I.

RELAȚIA STAT-BISERICĂ ÎN TIMPUL DOMNIEI LUI CONSTANTIN CEL

MARE (306-337)

Înainte de intra propriu-zis în tratarea subiectului trebuie să ilustrăm ce desemnează

termenul de Stat și cel de Biserică, tocmai pentru a vedea care sunt asemănările și deosebirile
fundamentale dintre cele două, pentru că prin acest lucru de putem da seama cărui fapt s-a
datorat, de-a lungul istoriei Imperiului Bizantin, momentele de apropiere sau de depărtare
dintre cele două celule ale societății.
Statul, conform definiției, este organizația care deține monopolul unor servicii pe un
anumit teritoriu delimitat și limitat de frontiere. Statul nu trebuie pus în raport cu societatea,
întrucât acesta poate sau nu să reflecte, prin unele acțiuni ale sale, interesele societății, fiind o
instituție pur umană. Biserica, în schimb, este o instituție divino-umană, care mediază legătura
dintre divin și uman, dintre Dumnezeu și om. „Biserica este viața de comuniune a
persoanelor Sfintei Treimi, extinsă în umanitatea și comuniunea de iubire și viață a
oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt”1. Biserica are tangență atât cu mediul
divin, dar trebuie să aibă legătură și cu viața lumii, a societății. Dacă Statul nu reflectă
întotdeuna interesele societății, Biserica este necesar să facă acest lucru pentru că există
pentru lume și mai presus de toate trebuie să încerce din răsputeri să orienteze întreaga
mentalitate a societății spre Dumnezeu.
Vom observa pe parcursul acestui curs că Biserica și Statul, în cadrul Imperiului
Bizantin, au avut momente de bună relaționare, dar și etape istorice în care se aflau în apoziție
și chiar în dispută, tocmai pentru că nu țineau cont de principiile celeilalte, urmărind mai mult
împlinirea intereselor proprii. Deși tema noastră se referă doar la expunerea relației dintre cele
numai în cadrul Bizanțului, care a fost instaurat odată cu mutarea și inaugurarea orașului
Constantinopol, din anul 330, trebuie să vedem puțin și care a fost situația și în cele trei secole
care au precedat instaurarea acestui imperiu care va dăinui mai bine de un mileniu.
Lumea romană, care era încă de la apariție păgână, nu a tolerat creștinismul și chiar a
inițiat, prin celebrul Nero, o persecuție care avea să se termine exact cu întemeietorul
Imperiului Bizantin, cu Constantin cel Mare. Această persecuție arată clar că nu putem vorbi
de o relație de amiciție dintre Statul roman păgân și Biserica creștină. În capitolul în
subcapitolul următor vom aduce câteva referințe despre viața Bisericii în Statul roman, în
primele trei secole, tocmai pentru a compara cu viața Bisericii de după anul 313.

1
Paul Evdokimov, Ortodoxia. Trad. de Irineu Ioan Popa, București, Editura I.B.M. al B.O.R., 1996, p. 128.
 I.1. STATUL ȘI BISERICA ÎN IMPERIUL ROMAN ÎNAINTE DE URCAREA PE TRON
A LUI CONSTANTIN (306-337)

Comunitatea creștină întemeiată de Sfinții Apostoli, după Pogorârea Duhului Sfânt la

Cinzecime s-a numit Biserică. Sfântul Apostol Pavel nu ezită să numească această nouă
instituție „adevăratul Israel” (Gal. 6, 16). Cuvântul Biserică avea să denumească atât o
comunitate locală, cât și totalitatea comunităților creștine din întreaga lume. „Înființarea
Bisericii ca fenomen și organism cu totul nou față de comunitățile religioase existente până
atunci, a fost voința și porunca Mântuitorului și nu o creație apostolică, o imitație a altor
instituții religioase (iudaice și păgâne), cum au afirmat unii protestanți raționaliști”2. Cu
toate acestea, Biserica dacă e înțeleasă și ca așezământ uman și comunitate care înglobează o
serie de persoane care împărtășesc și transmit aceleași convingeri și principii este necesar să
aibă, la fel ca comunitatea civilă (Statul) anumite norme și o ierarhie conducătoare prin care
să se controleze și să se organizeze viața și activitatea acesteia. Evident, modelul ierarhiei și al
normelor a fost preluat de la Stat, care deja avea bine fundamentată ideea de ierarhiei
conducătoare și legi care să ghideze acțiunea comunității3.
Biserica, în primul secol creștin s-a extins enorm de mult mai ales prin efortul celor 12
Apostoli care au propovăduit învățătura lui Hristos. La început, lumea romană păgână nu a
fost așa de mult interesată de creștinism pentru că o cataloga ca fiind o grupare care face parte
din iudaism, iar relațiile cu acesta nu erau chiar așa de tensionate în prima jumătate a secolului
întâi creștin. Tensiunile avea să apară din a doua jumătate a secolului pentru că iudeii încep să
fie ostili domniei romane din țara lor și atitudinea de represiune inițiată de romani avea să se
răsfrângă și asupra creștinilor. În anul 49, împăratul Claudiu chiar ia o măsură împotriva
iudeilor, expulzându-i din Roma, datorită ideilor revoluționare ale lui Chrestus.
Momentul care marchează începutul disputei dintre Biserica creștină și Statul roman
păgân a fost anul 64, când Nero devine primul împărat roman care persecută creștinii și cel
care devine un precedent și exemplu pentru atitudinea persecutoare a împăraților romani față
de creștini până la Constantin cel Mare. Să vedem mai îndeaproape care au fost evenimentele
din jurul acestui an.
În anul 54, după ce împăratul Claudiu (41-54) moare, tronul Imperiului Roman este
preluat de Nero, la vârsta de 16 ani. Pe plan politic el a avut la începutul domniei foarte mulți
adepți, mai ales că a făcut o donație enormă pretorienilor și a dat o mai mare libertate de
2
Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. I, Iași, Editura Trinitas, 1999, p. 21.
3
Nu putem însă să fim de acord cu afirmația că Statul este o instituție superioară Bisericii pentru este mai veche
decât Biserica pentru că deși aceasta din urmă a fost înființată la Cincizecime, acesta a fost numai momentul de
apariție în lume, pentru Biserica exista încă de la creare. Adam și Eva erau membrii Bisericii, iar obiectul
acesteia era însuși Dumnezeu.
manifestare senatorilor. Momentul culminat care a marcat începerea războiului dintre creștini
și romani avea să fie anul 64, când un incendiu puternic a distrus o bună parte din orașul
Roma. Acuzația că această catastrofă s-a produs din acțiunea creștinilor a inițiat persecuția.
Cu toate acestea sunt voci care afirmă că Nero este cel care a comandat incendierea pentru a
avea perspective pentru opera sa poetică. Iată cum ilustrează anumite cărți de istorie această
problemă: „Dio ne asigură că Nero s-a suit pe acoperișul palatului spre a avea cea mai bună
panoramă a incendiului; și-a îmbrăcat costumul de cântăreț la liră și a cântat despre
cucerirea Troiei. Suetonius sugerează se pare, în grădinile magnatului omonim pe Esquitin,
deci nu a stat în nici un caz pe Palatin, Nero a fost atât de încântat de frumusețea flăcărilor,
încât și-a pus costumul de teatru (scaenico habitu, care nu era, probabil, similar cu cel de
cântăreț la liră) și a recitat, decantavit, căderea Troiei. Tacitus oferă în plus, în relatarea sa,
încă un amănunt, privit însă cu neîncredere: toate acțiunile lăudabile întreprinse imediat de
Nero pentru a alina suferința sinistraților au fost anulate de zvonul, răspândit pretutindeni,
că în vreme ce orașul ardea, împăratul a apărut pe scena de teatru din palatul său (deci nu
savurând priveliștea din vârful unui turn sau de pe acoperișul palatului) și a cântat despre
asaltul Troiei, comparând dezastrul contemporan cu cel antic”4. Putem observa că unele
surse îl incriminează mai mult sau mai puțin pe împăratul roman de izbucnirea incendiului,
dar dacă urmărim puțin acțiunile lui Nero, mai ales împotriva creștinilor (pentru că a creat
cele mai nebunești și sadice moduri de persecuție), putem să afirmăm că el a fost cel care a
incendiat Roma (tocmai ca să își satisfacă dorința de a avea o posibilă viziune a Troiei în
flăcări). Mai mult decât atât, promptitudinea cu care a aruncat fapta pe seama creștinilor arată
graba unui vinovat care dorește să scape de o posibilă acuză. Chiar dacă nu știm exact care a
fost principalul vinovat în incendierea Romei din anul 64, un lucru e cert: creștinii încep să fie
persecutați în masă. Nero moare în condiții misterioase, susținându-se atât suicidul cât și
asasinarea, la data de 11 iunie 68, dar lasă în Stat ideea de persecutare a creștinilor.
Incendiul din Roma a fost doar motivul istoric palpabil de la care a dat frâu liber
manifestărilor ostile la adresa creștinilor. Celelalte cauze sunt mult mai profunde pentru
Biserica creștină care, prin comportare și organizare, era net superioară Statului și societății
romane.
În primul rând, Statul roman nu era de acord cu creștinismul pentru că acesta aducea
un nou mod de viață, mult mai echilibrat și mult mai moral prin care dădea lovitura de grației
păgânismului pe atunci plin de imoralitate și vicii. În al doilea rând, Statul roman susținea
păgânismul care oricum ura din răsputeri gândirea creștină. Mai mult decât atât, creștinii nu
participau la cultul zeilor pe care înalții demnitari și împărați îl întreprindeau, iar acest lucru a

