuce, şi-n căpiţe
Să-l ardem ca pe un gunoi
Nu sta pe gânduri, hei, amice!
Şi fă un bine, dacă vrei
Mai treci o dată prin ogradă
Şi vezi pe unde a mai rămas
Rahaţi ce stau ca la paradă.
Apoi, când s-a curăţat terenul
Şi respirăm puţin mai uşuraţi
Să ne gândim adânc că toţi românii
De-o mamă suntem
Şi de aceea să ne avem ca fraţii.

26.10.2016

79
 Sonete pentru mai târziu

Îmi place locul singuratec

Îmi plac retragerile-n mine
În gânduri ce au fost vreodată
Când şi mai rău şi când mai bine.
Îmi place viaţa să o ştiu
Mai sinceră, triumfătoare
Iar florile de pe pământ
Să îmi zâmbească pe cărare.
Nu ştiu dacă ar trebui
Să am o casă cu cinci caturi
Dar ştiu că trebuie să dorim
Să ne iubim unul cu altul.
Câte ciuperci au răsărit
După o ploaie pe răzoare
Ele aduc nou aport
În viaţa noastră trecătoare.

80
În amurgul vieţii

Într-un amurg de toamnă blândă

Rugina şi-o plimba cochet
Pe banca aceea învechită
Un bătrânel plângea încet.
El căuta să desluşească
Câte-au trecut şi-ntâmplat
De-a lungul vieţii ce-o avuse
Câte au fost şi câte au plecat
De multă vreme el venea
Şi se-aşeza pe banca veche.
Şi-n gândul lui îşi socotea
Ce soartă nemiloasă avea.
Îşi plimba ochii prin grădină
Şi-admira tot ce e viu
Copaci şi crizanteme, tufe,
Dar îi trezeau un dor pustiu
Un dor de a fi iarăşi tânăr
Căci sufletul aşa-i era.
Prin minte îi treceau anii vieţii
Cu mult în urmă petrecuţi
Care s-au scurs pe apa sorţii
Şi nu se întorc fiindcă au apus.
Într-un târziu el se ridică
Şi-ncepe a face câţiva paşi
Spre locuinţa lui măruntă
Cu gândul trist de nevoiaş.
Acum când era trist şi singur
Dorea pe cineva în jur
Să-i spună dorul lui de-o viaţă
În trista viaţă ce-a avut.

81
 La ceas târziu

La ceas târziu din noapte

Când se arată luna,
Iar stelele pe boltă licăresc
Un dor nemărginit mă-nconjoară
Şi îmi aduce-n minte
Fiinţa ce-o iubesc
Trăind speranţa zilei următoare
Şi-n atmosfera orelor de vârf
Ridic iubirea mea pe culmea vieţii
Şi mă gândesc la noul început,
Iar întristarea ce mă persecută
Cu unduirea ei înşelătoare
Transformă din speranţă
În dorinţă
Să-ţi văd făptura
Şi privirea dumitale
Să fii aici mereu şi-ntotdeauna
Cu zâmbetul pe faţă apărând
Şăgalnic, cu guriţa ta fierbinte
Spunându-mi leneş
„Eşti un demon blând”
Dar eu mă-nvălui în tăcerea
A zilelor ce le-am trăit cândva
Găsind iubirea ta nesinceră, meschină
Spunându-ţi clar şi rece
Ai fost cândva a mea.

82
Cad frunzele

Cad frunzele în parc

Şi un covor din ele
s-a aşezat pe aleile nocturne
într-o tăcere adâncă şi eu tac.
Păşesc agale pe aleea rece
Cu băncile rămase acum goale
Şi-n gând se conturează silueta dumitale.
Cu gestul cunoscut când vrea să plece
Un gest de rămas bun, la despărţire
Promiţător că mâine vom şi iarăşi
Să discutăm de bune şi de rele
Şi cum să ocoleşti a lor chemare
Mă tot plimbam prin parc, acum pustiu
Iar frunzele şopteau a lor cântare
Şi îmi vorbeau de ele şi de toamnă
Şi se mirau de absenţa dumitale.
Mă întrebau mereu că: Unde eşti?
Şi nu te plimbi aşa ca altădată,
Când ele foşneau tinere pe ram
Iar eu păşeam cu dumneata odată
Şi discutam de toate şi de tot
Şi făcând haz de gluma auzită,
Dar toate acestea au rămas în urmă
Acum pe aleile acestea reci
Merg singur şi în gând cu întristare
Că nu poţi fi aici fiindcă te-ai dus
Le este dor şi lor de silueta dumitale.

4.11.2016

83
 Bunului părinte,
Papa Ioan-Paul al II-lea Cel mare

Un suflet mare, bun şi blând

S-a înălţat dintre noi toţi
Şi a plecat e pe pământ
Lăsând un gol imens la toţi
Cât a trăit, tot a trudit.
Să fie pace pământ
Şi unitate în noi toţi
Ca să-l slujim pe Domnul Sfânt.
Cu binecuvântarea ta
Noi răul tot îl alungăm
Şi-n mintea noastră îl primeam
Pe Domnul cel Adevărat
Iubeai şi pe duşmanii tăi.
Ce rău josnic ţi-au produs
Şi i-ai iertat precum e scris
În cartea Domnului prea Sfânt
Neobosit ai mers la toţi
Să-nţeleagă negreşit
Că numai pacea poate învinge
Şi dragostea pe-acest pământ.
Părinte, nu te-ai protejat
Deşi ştiai că nu mai poţi
Căci ai luptat ca să ne aduni
Sub semnul păcii pe noi toţi.
Acum când tu te-ai prezentat
În faţa Domnului Ceresc,
Mă-nclin şi eu şi spun aşa
„În mintea noastră să trăieşti”.

84
Seară de amintiri

Când focul pâlpâie în sobă

Arzând frumos cu mici scântei
Lumina stranie ce o lasă
Aruncă umbre-n calea ei.
Iar umbrele iau chip de oameni,
De cavaleri ce sunt în zale,
De muşchetari, de duci, de prinţi
Ce-ar vrea să cucerească lumea
Să şi-o aşeze la picioare
Să pedepsească chiar noroade
Ce piept în piept ele-au ţinut
Căzând şi apărându-şi glia
Unde-au trăit şi s-au născut
Cuprinşi de fala trecătoare,
Deşartă, rea şi de nimic
Treceau prin foc şi prin tăişuri
Tot ce-i trecea atunci în cale
Şi au ajuns la Dunăre
Cu toată gloata, de armată,
Dar Dunărea învolburată
Se-arată neagră, tulbure
Acest pământ, prea strămoşesc
Ce a fost hărăzit de soartă
Cu sânge voi l-aţi apăsat
Căci e pământul românesc,
Iar, că românul ştie bine
Că glia lui, aşa cum e
Nu trebuie călcată-n veacuri
De vreun duşman sau vreun mişel.
In casă s-a lăsat răcoare
Căci focul arde-acum mocnit,
Iar umbrele de pe perete
Demult şi ele-au adormit
Mă-ntind şi eu în aşternuturi
Un pic să mă mai liniştesc
Şi poate că şi somnul dulce
Ce-l chem să vină şi nu vrea
Cu aripa lui din altă lume
Mă va lua şi vom zbura.

85
 O zi obişnuită

Te scoli de dimineaţa
Puţin somnoros
Dar saluţi cu grijă
Şi răspunzi frumos.
Cauţi în tăcere
Un ziar de ieri
Şi te uiţi la poze
Care te disper.
Cafeaua e gata
Şi o pun în ceşti
Ca să se răcească
S-o bei cum doreşti.
Cum dormişi, azi noapte?
Mă-ntreabă consoarta.
Cum să dorm, cu grijă,
Dar cu sforăieli
Pentru toată casa.
Apoi trec la baie
Şi mă spăl frumos,
Mă rad foarte bine
Să fiu arătos
Mai mă plimb prin casă
Şi mă uit la ştiri,
Dar toate acestea
Îţi înşiră-ntr-una
Doar de cimitir.
Îmi fac monetarul
Văd cât am în pungă,
Banii pentru piaţă,
Ca să îmi ajungă.
Am plecat în piaţă
O sarcină-n plus
Trasată de acasă
Şi uite ce mi-a spus
Ca să cumpăr ceapă,
Cartofi şi mărar,

86
Nu uita de roşii
Şi de leuştean.
Vezi, când vii încoace
Să nu uiţi de borş,
Şi ia şi vreo patru
Dovlecei frumoşi.
Ai luat sacoşa,
Banii, să plăteşti
Şi să pleci odată
Fără să crâcneşti.
Am ajuns în piaţă,
Ce mai hărmălaie,
Precupeţii veseli
Şi cu chef de vorbă
Te întreabă grabnic
Ce vrei pentru ciorbă
După ce faci piaţa,
Parcă-i un făcut
Deşi cât mai ai zile
Să nu pleci năuc.
Trec şi pe la pâine
Că-i în drumul meu
Şi te-aşezi la coadă
Şi la locul tău
Pleci şi de acolo
În colţ, la ziar
Ca să afli dacă
Mai e vreun şnapan,
Care fură banii
Celor ce muncesc
Şi pe lucruri rele
Ei îi prăduiesc.
Dar când să trec strada,
Cum să vă explic,
Mă-ntâlnii cu unul
Unul foarte mic
Care făcea gură
Cum că ştie multe
Şi că nu se trece
Aşa pe tăcute
Când se traversează.
Să se strige „Ura”

87
 Ca să ştie lumea
Că e dat de-a dura.
Sacoşa-i plinuţă
Şi puţin cam grea,
Dar nu te laşi, frate
Răpus chiar de ea.
Când ajungi în scară,
Să vezi comedie,
Ăla de la patru,
Cel cu pălărie
Cobora pe trepte,
Foarte supărat
Că şi astăzi, liftul
Este tot stricat.
Nu vezi, măi vecine
Banii noi plătim,
Dar liftul, degeaba,
Nu îl folosim.
Cui să spunem, frate
Să avem cu bani
Un lift de ispravă
Pentru locatari.
Cei care-l repară
Sau ne tot încurcă
Când se strică liftul
Să ne ducă-n cârcă.
Aşa îmi vorbea
Ăla de la patru
Şi cu şoşoteli
Se aplecă spre altul.
Dumneata, vecine
Ce părere ai?
Ori eşti din aceia
Care nu-ţi prea pasă
Taci şi, pe tăcute,
Te încui în casă.
Lasă-i să se certe
Dacă şi lift vrea
Ei nu văd o dată
Că e viaţa grea?

5.11.2016

88
Odă închinată Soarelui

Lumina caldă şi plăcută

Cu raza-i binefăcătoare
Şi-ţi dă dorinţa de mai bine
Căci vine de la sfântul soare.
Mergea pe ape unduite
Curgând frumos pe tot pământul
Şi străluceşte cu putere
Te-nvăluie cu tot avântul
Şi cu dorinţa grăitoare
Că este tot ce e mai mare,
Mai bun, mai sfânt
Pe-acest pământ.
Iar vine de la sfântul soare
Să lumineze cu putere
E aşteptată cu răbdare
Să curgă viaţa pe-ndelete.
Noi te dorim întotdeauna
Să fii cu noi, zi după zi,
Căci fără tine nu se poate
Şi nici ideea de-a trăi.

89
 Opriţi această nebunie

Opriţi această nebunie

Ce a cuprins o lume-ntreagă
Căci nu mai ştii de este ziuă
Sau dacă noaptea e întreagă.
Nu se mai ştie de iubire
Nu mai cunoşti ţelul suprem
Căci toţi tânjesc un singur lucru
Să poată fi cât mai modern.
Ştiţi oare-n ce constă aceasta?
Să poţi vorbi cât mai „pe şleau”,
Iar fetele să se arate
„Înveşmântate” în ce nu au.
Unde-s părinţii care-i lasă
Să intre-n focul lor tâmpit
Să ne convingem cât mai bine
Că bunul simţ a adormit?
Că nu mai este demnitate
Şi că ruşine nu mai au
Ei care au fost loiali şi sinceri
Şi „cu frumosul” te rugau.
Acum , şi lor le e ruşine
De ce-au avut şi este acum
Hai, oameni buni, priviţi în urmă
Şi să pornim pe-un nou drum!

90
Vânt pribeag

Norii trec încet pe boltă

Şi amurgul s-a lăsat
Pe străduţa prăfuită
Trece agale un bărbat.
Fruntea-i este îngândurată
Ochii lui sunt foarte trişti
Şi se uită-n lungul străzii
Căutând un cuibăriş.
Nimeni nu e pe la poartă
Să-l privească şi să-l vadă
Ca să-i spui lui, pribeagul
L-aşi primi colea în ogradă.
Dar el trece mai departe
Gânditor şi cu tristeţe
Aruncând doar o privire
Peste garduri şi coteţe.
De departe-i este calea
Şi departe se îndreaptă
Cine-o fi, că nu-i de-aicea
Că de-ar fi, l-am şti îndată.
Tristul călător se-ndreaptă
Către margine de sat
S-a-ndura poate de dânsul
Vreo bătrână, vreun bărbat
Să-i vorbească şi să-i spună
Că de el, nevoie mare
Doar să steie colea-n tindă
Pân-apare mândrul soare.
Dar nu se găseşte nimeni
Să îi spună aşa ceva
Pentru că el suflă rece
Aducând vremea cea rea.

91
 Licuriciul

Licuriciul luminează-n noapte

Să-ţi găsească calea în grădină
Căci ai fost chemată de iubire
Dar iubirea tot nu vrea să vină.
Vântul ce adie frunza verde
Şi se furişează prin frunziş, hoţeşte
Caută un loc ca să se culce,
Iar în urmă tot se linişteşte.
Este ceasul cel mai mult dorit
Căci iubitul nu este departe
Încă-un pas şi uite-l, a sosit
Din iubirea aceasta nimeni nu ne mai desparte.

92
Dunăre, Dunăre

Te legeni între maluri

De mii de ani încoace
Şi cari înspre vărsare
Tot ce apuci în drum.
Nu poţi să fii miloasă
Şi nici nu dai crezare
La nimeni şi nimic
Şi nu te abaţi din drum
Şi eşti înşelătoare
Căci te anunţi cuminte,
Dar câtă perfidie
Păstrezi în unda ta.
Dar şi câte o dată
Atâta nostalgie
Arunci în seri cu lună,
Iar liniştea e grea
Cuminte şi tăcută
Ca o prinţesă tristă
Ţi se deschide calea
Şi curgi în drumul tău
Căci nu vorbeşti cu nimeni,
Iar unda ta e mută
În serile cu lună
Şi plină de iubiri
Pământul ţării mele
Te ţine şi pe tine
Cu bucurie mare
Şi dorul de-a trăi
Cinstiţi-l şi apăraţi-l
Nimic să nu ştirbească
Din demnitatea ţării
Şi glia strămoşească.
Fiţi mândri când răsună
Vorbirea românească
Şi căutaţi s-aduceţi
Cu demnitatea voastră

93
 Iubirea pe pământ
Şi Dunărea adâncă
Se lasă spumegândă
Spre gura de vărsare
Şi ia cu ea în drum
Al nostru cânt folcloric
Şi-l duce mai departe
Spre gura de vărsare
Să afle toată lumea
De neamul nostru bun.

94
Draga mea, Angelica

Multă vreme a trecut

Când priveam ca doi copii
Senina boltă a cerului
Şi steaua care ne-a unit.
Atunci ce clipe am petrecut
În seri frumoase ca-n poveşti
Iar mâna ţi-o ţineam spunând
Iubito, cât de dragă-mi eşti.
Şi au trecut ani peste noi
Şi au venit şi doi copii
Doi brazi frumoşi şi sănătoşi
Ce mândră trebuie să fii!
Iar nepoţelul nostru drag
Îţi spune cu mult alint
Mamae, vrei să ne jucăm,
Iar când mi-e somn să ne culcăm?
Să-i mulţumim Celui de sus
Căci El ne are în grija Sa
Pe toţi ce îl rugăm frumos
Să ne ajute-n calea grea.

95
 Turmentatul

O geană de lumină se arată

Şi totul se trezeşte împrejur
La cârciuma din vale de zor bate
Un muşteriu, cu poftă de rachiu.
Două obloane-i se deschid şi-l lasă
Ca să pătrundă-n încăperea joasă,
Iar cu un glas cam răguşit şi supărat
Fără să mai aştepte este întrebat:
- Ce vrei să bei, şi zi odată?
Că n-am să stau cu tine ziua toată.
- O ţuică vreau, ca să mă dreg, c-aseară
Băui fără măsură, jos la moară.
Şi-acum gândi că-ar fi mai bine dacă
M-aş drege cu o ţuică.
Să-mi meargă bine ziua toată.

96
Sărutul tău

Sărutul tău
Plăcut şi îngeresc
Eu nu mai pot
Să mi-l mai scot
Din minte
Mă leagănă
Ca într-un vis plăcut
În care gura ta
Rosteşte jurăminte,
Iar chipul tău
Îmi stăruie în gând
Mă tot frământă
Şi nu îmi dă pace
Căci poezia vieţii
A-nceput
Cu tine, de la tine
Pentru viaţa mea încoace
Nu-i omenesc, ce faci
Şi nu e drept
Aşa, ca să te joci cu mine,
Iar roata vieţii
Îţi va arăta
Că ai greşit amar
Când ai fost rea cu mine.

12.11.2016

97
 Lucru de ne-nţeles

Sunt lucruri multe de-nţeles,

Iar multe sunt de ne-nţeles
Că mai exişti, că m-ai uitat
Sau că mi-ai dat un nou oftat.
Te rog, iubito, să-nţelegi
Că noi suntem de ani întregi
Şi mai suntem nişte copii
Trăind, acum, aş vrea să fii
Tot ce-am iubit şi ce-am sperat
Nu trebuie să ne minţim
Şi să ne facem că nu ştim
Şi că suntem ce noi am vrea
Şi să nu fim.
Iubirea, dacă vrei să ştii,
O are omul într-o zi
Sortită de la Cel de sus
Pentru fiinţa care-o ştii
Intrată-n suflet şi în gând
Îi faci un loc cât mai adânc
Şi se aşează, ca să ştii,
Aşa ca să n-o poţi urni
Din loc.

98
Rugăciune

Am trăit şi am văzut răsăritul

Unui soare imens şi profund
Şi puterea de foc, infinitul
Măreţia ce l-a zămislit.
Firea întreagă se-nchină în taină
Într-o linişte fără cusur
Zămislirea în ceruri se face
Şi-i trimisă aici pe pământ.
În adânca şi tainica rugă
Şi cu gândul că nu te-am uitat
Îmi îndrept către tine, părinte
Calea iubirii ce o am de urmat.
În tăcerea profundă şi clară
Sunt fiinţa pătrunsă de dor,
Iar sub cerul de-azur, înspre seară
Sunt cuprins de-un puternic fior.
Este ceasul când ţie, părinte
Înălţăm rugi fierbinţi, cu temei
Şi-n slăvita ta bunătate
Te rugăm să ne ajuţi, dacă vrei
Să scapi omul de răul ce-l paşte
Şi de fiara din sufletul său
De fiinţa cu duh necurat
Păzeşte-ne Doamne de orice păcat.

99
 Călător în spaţiul sideral

Voi v-aţi uitat la spaţiul sideral?

V-aţi dus cu gândul la vreo stea anume?
Şi i-aţi promis că voi veţi fi loiali
Celui ce dragostea v-o spune cu suspine
Uitaţi-vă la bolta cea albastră
La nesfârşita ei imensitate
Şi dezmierdaţi în drum, cu gingăşie
Calea Lactee şi iubirea voastră
Plecaţi pe căi ce n-aţi visat vreodată
Şi hoinăriţi cu gândul peste tot
Şi constataţi cum Carul Mare merge-ntr-una,
Iar Carul Mic e în acelaşi loc.
Rugaţi-o pe frumoasa Venus, care
Aruncă raze blânde la orice pas
Să vină să se aşeze de cu seară
În marea emisferă, la taifas.
Şi să gustăm din cupa nemuririi
În pacea sfântă, fără pic de ură
Cu gândul la suprema întâlnire
Şi-n piept cu grija cea din urmă.

100
Murim câte puţin

Murim câte puţin în fiecare clipă

Şi nu ne pasă ce lăsăm în urmă
Căci ziua e umplută cu speranţă
Şi cu puterea aprigă diurnă.
Murim câte puţin şi ni se pare
Că totul e normal şi prea firesc,
Dar nu găsim cântar care să măsoare
Tot ce am pierdut în drumul ce-am ales
Murim câte puţin în faţa sorţii
Ce ne e scrisă undeva pe veci,
Dar noi nu socotim că este darul
Ce l-am primit şi-n faţa lui te pleci.
Şi aşteptăm cu toţii într-o „gară”
Să prindă fiecare trenul lui
Şi de l-am prins, să îl păstrăm pe viaţă
Aceasta e speranţa omului.
Murim într-o tăcere milenară
Şi căutăm sublimul uneori,
Dar el ne-a aşteptat sfios „în gară”
Şi l-am omis, trecând nepăsători.

101
 Floarea de cireş

De vrei să ai o linişte deplină

Şi să priveşti ceva ce este sfânt
Fă o plimbare singur în grădină
Priveşte floarea de cireş crescând.
Să vezi ce gingăşie ai în faţă
Câtă perfecţiune e în ea
Cu ce migală-n faţă-ţi se deschide
Petale albe ca un fulg de nea.
Priveşti în ea şi cerul şi pământul,
Admiri tot universul înstelat
Şi ai o linişte ce te-nfioară,
Iar existenţa vieţii fără de păcat.
Păşeşti cu hotărâre pe cărare
Vrei totul ca să ştii în mod corect
Şi vrei să afli tot ce stă la baza
Acestui nestemat de giuvaer.
Ea vine din puterile astrale
Ca o minune ce coboară printre noi
Şi face să rodească peste noapte
Un fruct frumos şi cu obraji noi.

29.04.2016

102
Cartea

Astăzi am deschis o carte

Să citesc şi eu ceva
Să-mi alunge plictiseala
Starea asta, aşa rea.
Fac repede cunoştinţă
Cu-n subiect cu lucruri rele
Şi pătrund pe neştiute
În povestea cărţii mele.
Stau deoparte şi mă sperii
Ce se poate întâmpla
În această povestire
Şi-n această carte a mea.
De aceia închid cartea,
O aşez pe colţ de masă,
Mă ridic cu nepăsare
Şi-apoi vreau să ies din casă.
O plimbare face bine
Într-o zi şi orice moment
Prin grădina cu verdeaţă
Şi copaci de ornament.
Pe cărarea mea pavată
Păşesc calm şi cu respect
Pentru lumea ce apare
Astrul nopţii cel cochet.