4
Edward Champlin, Nero. Trad. de Gabriel Tudor, București, Edit. Bic All, 2006.
atras ura și din parte segmentului politic din stat. În al treilea rând, Biserica nu admitea cultul
împăratului, care era considerat atunci o religie de stat. Prin acesta împăratul era conștient că
supune întreaga populația care îl adora. Refuzul creștinilor de a practica acest cult a dus la
mânia din partea împăratului care nu mai avea putere conducătoare asupra acestei părți a
populației care aderase la creștinism5. Iată cum toate elementele Statului păgân (poporul
păgân, demnitarii și împăratul) parcă abia așteptau un motiv să înceapă persecutarea
creștinilor care erau morali și independenți, într-un mediu în care se propaga ideea e
imoralitate și dependență (față de autorități și față de viciu). Astfel, relația dintre Biserică și
Stat intră într-o stare de dispută până în anul 3136.
Pedepsele erau dintre cele mai odioase și mai inedite. Cu toate acestea, până în anul
249, persecuțiile au avut un caracter local, dar după acest an, odată cu Deciu a început
prigonirea creștinilor în Imperiul Roman.
Ultimul împărat care a susținut fervent această stare de tensiune dintre Stat și Biserică
a fost Dioclețian (284-305). Pe plan politic, Dioclețian a avut merite deosebite, fiind cel care a
scos statul roman dintr-o criză care persista încă de la începutul domniei lui Maximin Tracul
(235-238). Popoarele migratoare și perșii amenințau granițele marelui imperiu, iar pentru a
avea o armată care să apere acest vast teritoriu erau necesare sume de bani exorbitante. Acest
lucru ducea la subjugarea poporului prin taxe și impozite, cauză a revoltelor și a
nemulțumirilor și așa apare criza. Era de la sine înțeles că un singur conducător politic nu
poate verifica și gestiona toate probleme din imperiu, dar Dioclețian vine cu o idee noua care
face din el salvatorul imperiului, care mai dăinuie de atunci aproape două secole. Iată ce profil
îi face lui Dioclețian, una din lucrările de cercetare istorică recentă: „Născut spre anul 245 în
Iliria, într-o familie săracă, Dioclețian a urmat o carieră militară care l-a adus în fruntea
protectorilor lui Carus. După asasinarea acestui împărat, în 284, el nu era decât ultimul
dintr-o lungă serie de uzurpatori. Dar a știut să profite de vidul creat de distrugerile din
secolul al III-lea ca și de primele măsuri de salvare publică luate de predecesorii săi,
împărații ilirieni, din șirul cărora făcea și el parte, ca ultimul împărat ilarian. Acționând cu
ingeniozitate și empirism, el a beneficiat de un timp lung de guvernare (douăzeci de ani de
putere). Politica lui, în aparență contradictorie, face din el, pe de altă parte, un reacționar în
sensul precis al termenului (în domeniul religios a dorit să revină la o stare anterioară). În
sfârșit, este salvatorul unității”7. A inițiat Tetrarhia, un sistem de guvernare în care existau
doi auguști (unul pentru partea orientală și altul pentru cea occidentală) și doi cezari, care se
5
Nicolae Chifăr, op. cit., pp. 33-35.
6
Trebuie remarcat că nu toți împărații romani au inițiat persecuții împotriva creștinilor, ci unii dintre ei chiar s-
au arătat îngăduitori față de creștinism.
7
Marcel Le Glay, Yann Le Bohec, Jean-Louis Voisin, Istorie romană. De la origini la imperiu Roma stăpână a
lumii. O altă lume romană. Trad. de Elena Dan, București, Edit. Historia, 2007, p. 394.
aflau în subordinea celor doi auguști. De creștinism s-a ocupat mult mai târziu, abia, după
anul 300, tocmai pentru că a avut mult de muncă în reabilitarea sistemului politic, economic și
administrativ din imperiu.
În anul 298, Galeriu (cezarul lui Dioclețian), a ordonat îndepărtarea soldaților creștini
din armată. La 24 februarie 303 fost dat un prim edict împotriva creștinilor prin care se
admitea dărâmarea locașurilor de cult, arderea cărților și interzicerea adunărilor religioase
Edictul a fost respectat cu strictețe de împăratul Maximian Herculius și de cezarul Galeriu.
Acum s-au distrus cărți și arhive de mare valoare catacombele de la Roma au fost umplute cu
nisip pentru a opri adunările creștinilor. Constanțiu Chlor a distrus și el câteva biserici. În
aprilie 303 a fost emis un alt edict mult mai aspru care lovea în clerul creștin. Acum au suferit
moarte martirică mulți episcopi, preoți și diaconi pentru că au refuzat să jertfească zeilor. În
septembrie 303, un nou edict îndreptat împotriva clerului este emanat de curtea imperială și se
recomanda uciderea celor care nu apostaziau sau aducea ofrandă zeilor. Ultimul edict imperial
de acest fel a semnat de împărat în primăvara anului 304 pe baza căruia s-au înregistrat
ucideri fără nici un temei și distrugerea unei părți importante din patrimoniul Bisericii 8. În
această perioadă, relația dintre Biserică și Stat se află în cel mai tensionat moment din istorie,
iar de acum încolo situația începe să se remedieze.
Galeriu se îmbolnăvește grav în anul 311, fapt care îl face să reflecte asupra atitudinii
sale față de creștinism. Fie își dă seama că nu poate face nimic împotriva creștinilor care erau
din ce în ce mai mulți de parcă uciderile ce se făcea împotriva lor nici nu avea loc, fie pentru
că mustrarea de conștiință era prea mare, emite un decret de toleranță în ce îi privește pe
creștini. Vom reda și textul acestuia așa cum ni-l prezintă Lactanțiu și trebuie remarcat faptul
că el este faptul prin care relația dintre Stat și Biserică începe să se remedieze, dar și
momentul în care tensiunea dintre cele două instituții care a străbătut cele trei secole începe să
dispară treptat: „Între celelalte hotărâri pe care le-am luat întotdeauna în interesul și spre
binele statului, noi hotărâsem mai înainte să îndreptăm toate problemele după legile vechi și
disciplina publică romane și să veghem ca până și creștinii, care au părăsit religia
strămoșilor lor, să revină la sentimente mai bune. Având în vedere faptul că din anumite
rațiuni, aceștia au fost cuprinși de o anumită încăpățânare și posedați de o atât de mare
nebunie încât, departe de a urma obiceiurile înaintașilor lor – obiceiuri care fuseseră poate
stabilite de proprii lor părinți – și-au făcut pentru ei înșiși, după propria voință și bunul lor
plac, legi pe care le respectau și prin care în diferite locuri se întruneau o mulțime de oameni
de diferite feluri. În sfârșit, după publicarea edictului nostru, care le ordona acestora să se
conformeze vechilor obiceiuri, mulți s-au supus de teama primejdiei, mulți au fost tulburați de

8
Nicolae Chifăr, op. cit., pp. 58-59.
tot felul de chinuri. Dar fiindcă foarte mulți au rămas în aceeași stare și am văzut că aceștia
nu își mai arată fața de zei cultul și respectul cuvenit și nu îl mai cinstesc nici pe Dumnezeul
creștinilor, ținând seama de infinita noastră bunătate și luând în considerare obiceiul nostru
statornicit potrivit căruia noi obișnuim să acordăm iertare tuturor, am decis că iertarea
noastră trebuie să acționeze și în cazul lor, ca să poată exista din nou creștini și să-și ridice
lăcașurile lor de adunare, așa încât să nu mai întreprindă nici un act contrar ordinii stabilite.
Printr-un alt document scris noi vom da de știre guvernatorilor ce trebuie să aibă în vedere.
În consecință, în urma iertării pe care le-am acordat-o, creștinii vor trebui să se roage
Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului și a lor personal, încât statul să se
mențină peste tot nevătămat, iar ei să poată trăi în siguranță în casele lor”9. Prin acest decret
emis de curtea imperială, Biserica începe ușor să intre în societate și să se apropie de Stat în
vederea statornicirii unei relații de colaborare.

I.2. POLITICA LUI CONSTANTIN CEL MARE ȘI BISERICA CREȘTINĂ

9
Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor. Trad. de Cristian Bejan, Iași, Editura Polirom, 2011, pp. 121-123.
 Pe data de 27 februarie 274 avea să se nască în Naissul Moesiei, Serbia de astăzi,
Constantin cel Mare, din părinții Contanțiu Chlor și Elena, cel care avea să armonizeze relația
dintre Stat și Biserică în Imperiul Roman.
Aproape de mijlocul anului 305, situația din Imperiul Roman începe să se schimbe în
ce privește autoritatea politică: „La 1 mai 305 (împlinirea a 20 de ani de domnie comună) cei
doi auguști, Dioclețian și Maximian Herculius, s-au retras de la conducerea Imperiului,
conform înțelegerii făcute la început. Dioclețian s-a retras la palatul său din Salon, în
Dalmația, unde a murit în anul 316, iar Maximian la Lucania, nevoit să se sinucidă la
Messalia în anul 310, datorită înfrângerii suferite din partea lui Constantin cel Mare. Se
formează a doua tetrarhie, Galeriu și Constanțiu Chlor devin auguști, asociindu-și câte un
cezar; Galeriu pe Valeriu Maximianus Daia, un ofițer crud, violent, viclean, iar Constanțiu
Chlor pe Flavius Valerius Severus. Galeriu va avea autoritatea dominantă. El administra
Peninsula Balcanică și Asia Mică, iar Maximian Daia restul Orientului și Egiptul. În
Occident Constanțiu Chlor conducea Britania, Gallia și Spania, iar Valeriu Sever, Italia
Pannonia și Africa”10.
Această nouă formulă avea să dividă în următorul deceniu, tocmai pentru că în anul
306 apare la conducerea imperiului Constantin cel Mare. În anul 306, tatăl său moare la
Eboracum. Galeriu nu dorea ca fiul lui Constanțiu să facă parte din cei patru conducători, dar
armata condusă de augustul decedat îl numește deja pe Constantin august. Constrâns de
împrejurări, Galeriu este nevoit să îi dea și lui Constantin un titlu și în numește împărat. De
aici începe începe să se schimbe structura puterii. Flavius Sever este ucis de Maxențiu în anul
307, care devine august. Galeriu moare și el în anul 311 din cauza unei boli, iar în locul lui
ajunge Maximian Daia, care îl numește ca cezar pe Liciniu. Constantin cel Mare devin unic
deținător al puterii politice în partea occidentală după ce îl învinge, cu ajutor din partea lui
Dumnezeu, pe Maxențiu la Roma. Iată cum ne prezintă istoricii victoria: „Trupele lui
Constantin erau în inferioritate numerică, raportul fiind de doi la unu, decât nu chiar de
partu la unu, dar atacul a fost hotărât și rapid. Principalele forțe ale lui Maxentius erau
cantonate lângă Verona (poate pentru a apăra sau forța trecătoare Brenner împotriva lui
Licinius). Constantin trece Alpii prin Muntele Cenis și înfrânge o armată numeroasă, din
care făceau parte inclusiv clibanarii (cavalerie grea) lângă Torino, pe care-l ocupă apoi, în
timp ce Milano capitulează. Înaintând spre Verona, obține o victorie decisivă și ajunge să
controleze nordul Italiei. Maxentius pregătește Roma pentru asediu: aduce importante
rezerve de alimente și consolidează zidurile, dar apoi se răzgândește și se decide să înfrunte
inamicul printr-o confruntare directă, neavând probabil încredere în populație. Și-a condus

10
Nicolae Chifăr, op. cit., pp. 60.
armata spre nord și a traversat Tibrul pe la Podul Milvius, unde se întâlneau Via Cassia și
Via Flaminia. Pe când înainta pe Via Flaminia de-a lungul Tibrului, i-au blocat înaintarea
trupele lui Constantin, care avea pictată pe scuturi monograma Chi-Ro (chrismon, Khristos,
adică litera I cu un cap răsucit și peste ea litera X). Aici, la Saxa Rubra (Stâncile Roșii) a fost
învăluit de inamic pe Via Cassia. Prins între munți și râu, Maxentius și câteva mii dintre
oamenii săi au pierit înecați în fluviu. A doua zi, la 29 octombrie 312, Constantin a intrat în
Roma, în timp ce capul lui Maxentius era purtat în vârful unei lăncii pentru a arăta tuturor că
este mort. La scurt timp după această victorie, Constantin înalță o statuie, în care era
înfățișat cu o cruce în mână și pe ea se putea citi (potrivit lui Eusebius): Prin acest semn al
mântuirii, adevăratul însemn al valorii, v-am salvat orașul și l-am eliberat de sub jugul
tiraniei. Iar pe acul arcul care mai dăinuiește și astăzi pentru a-i comemora victoria, putem
citi următoarele cuvinte: Prin inspirația divină și datorită mărinimiei sale sufletești, el și
trupele sale au făcut dreptate poporului…”11. Am ținut să prezentăm aici întregul pasaj
consemnat în lucrarea citată legat de acest subiect, tocmai că aici putem identifica niște lucruri
esențiale. După intrarea în Roma, Constantin ridică o statuie din a cărei inscripții se poate
observa faptul că un ajutor venit din exterior, de natură divină, l-a ajutat să câștige războiul
împotriva lui Maxențiu. Istoricii Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea consemnează faptul că prin
minune dumnezeiască, Constantin a avut o viziune prin care a fost sfătuit să tipărească
monograma lui Hristos pe armele de luptă. Această statuie din Roma, putem spune că este
prima dovadă a faptului că împăratul Constantin dorea reabilitarea Bisericii creștine și
integrarea ei în viața socială romană. De aici pleacă întreaga sa politică religioasă prin care
Biserica creștină este ridicată la rangul de religie licită, în primă fază, și de religie dominantă
în imperiu, ceva mai târziu. Vom vedea în următoarea prezentare cum creștinismul suprimat
timp de două secole și jumătate renaște sub conducerea și ocrotirea lui Constantin cel Mare,
care a fost și primul mediator între relația de armonie dintre Stat și Biserică în imperiul.

I.2.1. Constantin cel Mare și legiferarea creștinismului

Este necesar să trecem în revistă evenimentele care au avut ca scop reabilitarea
creștinismului, de la victoria de la Pons Milvius (312) și Primul Sinod Ecumenic (325). Prima
acțiunii a puterii politice din imperiu prin care se oferă o anumită libertate de manifestare a
creștinismului a venit în anul 311, prin decretul lui Galeriu, emis cu câteva zile înainte de a
muri și pe care l-am prezentat mai sus așa cum l-a consemnat istoricul Lactanțiu. Se prea
poate ca în emiterea aceastui act imperial să fi avut un rol important și Constantin, deoarece