26.05.2016

103
 E bine ca să ştim

E bine ca să ştim
Cât de năvalnic curge râul mare
Cât de puternic bate vântul nordic
Şi câţi ciulini aleargă pe cărare,
De câte ori a scârţâit portiţa,
De hornul care stă abia să cadă
Şi cântecul ce-l murmură bădiţa
Stând aşezat acolo lângă vatră.
I-un cântec trist, cu amintiri de jale
Lăsat din moşi-strămoşi ca amintire
Ce ne arată cât de tristă-i viaţa
Şi se-ncheie c-un final de despărţire.
Bădiţa cântă adâncit în gânduri
Cu vocea răguşită parcă
Ducând cântarea tristă mai departe
Se lasă seara încet peste zăplazuri.
Iar uliţa din sat i-acum pustie
Un câine latră undeva, pe-aproape
Spărgând întreaga linişte pustie.
Bădiţa nu mai cântă versuri triste
Şi întunericul îşi face loc mai tare
Cuprinsă de mister este căsuţa
Căci noaptea s-a lăsat cu nepăsare.

104
Gândul unui român

În răsăritul soarelui ce vine

Privesc atent la destrămarea zării
Gândind dintr-o sălbatecă pornire
Să aflu calea şi puterea răzbunării.
Să ştiu cum să lovesc şi cum să sfâşii
Această pacoste ce zace peste ţară,
Iar fiii ei, adevăratul ei tezaur
Să se trezească din mârşava amorţeală.
Să se ridice toţi ca în vechime
Cu stânga-n scut şi paloşul în dreapta
Să taie răul adânc ce dăinuieşte
Şi să pornim cu toţi pe calea dreaptă.
Să n-aşteptăm ca să ne vină alţii
Să ne repare tot ce s-a stricat
Să punem umărul cu mic, cu mare
S-aducem ţara pe un drum curat.
Nu mai putem ca să privim la alţii
Şi s-admirăm „cum e frumos” la ei
Avem o ţară cum mulţi şi-ar dori-o
În ea să ne încredem, măi flăcăi.
Iubiţi locuitori ai ţării mele
Şi fii ai românescului pământ
Puterea este doar în mâna voastră
Voi trebuie să-i apăraţi trecutul sfânt.
Privesc la noi din negura tăcerii
Mihai Viteazu, Cuza şi Ştefan,
Ei au ştiut s-adune pentru ţară
Şi-au pedepsit pe-orişice duşman
Ce-şi întindea cu lăcomie mâna
La avuţia ţării, tot mai mult,
Dar au fost pedepsiţi cum se cuvine
Şi n-au călcat al ţării sfânt pământ.

105
 Picăturile vieţii

Ne naştem cu o picătură de copilărie

Ce trece ca un vis prea fericit
Căci aşteptând pe Moş Crăciun cu daruri
Copilăria noastră s-a sfârşit.
Apoi, adolescenţa ne zâmbeşte
Ne facem vise ca să izbutim,
Ne supărăm când nota e prea mică
Şi ne luptăm din răsputeri ca s-o mărim.
Călătorim pe mări, pe continente,
În cosmos ne-avântăm, să-l cucerim
Şi curioşi suntem din cale afară,
Istoria întreagă vrem s-o ştim.
Apoi, din prag, ca o prinţesă sacră
Frumoasa tinereţe ne-a zâmbit
Cu eleganţa ei aristrocrată
Şi dorul ei nebun, nestăvilit.
Ne arată culmi de neatins vreodată
Şi ne avertizează că vom izbuti
Doar hotărâţi şi cu idei concrete
În lupta vieţii noastre de a trăi.
La orizont apare ca o pată
O undă cenuşie legănând,
Iar adierea grea de nostalgie
Ne-aduce tot mai des un singur gând.
Oglinda o schimbăm că mi se pare
Că părul mi-l arată în alt fel
Şi parcă figura-i mai ridată,
Iar buzele s-au cam lăsat niţel.
Plecăm de-acasă la o treabă anume
Căci statu-n loc nu este sănătos
Ne răzgândim şi facem cale-ntoarsă
Şi toate le vezi că-ţi ies tot pe dos.
Ne amintim şi de părinţii noştri
Că şi ei parcă tot aşa făceau,
Dar parcă le făceau la bătrâneţe
Şi de aceste toate se mirau.

106
Constaţi atunci că bătrâneţea vine
Cu paşi mărunţi şi foarte hotărâţi
Ai vrea ca s-o opreşti şi să nu vină
Frumoasei tinereţi să îi mai cânţi.
Aceste picături ce la parcurgem
În viaţa asta bună, poate rea,
Dar care au fost, obligatoriu, pentru mine
Îmi pare rău şi pentru dumneata.

107
 Romanţa mea

Îţi spun romanţa mea de dor

Cu patimă nebună
Ce gând duios şi-nălţător
Mă cuprindea ca un fior.
Din tălpi şi până-n subţiori
Când vocea ta suspină
Şi mă gândeam cu ce-am greşit
Şi ce păcat am săvârşit.
Căci mă durea purtarea ta
Atunci când faţa mi-o-ntorceai
Şi buzele nu le dădeai
Oh, Doamne, ce-am greşit?
A fost un timp când ne spuneam
Cu dragoste curată
Că suntem totul pe pământ
Şi nu ne trebuie alt cânt
Decât povestea ce-o trăim
Iubirea nepătată.
Şi atunci mă-ntreb ce s-a-ntâmplat
Ce oare se petrece
Căci nu mai eşti tu cea dintâi
Când mă rugai să mai rămâi,
Povestea nu mai e aşa
Şi nu îmi poate trece.

21.03.2011

108
Plânsul codrului

Codru-şi leagănă coroana

Cu privirea hăt departe
Peste plaiuri înverzite
Peste râuri înspumate.
Îşi roteşte el coroana
Şi se pleacă-ncetişor
Când la dreapta, când la stânga
Şi şopteşte cu mult dor.
Câte veacuri port în plete
Câte răni pe trupu-mi care
Omul le-a făcut cu mâna
Şi mânia dumisale.
M-a cioplit cum a vrut dânsul
Şi mi-a retezat copiii
Într-o aprigă pornire
Fără pic de omenie.
S-a gândit vreodată dânsul
Că în frunzele verzi port
O întreagă lume-ascunsă?
De aceea nu mai pot.
Râurile-mi plâng durerea
Cât de greu sunt hăcuit
Cu ştiinţa stăpânirii
Mă mir cum de n-am murit.
Nimeni nu vrea ca să ştie
Toţi au treburi fel de fel
Numai cele adevărate
Le aruncă-ntr-un ungher.
Oameni buni şi fii ai ţării
Staţi puţin şi auziţi
Este plânsul ce se-aude
Plânsul codrului rănit.

109
 Păstraţi copilăria

Păstraţi copilăria-n viaţa voastră

Nu o lăsaţi departe, fără rost
E gingăşia faptelor curate
Şi bucuria a tot ce-i mai frumos.
Priviţi prin ochii de copil la viaţă
Lăsaţi de-o parte ura şi dezmăţul
Nu murdăriţi cu fapte negândite
Iubirea ei adâncă şi răsfăţul.
Daţi tot ce-i mai frumos copilăriei
Ea este locul unde ne găsim
Şi ne-amintim cu bucurie mare
Atunci când mici copii noi vrem să fim.
Porniţi la drum pe cărărui ascunse
Ce în copilărie le treceam
Prin codri cu toiagul strâns în mână
Şi cu profesorii la jocuri ne-ntreceam.
Acum, când şcoala a rămas în urmă,
Iar orele de curs demult s-au dus
Tânjim după frumoşii ani de şcoală
Şi aducem mulţumiri unde-am ajuns.
Am vrea de multe ori să fim aevea
Şcolari, în bănci, cuminţi şi răbdători
Să învăţăm din nou cu sârguinţă
Să fim mai buni, mai harnici luptători,
Dar cursul este unul, numai unul
În viaţa aceasta, pe pământ
Să apărăm dreptatea şi adevărul
Păstrând copilăria noastră-n gând.

110
Aştept

Iar dacă nu veniţi

Nu-i nici un bai
Căci lângă mine
Copiii mei
Mă fac să mă simt bine
Şi nepoţelul meu iubit
Care e o dulceaţă
Mă face să mă simt iubit
Şi viaţa-i mai frumoasă
Sprijinul meu, soţia mea
Mereu e lângă mine
Şi amândoi ne sfătuim
Ca să ne fie bine.
Nu aţi venit, nu-i nici un rău
Pot trage învăţătură
Că nu mai vreţi să ne vedem
Aşa de des cum ne vedeam,
Dar eu n-am nicio ură
Era frumos să ne vedem
Măcar la sărbătoare
Şi să ciocnim
Şi să vorbim
Pe rând şi fiecare.
Ne mai spuneam câte ceva
Ştiam de fiecare
Ce-a mai făcut
Şi-apoi mâncam
Vreo două, trei sarmale.
Dar voi nu vreţi şi uite aşa
Se duc pe rând toţi anii
Şi eu şi voi vom regreta
Că nu ne-am mai văzut cândva
Să fim aproape şi aşa
Să prelungim cât vom putea
Plăcerea de-a ne revedea
Şi să uităm că o viaţă-i grea

111
 Şi nu ne-ajung azi banii
Închei, nu vreau să vă mai spun
Prea multe despre mine
Dar eu, să ştiţi, sunt optimist
Şi ştiu că şi voi mă iubiţi
Şi vă veţi face un pic de timp
Să treceţi pe la mine.
Părinţii noştri au plecat
Şi unii din prieteni
Şi câte rude ne-au lăsat
Cu dorul surd nemăsurat
În piepturi şi pe feţe.
Avem speranţă că ei sunt
Acolo, printre aştri
De unde ne zâmbesc privind
Din lumea fără patimi.
Noi cei care am mai rămas
Şi mai suntem în viaţă
Să ne iubim, să ne vedem,
Primiţi a mea povaţă.

112
Călători printre aştri

Am pornit călători printre aştri

Şi-am lăsat să plutim, ca în vis
Peste râuri de stele albastre,
Să străbatem întregul abis.
În poiana cu flori milenare
Carul mare se-ntoarce pe loc
Şi porneşte mergând făr-odihnă
Străbătând lunga cale de foc.
Din înalturi şi zări nesfârşite
Am privit mii de stele plutind
Şi-am văzut ce frumos străluceşte
Steaua care se cheamă Pământ.
Luna îl admiră într-una
Trimiţându-i o rază de alint,
Iar pe Venus o cheamă în taină
Să-i şoptească că nu l-a minţit.
Şi să-i spună că ea îl iubeşte
Şi-l răsfaţă cu razele ei,
Iar când pleacă în zori la culcare
Vrea să ştie că-i numai al ei.
În racheta ce iute străbate
Prea-întinsele zări, am simţit
Că fiinţa mea ce există
Nu-i decât un firicel de nisip.
Ziua şi noaptea pe Terra
Îţi indică că timpul a trecut
Dar aici hoinărind printre aştri,
Nu există început şi sfârşit.

113
 Gândul emigrantului

Eu am plecat din ţară, dragă frate

Să-mi aflu ţelul şi un trai mai bun
Şi am lăsat în urmă pe măicuţa
Şi tata supărat şi lăcrimând în drum.
Plecam cu dorul de-a găsi speranţa
Ce mi-o făcusem când eram cu voi
Şi clocotea în mine nerăbdarea
S-ajung, să mă conving cu ochii mei.
Stăteam în legănarea tristă a maşinii
Pe drumul ce mă depărta mai mult de casă
Şi mă gândeam ce tristă-i despărţirea
Şi mai ales de cei rămaşi acasă.
Priveam amurgul sângeriu şi enigmatic
Şi o durere se lăsa în mine
Tu ţara mea, ce te-am lăsat în urmă
Cine mai are acum grijă de tine?
Cine-ţi mai cântă frumuseţea pură
Şi munţii tăi bogaţi şi milenari?
Cine-ţi mai lucrează acum pământul?
Căci au rămas foarte puţini ţărani.
În suflet mi se coboară mai mult durerea
Şi lacrimile-mi veneau şuvoi
Căci roata vieţii merge înainte
Şi eu n-o pot întoarce înapoi.
Pe drumul pribegiei mulţi plecară
Crezând că îşi vor face un rost mai bun
Lăsând în urmă porţile încuiate
Şi câini-n lanţ, urlând din când în când.
Ce-i astă soartă bunule Părinte
De ce ne oropseşti aşa de rău?
Cu ce ţi-am încălcat porunca, Tată?
De ce ne condamni la chinul acesta greu?
Părinţii stau în aşteptarea noastră
Plimbându-se pe uliţa din sat,
Iar când le-apare în faţa lor poştaşul
Speranţa le revine cu un greu oftat.

114
Să afle cum se simte acum băiatul
Să ştie dacă aseară a mâncat
Şi dacă şi-a găsit ceva de lucru
Căci pentru asta, frate, a plecat.
Aşa s-au scurs zilele şi anii,
Iar fii ţării sunt tot fără rost
Din ţara care exporta de toate
Acum importăm aproape tot.
Copii pribegi veniţi la sânul ţării
Vă cheamă mama voastră înapoi
Să ne-adunăm şi să găsim o cale
Să scoatem ţara asta din nevoi.

115
 Dorinţa unui căţel

În lumea asta mare

Şi liberă sub soare
Noi, căţeluşii străzii
Vă spunem la plecare
Că nu suntem de vină
Că nu avem un nume
Că nu ne cheamă ”Bobi”,
„Grivei” sau un alt nume,
Că nu avem casă
Şi un stăpân milos
Să ne arunce ziua,
Din când în când vreun os.
Mâncăm şi noi mâncare
Atunci când o găsim
Doar apă bem mai des
Ca foamea să ne-o potolim.
De ce vă deranjează
Că existăm sub soare.
Oare aţi uitat vreodată
Că fiecare are menirea lui
Şi locul lui sub soare?
De ce ne luaţi viaţa?
Aşa grea cum este ea,
Suntem sortiţi să o ducem
Lăsaţi-ni-o aşa.
Din cei ce au hotărât
Această lege tristă
Au şi dânşii acasă
Fraţi de-ai noştri
Însă îi plimbă, îi alintă
Îi mângâie frumos
Le cumpără mâncare
Tot ce e mai gustos
Le place când le iese
În faţa lor, acasă
Şi-s plini de bucurie

116
Când joaca-ncepe-n casă.
Suntem noi vinovaţii,
Care cutreierăm pe străzi
Pentru o înghiţitură şi izgoniţi de toţi.
Stăm la răscruci de drumuri
Şi ne uităm în zări
În care parte a străzii
Şi unde s-o luăm.
Ca să găsim mâncare
Şi apă ca s-o bem
Pe arşiţă, în soare
Umblăm cu limba scoasă
Şi ne uităm la case
Cât sunt de arătoase
Şi totuşi viaţa asta
Aşa rea cum e ea
E tot ce avem pe lume.
Lăsaţi-ne aşa!

117
 Dacia modernă

În anii cei din urmă

De care eu vorbesc
Se-nfăptuia o ţară
Cu nume românesc.
Se-nfăptuia poporul
Cu sufletul latin
Cu bucuria-n inimi
Şi harul său divin.
De-a lungul şi de-a latul
Al miilor de ani
Se perindă-n chipuri
Eroii legendari.
Toţi au zidit o piatră
Şi-au pus o temelie
Ca să înalţe stima
Şi fala României.
Şi au luptat la Plevna,
La Rahova, Oituz
Ca să aducă ţării
O glorie mai sus.
Stau serioşi în anale
Şi în letopiseţi
Românu-i om de cinste
Atunci când dă bineţe.
Nu credeţi ce spune
Cu gura rea pe-afară
Noi nu vrem rău la nimeni
Ţi nici la vreo altă ţară.
Deschideţi larg fereastra
Să intre bucuria
Iubeşte-ţi ţara, frate
Frumoasa Românie.
Nu o lăsa-n derivă
La hoţi şi la tâlhari
O prăduiesc cu rândul
De fabrici şi de bani.

118
Lor nu le pasă dacă
În casele sărace
Românul are pâine
Sau focul cu ce-l face.
Nu-i ascultaţi ce spun
Şi cât vă pot minţi,
Că l-ar minţi pe dracul
De-ar şti că-l pot vinde.
Mai am o rugăminte,
Voi fraţi mici români,
Să ne iubim cu toţii
Să fim un pic mai buni.
Să nu lăsăm pe alţii
Să ne conducă glia
Aceasta-i ţara noastră
Frumoasa Românie!
Şi să-i jurăm credinţă
Şi dragoste eternă
Căci ea ne e căminul
Şi Dacia modernă.

119
 Întoarcere în timp

Gânduri mari mă-nconjoară

Şi mă poartă mult, departe
Să fiu iar fecior de-o şchioapă
Şi să-ncep a-nvăţa carte.
Să merg iar la şcoală, mândru
Să m-aşez în banca joasă
Şi să-nvăţ abecedarul
Cu colegii mei din clasă.
Şi tot gândul mă mai poartă
Peste anii trecători
Ce au plecat cu o clipită
Şi ne-am trezit mărişori.
Iar în iernile geroase,
Cu troiene mari cât casa
Ne-aşezăm la gura sobei
Aşteptând să pună masa.
Focul pâlpâie în vatră
Şi el, parcă ostenit
De-atâta vâlvătaie
Şi cât lemn a înghiţit.
Totul se părea de taină
Ca-n povestea de demult
Într-o lume prea bizară
Iar eu am tot crescut.

120
Urmaşii noştri

Poveşti de dor se depănau

La gura sobei, de demult
Şi le-ascultam încrezători
Cuprinşi de teamă şi fiori.
Ce ne treceau din când în când
Apoi, cu somnul ne-ngânam,
Iar mama ne şoptea, zicând
Un cântec vechi, ştiut de mai demult
De atunci de când era copil
Şi somnul ne era uşor
Cu vise ce se-nfăptuiau,
Cu împăraţi şi cu viteji
În lumea plină de poveşti
Pe care noi o admiram
S-au scurs demult acele vremi,
Iar anii au trecut pe rând
În cursul lor de neoprit,
Iar noi i-am adunat zicând
Că timpu-i fără de sfârşit
Pe calea vieţii am pornit
Purtând în suflet năzuinţi
Şi care s-au înfăptuit
Cu ajutorul celui Sfânt.
Şi munca noastră, zi de zi,
Să fim de-acum încrezători
Căci şi copii noştri sunt
Urmaşii noştri pe pământ
Cu viaţa şi efortul lor
În vorbe, în fapte şi în gând.

121
 Viaţa unui prieten la spital

Astăzi am vizitat pe unul din prieteni

La spital
În patul lui de fier
Ca orice internat.
Stătea lungit şi-aproape nemişcat
Cu ochii închişi şi gura strânsă, rău
Voia să arate că îi e greu
Nimic nu mai voia să ia
Căci nu putea
Şi nu putea de răul ce-l avea,
Iar noi stăteam neputincioşi în jurul lui
Ca să-l vedem cum ar comunica
Cu-ai lui ceva
Cum poţi să ajuţi un om aşa lovit
De soarta crudă ce ni l-a răpit?
Nimic din lume nu-l mai poate ajuta
Căci boala este grea.
Mă-ntorc cu ani în urmă
Şi-mi apare-n gând
Bărbatul drept şi-nalt, cum era el
Cu zâmbetul pe buze şi boem,
Frumos şi tandru, fără de cusur,
Face câte-o glumă şi atmosferă împrejur.
Şi toţi ne amuzam, iar orele curgeau,
Iar seara cântece se auzeau.
Au fost frumoşi toţi anii ce-au trecut,
Iar visele se-nfiripau ca la-nceput.
Când noi ne bucuram cu toţii,
Nici nu gândeam că vom ajunge robi
A cinci boli ce vor veni cândva
Şi viaţa noastră trecătoare o va curma.
Din grupul nostru, nici prea mare,
Nici prea mic,
Au mai rămas puţini şi doar atât
Ce trebuie să-nţeleagă omul, dacă ar vrea?
„Ca să nu-şi bată joc de viaţa sa”!

122
Acum, noi cei ce am rămas printre cei vii
Ne-om aminti de tine zi de zi
C-ai fost un soţ, un tată, un bunic şi
Un prieten generos şi foarte „şic”.

Dragul nostru Sandi,

Te regretăm că ai plecat prea curând.

123
 Imn pentru eternitate

Pentru noi, pentru noi

Drag Părinte
L-ai trimis pe Isus, răbdător
Şi prin El ne-ai dat sfaturi
Prea Sfinte
Să-L rugăm când suntem în nevoi
Tu durerea ne-o ştergi şi ne mângâi
Şi speranţă ne-aduci că-ntr-o zi
Vom fi lângă Tine, Părinte
Şi pe toţi fiul Tău ne va iubi.
Suntem ai Tăi, suntem ai Tăi
Oricât de greu ar fi acest urcuş
Căci la final vom câştiga
Tot ce-i mai bun şi mai frumos
- Inima Ta. -
Îţi mulţumim, îţi mulţumim
Căci calea vieţii ne-ai încununat
Şi ne-ai făcut ca să sperăm
Căci niciodată n-ai întârziat.
Pentru noi, pentru noi
Fiul Tău pentru noi s-a jertfit
Şi a-nviat, şi a-nviat
Urcând la ceruri unde L-ai chemat.

124
Te-ntreb pe tine omule

De ce plăteşti atât de scump tu ţară

Iar fiii tăi atât de dezbinaţi
De ce atâta ură şi ocară?
Şi mai pretindem că suntem şi fraţi.
De ce ne batem pentru scopuri diferite
Când toţi avem acelaşi ţel în gând
Să fii iubită, liberă şi demnă,
Iar pacea să o construim muncind.
Atâta vrajbă a cuprins făptura
Şi toată România, cât e ea,
Dar nu vedem că cei ce-i dau târcoale
Abia aşteaptă să-i dea lovitura grea.
Români, cu inima ce bate tare
Pentru al nostru ţării, pământ sfânt
V-aţi întrebat cui îi servesc acestea?
De ce nu faceţi pace pe pământ?
Gândiţi-vă la locul vostru în lume
La faptul că suntem aici stăpâni
Şi că această glie milenară
E dată pe veci la români.
Staţi drept în faţa nedreptăţii voastre
Atunci când şi aceasta se arată
Şi apăraţi cu viaţa voastră scumpă
Această sfântă glie strămoşească.
Acesta este lucrul ce ni-l cere ţara
Şi căutaţi să fiţi cât mai loiali
Este supremul sacrificiu ce-l aşteaptă
Să fie apărată de duşmani.

125
 Revenire

De vrei să fii cu mine

Te rog să îmi vorbeşti
Şi să îmi spui că toate
Sunt lucruri pământeşti.
Să-mi spui că doar iubirea
Ce eu ţi-am dăruit
Este un lucru sacru,
Dar tu m-ai părăsit.
Aş vrea să-mi ştii durerea
Ce laşi în urma ta
Să ştii că mă doboară
Acum plecarea ta.
Revino dar, iubito,
Revino înapoi
Şi lasă amăgirea
Să fim doar noi doi.
Ţi-aduci aminte clipa
Când îmi şopteai plângând
Că mă iubeşti de-a pururi
Că eu sunt cel dintâi.
Că eu îţi deschid calea,
Că eu sunt scutul tău
Nu pot să uit aceasta
Tu ştii cât îmi este greu.
Am o speranţă însă
Că tu vei reveni
Şi atunci iubito, dragă
Vom fi din nou copii.

126
Dor călător

Într-o zi de primăvară
A venit dorul la poartă
A bătut sfios, cu teamă
Ca să ies acum din casă.
M-a-ntrebat dacă vreodată
Am simţit că vei veni
Şi i-am spus cu gingăşie
Da, in fiecare zi.
Mă-ntrebam de ce întârzii
De ce vrei să fii rugat
Să fii dorule aproape
Şi să stăm puţin la sfat.
Cât de lungă a fost calea
Care tu ai străbătut
Dorule, de ţi-a fost sete
Sau mâncare de-ai fi vrut.
El răspunde cu mândrie
Nu de asta mi-a fost dor
Mi-era dor de tine, dragă
Să te văd iar în pridvor.
Să-ţi cânt doina de-aproape
Şi să-ţi spun duios şi blând
Cât de dulce e chemarea
Când îmi spui să vin să-ţi cânt.

127
 Iubirea ta, Părinte bun

Sunt iubiri nenumărate

Una este cea dintâi
E iubirea prea-curată
E iubirea Domnului.
El iubeşte omenirea
Cu tot ce posedă ea
El ne-ajută în tot timpul
Şi ne-alină viaţa grea.
El ne-ndrumă la tot pasul
Pe cărarea ce-o urmăm
Şi ne spune despre răul
Când noi îl întâmpinăm.
Pe cărarea Ta, Părinte
Vrem să fim în orice zi
Şi să îţi slujim cu râvnă
Căci ai Tăi noi vrem să fim.
Încercările din viaţă
Care ni Le-aşezi în drum
Ne-ntăresc pe calea vieţii
Şi ne fac să fim mai buni.
Căci ne aperi la tot pasul
În această luptă grea
Ne îndrumi şi ne dai sfaturi,
Facă-se voinţa Ta!

128
Străinul

Se lasă seara pe coline

Iar vântul adie uşor
Încet, în poarta mănăstirii
Bate un om, un călător.
E obosit şi fără hrană,
Iar drumul lung a luat sfârşit
Acum, ar vrea să se-odihnească
Căci pentru asta s-a oprit.
Într-un târziu i se deschide
Şi este întrebat, ce vrea
Iar el răspunde fără grabă
Să se-odihnească, de-ar putea.
Căci vine noaptea şi e rece,
Iar drumul a fost tare rău
Şi este obosit acum,
Iar sacu-i pare aşa de greu.
Este primit în mănăstire
I-aduce apă, ca să bea,
I-aduce-un călugăr cina
Ca să-i aline foamea rea.
Purta pe umeri negre plete
Şi o barbă deasă-i se lăsa
Pe pieptul dezvelit de pânza
Cămeşei sale, ce-o purta.
Vedeai în ochii lui seninul,
A omului neprihănit,
Câtă durere şi-mpăcare
Cu viaţa ce i-a fost sortit.
Acum, ar vrea să se-odihnească,
Iar capul să,l aşeze ar vrea
Să închidă ochii şi să uite
De drumul lung şi viaţa grea.

129
 Îndemn

Dacă viaţa ţi se pare

Un urcuş atât de greu
Dacă tot ce-ţi iese-n cale
Îţi arată drumul tău.
Dacă vrei ca să te scuturi
De noianul de tristeţi
Tu, atunci ridică-ţi fruntea
Hotărât să nu te laşi
Şi porneşte înainte,
Cu voinţa unui falnic uriaş.

Nu te lăsa înfrânt pe cale,

Nu-ţi pierde toată demnitatea ta,
Ridică-te cu şi mai mare forţă
Şi apără mai aprig, onoarea şi familia.

130
Dacă ploaia m-ar spăla

Plouă, plouă peste case,

Pe pământ, pe străzi, pe voi
Şi ne spală de tot răul
Şi invidia din noi.
De năravuri şi ambiţii,
De dureri, de duşmănii,
Ne gândim ca să ne spele
Când eram, cândva copii.
De iubiri neîmplinite,
Şi de focul din priviri
Atunci când vedeam durerea
Şi ne făceam că nu ştim.
Că n-am dat tot ce a fost bine
Vieţii noastre ce a trecut
Şi că n-am ştiut prea bine
Să luăm cât s-a putut.
Şi că apa care curge
Să alunge orice rău
Ca să înflorească pacea
Şi-mpăcarea-n drumul său.
Ne rugăm ca să ne spele
Tot ce s-ar putea spăla
Toate gândurile rele
Şi să-nmoaie inima.

131
 Suntem pe drum

Suntem pe drum de când ne ştim,

Iar drumul nu s-a terminat
Şi aşteptăm un răsărit
Pe care nici nu l-am visat.
În drumul nostru pe pământ
Am învăţat ca să iubim
Să fim iubiţi şi să sperăm
Dar nu-ntr-atât cât s-a putut.
Suntem un neam de oameni buni
Şi cu credinţă-n Cel de sus
Ce s-a născut pe-acest pământ
Şi care-L socotim Prea-sfânt.
Furtuni în jurul nostru sunt
Ce-şi caută un loc la noi
Ca să ne arunce-n nevoi,
În lacrimi şi în mormânt.
Români, fiţi vigilenţi cu toţii
Şi pacea să o construim
Duşmanul să-l strivim, de tot,
Iar pacea s-o dorim cu sârg.
N-am subjugat pe nici un neam
Nu am dorit vreun alt pământ
Aici, la noi, vrem ca să fim,
Muncind să făurim, cântând.

132
Corabia şi marea

Când bate-n maluri val cu val

Mă răscolesc jurăminte
Şi-mi vin în minte o mulţime
De aprige porniri, prea-sfinte.
Voi valuri care aţi străbătut
Noianul milelor, fierbinte,
Sub soarele de miază-zi
Pe calea fără de cuvinte.
Ne spuneţi oare ce-aţi fi vrut
Să faceţi din puterea sfântă
Şi să-nghiţiţi fără vreun rost
Corabia, ce trece blândă?
Ea poartă oamenii la bord
Către limanuri nevăzute
Şi luptă cu talazul greu,
Numai cu pâine, pe tăcute.
Sunt oameni simpli, marinari
Ce au lăsat acasă rude,
Neveste, prunci, părinţi şi fraţi
Şi multe greutăţi avute.
Tu, Împăratule ceresc, fă-le un semn,
Dă o poruncă
Şi du corabia la ţărm
Din vijelia asta surdă!
Sub soarele prea arzător,
Pe calea cerului, înaltă
Se-aude ruga tuturor
Nu le curma această soartă.
Fii bun şi blând, precum Te ştim
Mărite dătător de viaţă
Şi fă-i pe-aceşti nenorociţi
Să-şi vadă ultima speranţă!

133
 Lui Angelica

Buna mea soţie

Cât vei mai trăi
Să ştii că iubirea
E ca-n prima zi.
Eşti a mea soţie
Şi sunt soţul tău
Şi de-aicea, dragă
Te iubesc mereu.
În atâta vreme
Cât noi am trăit
Te-am supărat tare
Şi te-am necăjit.
Cum pot spune-acum
Că îmi pare rău
Vreau să-mi dai crezare
La tot ce-ţi spun eu.
Aş vrea mai departe
Să trăim onest
Să ştim că e bine
Şi că te respect.
Avem fiii noştri
Nişte brazi frumoşi
Cu ei suntem mândri,
Foarte norocoşi.
Nurorile noastre,
Soţiile lor
Frumoase, deştepte
În drumul lor.
Bulgărele nostru
De aur curat
Este nepoţelul
Care ni L-au dat.
Pentru toate acestea
Doamne, îţi mulţumim
Pe cărarea vieţii
Care o trăim.
La aceste toate
Aş mai adăuga
Sinceră iertare,
Dacă tu ai vrea.

134
Lui Ştefan, nepoţelul nostru

Ai venit în lume, ca un dar ceresc

Şi-ai adus iubirea, lucru îngeresc
Ne-ai făcut copile să ne bucurăm
Şi s-avem speranţă în tot ce facem.
Ziua e mai blândă când noi ne trezim
Că noi ştim acum pentru ce trăim
Este greu „urcuşul” pân’ ne-om face mari
Dar suntem puternici şi bravi, temerari.
Noi am vrea din suflet ca să-ţi arătăm
Dragostea, iubirea, care ţi-o purtăm
Eşti comoara noastră, tot ce-i mai de preţ
Şi de-aceea şcoala s-o iubeşti cât poţi.
Să creşti mare-n viaţă, să fii sănătos
Şi să ai-nainte tot ce-i mai frumos,
Drumul tău să-ţi fie cât mai netezit,
Gândul tău cel mare să-ţi fie-mplinit.
Pe tati şi mami să-i iubeşti cu foc
Şi să ştii că-n viaţă îţi poartă noroc,
Iar pe noi, bunicii, dacă n-oi uita,
Să ne vezi la faţă când e ziua ta.

7.06.2016

135
 Primăvara

Eşti primăvara ce-a venit deodată

Şi ai adus lumină peste câmpuri,
Iar pe cărarea ce ai păşit acum
Goneşti tristeţea şi un noian de gânduri.
Tu faci ca ziua să se-arate clară
Şi vântul ca să sufle mai domol,
Iar florile se-nclină cu sfială
Şi-ţi dau cu demnitate al său onor.
Pătrunzi în viaţă ca o adiere
Şi laşi ca să se distingă-n urma ta
O încântare, fină, de romanţă
Cu mersul tău felin, de catifea.
Iar chipul tău priveşte infinitul
Cu ochii tăi adânci şi visători
Făcând ca să dispară nostalgia
Şi patima urâtă, dintre noi.
Rămâi, te rog şi fii a mea crăiasă
Şi adu bucuria pe pământ
Fă tu ca iarba păcii să răsară
Pe românescul nostru, pământ sfânt.

136
Bat clopotele

Bat clopotele tainic

În noaptea asta tristă
Şi-n care suflă vântul,
Iar crengile se rup.
Călugări în sutane,
Plecaţi, cu faţa tristă

Se-ndreaptă spre capelă

Mergând cu toţi în rând.
Iar clopotul răsună mai tare şi lugubru
Chemând la rugăciune
Şi resemnarea ta
Te cheamă şi pe tine,
Creştinule, ştii bine
Căci viaţa e făcută
Şi pentru a ne ruga.

137
 În lupta vieţii

În lupta asta dintre om şi viaţă

Ne socotim puternici, visători
Şi dăm exemplu, uneori povaţă
Să fim loiali, cinstiţi şi-ncrezători.
Dar v-aţi gândit la ce e după moarte,
Ce ne aşteaptă la acest final
Şi cui să-i mulţumim de cele bune
Sau ce răsplată vom primi în dar?
Nu, nu aţi crezut vreodată
Şi nici nu vă gândiţi ce poate fi
Că celor buni răsplată îi aşteaptă
Şi bucuria vieţii veşnice va fi.
Vă socotiţi puternici, cu renume,
Că faceţi „praf” orice duşman aveţi,
Dar bunătatea unde-ţi e, măi frate
Şi-ngăduinţa celor înţelepţi?
Căci bunătatea dac-o faci să fie
Şi-ai gândul fără urmă de păcat
Te face să păşeşti încrezător în viaţă
Şi pe-o treaptă a vieţii eşti mai înălţat.

138
Pescarii

S-aprind luminile pe rând

În orăşelul nostru drag,
Iar Dunărea curge şoptind
Pe lângă malul ei curat.
Pescarii munca au sfârşit
Şi strâng uneltele de zor
Să fie pentru a doua zi
La pescuit, cu mai mult spor.
Se face tot mai întuneric
Ei se grăbesc, din nou, spre casă
Căci după o zi cu muncă plină
i-aşteaptă ciorba , mai gustoasă.
Şi liniştea din faptul serii
Într-un cămin de oameni buni
Cu somnul ce te ademeneşte
Aduce sfintele-i cununi.
Tu Doamne, dă-le sănătate
Acestui neam de oameni buni
Şi apără-i dacă se poate
De tot ce-i rău, hain şi crud.

139
 Chemare

În tot ceea ce fac şi simt

Un dor străbate al meu gând
Un dor puternic şi curat
Cu pace binecuvântat.
Aş vrea ca eu şi tu şi voi
Să fim uniţi şi-apropiaţi
În bucurii şi în nevoi
Şi de prieteni respectaţi.
Să ştim că totu-i împlinit
Ce ne-am propus şi am vorbit
Că binele s-a-nfăptuit
Aşa cum ne-am dorit.

140
Amintirea mea

Păşesc pe strada mea cea veche

Cu amintirea de demult
Când alergam desculţ prin soare
Şi poame verzi mâncam cântând.
Au fost demult aceste fapte
Şi vreme multă a trecut
Când eu mergeam sfios la şcoală
Şi cartea să o învăţăm cu sârg.
Şi cât de grea era trezirea
Şi cât de mofturoşi eram,
Dar ne-ndreptam direct spre şcoală,
Iar frigul mă înviora.
Am tot crescut şi eu şi anii
Ce se adăugau la vârsta mea
Şi am rămas cu amintirea
Frumoasă din copilăria mea.
Pe stradă eu păşesc agale
Se umple gândul de-amintiri
Acelor ani ai vieţii mele
Nu-i mai găsesc, unde or fi?
S-au scurs lăsând în urmă golul
Ce s-a creat în urma lor
Şi a rămas doar amintirea
Făcând dovada tuturor.
Aş vrea din nou să simt pământul
Călcându-l cu piciorul gol
Să-i simt căldura ce o emană
Sub soarele strălucitor.
În arşiţa pustie a verii
În luna asta a lui „cuptor”
Să stau la umbra cât mai deasă
Şi să beau apă de izvor.
Apoi când soarele apune
Şi când căldura s-a oprit
Copiii de-o vârstă şi de şcoală
Cu tot alaiul au pornit.

141
 Şi ne jucam târziu, în noapte
Şi câte şotii mai făceam
Şi nu ne supăram vreodată
Dacă vreunul mai greşeam.
Acuma, când arunc privirea
Spre tot ce-a fost şi s-a tot dus
Încerc o tristă amăgire
Că tare repede s-au scurs.
Au fost frumoşi, acum, toţi anii
Şi toată vremea ce-a plecat
Şi mă mândresc cu ei, desigur
Deşi mai scap câte un oftat.

142
Anotimpuri

S-au aşezat zăpezi de ani pe frunte

Şi multe ierni au poposit, cu gerul
În câmpul vieţii tale, străbătută
Pe-acest pământ cuprins de tot misterul.
În primăvara ce venea odată
Cu primii ghiocei ce îndrăzneau
Ca să-şi arate faţa preacurată
În lumea asta mare ce-i înconjurau.
În gingăşia lor misterioasă
Făceau să te uimeşti privind la ei
Cu câtă puritate e-ncărcată
Făptura lor cu glas de clopoţei.
Cireşe coapte la-nceput de iunie
Doream, întotdeauna, să mâncăm
Şi admiram ce darnică-i natura
Când noi din cupa ei ne-nfruptam.
Sfârşitul verii s-anunţa fierbinte
Cu munca pe ogoare şi-n livezi
Şi adunam cu toţii în hambare
Tot ce ne-a dat puterea unei veri.
Şi ne uitam cum pleacă iar cocorii
Căci rândunelele au plecat demult
Luând cu ele tinereţea noastră,
Iar toamna se-anunţa la-nceput.

143
 Am venit în lume

Am venit în lume simplu şi sărac

Fără de avere, casă sau conac
Am crescut cu-ncetul şi m-am chinuit
În copaia mamei, ea m-a ocrotit.
Şi cântând în şoapte, ea mă legăna
Lucrând cu migală, mă supraveghea
Cântece duioase, îmi cânta cu dor
Cântă orice mamă pentru pruncii lor.
Au trecut şi anii şi eu am crescut
Şi-am văzut ce-i viaţa, ce e de făcut
Am ştiut că trebuie să fii om cinstit
Şi să-ţi găseşti drumul foarte nimerit.
În această cursă Dumnezeu mi-a dat
Lucrul potrivit, care l-am rugat
De aceea-i bine ca în orice faci
Să-L invoci pe Domnul şi apoi, să taci.
Numai El durerea ţi-o poate lua
Să răsufli liber cu inima ta
Sunt atâtea-n lume care te pândesc
Să ne schimbe viaţa, mersul ei firesc.
Dar gândirea fermă, pasul hotărât
N-a putut să-mi schimbe calea ce am avut
Şi toate acestea prin care am trecut
Sunt date de Domnul, El a hotărât!

144
Naşterea sfântă

Tăcerea e profundă
În noaptea înstelată,
Iar frigul ce se lasă
E tot mai persistent.
La Betleem, în grotă
În ieslea cea săracă
Pe paie, lângă vite
Se naşte-un prunc etern
El vine să ne-aducă
Iubirea cea cerească
Trimisă de la tatăl
Iubitorilor cereşti
Şi că-acolo-n ceruri
În care El ne-aşteaptă
Cu braţele deschise.
Şi doruri îngereşti
Mai vine să ne arate
Cum să-L iubim pe Domnul
Să-i facem voia sacră
Spre a ne mântui
În lupta asta cruntă
Cu nedreptatea oarbă
Şi răul ce ne-apasă
Din fiecare zi.
Priviţi cât de gingaşă
Şi fragedă-i făptura,
Iar Maica Preacurată
Îl apără de frig
Şi boii, de aproape
Îi dau pe nări căldura
Ca cel venit pe lume
Să se încălzească un pic.
Ciobanii de la stână
S-au prezentat cu daruri
La pruncul cel din iesle
Ce-n lume a sosit
Cu plecăciuni smerite
Şi feţe luminoase
Se uită la făptură
Spunând „Bine ai venit!”

145
 Ai plecat!

Ai plecat când nu credeam vreodată,

Ai plecat când nu puteam să ştiu,
Că iubirea mea a fost furată
Şi de atunci nopţile-mi sunt pustii.
Dorul mă frământă şi mă-ntreabă
Ce păcat atât de mare am săvârşit
Să renunţi la tot şi dintr-o dată
Iubirea noastră să devină amintiri.
Am crezut că ea va fi o stâncă
De granit în astă lume rea,
Dar n-a fost decât o amăgire
Şi acum, nu pot scăpa de ea.
Vreau dorul să mi-l ştii
Să stau la pieptul tău
Cu şoapte minunate
Să-ţi spun tot focul meu.
Şi să m-alinţi şi să mă mângâi
Iubirea mea să-ţi fie ultima şi cea dintâi
Şi să te întreb de ce ai plecat,
Iar tu să-mi spui că totul e uitat.

146
Maestrul (la moartea lui A. Păunescu)

Poetul nostru a plecat

Zăcând pe pat îngândurat
Că multe mai sunt de făcut
Şi nu le-a dat un început.
Ai fost o stea ce-ai strălucit
Pe-acest pământ nefericit
Că multe-n lume a căutat
Să aibă un liman curat.
Şi să-şi găsească la zenit
Răcoarea timpului sfârşit
Prea repede te-ai despărţit
De toate pe acest pământ
Şi le-ai lăsat în plata lor
A tuturor, a tuturor.
Noi regretăm plecarea ta
Şi ne rugăm să fii iertat
De tot ce-n viaţă ai visat
Şi gânditor le-ai îngropat.
Maestre, noi îţi mulţumim
De bogăţia ce-ai lăsat
Din scrisul tău mult prea udat
Cu lacrimi calde, rugi fierbinţi
Cu gândul că vom fi cuminţi
Aşa cum ne-ai rugat.
Plecarea ta-i un gol imens
Ce nu-l poate acoperi
Nici un alt astru gânditor
În nicio zi.
Acum, la ceasul cel din urmă,
Noi constatăm un lucru cert
Că România pierde acum
Un fiu, un făcător de pace
Şi-un foarte mare înţelept
Un patriot ce toată viaţa
A scris durerea României
Şi a făcut ca să răsară

147
 Un câmp întins cu flori
Pe-a noastră glie.
Nu-l mai duşmăniţi atâta
Nici unul nu aţi făcut cât el
Şi cât de mult a iubit ţara
Pământul, în care acum stă el.
Acum, când este în mormânt
Lăsaţi-l cel puţin în pace
Să doarmă somnul lui de veci
În linişte şi tristă pace.

148
Ne pleacă actorii

Ne pleacă actorii,
Dar voi nu vreţi să ştiţi
Că sunt titanii care au slujit o viaţă
La muza demnităţii unui vis
Şi steaua ce le-a apărut în viaţă.
Ne pleacă actorii
Şi ca nişte tâmpi
Privim nepăsători cum ei suspină
Şi nu vedem cât de adâncă e
Durerea prinsă-n margini de lumină.
Ne pleacă actorii
Bunii noştri zei
Iubiţi în demnitatea lor divină
Tăcuţi, fideli, cu pasul măsurat
Păşesc pe drumul lor ca o lumină.
Ne-au încântat de foarte multe ori
Cu demnitatea-i şi nobleţea cunoscută
Şi ne-a fost teamă de necazul lor
Atunci când mai pierdeau câte „o redută”.
Acum se duc, în alte locuri bune
Ca să trăiască într-o pace adâncă
Privind la noi care-am rămas în urmă
Cu frica greutăţilor diurne.
În locul lor vor apărea şi alţii,
Iar cartea vieţii a mai dat o filă,
Dar nu putem ca să-i uităm pe ei
Care au deschis oceanul de lumină.
Pe ei să îi cinstim şi cu răbdare
Să aşezăm la capul lor, acum
Cu pioşenie şi cu iubire o floare.

149
 Ora dintâi

În seara care vine

Aş vrea să fiu al tău
Să mă îmbăt de şoapta
Şi trupul tău mereu.
Să-ţi simt iubirea adâncă
Şi gesturile-ţi fierbinţi
Duioasa mângâiere
Şi gândul că nu minţi.
Să-mi spui cu şoapta lină
Şi ochii tăi închişi
Că mă iubeşti puternic
Atât cât mai exişti.
Ai despicat tăcerea
Minutelor dintâi
Făcând frumoasă clipa
Rugându-mă „rămâi”.
Îţi ascultam dorinţa
Şi mă-ntrebam „de ce”
Îmi spui toate acestea
Cu atâta patimă.
Cuvintele sărace
Nu pot reda pe loc
Duioasa-mbrăţişare
Strângându-mă cu foc.
Câte frumoase vorbe
Arăţi când vrei să-mi spui
Că dragostea ţi-e mare
Că mă iubeşti ca-ntâi.