11
M. Cary, H. H. Sculiard, Istoria Romei. Trad. de Simona Ceaușu, București, Edit. All, 2008, p. 594.
cu siguranță cei trei conducători romani se aflau lângă augustul absolut, Galeriu, în ultimele
zile ale vieții sale, dar acest lucru nu poate fi dovedit și pus sub sceptrul certitudinii.
După evenimentele din Roma din anul 312 și ridicarea acelei statui prin care
Constantin își arată atașamentul față de religia creștină, are loc unul din cele mai importante
momente din istoria Bisericii creștine și anume Edictul de la Mediolanum. În acest an, în
lunile februarie și martie, Liciniu și Constantin, cei doi auguști din imperiu (spune că și
Liciniu este august pentru că era de la sine înțeles că el deținea puterea politică în partea
orientală; el avea să îl învingă categoric pe Maximian Daia în luna aprilie a aceluiași an) s-au
întrunit în orașul Milano de astăzi și au luat câteva decizii hotărâtoare pentru politica
imperiului, dar în special pentru religia creștină. Această întâlnire a avut loc cu siguranță din
cauză că în luna martie 313, Liciniu se căsătorește cu sora lui Constantin ce Mare, Flavia
Iulia Constantia12.
În această perioadă este emis celebrul Edict de la Mediolanum, care prevedea câteva
legi prin care creștinismul primea libertate de manifestare în imperiu și ne vom prezenta
câteva pasaje din corpusul acestuia pentru a vedea cum a fost formulate primele idei oficiale
de bună relaționare dintre Biserică și Stat: „Eu, Constantin Augustus, cât și eu, Licinius
Augustus, după ce într-un mod atât de fericit ne-am întâlnit la Mediolanum și am dezbătut
toate problemele care privesc binele și siguranța publică, am considerat că trebuie
reglementat, printre alte neajunsuri pe care le avem în vedere, binele majorității cetățenilor,
în primul rând în privința respectului față de divinitate, astfel încât să dăm și creștinilor, și
tuturor celorlalți oameni posibilitatea de a urma liber religia pe care fiecare și-o dorește…
Noi am considerat de cuviință că trebuie supuse atenției tale aceste decizii în amănunt, ca să
știi că le-am acordat creștinilor mai sus amintiți posibilitatea liberă și deplină de a-și
practica propria religie... Și fiindcă se știe că acești creștini aveau obiceiul să se adune, ci și
altele aparținând de drept comunității lor, adică bisericilor, și nu persoanelor particulare,
toate acestea, prin legea pe care am scris-o mai sus veți porunci să fie restituire
creștinilor…”13.
Vedem că prevederile sunt destul de generoase pentru creștini. Cu siguranță, marele
merit al emiterii acestui act se datorează lui Constantin cel Mare, care a profitat de căsătoria
celor doi pentru a-și pune în practică politica religioasă pe care avea să o susțină și dezvolte
pe tot parcursul vieții sale. Știm bine că Liciniu era păgân și nu cred că era el chiar așa de
dornic în a legifera creștinismul. Faptul că augustul Orientului nu agrea creștinii se poate
observa și din persecuțiile pe care le-a inițiat împotriva lor după anul 313. Cu toate acestea,

12
http://ro.wikipedia.org/wiki/Licinius, accesat la data de 24.11.2014, ora 11.45.
13
Lactanțiu, op. cit., pp. 152-153.
Constantin reușește să obțină o stare de pace în imperiu și de libertate pentru creștinism cu
care a fost de acord și Liciniu o bună perioadă de timp.
În Orient, Liciniu a publicat la Nicomidia, în data de 13 iunie 313, un document prin
care vorbea de întrunirile care au avut loc la Milano și că dorește să acorde libertate de
manifestare tuturor religiilor din imperiu. De asemenea, poruncește ca toată averea Bisericii
confiscată în timpul persecuțiilor să fie restituită proprietarului de drept. În septembrie 315 se
emite un alt act prin care se reînnoiește regula restituirii bunurilor către Biserică. Creștinismul
era scos de sub restricțiile pe care Galeriu le făcuse, dar nu avea încă un statut privilegiat14,
lucru ce avea să îl facă împăratul Constantin în următoarele două decenii.
Urmează acum câțiva ani de revenire la persecuții împotriva creștinilor, din partea lui
Liciniu, fapt care l-a făcut pe Constantin să i-a măsuri drastice împotriva partenerului său de
conducere.
Cauzele pentru care Liciniu a început persecutarea creștinilor după anul 316 se pare că
ar fi fost de natură politică și nu de natură religioasă. Odată cu încercarea lui Liciniu de a-l
asasina pe Constantin începe un conflict deschis între cei doi. Având în vedere că împăratului
Constantin era mult mai puternic din punct de vedere militar, a recurs la persecutarea
creștinilor, știind că fac parte din religia agreată de marele demnitar din Occident. Ia măsuri
radicale precum interdicția impusă episcopilor de a nu mai face întâlniri, pentru ritualuri
liturgice trebuiau să se reunească în afara zidurilor cetății și chiar s-a recurs la persecutări
odioase15. Dintre mucenicii care au primit moarte martirică în această perioadă se numără: Sf.
Severian, mucenicii Macrobiu, Gordian și Zotic și sfinții mucenici Ermil diaconul și
Stratonic.
Starea aceasta de tensiune între Stat și Biserică, în partea Orientală avea să se mențină
timp de aproape opt ani, dar odată cu victoria lui Constantin împotriva lui Liciniu la
Chrysopolis, în 18 septembrie 324, augustul învins este condamnat la moarte și executat la
Tesalonic la finele anului 324 și fiul lui Constanțiu Chlor devine unic stăpânitor în imperiu și
niciodată în istoria acestui Stat nu s-a mai vehiculat ideea de diarhie sau tetrarhie. „Rămas
singur stăpânitor, Constantin luă față de creștinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni, însă
păgânismul greco-roman, care avea numeroase și puternice rădăcini”16.
I.2.2. Împăratul Constantin și Sinodul I Ecumenic: „episcop al celor din afară”

14
Adrian Gabor, Acte politice și legislative în favoarea Bisericii creștine, în timpul domniei lui Constantin cel
Mare (306-337), în „Teologie și educație la Dunărea de Jos”, fascicula XII, Galați, Edit. Arhiepiscopiei Dunării de
Jos, 2013, pp. 166-167.
15
Cristian Gagu, Martirii și mărturisitorii creștini care au pătimit după „Edictul” de la Mediolanum, din anul 313,
sub stăpânirea împăratului Licinius, în în „Teologie și educație la Dunărea de Jos”, pp. 349-351.
16
Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală. Manual pentru Seminariile teologice, București, Editura
I.B.M. al B.O.R., 2004, p. 108.
 Devenind unic împărat și legislator în Imperiul Roman, Constantin își începe reforma
sa în toate domeniile statului: Biserică, administrație, armată etc. Biserica devine acum un
element important la Statului, bucurându-se de privilegii și fiind în relații strânse cu
conducerea imperială. Libertatea dată Bisericii a dat naștere și unor dispute între membrii ei,
mai pentru că unii, profitând de libertatea de opinie religioasă dată prin Edictul de la Milano,
au început să remodeleze învățătura Bisericii. Un astfel de personaj, cu care s-a confruntat
Biserica în timpul lui Constantin și a cărui erezie a fost și este fundamentul unor învățături
greșite despre Sfânta Treime, este Arie.
Acest inițiator al ereziei ariene era originar din Libia și l-a avut ca dascăl pe Lucian de
Antiohia. Ajunge preot în Alexandria, în jurul anului 318, unde își expune învățătura sa
raționalistă. Alexandru al Alexandriei îl condamnă pe Arie într-un sinod local și chiar îl
excomunică, car acesta se refugiază la prietenul și susținătorul său, Eusebiu al Nicomidiei.
Aici scrie celebra sa lucrare, în care doctrina sa ariană este inserată în proză și versuri 17. Arie
susținea că Fiul nu este decât o creatură a Tatălui și este un principiu care nu a existat din
veșnicie, fiind inferior Celui care L-a creat.
Disputa dintre arhiepiscopul Alexandru și Arie aducea multă tulburare în imperiu, iar
Constantin nu își dorea acest lucru. A decis să îl trimită pe Osiu de Cordoba cu o scrisoare din
partea lui în Alexandria pentru a media împăcarea celor doi, dar fără nici un rezultat.
Împăratul și-a dat seama că liniștea Bisericii înseamnă și liniștea Statului; orice dispută de
ordin religios punea în mișcare masele și acest lucru putea duce la revolte și distrugeri din
care va suferi Statul. Chiar și cu intervenția lui Constantin problema nu s-a aplanat, ci chiar s-
a amplificat: „Încercarea împăratului de a împăca pe Arie cu episcopul Alexandru al
Alexandriei prin intermediul episcopului curții imperiale, Osiu de Cordoba, n-a dat rezultatul
așteptat, ba chiar cearta dintre arieni și ortodocși a continuat cu și mai mare aprindere”18.
Împăratului nu îi mai rămâne decât să convoace un sinod prin care toți episcopii din
imperiu să discute problema ereziei lui Arie și implicarea sa în organizarea acestui sinod (care
avea să fie un exemplu pentru toți împărații bizantini care au dorit soluționarea unor probleme
religioase care atentau la ideea de liniște și pace în cadrul Statutului) este o acțiune demnă de
remarcat: „Pentru ca sinodul să întrunească episcopii din întreg Imperiul Roman, împăratul
Constantin cel Mare și-a asumat responsabilitatea convocării lui. Pentru a facilita deplasarea
sigură a episcopilor, a pus la dispoziția lor poșta publică (cursus publicus sau evectio) și le-a
asigurat cele necesare drumului. De asemenea, pe tot timpul desfășurării sinodului li s-a oferit