150
Fratelui meu şi cumnatei mele
(care au plecat)

Mă răscoleşte dorul
De câte ori gândesc
La poarta veşniciei
S-ajung să mă opresc.
Şi cu privirea dusă
Pe negrele-i cărări
Să sting durerea-n suflet
Şi dorul pentru ei.
E dorul meu năprasnic
Căci nu pot ca să uit
De parcă sunt aievea,
Dar glasul lor e mut.
Şi-n legănarea mării
Şi-n anii ce-au trecut
Tristeţea şi mâhnirea
Rămân ca la-nceput.
Plecaţi în veşnicia
Făpturilor cereşti
Acolo, dragă frate
Aş vrea să vieţuieşti.
Căci inima ta bună
Şi mare cum era
Nu duşmănea pe nimeni
În bunătatea sa.
Tu m-ai iubit în viaţă
Atunci când o trăiai
Şi dragostea de frate
Adânc mi-o arătai.
Iar eu simţeam iubirea
De frate, între noi
Şi ascultam povaţa
Venită de la voi.
Aş vrea să-ţi mai văd chipul
Şi felul cum zâmbeşti
În serile de vară

151
 Şi-n zile fecioreşti.
Când ne strângeam cu toţii
Ca să ne povestim
Ce amintiri plăcute
Au fost şi câte vin.
Şi râsul era mare,
Iar glumele curgeau
Făcând frumoasă seara
Pe care-o petreceam.
Acum, din toate acestea
N-a mai rămas nimic
Decât o amintire, lugubră şi atâta
Aşa gândeam la anii ce noi i-am petrecut
Şezând pe malul mării, în visul meu pierdut
Şi cu o resemnare, încet, făr’ de cuvinte
În piept cu o durere, şi-n ochi cu lacrimi sfinte.
Îmi şterg a mele lacrimi
Care-mi veneau şuvoi,
Mă-ntorc, păşesc agale, şi tainic, ca o umbră
Şi caut o speranţă în viaţa mea diurnă.

152
Voi, tineri

Voi, tineri mai priviţi la stele?

Vă mai plimbaţi seara prin parc?
Şi căutaţi Steaua polară
Pe bolta cerului înalt?
Vă mai aduceţi câte-o floare
Şi tremuraţi plini de fiori
Când se iveşte-n colţul străzii
Fiinţa ce aleargă-n zbor?
S-ajungă cât mai iute-n locul
Unde-o aşteaptă negreşit
Duios şi tandru, cu sfială
Amorul sacru, om iubit?
Sau v-au furat a lumii valuri
Căci la tot pasul poţi să vezi
Nemernici şi fapte triste
Ce nu îţi vine să le crezi,
Iar când deschizi televizorul
Ţi-arată cât şi cum a fost
Furat şi tâlhărit vecinul
Şi câte accidente-au mai fost,
Violuri, pateu fără lege,
Tot ce-i mai rău şi mai cumplit,
Le vezi pe toate cu toptanul
Unde cultura a amuţit.
Copii-n şcoală fac o lege
Pentru că şi taică-su-i patron
Şi are bani mai mulţi ca altul
Şi că-i mai mare filfizon.
La un ghişeu o casieriţă
Vorbeşte foarte iritat
Şi daţi o dată banii, doamnă
Vedeţi cât am întârziat.
Autobuzu-i plin de lume
Căci nu ştiu unde se duc toţi
Care de care cu probleme
De câtva timp nu mai suporţi.

153
 Te-ntrebi atunci, unde-i cultura
Unui popor cu multe griji
Căci parcă prea veniră multe
Pe capul nostru într-o zi,
Mă doare că această avere
De tineri harnici şi frumoşi
Se iroseşte fără seamă
Şi nimeni nu-i luat la rost.
Nimeni nu se gândeşte acum
Că e păcat să îi lăsăm
Să nu îşi fac-un rost în viaţă
Acum să îi ajutăm!
Acesta-i viitorul ţării
Şi pe acesta de-l lăsăm
Să se destrame-n voia sorţii
Cum mai putem să mai sperăm?
Daţi-le voi cei de la cârmă
Speranţe noi şi loc de muncă
Ca să muncească aici, cu râvnă
Şi ţara s-o consolidăm
De ce să plece-n ţări străine
Să-şi caute un trai mai bun
Când ţara noastră e bogată
Al ei pământ să îl cinstim
Căci la trecutul ei preasfânt
Se-ntorc strămoşii în mormânt.
De tot dezmăţul arătat
Şi peste tot înştiinţat,
Iar şcoala, turnul de cultură
Ce ne-nvaţă să fim cinstiţi
Acum zdravăn e păzită
Cu paznici, ca la puşcării
Aceasta e democraţia?
Ce ne-au vândut-o „virtuoşii”
Atunci să şi-o păstreze dânşii
Să nu ne creadă pe noi proşti.

154
Fulgul de nea

Un fulg s-a aşezat în palma mea

Cu legănări uşoare, cristaline
Şi mă uitam la puritatea sa,
Iar viaţa cât îi este de fragilă.
Din tot înaltul el a coborât
Cu demnitatea unui bloc de gheaţă
Ca să aducă aici pe pământ
Iubirea iernii, care îl răsfaţă.
Priveam cum se topea micuţul fulg
Ce nimerise, din greşeală, în palmă
Şi care din steluţa de argint
Rămase doar o lăcrimioară oarbă.
Pentru o clipă, tu ai strălucit
Când a sosit să-ţi împlineşti destinul
Apoi, într-o tăcere de mormânt,
Un semn s-a dat şi a-nceput declinul.

155
 Moartea bradului

M-aţi îmbrăcat cu fală

Mi-aţi pus ghirlande multe
Şi multe beculeţe
Căci nu pot să le duc.
Şi-n ramurile mele
Podoabe neştiute
Să-aveţi voi bucuria
În seara de Crăciun.
În vârf, mi-aţi pus podoabe
Ca să fiu cât mai falnic,
Jur-împrejur, beteală
Tot ce era mai bun
Cadouri minunate
Steluţe roşii, o mie,
Dar fără rădăcină,
Mă sting încet şi plâng
Cât de frumos şi falnic
Trăiam eu în pădure,
În ţarina străbună
Şi printre fraţii mei,
Dar a venit securea
Cea aprigă şi dură
Cu lovitura-i seacă
Căzui în urma ei.
Eram copil, ca tine
În lumea asta mare
Şi căutam iubirea
Ce cobora din soare.
Vă bucuraţi de mine
Că sunt la voi în casă
Şi aşezaţi pe masă
Mâncarea cea gustoasă.
Şi vă mândriţi cu mine
Că am frumosul port,
Dar nu vreţi să-nţelegeţi
C-aţi îmbrăcat un mort.
Căci lângă voi prieteni,
Încet, în agonie,
Brăduţu-şi pierde viaţa
Trecând în veşnicie.

156
Frunza

Ca-ntr-un vals cu multe piruete

O frunză cobora către pământ
Şi-n focul ei sublim de balerină
Face un dans al morţii tremurând.
Pe tot parcursul căii ce o făcea
Din pom şi până acolo, pe pământ
Îşi revăzu pe loc întreaga viaţă
Ce o trăise, sus pe ramuri stând.
Văzu, cum mugurel fiind, pe ram
Căldura o învăluia de sus
Şi simţea că-i este atât de bine,
De parcă paradisul i s-a deschis.
Apoi când se făcu o frunzuliţă
Zefirul mângâind-o de cu zori
Şi-n dans vioi ce legăna coroana
Petale albe, scutura la flori.
Crescu această frunzuliţă mică
Şi-ntr-o vară mare se făcu,
Iar legănarea ei de sus umbrită
Lăsa răcoare, leneşă, sub nuc.
Sub nuc se odihneau toţi trecătorii
Care drumeagul mic îl parcurgeau
Şi ridicau privirea către ramuri
Cu semnul crucii, ei îi mulţumeau.
Răcoarea se lăsase dinspre munte,
Iar adierea se-nteţi pe loc
Şi scuturând mai cu putere creanga
Rupsese frunza cu codiţa ei cu tot.
Acum se prăvălea către pământ
Şi-n drumul acesta nimeni n-o ajută
Căci ea din braţul nucului s-a smuls
Şi cade-n veşnicia grea şi mută.

157
 Plimbare, în zori pe malul mării

În aşteptarea zorilor fecunde

Privirea mea îneacă toată zarea
Iar luna care merge la culcare
Deschide calea razelor de soare.
Iar marea clipoceşte liniştită
Cu legănarea ei mângâietoare
Ce poartă cântecul marinăresc pe unde
Venit de la vaporul ancorat în zare.
Mă plimb pe mal, iar briza dimineţii
Aduce sarea şi mirosul ei de alge,
Iar pescăruşii-n zborul lor haotic
Îmi dau speranţă şi un gând zănatic.
Cu pasul măsurat şi fără grabă
Păşesc pe mal, în dimineaţa clară
Căci frumuseţea firii mă inundă,
Iar măreţia ei mă înfioară.
Încet, încet se face ziuă bună
Şi-ncepe totul să se arate-n cale
Căci astrul zilei se înalţă-n boltă,
Iar măreţia lui e tot mai mare.

158
Şatra

Căruţele trec legănate

În şirul ce ele-l formează
Ţiganii de sub coviltire
Aşteaptă, dorind să se oprească.
Şi şatra se scurge la vale
Pe drumul din sat fără ţintă
Căci tristă le e acum viaţa
Sărmani în dureri şi în lipsă.
Iar caii păşesc în tăcere
Cu pasul încet, mistuit
Zăbala din gură îi frige
Şi-ar vrea un popas liniştit.
Căci soarele arde puternic,
În miezul de vară şi zi
Căruţele curg legănate
Cu dorul nestins de-a opri.
La gârla din sat poposesc
Şi ele în roată se strâng,
Iar cai-s lăsaţi ca să pască
În arşiţa verii şi-n câmp.
Se-aprinde pe dată şi focul,
Ceaunul e pus ca să fiarbă,
Mâncarea săracă de astăzi
Ce-a fost totdeauna mâncată.
Copiii se joacă prin preajmă
În pieile goale, fugind,
Nu ştiu nici de somn, nici de masă
Cu-n dor nesfârşit hoinărind.
Apoi, când se lasă iar seara
Ţiganii se-adună la foc
Cu mic cu mare se-adună
Lăuta porneşte din loc.
Cu patimă cruntă arcuşul
Porneşte pe strunele ei
Cântând cu durere şi jalea
Şi lipsa din mijlocul ei.

159
 Şi dansul porneşte zănatic
De tineri şi tinere-n joc
Cu legănări voluptoase
Şi gesturi iuţite-n joc.
Iar zarva continuă-n noapte
Luceferi şi Luna se-opresc
Să vadă cu toţi deopotrivă
Nomazii cum viaţa-şi petrec.

160
Călător în pustiu

Cărări nevăzute
Ce trec prin văzduh
Şi urcă către înalturi
În zarea fierbinte
Când soarele-i sus,
Iar jos e nisipul cel aspru
Şi hainele-s grele
Şi raniţa grea,
Iar ziua de foc ce ucide
Cu pasul agale
În ritm legănat
Gândeşte la ziua de mâine
Şi tot i se pare
Că vede-un copac
Că iarba i-aici,
Este aproape
Sudoarea-i pe spate,
Pe piept, pe grumaz,
Iar hainele-i joacă în ape
Ridică spre ceruri
Privirea oftând,
Cătând înadins o scăpare.
Căci oaza promisă, izvorul dorit
Departe-i şi nu-i iese-n cale
De zile întregi, aşa se târa
În arşiţă, ce viaţa-i curmă
Dar el hotărât şi-nadins se lupta
s-o vândă cât poate mai scumpă.

161
 Sunt un fir de nisip

Sunt un fir de nisip

Într-un mare mister
De lumină şi dungi
De-ntuneric etern.
Numai tu le dai sens
Şi le spui cum şi cât
Ar dori fiecare
Roata vieţii trecând.
Le aşezi şi le ştii
Într-un joc cumpătat
Doar de tine ştiut
Cu cântar, măsurat.
Timpul nu are sens
Doar la noi care ştim
Că el n-are început
Şi vreodată sfârşit.
Şi-n acest univers
M-am trezit că exist
Cu ideea deşartă
Sunt un fir de nisip.

162
Tabloul

Stăteam şi tot priveam într-o tăcere

O pânză de tablou de pe perete
Şi mă gândeam ce soartă are omul
Şi câte întâmplări de la o vreme.
Tabloul înfăţişa o bătrânică
Ce îşi ducea ulciorul care
Era umplut cu apă din fântână.
Adus tocmai de-acolo din vale
Mergea încet şi pasu-i cu măsură
Aşa cum fac bătrânii pe cărare
Şi-nţelegeam cum pictorul voise
S-arate greutatea, cât de rău o doare
Şi câtă jale e pe faţa ei bătrână
Şi crede că a părăsit-o Sfântul
Căci până la căsuţa ei mai are
Şi a-nceput parcă să bată vântul
Şi tot privind această pânză tristă
Se coborâ în mine o tristeţe
Că parcă aş fi vrut să-ntind o mână
Să-i iau ulciorul şi să-i spun „Bineţe”
Şi să i-l duc la casa ei cea mică
Ce se vedea la capătul cărării
Şi apoi să strig la Cel de sus, „Ajută-i!”
Nu o lăsa în pragul disperării.

163
 Toamna

Intr-o tavernă, tristă şi murdară

Cu mese şchioape şi cu bănci de lemn
Se strânseră muşterii de pe-afară
Ca să mai guste-un păhărel.
În colţul sălii, la o masă mică
Şi cu privirea aruncată-n gol
Un muşteriu îşi bea micuţa ţuică
Şi se gândea la câte, fel şi fel.
De ce această omenire întreagă
Nu înţelege că-i deşertăciune
Să strângi averi imense, multe, multe
Şi să le pierzi aşa pe neştiute.
Şi îşi plimba privirea lui prin sală
Şi cântărind din ochi pe fiecare
Căci vede cât de tristă le e viaţa,
Dar fericiţi că n-au avere mare.
Şi iar se-ntoarce în ale sale gânduri
Şi se vedea în vremea tinereţii,
Când el fiind bogat şi cu renume
Se arunca în valurile vieţii.
Dar ce folos că toate se pierdură
Nimic din tot ce-a fost n-a mai rămas
Căci îşi jucase averea-n cazinouri
Şi-acum sărac pe lume a rămas.

164
Luaţi o carte bună şi citiţi

Luaţi o carte bună şi citiţi

Ca să uitaţi de lumea de afară
Şi căutaţi în ea tot ce doriţi
Scăpaţi de grijile ce vă-nconjoară.
De ea să te bucuri sincer şi cinstit,
Iar personajele prin faţă se perindă
Şi desfăşoară înaintea ta
Toată povestea ca într-o oglindă.
Şi te implici în rolul care îl au
De parcă simţi cum sufletul te doare
Atunci când ele sunt într-un impas
Şi-ai vrea să le ajuţi pe fiecare.
Te bucuri de succesul lor deplin
Şi vezi cum inima-ţi tresaltă,
Iar bucuria vieţii o simţi în piept
De parc-ai fi cu ele laolaltă.

165
 Căţelul orfan

Sunt un căţel micuţ şi fără nume,

Iar lumea îmi tot zice „marş de-aici”
Căci stau şi eu la câte-o uşă unde
Îmi poate arunca o bucăţică de şorici.
Mă tot întreb dacă mă izgoneşte
Că n-am făcut la nimeni nici un rău
De când mămica mea mi-a spus să stau pe-acasă
Căci după aceea a fost lovită de-un troleu.
Acum sunt pe lume singuratec
Şi cei mai cu putere, mă ca bat,
Dar stau aicea că cine ştie, poate
mi-or arunca şi mie o bucăţică de cârnaţ.
Pe un carton stau, noaptea, sub o scară,
Dar şi acesta mi-a fost confiscat
Căci au trecut măturăresele azi noapte
Şi eu atunci cu fuga am scăpat.
Mă uit la fraţii mei , de pe la case
Care de care mai cu ifose.
Şi-mi spun în gând „câtă mândrie au”
Probabil s-a născut în scutece.
Eu m-am născut la colţul magaziei.
În groapa ce-o făcuse mama mea
Da-i mult de atunci aproape o veşnicie
Căci tare greu mai trece viaţa grea.
M-aş bucura să am şi eu prieteni
Să mă înveţe şi pe mine cineva
Ce e frumos şi bun pe lumea asta.
Dar eu rămân aici cu viaţa mea.

166
Câmpul verde de copil

Gândind la tine, eu am adormit,

Iar boarea verii adia uşor
Şi parcă visul ce-l purta
Pe loc m-a-nvăluit.
Căci se făcea că hoinăream
Pe verzi câmpii ce se-ntindeau
Şi fluturii încet zburau,
Iar noi ne bucuram.
În jocul sincer de copiii
Fără de griji şi de dorinţe
Căci ne plăcea să fim cuminţi
Să n-avem teama lor.
Şi alergând uşor pe ploi
Vorbeam de cate sunt
Pe-acolo şi pe-acest pământ
În prea frumosul nostru grai.
Şi aş fi vrut să mai rămân
În câmpul verde de copil,
Dar visul a fost foarte scurt
Iar noi am tot crescut.

167
 Seara de ajun

Şi iar s-aşterne iarna peste ţară,

Iar vântul a-nceput din nou să bată
Şi frigul ne încearcă şi ne stânge
Căci focul trebuie înteţit în vatră.
Pădurea, cu copacii ei puternici
Ce stau ca la paradă, drepţi, de-a rândul
Şi care-acum se pleacă gemând jalnic,
Iar crengile trosnesc când bate vântul.
Şi urletul de fiară hămesită
Se-aude din străfundul ei târziu
Care drumeţ se-ncumetă să plece
În drumul lung, în noapte şi-n pustiu?
Şi totuşi, pe drumeagul care suie
Către sătucul ce se vede-n zare
Suie încet, dar hotărât pe cale
Şi-ncet, încet, cu grija de părinte
Se-ndreaptă spre căsuţa de sub munte
Unde lumina licăreşte la fereastră
Şi bate în oblon, spre a-i răspunde.
Din casă se aude vorbă multă
De glasuri de copiii şi voie bună,
Iar inima-i tresaltă cu iubire
Şi-o lacrimă i se prelinge pe o mână,
Iar uşa se deschide deodată
Şi-n faţa lui apar doi copilaşi.
Sunt copilaşii lui, care-l aşteaptă
Cu daruri, să se-ntoarcă din oraş.
Drumeţul îi îndeamnă cu blândeţe
Să stea cuminţi, pe pat, şi răbdători
Căci tata le-a adus şi de-ale gurii,
Iar jucăriile micuţe sunt ale lor.
Căci spune el atunci când îl întreabă
Că s-a-ntâlnit cu Moş Crăciun, în drum
Şi l-a-ntrebat dacă-s cuminţi copiii,
Iar el i-a spus că stau cu mama lor acum.
În casă focul pâlpâie în vatră
E seara sfântă de Ajun
Şi niciodată nu a fost mai tainic
Ca-n seara asta sfântă de Crăciun.

168
Mulţumire pentru părinţi

Sunt părinţii noştri care

Ne-au crescut, ne-au educat
Stând la căpătâiul nostru
Lucrând ne-au supravegheat.
Ne-au crescut să fim destoinici
Drept în faţă să privim
Să nu apărăm minciuna
Adevărul să-l grăim.
La şcoală ne-au petrecut
În hăinuţele curate
Cu îndemn şi mângâieri
Fiţi cuminţi şi-nvăţaţi carte!
Şi pe drumul nostru-n viaţă
Am pornit semeţi şi drept
Pentru bucuria noastră
Ca să fim mai înţelepţi.
Apoi, ei s-au dus sărmanii
Şi din truda lor, acum
Suntem noi acum cu carte
Şi în gând le mulţumim.
Şi c-o lacrimă fierbinte
La mormântul lor venim
Pentru simpla mângâiere
Sus în cer să ne-ntâlnim.

169
 Te-ai depărtat

Dacă într-o zi vei hotărâ

Şi vei pleca pe drumul tău
Te rog să iei cu tine-n gând
Durerea sufletului meu.
Aprins de dorul pătimaş
Şi răscolit că vei pleca
De amintirile ce-mi laşi
Ce viaţa ne-o încununa.
Cu tine poţi ca să mai iei
Şi lacrimile de argint
Ce-au curs şuvoi nestăvilit
Când te rugam „mai stai un pic”
Te-ai depărtat ca o năluca.
Pe panta neagră a despărţirii
Lăsând în urma ta durerea
Şi greaua pierdere-a iubirii.
N-am să te cert pentru aceasta.
E firea ta de mai-nainte,
Dar poţi fi sigură acum
Voi trage noi învăţăminte.

170
De voi pleca

De voi pleca, să nu plângi după mine

C-acesta este un drum de toţi ştiut
El pune capăt unei vieţi trăite
Şi-ncheie un capitol început.
În viaţă de te-am supărat vreodată
Te rog frumos şi sincer, să mă ierţi
Şi dă uitării supărarea oarbă
Ca să ajung în primăverile cereşti.
Şi nu te întrista că sunt departe
Căci voi fi totdeauna în gândul tău.
Şi te voi sfătui cu tot ce-i bine
Atât cât va vrea bunul Dumnezeu.
Am mers pe acelaşi drum o viaţă-ntreagă
Şi am crescut doi brazi frumoşi şi drepţi
Cu care ne mândrim acum-n viaţă
Pentru că sunt copii cinstiţi şi înţelepţi.
Ei sunt acum speranţa vieţii noastre
Şi bucuria pentru ce-am trăit
Când îi vedem intrând pe uşa casei
Şi bucuroşi ne spun că au sosit
Eu, resemnat mă voi retrage-n umbră
Şi voi privi frumoşii noştri brazi
Realizările şi paşii lor în viaţă
Şi voi fi fericit pentru cei doi urmaşi.

171
 Tăcerea nopţii

Sunt singur pe stradă şi merg în tăcere

Cu pasul grăbit către casă,
Iar ploaia măruntă alunecă tristă
Şi frigul în mine se lasă.
Căci negura nopţii persistă mai tare
Când nori plini de ploaie se plimbă
Un câine ud leoarcă, pitit, stă pe o scară
Căci viaţa de câine e tristă.
Se-aude departe un zgomot de frâne
Bolidul apare din umbra
Şi apa din şanţul rigolei ridică
Dispare apoi, fără urmă.
Începe şi vântul parcă să bată,
Iar pomii vuiesc a durere
Mă las frământat de tristeţea nocturnă
Şi sufletul meu parcă geme.
Sunt prins de noianul tristeţilor care
Apar perindate prin faţă
Răcoarea din mine o simt şi mai tare
Şi inima-mi este de gheaţă.
Ajung la căsuţa mea mică, cu curte,
Pitită şi ea pe o stradă
Apăs pe mâner şi-o ridic ca să nu sune
Şi intru mai repede-n casa
Şi caut butonul, lumina să vină
Să-mi scalde întreaga odaie.
Să simt ambianţa plăcută şi mută
Şi-a focului dulce văpaie.
m-aşez confortabil, încet în fotoliu
din faţa căminului mare
să-mi scoată răceala ce am îndurat
pe drumul de-ntoarcere acasă.

172
Plaiuri româneşti

Frumoşii munţi cu nori pe frunte.