17
Vasile V. Munteanu, Istoria creștinătății de la Hristos și până la Reformă, București, Edit. Sophia, 2004, p. 143.
18
Ioan Rămureanu, Sinodul I Ecumenic de la Niceea de la 325. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul nicean, în
„Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXIX, nr. 1-2, 1977, p. 23.
participanților masă și cazare gratuită”19. De aici se vede faptul că împăratul Constantin este
primul împărat roman care ajută efectiv Biserica creștină în ce privește dezvoltarea sa și
încadrarea ei în Stat.
Lucrările sinodului s-au deschis în 20 mai 325, fiind prezidat de Alexandru al
Constantinopolului și împăratul Constantin cel Mare. Din îndemnul pe care împăratul l-a
făcut prin cuvântarea de la începutul sinodului ne putem da seama că grija lui primară era
formularea unei învățături de credințe care să aducă liniștea în sufletul său, în sânul Bisericii
și prin acestea în viața de zi cu zi a Statului: „Așadar, nu mai zăboviți, prietenii mei, cei care
sunteți totodată vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, al tuturor, și Mântuitorul
nostru! Începeți prin a scoate pe loc la vedere pricinile neînțelegeri voastre și despovărați-le
– sub semnul păcii – de cătușele ambiguității. Așa veți putea săvârși și ceea ce este plăcut
Atotstăpânitorului Dumnezeu; iar mie, celui care deopotrivă cu voi mă străduiesc a-I sluji,
îmi veți putea astfel aduce darul unei bucurii fără seamăn”20. Putem observa că împăratul nu
evidențiază numai faptul că o liniștire a spiritelor din cadrul Bisericii ar duce și la o bunăstare
a Statului, dar pune accent și pe pacea sa interioară, în vederea formulării unei învățături prin
care Dumnezeu să nu fie denigrat, așa cum se întâmpla în erezia ariană.
Constantin nu a participat la sinod doar la începutul acestuia și doar în calitate de
autoritate politică care să supervizeze extern discuțiile, ci chiar s-a implicat efectiv în tot ceea
ce a însemnat discuții, a venit cu unele propuneri și nu a pretins să fie glorificat de cei din jur,
ci s-a supus regulilor de ordine și disciplină impuse de conducerea sinodului. Iată ce ne spune
Episcopul Cizicului, Ghelasie: „Când a intrat, a stat în mijloc și nu luat loc până nu i s-a
făcut semn. Atât de mare era evlavia și respectul pe care împăratul le avea față de
episcopi”21. Iar Teodoret de Cyr, în lucrarea sa intitulată Istoria bisericească, aduce
următoarele informații legate de atitudinea plină de smerenie a împăratului Constantin în
cadrul lucrărilor sinodului: „Acesta a ajuns ultimul, însoțit de o mică suită, vrednică de laudă
fiindu-i înfățișarea, vrednic de pomenire să fie ceasul în care a intrat în sală, dar vrednic de
laudă să fie cinstirea pe care o avea față de ceilalți. A cerut să i se permită să stea pe scaunul
cel mic, care i s-a pus în față, luând loc cu toții în același timp”22.
Nu vom mai prezenta aici toate cele legate de hotărârile sinodului în privința
problemelor religioase și ne vom axa doar asupra unui subiect important din cadrul sinodului.
Trebuie însă să ne aplecăm asupra titulaturii de „episcop al celor din afară” pe care