Sunt uriaşii ce păzesc
Sublimul plai al ţării mele
Pământul nostru românesc.
Izvoare, codrii cu verdeaţă,
Câmpii cu holdele în pârg,
Livezi ce rodul îşi răsfaţă
În ciripit de ciocârlii
Pe dealuri, viţa cea de vie
Muncită, hăt din moşi strămoşi
Ce varsă vinul în pocale
La oameni harnici, inimoşi.
Şi ape repezi dau năvală
Cu limpezimea-i de cristal
Să guşti din ele fericirea
Din anotimpul unui an.
Veniţi cu toţi ca să vă convingeţi
Că plaiurile româneşti
Sunt primitoare şi v-aşteaptă
Să vă primească ca-n poveşti.
Şi-atunci cum să nu iubeşti
Aceste plaiuri minunate
Ce-şi poartă vraja lor de veacuri
Şi măreţia lor s-o crezi.

173
 Pământ iubit al ţării mele

Pământ iubit al ţării mele

Tu ne-ai crescut în bucurii
Ne-ai dat tot crezul omeniei
Şi darul de a te sluji.
Ne-ai luminat cu slava vieţii
Şi cartea ne-a fost căpătâi
Şi pavăză în faţa sorţii
În anii noştri cei dintâi.
Hotarul ţării noastre bune
Ne-ai învăţat să-l apărăm
Să afle toţi duşmanii noştri
Că al nostru e şi nu-l dăm.
Iar care te slujeşte
În el, noi casă ne-am găsit.
Când hoardele cu cai sălbateci
Veneau pe-acest pământ iubit
Cu barda-n mână şi cu sapa
Noi am sărit să te-apărăm.
Pământ străvechi al ţării mele
În lume noi te lăudam
Tu ne-ai fost casa şi speranţă
Aici noi vise făurim.
Iubit pământ al ţării mele
Acum, noi vrem să te slujim
Să fii pace şi speranţă,
Lumină, dragoste, iubire
Şi ani de linişte, de-a pururi
Toate acestea-n fericire.

174
Mânie oarbă

Suntem un neam de oameni minunaţi

De cetăţeni ce au ştiut ce-i munca
Din zori şi până-n noapte am trudit
Şi-acum nimeni nu ne preţuieşte râvna.
Am construit şi fabrici şi uzine
Din banii noştri, toate le-am făcut
Căci ne gândeam că va veni odată
Şi pentru noi un altfel de-nceput.
Am ridicat furnale îndrăzneţe,
Rafinării şi şcoli căci nu aveam
Şi-am zidit la temelia lumii
Un piedestal cu care ne mândream.
În porturile noaste minunate
Intrau vapoare de prin alte ţări
Ce aduceau puzderie de mărfuri,
Iar de la noi plecau în patru zări.
Şi-acum ne-ntrebăm, unde e truda
Pe care am depus-o an de an
În schimb de zi şi iar în schimb de noapte
Ca să ne facem planul Cincinal.
Cu ce te-am supărat glie străbună
De te răzbuni pe noi aşa de crunt?
Căci n-avem bani nici de medicamente
Şi viaţa ne-o grăbeşti spre mormânt.
Căci toate ce le-am construit odată
Din truda noastră adunată zi de zi
La toate acestea au dreptul doar unii,
Iar noi avem doar dreptul de-a muri.
Vorbiţi de toate, de democraţie
Şi ţineţi conferinţe ore-ntregi
La cei ce au o pensie mizeră,
Iar voi sunteţi cu flori la butonieră.
Dar n-aveţi teamă, toate sunt pe lume
Ca un şuvoi de apă de pe munte
Ce rupe tot ce-i stă în cale
Ş-apoi se pierde undeva în vale.

175
 Foc nestins

Mă mistuie un foc nestins

Cu mâna ta, tu l-ai aprins
Şi gura ta l-a-ntreţinut
Cu vorbe dulci şi cu-n sărut.
Ba nu, şi mângâieri mi-ai dat,
Cu sărutări m-ai alintat
Aşa, să ştiu că eşti aici
Mi-ai dat speranţă într-un vis.
Iar chipul tău frumos şi blând
Mi-a dat fiori pe-acest pământ
Când prima dată l-am văzut
Cu dragoste vorbind.
În lumea asta precum vezi
Se-ntâmplă multe de nu crezi,
Dar şi iubirea-i lucru sfânt
Pe-acest pământ.

176
Păreri de rău

Când toamna în culoarea ei superbă

Îşi modelează tot mai tare, haina
Aduce amintirea cea din urmă,
Dar inima-mi rămâne ca inertă.
Tristeţea mă cuprinde tot mai tare
Şi seara tot mai mult se înnegreşte
Cuprins de dor şi gânduri pătimaşe
Spre tine vreau să plec, dar pasu-mi se opreşte.
Şi vreau să uit că tu ai fost de vină
Că n-ai păcătuit precum ţi-e felul,
Dar îmi apare-n faţă toată scena
Şi-atunci încep să înţeleg misterul.
Şi uite aşa mă zbat în agonia
Durerii că exişti şi mă cutremur
Cum te-am lăsat să pleci de lângă mine
De ce a-ngăduit acestea cerul?
Tu n-ai înţeles iubirea mare
Ce eu ţi-am dăruit-o ca pe-o floare
N-ai înţeles menirea vieţii tale
Şi ai plecat, fără să-mi spui, pe trista-ţi cale.

177
 Speranţa omului

Zorii se ivesc la marginea zării

Iar roua îşi plimbă mărgelele albe
Pe frunze ce stau adormite pe ramuri
În salbe
Răcoarea nopţii se frânge şi piere
Şi pleacă încet către aştri
În linia cercului polar, de lumină
Şi-n ochi luminoşi şi albaştri
Aduc în culori vii, răsăritul
A zile-i ce durere şi-a pornit
Speranţa se-nalţă odată cu ziua
Privind mai adânc spre zenit
O nouă şi nestăvilită putere
Întoarce în drum marea roată
Căci ziua încet se iveşte,
Iar noaptea-i în urmă mânată
Chiar dacă se-mpotriveşte
Şi nu vrea să plece departe,
Dar ziua ce pasu-şi porneşte
Dă linişte-n gândurile noastre
Mai harnici, mai buni şi mai sinceri
Dorim să avem înainte
Şi credem că ziua ce vine
Ne duce spre culmi mai senine
Amestec de „umbre” târzii
În munca de veacuri sortită
Şi noaptea dispare complet
Când ziua se lasă vestită.

178
Două uşi

Două uşi stăteau de vorbă

Ba de una, ba de alta
În aceeaşi încăpere
Făcând haz una de alta.
Astăzi m-am sculat devreme,
Zise una la cealaltă
Şi sunt tare obosită,
Nespălată, prăfuită.
Stau murdară-ntre pervazuri
Aşteptând să vină ora
Când programul se termină
Să nu te mai ţin de vorbă.
Cealaltă uşă plină
De tot soiul, de oftat,
Şi de ifose, vezi Doamne,
Că e uşă de notar,
Stă proptită şi semeaţă
Cu un fel de ironie,
Iar în vorbă-i fără noimă,
Vezi un pic de măgărie.
Tu te plângi de-oboseală,
Care nu ştii de cafele,
De coctail-uri frumuşele
Şi de şuete de tot felul?
Dragă soră, mai cu stare
Eu te rog să nu fii tristă
Zic şi eu aşa-ntr-o doară
Că sunt tare obosită.
Că vezi cum se petrece
Vine, mă împing într-una
De afară către-năuntru
Viaţa uite-aşa îmi trece.
De-am greşit, îţi cer iertare
Nu te supăra pe mine
Că ţi-am şifonat prezenţa
Şi odihna dumitale.

179
 Şi lăsându-şi clanţa veche
În tăcerea ei profundă
Uşa ce muncise-atâta
Căzu proastă şi nătângă.
Arcuită-ntre canaturi
Uşa de notar se umflă
Şi cu-n gest de nepăsare
Dă din clanţă „o poruncă”.
Nu mai vreau această muncă
Şi sunt tare supărată
Unele stau toată ziua
Iar eu nu stau o dată.

180
Te-ntreb

De ce-am pierdut speranţa Ta, Părinte

Nu ştiu de ce, dar ştiu că nu mai pot
Şi răscolesc în minte, jurăminte
Să le găsesc, dar nu le dau de rost.
Nu pot să cred că Tu m-ai părăsit
Şi m-ai lăsat acum la răscruce
Căci fără Tine, unde să mă duc?
Pentru că liniştea a dispărut din mine.
Mă zbat între tot felul de nevoi
Şi îmi rotesc privirea mea prin casă
Şi văd câte mai trebuie să fac,
Iar eu nu pot veni cu-n ban în casă.
La cine să mă duc şi să îi spun
Că pot munci orice, nu pe alese?
Să-ndulcesc un pic din ce-i amar
Şi să scăpăm de grijile terestre.
Îndeamnă-mă, iubite Creator
În lupta asta grea cu existenţa
Şi dă-mi tăria ca să le-nving,
Iar fapta bună să îşi dovedească existenţa.

181
 Gânduri şi atât

Nu vreau să pleci, iubito,

Dar vezi că-ţi spun „adio”
Oricât mi-ar fi dorinţa
Tu n-o vei împlini.
Aceasta este soarta,
Aşa mi-e dat şi mie
Sădim totuşi speranţa
Că tu vei reveni.
Când tu vei fi departe,
Iar doru-mi va fi mare
În aşteptarea crudă
Mă duce la visare.
Nu vei mai fi aceeaşi
Când o găseam, cândva
Şi mă-mbătam în ochii
Şi-n bucuria ta.
Unde-ai plecat, iubito?
Aceste dulci comori
Ce mă făceau adesea
Să mă-nfior de dor.
Şi mersul tău agale
Şi pasu-ţi legănat
Şi o guriţă dulce
Ce duce la păcat.
A fost oare aievea
Sau poate c-am visat?
Atâta puritate
Eu nu am mai aflat.
Nu te-ai gândit, iubito
Plecând că laşi în urmă
Tot focul despărţirii
Ce-ntunecă în lacrimi
Şi mintea şi privirea?
Cu patima ascunsă
Ţinută pe furiş
Şi un noian de gânduri

182
Şi darul că exişti.
Cine te mai mângâie
Şi capul să-ţi alinte
Şi să-ţi mai şteargă ochii
De lacrima fierbinte?
Nu va fi nimeni altul
Oricât vei căuta
În lumea asta toată,
Te rog, nu mai umbla.
Vei fi foarte mirată
Când vei vedea la urmă
Că ai dezamăgire
Şi o groază furibundă.
Atunci nu se mai poate
Să-ntorci de la-nceput
Să reînvii speranţa
Şi totul cum ai vrut.
Nu se mai poate acum,
Căci totul a trecut,
Te chinuieşti zadarnic
Să-i dai un început.
Dar iconiţa care
O porţi la pieptul tău
Să-ţi fie călăuză
În tot „urcuşul” tău.
Şi roag-o tu fierbinte
Căci ea te va păzi
Atunci când greul vieţii
Te poate umili.

183
 Şi plouă

Plouă şi ploaia care cade

Mărunt şi des, de nu se mai opreşte
Mă face să mă simt c-un gol în suflet,
Iar gândul meu hoinar la poarta ta se-opreşte.
Şi golul care, parcă îmi şopteşte
Că timpu-i viu, dar amorţit acuma
Ascunsă printre nori, şi plimbă luna
Şi gândul meu spre infinit porneşte.
Răcoarea ploii mai adânc se simte
Mai viu şi mai puternic dăltuieşte
În inima mea, tristă, nepăsarea
Atunci când dragostea se ofileşte
Plăcutul nu, din tinereţi trecute
Cu soarele iubirii în priviri
S-a şters ca visul când apare ziua
Trecând cu un regret în amintiri
Şi tot aşa privind la firul ploii
Îmi trec prin minte câte şi mai câte
Şi cu răbdare, descifrez, în taină
Puterea lor şi mâna nevăzută,
Dar parcă se-nseninează într-o parte
Şi norii au-nceput să se retragă,
Iar luna îşi arată măreţia
De aur cu splendoarea ei întreagă
Şi atunci cum să nu crezi că o să vină
Şi timpuri bune de la Cel de sus trimise
Căci toate Le-a orânduit anume
Şi ele într-o carte au fost scrise
Şi le-om uita pe-acestea de acum
Dar care, vezi, mă supără pe mine
Şi-mi umplu pieptul numai cu suspine,
Dar ştiu că tu mă înţelegi mai bine.
Să nu te superi de ţi-am scris acestea
Să nu te inervezi de tot ce-am spus
Căci simt că viaţa asta ne uneşte
Spre bucurii ce nu le-am mai avut.

184
Regrete târzii

Întoarce-te la mine când te rog

Ca să găseşti tot ce-ai avut odată
Căci altfel pe cărarea ce-ai plecat
Nu este chip de-ntoarcere vreodată.
Păzeşte-ţi demnitatea cu temei
Să nu te poată-ntoarce ea vreodată
Şi află că regrete vor veni
Mereu daca-ţi croieşti această soartă.
Pe mine mă-nfioară tot ce spui
Atunci când mai vorbim şi noi vreodată
Şi-mi spui ca este totul cum ai vrut,
Dar vorba-ţi este tristă, măsurată.
Căci ţi-a plecat surâsul tău frumos
În care cuprindeai tot universul
Şi gura ta plăcută este acum popas
În care se ascunde tot regretul.
Şi amintirile ce te cuprind
Când mai găseşti şi timpul pentru ele
Revezi plăcutele momente ce s-au scurs
Şi lacrimi calde-ţi tremură în gene.
Poţi să ai totul, tot ce ţi-ai dorit
În lumea asta, cât e ea de mare,
Dar locul dragostei ce l-ai pierdut
Nicicând nu poate fi schimbat şi pe parale.
Nimic nu-nlocuieşte-un sentiment
De dragoste profundă şi curată
Acesta doar o dată îl primeşti
Şi de-l primeşti, nu-l arunca pe poartă.
Poate că nu ai vrea să mai auzi
Şi să ştii de cele dinainte
Ce le-ai trăit aievea, ceas de ceas
Şi ai vrea ca să le ştergi acum din minte.
Nu poţi şi nu te sfătuiesc
Să faci această grea nelegiuire
Aceasta-i dăltuită prea adânc
Şi tocmai de aceea reînvie.

185
 Nu-ţi vei găsi o linişte a ta
Şi n-o să ai pic de odihnă
Căci dorul te va urmări neîncetat
Noapte şi zi şi-n zile de odihnă.
Căci parte din cenuşa celor vechi
S-or ridica mlădiţele firave
Unei iubiri ce tu, acum, o ceri
Şi-o cauţi ciocănind din poartă-n poartă.

186
Bradul

Bătrânul brad, pe locul lui

Se legăna în tihnă
Şi socotea-n gândul lui
Toţi anii ce trecură.
Înalt, frumos, cu trunchi fălos
Şi ramurile groase
Privea cu un uşor dispreţ
În vale, peste case.
Erau în jur confraţi de-ai lui
Brazi, pini, molizi, mesteceni
Şi toţi priveau în susul lui
Cu semnul demnităţii.
Ei îl ştiau un veteran
Al timpurilor sale
Şi se mirau cum a putut
Să crească aşa de mare.
Toporul însă a lovit
Cu-o lovitură seacă
Şi bradul cel înalt şi drept
Căzu, ultima dată.

187
 Iubirea noastră-i o minune

În nopţile cu lună plină

Când amândoi stăteam pe mal,
Iar apa clipocea alene
Bătând de maluri val cu val.
Credeam că timpul se opreşte
În loc, aproape nefiresc
Şi tot privind în largul zării
Eram vrăjiţi de „pitoresc”.
Durerea o lăsam deoparte,
Iar grijile le amânam
Să plece unde-or vrea în lume
Şi să ne scape de calvar.
Apoi, tinându-ne de mână
Şi fericiţi, numai noi doi
Priveam imensitatea nopţii
Pe boltă, carul tras de boi.
Şi cu dorinţa, să fim sinceri
În gânduri şi-n fapte bune
Spunem că vom trăi de-a pururi
Iubirea noastră-i o minune.

188
N-ar mai avea vreun rost

M-ai părăsit când eu credeam în tine

Căci te ştiam pe-un sacru piedestal
Şi-n fiecare zi udam cu „Apă vie”
Speranţa, că vei sta încă un an.
Puterea ce-a aprins scânteia-n mine
Că eu să cred în visul minunat
Se va revărsa în valuri de iubire
Şi m-afunda mai tare în păcat.
Tu ai plecat fără să ai regrete
Cu-n zâmbet ştrengăresc pe chipul tău
Şi-ai sfărâmat ce-am construit odată
Tot ce era mai sfânt în pieptul meu.
Dar să nu crezi că eu îţi port vreo vină
Sau că simt regrete de ce-a fost
S-au şters acele răni ce sângerau odată
Să mai revii, n-ar mai avea vreun rost.

189
 Golgota vieţii

Aş vrea să mă întorc cu mult în urmă

Şi să visez că încă sunt copil
Să simt mireasma ierbii înrourate
În zori de zi şi-n zvon de ciocârlii.
Cu pasul rar să trec printre livezi
Ce poartă rodul toamnei minunată
Să strig la lume, viaţa de copil
E partea omului cea mai curată.
Şi să-mi îndrept privirea către cer
Cu rugăciunea binecuvântată
Opreşte, Doamne, roata timpului în loc
Şi fă-mă iar copil, încă o dată.
Şi-n jocul nostru simplu şi deschis
Şi fără griji diurne şi mărunte
Cu sufletul curat şi neatins
Să încercăm ca să suim „un munte”.
Să uit de cele rele pe pământ
Ce le-ntâmpinăm cu toţii-n viaţă
Copilăria-i lucrul cel mai sfânt
Ca s-o aducem cât mai des în viaţă.

190
Închinaţi pentru părinţi

Dacă vreţi să-nchinaţi

Un pahar de vin bun
Pentru foştii părinţi
Eu aceasta v-o spun:
Ei sunt cei ce au trudit
Şi muncind, educat
Ne-au purtat grija vieţii
Şi în zori s-au sculat.
Când la şcoală ne-au dus
Şi cu lacrimi fierbinţi
Ne-au pupat pe obraji
Şi ne-au spus: „fiţi cuminţi!”
Şi-nvăţaţi tot ce-i mai bun
Pentru voi este tot
Grija lor de părinţi
Grija noastră e tot.
Închinaţi pentru ei
Şi-amintiţi-vă cum
Se aşezau lângă noi
Cum soseau de pe drum.
Şi-ntrebau de e frig
Sau ne doare ceva,
Iar noi, somnoroşi
Ne-ntorceam pe saltea.
Închinaţi şi să ştiţi
Voi în gând să-i purtaţi
Cu iubirea de om
Şi deloc nu-i uitaţi.
Amintirea lor este
O icoană în piept
Şi păstrată cu drag
Căci aşa este drept.

191
 Jurământ

Pământule, ne eşti căminul

În care noi dorim să fim
Ne eşti puterea şi destinul
Şi testamentul cel sublim.
Tu ne ajuţi, ne dai speranţă
La fiecare om de rând
Şi ne sădeşti adânc în inimi
Dragostea sfântă de român.
Cu braţul hotărât, românul
De strajă la hotar a stat
Şi apărând glia străbună
Urgia vieţii a-ndurat.
Pământule, ce ne eşti tată
Căci fiii tăi tu ne numeşti
Îţi suntem fii, pentru vecie
Până-n hotarele cereşti.
Şi de va îndrăzni duşmanul
Să calce piatra de hotar
Lovit de trăsnet va fi fiara
Şi praf l-om face pe tâlhar
Şi diadema cea de lauri
Pe fruntea orişicui va sta
Care loveşte-n plin duşmanul
Şi glia şi-o va apăra.

192
Crivăţul

Crivăţul sosi în prag

La căsuţa din poiană
Şi a întrebat suflând
Voi, v-aţi pregătit de iarnă?
Căci acuş, acuş apare
Tatăl meu, marele domn
Crivăţul de miază-noapte
Trâmbiţând, suflând din corn.
Dar din casă îi răspund
Glasuri tinere şi multe
Cum că totu-i pregătit
Repede şi pe-ntrecute.
Cum că lemnele sunt sparte,
Aşezate-n stivă, toate
În şopron, chiar lângă casă
Ca să fie mai aproape.
Că hambarele sunt pline
Cu bucate de tot felul
Şi că vinul din budane
Poate curge, frumuşelul.
Purceluşul cel mai mare
E tăiat şi pus deoparte
Şi că şuncile gustoase
Stau să fie acum, mâncate.
Poţi veni, vântule rău
Să ne-aduci zăpadă mare
Şi să ştii cumva matale
Că te-am aşteptat mereu.
Dar când tu te instalezi
Peste plaiuri româneşti
Noi, sărbătorim Crăciunul
Ca în datini strămoşeşti.

193
 Imensitate

Într-un albastru infinit

Unit cu zarea mării
Un ţărm înalt şi liniştit
Şi-o clipă-n faptul serii.
Stăteam, privind, departe dus
Pe căi necunoscute
Şi căutam să desluşesc
Ce este această lume.
Imensitate, cât priveşti,
Uscat, senin şi ape
Şi-o imensitate-n piept
Şi-n gândurile toate.
Căci ce folos, nu eşti aici
Să-nviorezi decorul,
Iar eu tânjesc după răspuns
Căci mare-mi este dorul.

194
Sfântul Duh

Tu Duhule, prea bun şi sfânt

Ne ocroteşti şi ne îndrumi
Şi ne arăţi cum să luptăm
Şi viaţa să ne-o apărăm.
Ne spui de unde să pornim
Şi încotro să o luăm
Tu Doamne ştii ce am greşit
Şi vrei ca să ne îndreptăm.
Doreşti să fim un pic mai buni
Să-nvingem răul pe pământ
El ne dărâmă ce-am zidit,
Dar noi în paza Ta clădim.
Ne închinăm în faţa Ta
O, Duhule prea bun şi sfânt
Te adorăm şi te rugăm
Adu-ne pacea pe pământ.
Alungă tot ce-i rău, Preasfinte
Să fim puternic apăraţi
În ziua când vom fi la Tine
Să fim de toate curăţaţi.

195
 Bucureşti – lui Dan Spătaru

Când ai plecat din lumea aceasta

Un gol imens s-a coborât în noi
Şi am simţit că bardul tinereţii mele
De acuma nu mai este printre noi.
Ne-ai bucurat cu cântecele tale
Şi inima şi gândul întristat
Căci ai adus de multe ori în viaţă
O bucurie şi un uşor oftat.
Plecarea ta a fost o întristare
Pe care nimeni nu o poate alunga
Căci ai fost bun şi blând cu toată lumea
Şi cine nu stătea s-asculte vocea ta?
Un gol imens se simte-ntre prieteni
Şi toţi se întreabă cum de ai plecat
Cât de uşoară, dar grea e despărţirea,
Când vine ora bunului rămas.
Mulţimea te petrece pe cărare
Cu gânduri triste, fără vorbă-n glas
În faţa morţii toţi suntem de-o seamă
Acesta este ultimul popas.
Priveam cum parcurgeai ultimii metri
Din existenţa asta efemeră
Şi mă gândeam ce tristă-i despărţirea
Atunci când eşti oprit la „barieră”.
Şi-atunci într-un final, ca de spectacol
Un ropot de aplauze porni
Era ce tu primeai întotdeauna
Cu un regret că pierdem un artist.