19
Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. al II-lea, Iași, Edit. Trinitas, 2000, p. 16.
20
Eusebiu de Cezareea, Viața Fericitului Împărat Constantin, cartea a III-a, cap. 12, în PSB, vol. 8, serie nouă, ed.
a II-a revizuită și adăugită, București, Edit. Basilica, 2012, p. 174.
21
Kostas Karastathis, Marele Constantin – învinuiri și adevăr. Scurt istoric. Trad. de Ion Andrei Gh. Țârculescu,
Galați, Edit. Egumenița, 2013, p. 141.
22
Ibidem.
Constantin cel Mare și-a atribuit-o și să vedem cum a influențat aceasta relația dintre Stat și
Biserică.
În biografia împăratului, realizată de istoricul Eusebiu de Cezareea găsim următoarea
relatare: „Fapt care i-a și îngăduit să spună odată, la primirea unor episcopi, că și el ar fi un
fel de episcop sau, cum l-am putut eu însumi auzi zicând: Voi sunteți episcopi întru cele
dinăuntru ale Bisericii; pe mine însă m-a așezat Dumnezeu episcop al celor aflate în afara
ei”. În duhul acestor vorbe, Constantin și-a păstorit toți supușii cu multă chibzuință; și îi
îndemna din răsputeri să meargă pe calea unei vieți cuvioase”23. Mulți comentatori ai văzut
în această remarcă a împăratului bizantin o dorință de a-și impune o anumită autoritate
politică în cadrul Bisericii. Mulți tind să creadă că el îi lasă Bisericii o anumită libertate de
manifestare, de ordin cultic intern, dar monopolul de autoritate este deținut de Stat, iar
creștinii trebuie să se supună legilor acestuia. Cea mai interesantă explicație și care ni se pare
și credem că cea mai apropiată de adevăr este cea a lui Johann Albert Fabricius, care oferă o
traducere mai explicită: „Voi sunteți episcopi pentru problemele interne (interiora ecclesiae
= doctrina et sacramenta), iar eu pentru chestiunile externe (regimen et tutela – cârmuire și
protecție)”24. Nu credem că împăratul Constantin a r fi vrut o supunere din partea Bisericii
față de Stat, pentru că el chiar a militat pentru libertatea creștinismului. Această afirmație nu
aduce nici un efect negativ asupra relației armonioase dintre Stat și Biserică în cadrul domniei
lui Constantin cel Mare. Faptul că împăratul era un misionar, putem spune, care prin
autoritatea politică de care dispunea încerca să se ocupe de mărirea comunității creștine, ne
vorbește același biograf al său, Eusebiu de Cezareea: „Și a ajuns el ca printr-o înșiruire de
legi și rânduieli să dea în cele din urmă poruncă așa: nimeni să nu mai jertfească idolilor, să
nu se mai îndeletnicească cu preziceri, să nu mai înalțe chipuri cioplite, să nu oficieze cine
știe ce culte secrete și să nu întineze arenele orașelor cu sângeroasele lupte dintre gladiatori.
Dar pentru Egipt – și mai ales pentru Alexandria –, unde lumea obișnuia să-și venereze
fluviul sub înfățișarea unor fameni, Constantin a dat o lege deosebită în care cerea tot acel
neam de oameni nici-bărbați-nici-femei să dispară negreșit din viața publică, pentru ca
lumea să nu mai poată da ochii cu niște inși supuși unor asemenea dezmățuri”25. Putem
observa că împăratul Constantin chiar dorea să armonizeze relația dintre Stat și Biserică, iar
așa cum episcopii se ocupau de pacea internă a Bisericii, el, prin legi și autoritate de ordin
politic, se ocupa de ocrotirea comunității din exterior și propagarea creștinismului și la
cetățenii care nu îmbrățișaseră deja această religie.

23
Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 223.
24
Ibidem, p. 47.
25
Ibidem, p. 223.
 I.2.3. Relația dintre Constantin și reprezentanți de seamă ai Bisericii creștine:
Eusebiu de Cezareea și Sfântul Atanasie cel Mare
Este necesar ca la finalul expunerii legate de politica religioasă a împăratului
Constantin cel Mare, trebuie să mai vorbim de relația pe care a avut-o cu unele personalități
importante din viața Bisericii creștine și anume: Eusebiu de Cezareea și Sfântul Atanasie cel
Mare.
Eusebiu de Cezareea a fost unul dintre cei mai importanți sfătuitori de pe lângă
împăratul Constantin. Pentru că a fost un arian a influențat într-un fel sau altul politica
religioasă a împăratului Constantin, dar din punct de vedere al culturii era un erudit: „Opera
literară îl prezintă ca pe un teolog mediocru, dar un erudit incomparabil”26. Chiar dacă
înclinațiile religioase ale lui Eusebiu nu erau în concordanță cu învățătura cea adevărată
stabilită la primul sinod ecumenic, a încercat din răsputeri să îl facă pe împărat să fie
îngăduitor și ocrotitor cu creștinismul care era în formare27. Din biografia pe care i-o face lui
Constantin se arată destul de entuziasmat de toate binefacerile pe care marele demnitar politic
le face Bisericii și chiar remarcă faptul că el nu dorește doar o reabilitare formală a
creștinismului, ci este conștient că această religie este sursa mântuirii pentru fiecare creștin și
mai ales pentru el însuși. Iată ce ne spune Eusebiu despre împăratul Constantin: „Adevărul
este că împăratul nostru și-a potrivit sufletul acestor virtuți suverane, luându-se după
modelul acelei Împărății din alt lume. Or, cine nu s-a împărtășit din ele și se leapădă de
Împăratul a toate, cine nu-l cunoaște pe Tatăl Cel mai presus de ceruri al sufletelor noastre și
nici nu și-a pus podoabele potrivite (înfățișării înainte) unui împărat, cine se lasă stăpânit de
urât și de josnicie, cine se leapădă de regescul har al blândeții, luând chipul mâniei și parcă
prefăcându-se într-o fiară, cine în locul unei purtări îngăduitoare se lasă pătruns de otrava
greu-amenințătoare a răutății, cine, în loc să-și ascundă chibzuința, se smintește, cine se
leapădă și de rațiune și de înțelepciune, lăsându-se în voia nesocotinței – cea mai cumplită
pornire a sufletului, din care, precum dintr-o băutură amară, urmează cele mai cumplite
vlăstare: desfrâul, lăcomia, crima, sacrilegiul, nereligiozitatea – așadar, cine ajunge sub
stăpânirea lor, chiar dacă puterea uzurpată de el îl va face pentru o vreme să pară că
domnește, în realitate nu poartă cu adevărat titlul de împărat. Am să și întreb: cum ar putea
el să se arate vrednic să preia imaginea autorității monarhice, el – adică omul – al cărui a
ajuns să găzduiască chipurile amăgitoare ale unei liote de diavoli? Cum își va exercita
puterea în chip de stăpân absolut unul care și-a agonisit un roi de stăpâni plini de cruzime și
care a ajuns rodul plăcerilor rele, un afemeiat împătimit, rob al câștigului pe căi de necinste,

26
http://ro.wikipedia.org/wiki/Eusebiu_din_Cezareea, accesat la data de 26.11.2014, ora 10.30.
27
Marius Telea, Simfonia bizantină. O viziune patristică, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2009, pp. 240-243.
irascibil și rob al izbucnirilor de mânie, robul fricii și al spaimelor, rob al diavolilor setoși de
sânge și al duhurilor ucigătoare de suflet?”28. Chiar dacă Eusebiu era un arian este bine
faptul că lângă împăratul Constantin se afla un personaj care îl susținea în armonizarea relației
dintre Stat și Biserică. Chiar dacă uneori l-a influențat negativ în ce privește reabilitarea lui
Arie și excluderea lui Atanasie cel Mare (chestiuni despre care vom vorbi mai jos), Eusebiu a
jucat un rol important în simfonia dintre Stat și Biserică.
Sfântul Atanasie cel Mare era diacon când a avut loc Primul Sinod Ecumenic, dar rolul
său în derularea lucrărilor și formularea unei prime învățături de credințe au fost fundamental.
Deși adunarea episcopilor a condamnat arianismul și doctrina ortodoxă a fost expusă în
primele șapte articole ale simbolului niceo-constantinopolitan, disputele dintre arieni și adepții
consubstanțialității au continuat și după anii 325. Între anii 330-335, Atanasie era ținta
agresiunilor și acuzelor de tot felul din partea arienilor, iar împăratul Constantin dorea să
restabilească pacea și a hotărât convocarea unui sinod la Tyr, care și-a deschis lucrările în
iulie 335, în prezența împăratului care a cerut sinodalilor să fie cât mai rapizi în soluționarea
problemei și restabilirea ordinii și a păcii.
Sfântul Atanasie s-a retras la Constantinopol și a cerut lui Constantin să convoace o
confruntare deschisă în capitală între el și dușmanii săi arieni. „Pe baza unor mărturii
mincinoase a șase episcopi, adversari direcți ai Sfântului Atanasie, împăratul Constantin,
dând crezare acestor acuze și mărturii false, l-a găsit vinovat și a ordonat exilarea Sfântului
Atanasie la 5 februarie 336 la Treveri (nordul Galiei)”29. Acest gest a lui Constantin va
deveni o acuză pentru dușmanii împăratului de-a lungul secolelor.
Kostas Karastathis vede altfel problema aceasta: „Acest exil al lui Atanasie îi face pe
dușmanii Bisericii să întrebe cu satisfacție despre răul acestuia: Cum se face ca un sfânt să
trimită în exil pe un altul? Se mai întâmplă câteodată, fiindcă Biserica este o instituție
întemeiată de Dumnezeu, dar este slujită de oameni, căci: Nimeni nu este perfect, numai
Dumnezeu. Și sfinții, chiar dacă toată viața lor se luptă spre a ajunge la desăvârșire, ca
aomeni au și ei neputințele lor. Iar unii dintre aceștia, atât cât au trăit în lumea aceasta, au
avut relații tulburi cu alți oameni, fie ei sfinți”30. Oricum, Sfântul Atanasie a fost exilat pentru
a se stabili o stare de liniște și pace în imperiu și bine știm că după doi ani el a fost reabilitat
de fiul său, Constantin al II-lea. Câteodată e necesar să îl excluzi pe cel nevinovat pentru a
evita unele situații neplăcute și credem că în această măsură a acționat și împăratul
Constantin.

28
Eusebiu de Cezareea, Cuvântarea ținută cu prilejul sărbătorii a treizeci de ani e la domnie ai împăratului
Constantin (Treicennalia), 5, 2-3, în „PSB”, vol. 8, pp. 309-310.
29
Liviu Lazăr, Sfântul Atanasie cel Mare și disputa ariană, în „Ortodoxia”, anul LIX, nr. 3-4, 2008, p. 152.
30
Kostas Karastathis, op. cit., p. 243.
 I.2.4. Constantin cel Mare și realizările sale în ce privește construcția de locașuri
de cult creștine – model pentru ceilalți împărți bizantini
Relația dintre Stat și Biserică s-a evidențiat în timpul lui Constantin cel Mare prin
faptul că a construit multe biserici creștine, în toate colțurile imperiului, lucru care i-a motivat
și pe ceilalți împărați bizantini, mai ales pe Iustinian I. Prin aceste realizări, Statul își apropie
și mai mult Biserica, iar aceasta din urmă prinde încredere în conducerea imperiului, pe care o
susține. Să vedem, pe scurt, care sunt realizările lui Constantin cel Mare în acest domeniu.
Prima și cea mai măreață realizare a împăratului este construirea orașului
Constantinopol, o capitală atât pentru Imperiul Bizantin, cât și pentru Biserica creștină, care
după anul 1054 devine sediul Bisericii Ortodoxe. Iată care sunt bisericile pe care le-a ridicat
Constantin, în funcție de oraș sau regiune:
a. La Roma:
1. Bazilica începută în anul 308 în timpul lui Maxențiu și finalizată după victoria de la
Pons Milvius;
2. Bazilica din Lateran (azi San Giovanni in Laterano) care a fost începută în anu 313;
3. Biserici construite deasupra mormintelor Sfinților Apostoli Petru și Pavel;
4. Bazilica Sfântul Petru din Vatican, care a fost începută în anul 323 și finalizată
undeva între anii 340-350.
b. În Palestina:
1. Biserica Nașterii Domnului din Betleem, care a fost construită sub supravegherea
împărătesei Elena și sfințită în anul 335;
2. Biserica Învierii, inaugurată în anul 335, în prezența împăratului;
3. Biserica Înălțării, construită din inițiativa Sfintei Elena, tocmai pentru a păstra
„memoria locului unde Hristos a încheiat prima venire venire pe pământ și a urcat iar la
Ceruri”31.
4. Biserica numită Filoxenia lui Avraam, construită lângă Stejarul Mamvri;
5. Biserica de pe malul lacului Ghenizaret, numită Et-Tabga.
c. În Antiohia, Constantin a ridicat una din cele mai vechi ctitorii ale sale din Orient,
probabil în incinta palatului imperial de pe râul Oronte, cunoscută sub numele de Biserica
Octogonală.
d. La Constantinopol:
1. Bazilica Sfânta Sofia, care a fost folosită ca biserică palatină și episcopală. Ea a fost
restaurată de împăratul Iustinian I și avea să devină cea mai celebră construcție din Biserica
Ortodoxă;

31
Charles Matson Odahl, Constantin și Imperiul creștin. Trad. de Mihaela Pop, București, Edit. All, 2006, p. 196.
 2. Biserica Eirene, închinată păcii;
3. Biserica Sfinților Apostoli, în care Constantin dorea să adune moaștele tuturor celor
Doisprezece Apostoli și chiar și-a construit aici un mausoleu pentru el.
e. La Trier se află o dublă bazilică creștină despre care se crede că a fost construită tot
de Constantin cel Mare32.

32
Majoritatea informațiilor legate de ctitoriile lui Constantin au fost preluate din articolul: Ioan Vasile Leb,
Constantin în izvoarele vremeii sale, în Cruce și Misiune. Sfinții Împărați Constantin și Elena – promotori ai
libertății religioase și apărători ai Bisericii, vol. II, București, Editura Basilica, 2013, pp. 137-140.