196
Revino în ţarina străbună

Mă cheamă dorul să-ţi sărut pământul

Şi să te rog frumos ca să mă ierţi
Tu, ţara mea
Căci te-am purtat cu gândul
Oriunde-am fost
Şi unde mai trăiesc
Eu ştiu că glia noastră prea-străbună
Nu m-ar lăsa să mă despart de ea
Aşa uşor
Şi-oriunde-aş fi, mi-ar spune
Vino acasă, fiu rătăcitor.
Că-n altă parte, oriunde te vei duce
N-ai să găseşti pământ mai roditor
Şi oameni buni, cu judecata dreaptă
Aşa cum e al nostru bun popor
Ce frământa ogorul cu durere
Să crească grâul bun şi sănătos
Să aibă ţara, fii ei pe masă
Pâinea cea albă şi vinul cel spumos
Aşa te cheamă ţarina străbună
Să vii acasă de unde te-ai afla
Căci cinste nu-i mai mare pentru tine
Când spui că România-i ţara ta.

197
 Cât îndură inima

Inimă, de ce nu spui
Cât de mult ai suferit
Patimi una după alta
Ai trecut şi-ai înghiţit.

Refren: Este timpul de-mpăcare

Viaţa-i scurtă ştim cu toţii
Să aducem alinare
La ce-a fost şi acum nu mai suporţi.

De unde mai ai putere

Să răspunzi la suferinţi
Cu iubire şi speranţă
Nu cu ură şi dorinţi.

Refren…

Tu ai vrut să fii aceea

Ce-ai clădit pe-un piedestal
O iubire pătimaşă
Ce te-a înşelat amar.

Refren…

198
Ochii mei

Ochii mei cât au plâns

De iubire şi de dor
Câte nopţi au vegheat
Pentru-o clipă de-amor.
M-ai făcut să visez
La ce bun a fost tot
Dacă tu ai plecat
Nu mai are vreun rost.
Paşii mei se opresc
Şi te caut din ochi
Unde eşti, unde-oi fii
Când te chem şi nu vii.
Sufletul mi-ai umplut
De suspine şi dor
Cu speranţă în piept
Că te-ntorsei, că ţi-e dor.
Au trecut ani întregi
Când speram ca să vii
Să te-ntorci şi să-mi spui
Sunt a ta, sunt aici
Până-n ultima zi.

199
 Pentru Laura Stoica
(care a murit în accident, 12.03.2006)

De ce ai plecat când începeai un drum

Cu o fiinţă ce-o purtai cu bine
Şi care aştepta încă puţin
Să iasă la lumină pentru tine.
Ţi s-a curmat tot drumul început
Pe care tu ţeseai o fericire
Într-un cămin plăcut, frumos şi bun,
Dar soarta a fost foarte rea cu tine.
Urma să mergi în faţa Sfântului altar,
Să perfectezi această căsnicie
Şi să-i spui iubitului tău soţ
Suntem legaţi de-acum pe veşnicie.
Voia ca seara la pătuţu-i ei să-i spui
Că dragostea de mamă e eternă,
Dar toate acestea ţi s-au spulberat
Când soarta a lovit fără cruţare
Şi din maşina care vă purta pe toţi
A mai rămas doar un morman de fiare.
Noi toţi dorim ca tu să te înalţi
La cele prea-curate şi cereşti
Şi un pios omagiu îţi închinăm
În amintirea noastră să trăieşti.

200
Rugă, la sfârşitul lui 2016

Doamne, alungă răutatea din inima mea

Şi fă-mă blând şi bun, precum vrei Tu
Învaţă-mă ce e iubirea şi răbdarea
Precum şi Tu eşti răbdător cu viaţa mea.
Acum, când mai sunt puţine zile
Din anul care va pleca curând
Şi ne vom aminti de el vreodată
Ce întâmplări s-au petrecut, trecând prin gând
Mă rog să fie pace multă, Doamne
Pentru poporul meu şi pentru ţară,
Să nu mai plece fiii ei pe-afară
Să aibă loc de muncă pe-acest pământ.
Acest tărâm iubit al ţării mele
Sfinţit de sângele acelor bravi eroi
Ce au făcut doar bine pentru ţară
Lăsându-ne-o curată, pentru noi.
Să o păstram în ale ei hotare
Să o iubim, ca nimeni, pe acest pământ
Căci ea ne este mamă răbdătoare
Şi să-i aducem mulţumiri în gând.

201
 Din clipele vieţii

Câte clipe fericite am trăit

Şi ce vise minunate noi ne-am făurit,
Câte vorbe minunate ne spuneam, pe rând.
Zorii zilei ne prindeau stele numărând.
Anii au trecut în goană
Şi-am trecut şi noi,
Iar copiii noştri astăzi
Sunt la fel ca noi.
Vise îşi croiesc în viaţă
Şi noi îi iubim
Şi ne bucurăm cu toţii
Pentru ei trăim.

202
Timpul trecut

Ce repede mai trece

Timpul vieţii
Ce repede se duc
Toţi anii buni.
Când razele de soare
A dimineţii
Apoi, opaci coboară
Într-un trist amurg.
Ce scurtă mi se pare
Acum calea
Pe care am păşit surâzători
Fără să ne gândim
La cursul vieţii
Cu bucurii şi tristeţi
Ce-ţi dau fiori.
Privind în urmă
Anii care „zboară”
Căci numai ei ştiu
Unde se tot duc.
Mă văd pe mine
Hoinărind pe dealuri,
Iar ziua o-ncepem
Cu soare şi cântând.
Aş vrea din nou
Să am aceleaşi vise
Şi să călătoresc
Măcar o zi
Prin anii ce-au trecut
Ca o nălucă
Şi să aud din nou
Un tril de ciocârlii.
Dar asta-i doar dorinţa
Ce-mi cuprinde
Un gând ce mă apasă
Zi de zi,
Iar altul îmi aduce
Vehement în minte
O viaţă ai,
Trăieşte-o zi de zi!

203
 Din cer senin

Din cer senin

Se-aud cântări
De coruri îngereşti
Şi mii de sunete
Ce spun
Pe Domnul să-l primeşti.
Ciobanii vin a se-nchina
La pruncul nou venit,
Iar darurile i le pun
Alături de copil.
În pacea care se lăsa
În Betleemul sfânt
O stea ce drumul lung făcea
De-odată s-a oprit.
Trei magi veniţi din alte zări
Intrară încet spunând
Că Domnul este pe pământ
Şi-i spun: Bine-ai venit!
Te aşteptam de mii de ani
Să vii să ne salvezi
Din gheara răului întins
Pe tot întreg pământul.
Ozana îţi cântăm cu toţii
Că ai venit la noi
De-acum ne simţim salvaţi
De răul crud, noi toţi.
Te adorăm prunc prea-iubit
Şi te iubim cu toţii
Căci tu ne eşti limanul sfânt
Rămâi, rămâi la noi.

204
Bunul Isus

Bunul Isus e răbdător şi blând

El ne ajută cum să depăşim
Tot greul ce-l întâmpinăm în drum
Şi ne-ntăreşte-n suflet şi în gând.
Cu mâna-i bună şi străpunsă de un cui
Ne şterge ochii trişti şi-nlăcrimaţi
Şi ne şopteşte-n fiecare gând
Să nu vă mai temeţi şi să mă urmaţi.
Pe calea dreaptă care v-o arăt
Să mergeţi toţi chiar dacă este greu
Căci eu voi fi alăturea de voi
Şi ajutor voi veţi primi mereu.
Amurgul vieţii de se va lăsa
S-aveţi cu voi noian de fapte bune
Atunci când vom simţi finalul vieţii apropiat
Să ne găsească fără de păcat.

205
 Să vă feriţi ca să vă prindă lenea

Să vă feriţi ca să vă prindă lenea

E lucrul cel mai greu şi mai scârbos
Să stai în amorţire cât-îi vremea
Fără să faci ceva mai cu folos.
Acest flagel ce vine fără veste
Te face să te simţi ca nou-născut
Da-ţi ia tot timpul cel mai bun din viaţă
Şi-ntr-un final vezi ce ai pierdut.
Să nu cădeţi cu toţii-n amorţeala
Trândavă şi meschină precum e
Cu vorbe dulci, mieroase şi perfide,
Stereotipe şi cu zâmbete.
Căci de s-a întâmplat să se producă
Această faptă demnă de un laş
Nu poţi ca s-o goneşti ca pe-o nălucă
Şi-ţi umple viaţa ta chiar de n-o laşi.
Fiţi exigenţi cu voi şi cu ai voştri
Şi daţi dovadă că sunteţi loiali
Şi arătaţi că munca vă e ţelul,
Iar lenea s-o trimitem la duşmani.

206
Dragoste, de ce nu pleci

Dragoste, de ce nu pleci
Când te rog aşa fierbinte
Pleacă, căci nu vreau să ştiu
Nici de plâns sau jurăminte.
Nici de nopţi cu lună plină
Prelungite până-n zori
Nici de sărutarea-ţi sfântă
Ce-mi dădea atâţi fiori.
Iar îmbrăţişarea tandră
Mă făcea să rămân mut,
Dar şi-acestea au o lege,
Legea timpului trecut.
De aceea-ţi spun să pleci
Pe cărări, la altă poartă
De-ai găsit-o descuiată
Intră, fără să alegi.

207
 Primăvara vieţii

La gura sobei stau şi mă gândesc

Şi-mi trec prin minte anii tinereţii
Cu tot ce a fost bun şi rău în ei
Şi hoinăresc în primăvara vieţii.
Mă uit pe geam şi caut un răspuns
În pomii desfrunziţi de pe trotuar
În trecătorii care n-au habar
Că eu în casă simt cum mă frământ.
Aduc în minte anii cei dintâi
Si floarea lor frumoasă de salcâm
Şi bucuriile culese-n drum
Făcând din ele salbă peste timp.
Într-un târziu m-aşez oftând
Pianul să-mi aline dorul meu
Şi cânt duios căci tare bine ar fi
Ca omul să-şi cunoască drumul său.
Am îndrepta tot răul de pe el
Şi cu blândeţe aş putea vorbi
Că nimeni nu mai poate pătimi,
Iar primăvara vieţii va-nflori.

208
Scrisoare de răzbunare

Frumoase nopţi cu lună plină

Şi liniştite, fără vânt
Când rămâneam pe banca veche
Ca părul să-ţi sărut, plângând.

Refren: Durerea mea amară

Şi gândul mult prea trist
Ţi-l voi trimite ţie
Să-l ai cu tine-n vis.

Spune-ai că vei pleca departe

Norocu-n lume să-ţi găseşti
Şi că-mi vei scrie de acolo
Tot timpul cât vrei să lipseşti.

Refren…

Şi multe luni trecu de-atunci

Şi zile searbăde-au trecut
Tot aşteptând scrisoarea dragă
A omului ce l-am pierdut.

Refren…

Într-un târziu veni o veste

Când nu mai aşteptam tăcut
Şi-mi aducea durerea-n suflet
A omului ce l-am pierdut.

Refren…

209
 O călătorie cu tramvaiul în Bucureşti

Mulţi aşteaptă răbdători în staţie

Cu speranţa că va veni „el”
Să nu obosească în picioare
Şi-au adus şi câte-un scăunel.
Fără grabă ei citesc ziarul
Ca să afle ce s-a întâmplat
Uite-l, parcă vine, se arată
Şi pe şine se aude-un huruit ciudat.
Cei miloşi se-nchină şi suspină
Şi se-aude un general oftat,
La urcare e ca la bătaie
Fiecare vrea să urce în vagon
Să nu scape cursa norocoasă
Şi să simtă că şi el e om.
În tramvai, discuţii foarte aprinse
Că l-a împuşcat, unde?, în hol,
Că nea Nae iese preşedinte
Şi că brânza-i mai ieftină-n Obor.
La vreo două staţii mai departe,
Vânzătorul de ziare s-a urcat
Şi-şi începe monologul zilnic
Ca să-aflăm din gura lui ce s-a-ntâmplat.
Ştiri interioare şi exterioare
Golănii şi multe măgării
El le toacă-ntr-una fără a se opri.
Mai apoi coboară şi se duce
Căci văzuse controlorii c-au urcat
Şi-l pun ca să ia bilete
Ca să nu mai umble tot pe blat.
Toate acestea le auzi aiurea
Şi de vrei şi de nu vrei, pe drum
Şi mă-ntreb ce-ar zice biata mamă
Din mormânt dacă-ar ieşi acum.
Când cobori la capătul de cale
Ce-am parcurs cu 34, acum
Cauţi ca să treci mai cu fereală

210
Căci maşinile te-mproaşcă-n drum.
Semaforul nu funcţionează
Fiecare trece cum vrea el
Se aud înjurături discrete,
Dar şi grosolane, fel de fel.
Când te vezi scăpat de toate astea
Şi răsufli şi tu uşurat
Te învăluie un nor de „ceaţă”
Căci măturătoarele s-au pus pe curăţat.
Treci şi peste asta cu speranţa
Că la muncă n-ai întârziat
De la chioşc îmi cumpăr o gogoaşă
Şi-o mănânc încet în drum.
Un căţel se uită rugător la mine
Parcă ar vrea şi el una, acum
I-o arunc, ca s-o mănânce javra
Şi plec mai departe înjurând.
După această lungă tevatură
Ai vrea să ştii şi tu că ai scăpat
Şi te cuprinde, aşa, un dor de muncă
Că-ţi vine să te-aşezi în pat.

211
 Floarea soarelui

Nu vă-ntrebaţi de ce eu sunt numită

Că sunt a lui şi el mă preţuieşte?
Din zori şi până seara, fără grabă
Lumina şi căldura mă-nvăluieşte.
În zori el mă trezeşte şi îmi spune
Că a-nceput o nouă zi sub soare
Mă cheamă să parcurg aceste ore
Cu dânsul, pe această lungă cale.
Sunt mândră, sunt înaltă şi frumoasă,
Regina plantelor de pe ogoare
În adierea vântului molatic
Mă leagăn ca o mândră dansatoare.
Iubirea mea e mare pentru dânsul
Căci cine ar trăi fără de soare,
Fără să-i simtă mângâierea blândă
Lumina caldă, binefăcătoare.
Acum când eu v-am spus toate acestea
Că eu primesc iubirea lui cea mare
Şi că mă scald în fiecare clipă
În adierea binefăcătoare.
Voi toţi să ştiţi, din toată omenirea
Şi încă două galaxii, dacă se poate,
Nu poate să cuprindă mulţumirea
Ce floarea soarelui
Pentru iubitul ei o are.

212
Berbecul şi varza

Un berbec privea o varză

Ce stătea pe-o policioară
Şi în mintea lui de oaie
Se gândea dacă-ar mânca-o.
Se tot învârtea prin preajmă
Ba-năuntru, ba afară
I se adresă cu grijă
Să nu dea vreo bănuială.
Te-aş ruga ca să cobori
Ca să ne jucăm de-a dura,
Tu te dai la vale-n jos,
Iar eu te prind cu gura.
Ei, ce zici, te prinzi la joacă?
O-ntrebă pe varză
Care, înfoindu-şi haina creaţă
Îi răspunde cu mirare
Behăitul tău, amice
Mi-aminteşte de o vară,
Când mămica mea, săraca,
Stătea tot pe-o policioară
Şi un behăit sinistru
A făcut-o să dispară
Aşadar, dragă amice
Du-te caută-ţi de joacă
Cu căţelul rău din curte
Şi cu care nu-i de şagă.

213
 Seara vieţii

Este obositor când urci pe scară

Şi totuşi spui că ai mai vrea să urci
În viaţa asta tristă şi murdară
Cauţi popasul unde-ai vrea s-ajungi.
Te uiţi şi îl ocheşti
Cu de-amănuntul
Şi spui că acela ţi se potriveşte
Că-ţi vine pe profil ca o mănuşă
Şi că alt şef ca tine nu se mai găseşte
Începi ca să promiţi, şi cât vei face
Şi-arăţi la toţi cât de capabil eşti
Căci nu rămâne firicel de iarbă
Să nu priceapă cât de darnic eşti,
Apoi, cu îngâmfarea unui fante
Urci la tribună şi-ncepi să spui
Că toată viaţa ai făcut aceasta,
Că s-a făcut dreptate acum, dar cui?
Începi să dai şi lecţii de şefie
Şi chemi la tine pe-orice trepăduş,
Iar cu largheţea inimii de câine
Aplici pedepse şi dojene orişicui.
Te-aşezi pe scaun, care crezi că-ţi vine
De-acum încolo, toată viaţa ta
Şi te propteşti pe el aşa de bine
Că nici un brânci nu-l poate dărâma.
Şi iei privirea aceea de maestru
Care cunoaşte tot şi cu temei
Chiar dacă nu ai auzit de toate acestea
Tu-ţi dai păreri,
Iar hotărârea cea finală, tu o iei
Apoi când vezi că ai greşit amarnic
Faci ca să treacă totul fără zgomot
Şi nu ştii cum s-ascunzi năzdrăvănia
Spunând că altul e la capul cozii
Eşti şi galant,
Arunci şi complimente

214
Pe unde poţi, chiar dacă nu-s primite
Tu socoteşti că sunt bine-venite.
Şi pleci surâzător, pe cale, mai departe
Eşti plin de tine, mai presus de toate
Şi schimbi cravata-n fiecare zi.
Dar, te rog să-ţi schimbi ciorapii
Şi dacă poţi, să te şi speli puţin.
N-ai face rău dacă-ai lua şi-o carte
Pe care s-o citeşti şi tu, aşa
Să-ţi aminteşti în treacăt ierarhia
Şi fiecare treaptă ce-ai urcat
Din viaţa ta,
De felul cum ar trebui s-ajuţi pe altul
Pe scara lui
Şi urcuşul dubios din viaţa ta.

215
 Cărări (cântec)

Câte cărări am străbătut

Şi câte vise mi-am făcut
Şi căutând fără răgaz
Amaru-n pieptul tău rămas
Un nou popas.

Refren: De ce nu vii ca să mă iei

Să-mi spui că totul a fost ieri
Şi că doar eu îţi sunt în gând
Nu ai alt dor pe-acest pământ
Şi-n univers.

Eu nu vreau ca să te văd plecând

Nu vreau să ştiu că te-am pierdut
Iubirea noastră să-mpletim
În fiecare zi.

Refren…

Nu vreau să fie adevărat

Că dorul meu ce l-am purtat
Nu a rămas pe drum plângând
Şi supărat.

Refren…

Aş vrea să ştiu că mă iubeşti

Şi dragostea mi-o preţuieşti
Cu dorul nostru de a trăi
Iubind în fiecare zi
Tot ce-am visat.

Refren…

216
Ai plecat de la mine

Ai plecat de la mine, iubito

Timpul se-opreşte pe loc
Clipa frumoasă a iubirii
A zburat şi-a lăsat nenoroc.
Tu mi-ai dat harul dulce, iubito
Mă simţeam ca un zeu printre zei
Şi beţia cea sfântă şi-amară
Gura-ţi dulce şoptea crezul ei.
Era sfânta dorinţă şi mare
Crezul sincer, în inimă-i dus
Nu credeam că puterea lui oarbă
Va aduce perfidul apus.
Durerea oarbă crâncen mă cuprinde
Puterea ei aş vrea ca s-o sfâşii
Şi din bucăţile ce s-au desprins, odată
Duşmanilor să le fac nopţile pustii.

217
 Dacă am vrea noi

Atenţie, s-a tras cortina,

Iar trista piesă s-a jucat
Şi a plecat în depărtarea
Nebănuitului „uitat”.
În infinitul fără margini
Se duc şi nu se mai întorc
Toată suflarea omenească
Cu tot pământul la un loc
Cine-ar putea să se oprească
Să stea măcar o clipă, doar
Aşa, ca să mai zăbovească
Să recapituleze un coşmar
Cu tot ce-i poate sta în cale
Atunci când a pornit la drum
De când era copil de-o şchioapă
Şi se-ntreba unde şi cum
Trecând prin toată viaţa noastră
De la un cap la celălalt
Având în urmă anii vieţii
Şi faptelor ce le-am lăsat.
Se mişcă lumea, se frământă
Cu tot alaiul ei meschin
Nu-şi află pacea şi iubirea
Ce vine de la Cel divin.
Voi toţi ce căutaţi putere
Şi vreţi averi nemăsurate
Nu veţi găsi pic de odihnă
Şi nicio undă de dreptate.
Când vreţi să profitaţi de toate
Voi vreţi pe toate să le ştiţi
Şi să-ntoarceţi soarta lumii,
Iar noi rămânem umiliţi.
Cui trebuie să cerem sfatul,
Cui vreţi să ne-adresăm şi când?
Ca să ne-aducă bucuria
Şi să plecaţi cât mai curând

218
Ca să rămână locul liber
Curat şi fără de ocară
Şi să răsară iarba vieţii
În prea frumoasa noastră ţară.
Să fie pace, libertate,
Copii frumoşi şi-un trai mai bun,
Oraşe mândre, luminoase
Pornite pe al păcii drum.

219
 Moş Nicolae

Ne-am strâns în casă ca să ascultăm

De ce ne spune mama, pe şoptite
Că Moşul vine şi ne pune la fereşti
Bomboane şi prăjiturelele dorite.
Ne-am lustruit ghetuţele demult
Şi-acum stăm sub plapumă pitiţi
Ca să-l vedem pe Moşul, a venit?
Să ne aducă darurile promise.
Dar n-am văzut nimic, c-am adormit
Căci somnul ne-a furat în lumea lui
Şi Moşul a venit şi ne-a zâmbit
Lăsându-ne hăinuţe noi, în cui.
Când ne-am trezit şi am văzut tot ce-am primit
Ne-am bucurat cu toţii foarte mult
Şi ne-am făcut promisiunea-n gând
La anu’ să nu mai adormim când vine.

220
Insomnie

În miez de noapte
Timpul picură încet
Lunecând în noapte,
Iar tăcerea se prelinge
Fără pic de şoapte.
Apa unduie între maluri
Cu luciri sinistre,
Iar pe unda-i sclipitoare
Duce-n noapte, vise.
Undeva, departe-n vale
Bate-un miez de noapte,
Iar ecoul îi răspunde
Din cealaltă parte.
Doamne, cât e de frumoasă
Noaptea asta clară
Te-nfioară de plăcere
Şi te ţine afară.

24.07.1995

221
 Cumnatului meu, Aurel Duşan

Astăzi am intrat în cimitirul Belu

Acolo unde timpul s-a oprit în loc,
Iar amintirile apar de pretutindeni
Şi-şi fac lugubrul dans şi vechiul joc.
Cărarea ce-o străbatem în tăcere
Cu gândul abătut şi resemnat
Ne duce la lăcaşul celui care
A fost în viaţă un bărbat stimat.
Ne ducem ca să-i cinstim tăria
De om cu demnitate ce-a plecat
Şi-o lumânare să-i aprindem iară
Şi ruga sfântă, că nu l-am uitat.
Regretele revin din nou acum
Căci a plecat prea tânăr dintre noi,
Dar vrem să-i dovedim şi noi acum
Că-n gândul nostru e mereu cu noi.
Nu l-am uitat căci nu se poate, acesta
Ar fi un sacrilegiu petrecut
Pe cel care era odată-n viaţă
Un soţ iubit şi-un tată ne-ntrecut.
Acum, când soarta l-a luat departe
De noi şi toţi cei care în viaţă îl ştiam
Ni-l amintim cu faptele lui bune
Şi-n inimă mai aşezăm un an.

Joi, 26 august 2006

222
Cu feţi frumoşi

Cu feţi frumoşi şi cu poveşti

Eraţi voi, anii tinereţii
Şi cu ghetuţe de copil
Păşeam în primăvara vieţii.
Cu zâmbete ce înfloreau
La orice glumă se spunea
Şi răspundeau neştiutori
Păşind în drum, pe calea mea.
La şcoală când intram sfioşi
În sanctuarul de cultură
Părinţii ne-ajutau spunând
Fiţi cât mai buni la-nvăţătură.
Şi an cu an noi adunam
Învăţătură-n tolba vieţii
Ca să ne fie de folos
Toţi anii şi-n lungul vieţii.

223
 Timpul trecut

Toate vin şi pleacă toate

Vin pe rând şi iar se duc
Şi-n această promenadă
Mă găsesc şi eu trecând.
Trec prin viaţă tot ce mişcă
De la gâzele mai mici,
Pân’ la cele mari, frumoase
Trece vremea de pe-aici.
Pe acest pământ ce umblă
Omul, prea rătăcitor
Nu-şi găseşte alinare
Şi nu-şi află nici un dor.
Iar când zice că e bine,
Iată, drumul s-a sfârşit
Şi porneşte pe poteca
Unui veşnic infinit.
Oare acolo vom fi iarăşi
Mamă, tată, fraţi, surori
Adunaţi toţi laolaltă
În poiana de cântări?

224
Două vrăbiuţe

De mai multe zile-ncoace

Două vrăbiuţe privesc
Pe fereastra casei mele
Şi apoi, iar ciripesc.
Le-am văzut şi-am zis că ele
S-au oprit să se-odihnească,
Dar micuţele de ele
De mâncare să-mi vorbească.
Şi să-mi spună că şi ele
Sunt micuţe, iar afară
Este vreme rea, zăpadă
Şi nimic n-au în cămară.
Am deschis atunci fereastra
Şi cu dragoste le-am dat
Câteva boabe mărunte
Şi le-am spus cu un oftat.
Că aş vrea să ştiu că ele
Sunt în siguranţă afară,
Dar micuţele de ele,
Ciuguliră şi zburară.

225
 Pisicuţa mea

Pisicuţa mea cuminte

Stă pitită lângă scară
Când mă vede, se ridică
Miau, de ce mă laşi afară?
Mi-a fost frig şi-acum tremur
Că tu ai uitat de mine,
Dar să ştii că supărarea
Mi-a trecut , precum vezi bine.
Dă-mi, te rog, ceva mâncare
Şi primeşte-mă cu tine
În iatacul bunicuţei
Unde este cald şi bine.
Şi-mpreună noi vom toarce
Lâna toată din cămară,
Eu torcând la gura sobei,
Iar bunica cu migală.

Pentru Ştefan

226
Nu prigoniţi biserica

Nu prigoniţi biserica creştină,

Nu prigoniţi pe fraţii voştri dragi.
Iar mila şi cu dragostea divină
Să ne unească, să trăim ca fraţii.
De ce atâta răutate-n suflet
De ce nu-L cinstiţi pe Cel divin.
El ne dă pacea-n suflet şi-n viaţă
Şi ne conduce pe un drum sublim.
Nu vă mai măsuraţi cu toţi puterea
Cu măreţia Domnului ceresc
Căci nu daţi ascultare celor sfinte
Lăsaţi în urmă tot ce-i pământesc.
Şi cereţi îndurare de la Dânsul
Ca să vă-nveţe cum să fiţi pioşi,
Iar din puţinul vostru faceţi parte
Şi oamenilor cei mai nevoiaşi.
Căci mare va fi plata Domnului în Ceruri
Atunci când faţa îşi va arăta
Şi vom primi din dania cerească
Tot ce-am promis şi ne va mângâia.
Veniţi la mine, toţi cei obosiţi
Va spune Domnul oştilor cereşti
Căci uşurare doar la mine veţi găsi
Şi-n pacea Ta, ca să ne miluieşti.

227
 Ninge în seara sfântă

Ninge-n seara sfântă

Şi ţara se îmbracă
În haina albă a iernii
Din nou ca să petreacă.
E sărbătoare mare,
Acum, de Moş Ajun
Căci Domnul se coboară
Pentru un an mai bun.
În ieslea cea săracă
El a venit la noi,
Iar îngeri îi cântă
Căci este printre noi.
Să ne-nchinăm cu toţii
Şi să Îl adorăm
Căci vrea ca să ne scape
De răul ce-l purtăm.
În seara asta sfântă
Coboară pe pământ
Să ne aducă pacea
Şi legământul sfânt.

24.12.2005, la Sinaia,
unde eram pentru
Revelionul 2005-2006

228
Revărsarea Dunării

Mamă, ce crunte fapte-am săvârşit

Poporul tău şi fiii ţării
Căci ai ieşit din matcă acum,
Iar Dunărea-i cât largul mării?
Ce ţi-am făcut de te răzbuni
Pe fii tăi cu atâta ciudă
Căci laşi în urma ta prăpăd
Şi numai jale şi obidă?
Nu am ştiut să respectăm
Al tău renume dat de veacuri
Şi nu ţi-am respectat pe veci
Plăcuta-ţi undă dintre maluri.
Acum în apa mea murdară
Pe care-o port pe-a mea cărare
Sunt milioane de gunoaie
Şi atunci cum să nu plâng cu jale?
Cum să nu vezi cu supărare
Că-n apa mea curată-odată
Şi cu sclipiri de fantezie
Acum e tristă şi-ntinată?
Murdari îmi sunt afluenţii
Şi râurile cele mici
Căci omul e murdar în toate
Şi nu păstrează, chiar de-i zici.
Îţi înţeleg durerea surdă
O, Dunăre, iubite fluviu
Căci ai slujit de-a lungul vieţii
Pe toţi care-i purtai pe unde.

229
 Natura dezlănţuită

Un vânt puternic se dezlănţui deodată

Venit din depărtările albastre
Gonea cu el tot ce găsea-n cale
Luând parcă şi gândurile noastre.
Cărarea care se-ntindea de-a lungul văii
Se-acoperi cu colbul ridicat,
Iar frunzele ce alergau zănatic
Lăsau în urmă pomii despuiaţi.
Copacii se plecau adânc, cu jale
Şi îşi roteau coroana, greu, gemând
Şi-n atmosfera asta disperată
Pădurea se-auzea din depărtări vuind.
Şi totul decurgea ca-ntr-o luptă
În care se înfruntară doi titani
Şi nu puteai să ştii care-i mai tare
În atmosfera asta de coşmar.
Cu norii ce veneau şi plecau, repezi
Îşi scuturau aripa lor de ploaie
Umplând văioage, şanţuri şi canale
Făcând să se îngrămădească apa în vale.
Dezlănţuirea asta disperată
Nu a ţinut decât puţin, acum,
Dar câte stricăciuni nu lasă-n urmă
Şi-o durere pentru totdeauna.

4.05.2006

230
Dimineaţa

Mă scol şi văd un răsărit

Cu umbre pline de culori
Şi caut să găsesc speranţa
A zilei dulci şi fără nori.

Căci soarele se-nalţă sus

Plecând pe drumul lui, cum ştim
Şi încălzind întreaga fire
Îl salutăm şi îi zâmbim.

Şi ziua pare liniştită

Cu adiere de zefir,
Iar timpul cald alene curge
Şi-arome dulci de trandafir.

Căsuţa mea tot stă pitită

Printre copacii dimprejur
Cu geamuri mici deschise larg
Spre răsăritul de azur.

Aici aş sta o viaţă-ntreagă

S-admir natura dimprejur,
S-aud cum râul curge-n vale
Şi păsări ciripind în crâng.

231
 În aşteptarea lui Moş Crăciun

Fulgi albi, frumoşi

Ca nişte fluturi
Plutesc în toată zarea
Şi-acoperă pământul negru,
Pădurea şi uitarea
Căci vine iar, din nou acasă
Noianul de poveşti
Iar Moş Crăciun cu tolba plină
Aşteaptă să-l primeşti.
E cald în casă şi-arde focul
Pocnind în vâlvătaie,
Iar liniştea din cer coboară
Acuma în odaie.
Privesc pe geam, în depărtare
În seara ce coboară
Şi-un cântec lin se-aude, iar
Şi-o vrajă ne-nconjoară.
Stăteam pitiţi pe lângă brad
Şi aşteptam momentul
În care Moş Crăciun cel bun
Era evenimentul
Îl aşteptăm ca să ne dea
Şi nouă jucărele
Cu care noi să ne jucăm
Şi să uităm de rele
Şi uite-aşa încet, frumos
Treceau pe rând toţi anii
Şi-amurgul vieţii a sosit
Pe aleea cu castanii.

07.01.2010, Galaţi

232
O floare

O floare este o fiinţă

Şi cu parfum de catifea,
Dar tremură cu umilinţă
Ai vrea s-o rupi?
Nu face aşa!

233
 Ultimul drum

Priveam la mine cum mă coborâţi

În cripta neagră, tristă şi urâtă
Căci vă vedeam pe toţi ce trişti eraţi
Şi cu privirea undeva, pierdută.
N-am vrut să plec acum de pe pământ
Aşa de repede din casă
Dar hotărârea a fost luată sus
Şi iată-mă că plec de acasă.
Să nu vă pară rău că am plecat
Căci eu cu voi v-oi fi întotdeauna
Şi în gândul vostru
Şi chiar în oftat.
Cu blânda vorbă a mea dintotdeauna
Aş vrea să vă mai strâng la piept
Şi să vă spun că îmi sunteţi aproape
Să-mi spuneţi „hai mămico să mănânci!”
Şi lasă-ţi toate alea deoparte
Şi cred că şi lui Bono îi pare rău
Că nu mă mai găseşte el prin casă
Şi se-ntreabă-n mintea de căţel
Oi fi la piaţă de nu-i acasă?
Şi câte nu aş vrea să vă mai spun
Dar vezi în graba asta de plecare
Nu poţi să le cuprinzi pe toate câte sunt
Şi-ţi faci bagajul şi o porneşti pe cale.
Această cale n-o poţi evita
Oricât te-ai strădui şi-ţi dai povaţă
Şi atunci te resemnezi şi îţi spui aşa:
Noi suntem trecători în astă viaţă.
Acum la despărţirea de pe urmă
Vă spun încă o dată nu fiţi trişti
Şi nu mai plângeţi că de acasă am plecat
Căci voi în gândul vostru mă purtaţi.

Sufletul celui mort se plimbă

printre cei ce-l conduc la cimitir –
la moartea mamei lui Florentina
sunt prietenii noştri.

234
Imnul meu

Înălţăm, înălţăm către Tine

Ruga noastră ca să ne ajuţi
Cu putere mare şi cu iubire
Iar noi toţi să-Ţi slujim neîntrerupt.

Refren: La tine aleargă toţi deopotrivă

În altă parte nu putem pleca
De vrem să avem viaţă după moarte
Isus ne spune faceţi voia mea!

Înălţăm, înălţăm către Tine

Grija noastră că vei apăra
Demnitatea şi tot ce e bine
Şi în rugă Te vom lăuda.

Refren…

Înălţăm, înălţăm către Tine

Preamărite şi bun creator
Greutăţile zilei de mâine
Şi-ascultare Tu dai tuturor.

Refren…

Înălţăm, înălţăm către Tine

O speranţă că vei mântui
Pe poporul ce-aleargă spre Tine
Răul crunt îl vom birui.

Refren…

235
 Rugăciune (cântec)

Pe Tine Doamne eu Te preţuiesc

Şi îţi aduc cununi de rugi fierbinţi
Ca să mă ierţi de tot ce Ţi-am greşit
Iar pentru aceasta eu îţi mulţumesc.

Refren: Te-ai îndurat Duhule sfânt

Te-ai îndurat de noi
Iubirea sacră este pe pământ
Iubirea ta este acum cu noi

M-am depărtat de tot ce a fost bun

Şi am uitat că Tu mă urmăreşti
De-acolo de pe tronul Tău de sus
Din slavă Împăratule ceresc.

Refren: Noi toţi dorim în veci să ne iubeşti

Să fii cu noi mereu, pân’ la sfârşit
Şi să trăim în pace pe pământ
Cu dragoste curată între noi.

Încerc ca mila Ta să o primesc

Şi să-Ţi întorci privirea către noi
Iar harul Tău să îl primesc în dar
Iubirea Ta să nu mai plece de la noi.

Refren: Tu-mi dai speranţă Doamne să trăiesc

Şi mă ridici când eu mă poticnesc
Şi mă asiguri de prezenţa Ta
Că pe cărarea vieţii nu mă vei uita.

236
Să mai aştept

Te rog să vii la al meu braţ

Să te dezmierd cu mult nesaţ
Să ştiu cât ai dori de mult
Ca vorba ta să ţi-o ascult.
Şi să-mi spui că n-ai uitat
Pe cel ce-n taina a aşteptat
O vorbă şi un răspuns discret
Să mai aştept, să mai aştept?
Dar aşteptarea s-a sfârşit
Şi tu la mine-ai revenit
Şi în preajma mea te vei afla
Să-mi spui că nu vei mai pleca.

237
 Berta (Beti)

Cu urechile lăsate
Cu ochii negri, luminoşi
Te-ascultă şi priveşte
Ca să vadă cum miroşi.
Căţeluşa mea isteaţă
Mă ascultă şi învaţă
Tot ce o interesează
Că doar e la ea acasă.

A plecat demult de acasă

Căci ea nu putea răbda
O durere atât de mare
A plecat scumpa de ea.
După ani de când s-a dus
Şi-napoi n-a mai venit
Tot persistă despărţirea
Lacrimilor de argint.

A murit de
infecţie la rinichi,
în 24.07.2000

238
Recapitularea gândurilor

Cărările ce suie-n vârf de munte

Le-am străbătut de foarte multe ori
Şi ne jucam în jocul feciorelnic,
Iar bucuria o aveam în noi.
Doream ca timpul să rămână acum
Să nu mai plece-n drumul lui şirag
Căci el un singur lucru hotărăşte
Să taie viaţa omului pribeag.
Ne bucurăm de fiecare floare
Ce ne ieşea în cale pe poteci,
Iar viaţa ne părea mai zâmbitoare
Şi-ncrezători doreai mereu să pleci.
Porneam pe drumuri şi poteci nebănuite
Căci ne făceau să fim prea curioşi
Şi ne şopteam ce zile fericite
Atunci când eram tineri şi frumoşi.
Mă legănam în leagănul speranţei
Şi ne-mbătam cu roua de cu zori,
Iar visele curgeau şir năvalnic
Căci gândul alerga în patru zări.
Şi socoteam că suntem aşii lumii
Că mai pe toate le putem gândi
Cu forţe ce răstoarnă tot pământul
Şi cu dorinţă mare de-a iubi.
Dorinţa de a avea şi şti pe toate
Şi cu voinţa aprigă de a fi
Un bun şi ziditor la pacea lumii
Cu bucuria crudă de-a trăi.
Elimină tot ce e rău şi jalnic,
Iar demnitatea-n inimi ne-o zideam
Toţi dascălii ce ne-nvăţau la şcoală
Căci grija lor aceasta le era.
Acum când mă gândesc la şcoala noastră
Şi cât de libertini am devenit
Câtă democraţie avem noi în sânge
Copii, cu şcoala nu e de glumit!

20.03.2006; cu şcoala
nu e de glumit, atunci
când este păzită de jandarmi.

239
 M–am resemnat

În ochii mei te-ai oglindit, iubito

Şi-ai regăsit speranţă de amar
Ce te făcea să speri că într-o seară
Noi vom gusta din cupa viselor, iar
Te-ai legănat în leagănul iubirii
A nopţilor târzii de peruzea
Şi ai sădit în sufletele noastre
Puterea că vom fi legaţi de ea.
Durerea ce-a cuprins nemărginirea
Când tu iubito mi te-ai depărtat
Lăsând un gol imens de întristare
Şi dragostea eternă c-ai plecat.
Nu am putut să sper şi nici nu merit
Iubirea ce s-a coborât în noi
Căci ai lăsat în urmă mângâierea
Şi ochii trişti, flămânzi, duioşi şi goi.
Căci foamea de iubirea ta fecundă
Mă pârjolea ca focul înteţit
Şi căutam să aflu adevărul
De ce fiinţa ta m-a părăsit.
Acum m-am resemnat şi stau de veghe
În aşteptarea că ai să revii
Dar vei găsi cărarea năpădită
De gustul amintirilor târzii.

20.03.2006

240
Poemul iubirii

La ţărmul singuratec
O luntre poposea
Şi adierea serii
În valuri se pierdea.
Cu legănări de vise
Amurgul se lăsa
Întregul ţărm al mării
O linişte plutea.
Pe el o fată blondă
Cu pasu-i măsurat
Păşea încet şi galeş
Pe malul dantelat.
Şi căuta cu ochii
La luntrea minunată
Să afle de ce oare
Stă singură, uitată.
Căci nu-şi vedea iubitul
Pe care l-ar fi vrut
Să-l găsească-n luntre
Dar nu e de văzut.
Şi stând pe gânduri fata
Cu nurii de copil
Părea ca o zeiţă
Ce strălucea subtil.
Îşi aştepta iubitul
Să-apară de undeva
Şi cu o stăruinţă
Scruta adânc zarea.
Şi apele se-agită
Se învolburează, cresc
Şi din aceste mreje
Apare-un chip domnesc.
Frumosul domn se lasă
Cărat de peştii care
Îl susţineau pe spate
Cu nişte aripioare.

241
 Iar lebedele albe
Se legănau pe-aproape
Deschisă făcu calea
A undelor mişcate.
Frumosul domn păşeşte
Pe ţărmul poleit
De soarele amiezii
Şi azurul neclintit.
Pe ţărm a lui iubită
Stătea în aşteptare
Să vină a ei iubire
Şi dulcea lor visare.

242
Lui Radu Beligan

S-a stins un munte de nobleţe

Un suflet încărcat de dor
Pentru iubirea ce-a avut-o
A scenei dragi şi a tuturor.
Un munte prăbuşit deodată
Cu toată siguranţa sa
Şi cu iubirea lui prea mare
Pe care-n suflet o purta.
Şi câtă pocăinţă mută
Şi câtă muncă depunea
Căci el voia să le reverse
Spre noi cu toată dragostea.
Purta pe umerii lui anii
Cu demnitatea unui zeu
Căci hărnicia de maestru
Îl socotea un brav erou.
Maestre, tu ai iubit scena
Cu o dăruire de nespus
Şi ai sacrificat în viaţă
Tot timpul care l-ai avut.
Păşeai cu demnitatea mută
Cu pasul bine controlat
Nu te-apăsa pe umeri munca
Doar anii care i-ai purtat.
Noi te rugăm la despărţire
De aceste lucruri prea lumeşti
Să ai încredere deplină
Când urci la bolţile cereşti.
Şi să fii sigur încă o dată
Că cei rămaşi în urma ta
Vor duce crucea mai departe
Şi-n inimă te vor păstra.
Regretul este pretutindeni
Şi ne rugăm cu gândul trist
Să ai iertarea ta maestre
Căci ai muncit şi-ai pătimit.

2.08.2016

243
 Iertarea ta, Doamne

Tu ne-ai lăsat pe acest pământ

Să îţi slujim cu sârguinţă
Să nu ne abatem de pe drum
Şi să vestim dreptate şi credinţă.
Tu ne înveţi tot ce e bun
Şi-n gândul nostru pui povaţă
Ce trebuie ca s-o urmăm
Când soarele la răsărit ne spune bună dimineaţa.
La Tine alergăm cu toţii
Când greutăţile ne-apasă
Şi Te rugăm ca să ne ajuţi
Să fie viaţa luminoasă.
Noi ştim că suntem păcătoşi
Că am greşit călcând porunca
Şi că Te-ai mâniat pe noi
Dar mai smeriţi Ţi-aducem ruga.
Iar Tu, ca un părinte bun
Ne ierţi la scaunul spovezii
Şi ne arăţi al nostru drum
Până în anii bătrâneţii.

244
Sfat bun

Oameni, gândiţi-vă bine

Nu luptaţi pentru mărire
Pentru fapte necurate
Şi plăceri nemăsurate.
Nu iubiţi nesăbuinţa,
Pofta, viciul şi dorinţa,
Laude necumpătate
Şi faptele necurate.
Faceţi calea dreaptă, lină
Pe calvarul ce-l urcaţi,
Iar în gând mereu să vină
Bucuria, suntem fraţi.
Îndreptaţi vinovăţia
Când vreodată s-a produs
Şi cu inima curată
S-o luăm de la-nceput.
Câte rele sunt în lume
Şi ispite la tot pasul
Voi feriţi-vă de ele
Şi-ascultaţi-mi bine glasul.
Care vine-n fiecare
Şi în inimă-i sădit
Sfatul bun de la Cel mare,
Dumnezeul nostru sfânt.

245
 Declaraţie (de ziua ta)

Iubito, tu de-nţelegi
Că dragostea din noi
Ne arată cât ne preţuim
Că suntem numai noi.
Vei spune tuturor că ai
Tot ce ai visat demult
Un suflet nobil şi curat
Tot raiul pe pământ.
Şi vom putea să ne iubim
Ca nimeni pe pământ
Tot răul care a fost pribeag
Noi l-am uitat demult.
Şi ca o flacără ce arzi
Cuprinsă eşti de dor
Căci patimi crude ne cuprind
Sunt patimi de amor.
Şi cuprinzând frumosu-ţi gât
Tu mă-mpresori cu dor
Căci chipul tău trandafiriu
Nu-l pot uita uşor.
Şi împlinind al nostru vis
Ce noi l-am făurit
Înlănţuiţi să ne iubim
Gustând viaţa din plin.

246
Adio

De ce nu te gândeşti la mine
De ce mă ocoleşti în gând
Chiar ai uitat acele clipe
Ce mă făceau adesea să plâng?
Adio, clipe fericite
Ce le-am trăit adeseori
Când îţi şopteam duios şi tandru
Că eşti o floare între flori.
Şi nopţile cu lună plină
Şi cu miresme dulci de brad
Ne erau singure, de faţă
Când ne iubeam şi desfătam.
S-au dus acele ore tandre
Unde noi singuri le trăiam
Ţi ne-ascundeam de ochii lumii
Şi-apoi cu drag ne sărutam.

247
 Frământări

Mă-ncearcă dorul câteodată

Cu sentimente ce-am trăit
În viaţa mea ce-mi este dată
Şi mă trezesc din somn plângând.
Apoi stau treaz lângă fereastră
Privesc copacii legănând
Copacii, cei din faţa casei
Şi apoi încep din nou să plâng.
Şi vântul suflă cu putere,
Iar crengile îmi bat fereastra
Din depărtare se-aude tunet
Şi-un fulger luminează casa.
Chiar dacă norii stau să cadă
Cât mai aproape de pământ
În fulgere ce luminează
Eu mă frământ în aşternut.
Şi chem ca visele să vină
Ca să adorm mai liniştit
Şi împreună cu acestea
Să-mi vină visul meu iubit.

248
Soţiei mele

Sunt lucruri care mă-nfioară

Cum de-aş putea să le adun
Să umplu-n taină o călimară
Cu gândul ca să ţi le spun.
Să ţi le-aştern pe o hârtie
Să ştiu că tu le vei citi
De mii de ori în miez de noapte
Şi-n gândul tău mă vei iubi.
Tu îmi vei spune multe, multe
Ba câteodat’ mă vei certa
Că nu ţi-am dăruit cununa
A nopţilor de peruzea.
Apoi cu gura ta fierbinte
Frumoase vorbe de alint
Vei răsfăţa a mea guriţă
Şi-mi vei spune să nu mint.
Să te iubesc numai pe tine
Că tu eşti jumătatea mea
Şi tu eşti steaua mea cea bună
Cât lumea toată va dura.

249
 Legământul pierdut

Ca să-ţi mai cer o dată

Să-mi fii alături mie
E poate o durere ce nu mi-o pot ierta
Dar dacă rupi tăcerea
Să ieşi din nostalgie
Vei ştii că doar iubirea
Mă-ndrumă la ceva.
Nu pot să nu-ţi destăinui
Când eşti aşa departe
Ce gânduri mă frământă
Şi mă apasă greu
Ca să alung tăcerea
Şi frământarea oarbă
Nu poate să o facă
Decât doar chipul tău.
Şi să alungi povara
Ce deseori mă curmă
Şi-mi face ziua lungă
Şi nopţile pustii
Dar cântărind acestea
Tu poţi găsi o clipă
În care să verşi harul
Iubirilor dintâi.
Şi răscolind trecutul
Cu mii de jurăminte
În care fiecare
Ştiam să le rostim
Şi vraja ce o lasă
Dorinţei neîmplinite
Putere ei feroce
Şi dorul de-a iubi.
Privirea mi se-opreşte
Pe câte-un lucru care
În zilele însorite
Frumos îl răsfăţai
Şi căutai trăirea

250
A dragostei curate
Întipărită-n stele
Şi-n prea frumosul mai
Făcând retrospectiva zilelor trecute
Şi a primăverii dulci ce coboară-n noi
Aduce bucuria ce face să rodească
Un simţământ puternic
Trăit cândva de noi.
Iar legământul sincer
Aşa numit atunci
Ce ne lega fierbinte
Să nu îl depăşim
L-ai încălcat, iubito
Cu buna ta ştiinţă
Deşi ai vrea să vină
În trista-i nostalgie
Aceasta nu se poate
Căci toate au murit.

251
 Vecinul meu

Vecinului meu
Îi place păhărelul
Şi face des
Câte-un popas la vie
Licorile lui Bacchus
Să le guste
Şi apoi să meargă
În zigzag şi-n vrie
Este tăcut,
Dar numai când vrea el
Şi face pe grozavul
La mânie.
Iar dacă-i supărat
Ameninţă, zicând
Că merge iar
Ca să mai doarmă-n vie
Şi-ntr-o zi
Se tot certa-n drum
Dar n-am văzut pe nimeni
Lângă dânsul
Decât o sticlă
Ce-o ţinea în mână.
Şi tot zicea din gură împleticit:
Am zis că eşti fidelă, devotată
Şi c-o să fii
Întotdeauna plină
Eu nu pot să suport
Ieşiri de-acestea
Să ai o inimă
Atâta de haină.
Acum vreo două ore
Te-am umplut
Şi te făleai
Cu burta ta rotundă
Nu pot să cred

252
Cât de nepricepută ai fost
Că ai rămas
Atâta de nătângă.
Te-aş sparge, dar de data asta ai noroc
Că eşti de plastic
Şi nu îmi convine.
Îţi faci acum
Tot neamul de ruşine
Că nici măcar în cioburi
Nu te faci.
Şi hotărât să-i dea o săpuneală
Plecă cu sticla goală
La un bar
S-o umple şi s-o facă de ruşine
Dacă vreodată
V-a rămâne goală iar
Şi uite ce-ţi mai spun:
Dacă-mi mai faci figura
Şi mai rămâi vreodată neumplută
Îţi jur, pe onoarea mea,
De şef de vie,
Că te arunc la reciclare
Matracucă.

253
 Să nu mă întrebi

Să nu mă-trebi de ce nu pot să dorm

Că nu ştii câte gânduri mă frământă
Şi uite aşa stau treaz şi tot socot
Că lumea este proastă şi nătângă.
Şi socotesc din nou şi iar îmi zic
Că tot atâtea rele mă-nconjoară
Şi îmi aleg o cale-n gândul meu
Că-mi va veni şi mie apa-n moară.
Şi-oi măcina la ea cum aş dori
Şi numai mie să-mi fie bine
Atunci duşmanilor le-oi mulţumi
Că m-au făcut să văd ce este rău
Şi ce e bine, numai pentru mine.

254
Legenda toamnei

Din depărtări necunoscute omenirii

Tu vii la timpul tău ca un balsam
Şi iar aduci duioasa amintire
A tot ce s-a-ntâmplat acum un an.
Mă-ntreb de câte ori ai străbătut
Această lume ca-ntr-o clipită
Cu legănări de aur şi nectar
Călătorind pe-a vântului aripă.
Pe toţi ne faci mai buni şi mai docili
Să-nţeleagă fără greş misterul
Că te-ntorci din nou la timpul tău
Şi aduci iubirea, dragostea şi dorul.
De ce furi inimi ca un hoţ de rând
Şi pârjoleşti cu vraja ta deşartă
Nu vezi câtă minciună este în drum
Şi câtă inimi plâng de cruda-i soartă.
Tu treci nepăsătoare spulberând
În drumul tău şi pe cărări cu frunze moarte
Căci mă-nfiori atunci cânt te-ntâlnesc
Şi caut să-mi reţin un dor ce arde.
Nu poţi să mă seduci cu vraja ta
Cu care m-ai învăluit acum
Şi caut să m–ascund de dumneata
Dar nici nu vreau ca să trişez acum.
Te ştim de mii de ani, ne vi în prag
La cei ce vor să ştie de aceasta
Dar nu le poţi impune nici un pic
Să-şi facă o speranţă din aceasta.
Păzeşte tu cu harul tău divin
Puterea şi iubirea laolaltă
Şi întreţine focul ce-ai aprins
Când iar te-ntorci pe drumul tău acasă.

255
 Lăsaţi copilăria

Lăsaţi copilăria să-nflorească

Sub semnul bun al nevinovăţiei
Şi n-o maimuţăriţi în fel şi chipuri
Făcând din ea un fel de jucărie.
Lăsaţi copiii să-şi trăiască viaţa
Cu începutul lor nevinovat
Cu feţi frumoşi şi zâne minunate
Nu cu fantome şi roboţi înaripaţi
Vorbiţi copilăriei lucruri minunate
Feriţi-o de tot răul dimprejur
Şi o să vedeţi ce minte luminată
Ei vor avea şi lucrul cel mai bun
Copilăria este poarta vieţii
Cu zborul ei frumos, imaculat
Şi râde soarele în ochii voştri
Că tot ce-aţi vrut s-aveţi, s-a-ntâmplat

256
Plimbare la sfârşit de toamnă

Aleile-s pustii, cu frunze moarte

Ce se rostogolesc fără de sens
Iar crengile se bat ca disperate
Când vântul aprig tare le lovesc.
Tot parcul parcă stă în aşteptare
Să se ivească poate cineva
Şi să oprească-n loc venirea iernii
Şi vremea rea ce va veni cu ea.
Şi crizantemele parcă şoptesc cu teamă
Că vântul le loveşte tare rău
Şi răspândind mireasma minunată
Încearcă să învingă timpul greu.
Pe băncile acum pustii din parc
Nu mai vezi aşezat pe cineva
Şi râde soarele la asfinţit
Lăsându-şi discul roş’, însângerat
Un căţeluş cu blana fumurie
Trecea cu teamă chiar prin faţa mea
Şi se uita la mine cu sfială
Că parcă-ar vrea şi el ceva.
La colţ, când traversezi din parc spre casă
Mă-ntâmpină chioşcarul de ziar
Îmi iau ziarul şi plec mai departe
Cu gândul trist că va fi iarnă iar.
Iar vine timpul rău cu umezeală
Ce face aprig viaţa s-o urăşti
Dar ştiu că după ploaie vine soare
Şi atunci simţi nevoia să trăieşti.
Şi să iubim această bunătate
Un dar frumos lăsat de Creator
S-avem speranţă şi nădejde-n toate
Iar noi să nu-L uităm pe Dumnezeu.

257
 Avertisment

Aduceţi binele în viaţa voastră

Urmaţi în viaţă ce e mai frumos
Şi căutaţi speranţa de mai bine
Ca binecuvântarea ei să fie cu folos.
Goniţi tot răul ce-l aveţi în suflet
Orice minciună ce apare între voi
Şi veţi vedea ce bună este cinstea
Când este argumentul dintre noi.
Nu vă lăsaţi furaţi de vraja stearpă
Ce pune stăpânire pe voi toţi
Lăsaţi să fie calea voastră dreaptă,
Frumoasă şi curată pentru toţi
Daţi la o parte orice linguşire
Linguşitorilor, groapa cu lei
Iar demnitatea ridicaţi-o în picioare
Când vorba e rostită cu temei
De hoţi vorbiţi, nu e nicio mirare
Când cu minciuna ei se-ngrădesc
Dar dacă-s daţi cu toţi pe uşă afară
Rămâne locul liber pentru voi.
Vorbiţi de oameni harnici, de cultură
De ce-i lăsaţi pe toţi în părăsire
Voi care staţi pe muşuroiul de parale
Priviţi în urma voastră doar cu silă
De ce vă mistuie speranţele deşarte
De ce vă bateţi pentru ele între voi
În faţă vă-nşelaţi cu vorbele mieroase
Şi în spate vă-mproşcaţi doar cu noroi..
Aceasta este calea adevărată?
Să fiţi cu două feţe necinstiţi?
Sau să arătaţi românului să ştie
Că adevărul vreţi să-l rostiţi.
Nu vă-nconjuraţi cu parveniţii
Ce vor să-şi rotunjească iar avutul
Iar omul simplu care stă şi aşteaptă
Nu-şi află loc pe aici decât coşciugul.
Să n–aveţi teamă pentru toate acestea
Răsplata bună voi o veţi primi
Că Cel de sus din ceruri nu mai rabdă,
Iar plata o va da când va veni.

258
Îndemnul meu

Goniţi urâtul voi din viaţa voastră

Şi căutaţi ca să visaţi frumos
Nu mai lăsaţi ca să vă inunde ura
Şi daţi la orice pas un zâmbet luminos.
Lăsaţi să intre-n casă bucuria
Puterea dragostei şi dorul de-a trăi
Şi protejaţi copii de păcate
Ce stau în jurul lor în fiecare zi.
Iubiţi-vă pe voi şi pe ai voştri
Şi arătaţi-le că nu îi duşmăniţi
Iubiţi-vă părinţii cu putere
Şi mângâiaţi-i cât sunt încă vii.
Căci bătrâneţea e finalul vieţii
Şi pragul dintre cele două căi,
Iar trecerea o facem cu speranţa
Că ne vom întâlni în cer cu ei.
Faceţi din viaţa voastră o bucurie
Şi mângâiaţi-i pe cei mai necăjiţi
Nu îi lăsaţi să cadă în deznădejdea
Că nu mai au de acum cu ce trăi.
Fiţi drepţi, fiţi demni, fiţi buni
Cu fiecare,
Dar nu-ntr-atât cât să vă creadă proşti
Şi arătaţi la toţi care vă văd
Că respectând pe alţii, te respecţi.

259
 Timpul (romanţă)

Stai timpule, pe loc şi spune

Unde te duci şi nu mai vii
Luându-mi partea mai frumoasă
A vieţii mele cea dintâi
Nu vezi cât de hain mai eşti?
Şi fără pic de omenie
Că ce-i mai bun din viaţă alegi
Lăsând-o simplă şi pustie
Fă-ţi milă de noi toţi acum
Mai lasă-ne puterea
Şi tinereţea, dacă vrei
Căci ea e mângâierea
Opreşte numai doi
Din anii care pleacă,
Iar restul, fă ce vrei cu ei
Să mai trăiesc o dată.

260
Părinţilor noştri (pentru efortul lor)

Când tata ajungea acasă

De la serviciul lui, nu prea uşor
Ne mângâia încet pe căpuşor
Şi-apoi făcea agale
Doi, trei paşi prin casă
Ne întreba ceva pe fiecare
Dar obosit dorea ca să mănânce
Să stea un pic de vorbă cu mămica
Să-i spună greutăţile din ziua aceea
Apoi să meargă, dragul, la culcare
Căci grija casei o avea mămica.
Şi nu ştiu cum se descurca sărmana
Căci eram cinci şi toţi voiam mâncare,
Hăinuţele curate şi lecţiile făcute
Şi câte se mai cer într-o gospodărie mare.
Cu grija ei de mamă bună, blândă
Şi dragostea adâncă ce o avea
Se străduia pe toate să le facă
Cu bucurie sinceră şi demnă
Ce-ntotdeauna o vedeai pe faţa sa.
De multe ori o auzeam oftând
Căci era greu să speli atâtea rufe
Şi să le calci şi câte şi mai câte
Să fim şi noi copiii mulţumiţi
Aşa cum ea, mămica îşi dorea
Curat şi ordine în casa sa.
Dar veselia îi venea curând
Ne-mbrăţişa cu dragoste când reuşeam
La vreun examen sau vreo notă bună,
Iar noi cu de-amănuntu-i povesteam.
Atunci, ea mulţumită ne spunea:
„Lui Dumnezeu să-i mulţumim, căci El ne-ajută,
Pe toţi ne are-ntotdeauna în paza Sa fecundă!”
Dar viaţa era grea, o ştim cu toţii
După război, când toate ne lipseau,
Iar noi copii toate le voiam
Dar ea ne liniştea şi ne spunea:
„Fiţi înţelegători căci veţi avea curând
Hăinuţe noi şi câte o jucărie, dar pe rând
Şi nu mai plângeţi, că nu v-am luat

261
 La toţi odată, căci banii s-au cam terminat!”
Şi am crescut aşa, de multe ori oftând,
Dar şcolile le-am terminat, pe rând.
Mămica noastră se mândrea cu noi
Când ne vedea intrând pe poartă zâmbitori
Şi îi spuneam că iar am reuşit
Că ce a fost greu, acum s-a sfârşit.
Apoi, când am crescut şi eram mari
Noi ne-am dat seama cât de greu a fost
Ca să ne crească mari şi cu folos,
Să fim la casa noastră şi cu rost.
Acum noi le mulţumim adânc
Pentru efortul lor pe-acest pământ.
De sărbători noi ne strângeam cu toţii
Să fim uniţi şi mai încrezători
În viitorul nostru ce venea
Cu ani frumoşi şi luminoşi precum o stea.
Părinţii noştri cât se bucurau
Când ne vedeau că suntem toţi voioşi
Că ne iubim cu toţii, nu duşmănoşi.
Avem părinţii noştri dragi
Sunt undeva…
Chemaţi de Domnul sus, în galaxii
Să le-arătăm că am rămas copii
Şi că-i iubim la fel, cât vom trăi,
Iar ruga noastră la Măreţul Creator
E să le ierte lor cu ce-au greşit
Căci ei atât de mult s-au străduit
Să crească oameni drepţi şi cumpătaţi
Să fie cinci copii victorioşi,
La carte şi la muncă inimoşi
Cu gând curat şi inimi iubitoare
Nu-i vom uita cât vom trăi sub soare
………………………………………………
Aşa gândeam când am trecut odată
Să spun o rugăciune la mormântul lor
Să reînviu din nou al nostru dor
Şi gândul ce ne-apasă câteodată:
„Părinţii noştri cum intrau pe poartă”.

19.08.2017, Galaţi

262
Cuprins:
Omagiu 3
Imensitatea unui gând 5
Unde plecăm? 7
Vine ora 8
Nu face rău 9
Pământul nostru 10
Despărţire în zori 11
Într-o seară înstelată 12
E noaptea de ajun 13
Ne pleacă tinereţea 14
Plouă şi nu vii 15
Romanţa vieţii 16
Târziu în noapte 17
Copacii mor 18
Atunci când pleci 20
Gând fidel 21
Cele trei ursitoare (la naşterea voievodului) 22
La şezătoare 24
Să nu te dai bătut 25
Vara 26
Sfârşit de facultate 28
Ostaşul căzut 29
Pentru România mea 30
De ce ne pleacă tinerii din ţară? 31
Mă întrebam 32
Buna mea mamă 33
Privind la mare 34
Covorul frunzelor din parc 35
Am vizitat spitalul Bagdasar 36
Goana spre moarte 37
Prieteni! 39

263
Singurătate 41
Ardealul sfânt (cântec) 43
Uitarea romanţei dragi 44
O călătorie cu trenul 45
Dor pribeag 47
Albatrosul 48
Scaunul 49
Rudelor mele 50
Zeiţa 51
Mă-ntorc în calea ta 52
Călător prin viaţă 53
Şi doar atât (romanţă) 54
Am fost sedus 55
M-aş îmbăta 56
Culcat pe spate 57
Cumnatului meu – Stelică 58
Povestea unei porţi de han 60
De ce nu curăţaţi ogorul de neghină (retorică) 62
Cum ai putut 63
În democraţie 64
Cât de curaţi suntem 67
S-a sfârşit 69
Mi-e dor de ţara mea 70
Bunului Părinte Papa Paul al II-lea 72
Jocul literelor 73
Acum! (romanţă) 74
Soarta unui câine maidanez 75
Bate vânt de miază-noapte 77
Vine iarna 78
N-ai timp 79
Sonete pentru mai târziu 80
În amurgul vieţii 81
La ceas târziu 82
Cad frunzele 83
Bunului părinte,
Papa Ioan-Paul al II-lea Cel mare 84

264
Seară de amintiri 85
O zi obişnuită 86
Odă închinată Soarelui 89
Opriţi această nebunie 90
Vânt pribeag 91
Licuriciul 92
Dunăre, Dunăre 93
Draga mea, Angelica 95
Turmentatul 96
Sărutul tău 97
Lucru de ne-nţeles 98
Rugăciune 99
Călător în spaţiul sideral 100
Murim câte puţin 101
Floarea de cireş 102
Cartea 103
E bine ca să ştim 104
Gândul unui român 105
Picăturile vieţii 106
Romanţa mea 108
Plânsul codrului 109
Păstraţi copilăria 110
Aştept 111
Călători printre aştri 113
Gândul emigrantului 114
Dorinţa unui căţel 116
Dacia modernă 118
Întoarcere în timp 120
Urmaşii noştri 121
Viaţa unui prieten la spital 122
Imn pentru eternitate 124
Te-ntreb pe tine omule 125
Revenire 126
Dor călător 127
Iubirea ta, Părinte bun 128
Străinul 129

265
Îndemn 130
Dacă ploaia m-ar spăla 131
Suntem pe drum 132
Corabia şi marea 133
Lui Angelica 134
Lui Ştefan, nepoţelul nostru 135
Primăvara 136
Bat clopotele 137
În lupta vieţii 138
Pescarii 139
Chemare 140
Amintirea mea 141
Anotimpuri 143
Am venit în lume 144
Naşterea sfântă 145
Ai plecat! 146
Maestrul (la moartea lui A. Păunescu) 147
Ne pleacă actorii 149
Ora dintâi 150
Fratelui meu şi cumnatei mele (care au plecat) 151
Voi, tineri 153
Fulgul de nea 155
Moartea bradului 156
Frunza 157
Plimbare, în zori pe malul mării 158
Şatra 159
Călător în pustiu 161
Sunt un fir de nisip 162
Tabloul 163
Toamna 164
Luaţi o carte bună şi citiţi 165
Căţelul orfan 166
Câmpul verde de copil 167
Seara de ajun 168
Mulţumire pentru părinţi 169
Te-ai depărtat 170

266
De voi pleca 171
Tăcerea nopţii 172
Plaiuri româneşti 173
Pământ iubit al ţării mele 174
Mânie oarbă 175
Foc nestins 176
Păreri de rău 177
Speranţa omului 178
Două uşi 179
Te-ntreb 181
Gânduri şi atât 182
Şi plouă 184
Regrete târzii 185
Bradul 187
Iubirea noastră-i o minune 188
N-ar mai avea vreun rost 189
Golgota vieţii 190
Închinaţi pentru părinţi 191
Jurământ 192
Crivăţul 193
Imensitate 194
Sfântul Duh 195
Bucureşti – lui Dan Spătaru 196
Revino în ţarina străbună 197
Cât îndură inima 198
Ochii mei 199
Pentru Laura Stoica
(care a murit în accident, 12.03.2006) 200
Rugă, la sfârşitul lui 2016 201
Din clipele vieţii 202
Timpul trecut 203
Din cer senin 204
Bunul Isus 205
Să vă feriţi ca să vă prindă lenea 206
Dragoste, de ce nu pleci 207
Primăvara vieţii 208

267
Scrisoare de răzbunare 209
O călătorie cu tramvaiul în Bucureşti 210
Floarea soarelui 211
Berbecul şi varza 213
Seara vieţii 214
Cărări (cântec) 216
Ai plecat de la mine 217
Dacă am vrea noi 218
Moş Nicolae 220
Insomnie 221
Cumnatului meu, Aurel Duşan 222
Cu feţi frumoşi 223
Timpul trecut 224
Două vrăbiuţe 225
Pisicuţa mea 226
Nu prigoniţi biserica 227
Ninge în seara sfântă 228
Revărsarea Dunării 229
Natura dezlănţuită 230
Dimineaţa 231
În aşteptarea lui Moş Crăciun 232
O floare 233
Ultimul drum 234
Imnul meu 235
Rugăciune (cântec) 236
Să mai aştept 237
Berta (Beti) 238
Recapitularea gândurilor 239
M–am resemnat 240
Poemul iubirii 241
Lui Radu Beligan 243
Iertarea ta, Doamne 244
Sfat bun 245
Declaraţie (de ziua ta) 246
Adio 247
Frământări 248

268
Soţiei mele 249
Legământul pierdut 250
Vecinul meu 252
Să nu mă întrebi 254
Legenda toamnei 255
Lăsaţi copilăria 256
Plimbare la sfârşit de toamnă 257
Avertisment 258
Îndemnul meu 259
Timpul (romanţă) 260
Părinţilor noştri (pentru efortul lor) 261

269